X.

NGORA.

A doua zi cerul se înseninase din nou – s-ar fi zis că un pămătuf uriaş îl curăţase de nori – şi-şi arcuia bolta de un albastru viu deasupra coroanei copacilor. La răsăritul soarelui bobitele de apă de pe frunze şi de pe firele de iarbă pieriră ca prin farmec. Solul, uscându-se repede, te poftea parcă să mergi prin pădure. Dar nu se punea în nici un caz problema să reia drumul pe jos. Dacă rio Johausen nu se abătea de la direcţia sa spre sud-vest, Khamis nu se-ndoia că vor ajunge în douăzeci de zile la bazinul lui Oubangui.

Turburărije atmosferice, miile de fulgere, bubuitul prelung al tunetelor, căderea trăsnetelor nu încetaseră decât la trei dimineaţa. După ce acostaseră trecând de bulboană, găsiră un adăpost pentru plută. în acel loc se înălţa un uriaş baobab din ai cărui trunchi scorburos nu mai rămăsese decât scoarţa. Khamis şi tovarăşii lor, strângându-se puţin, încăpură cu toţii înăuntru. Duseră acolo şi puţinele lor ustensile, arme şi muniţii care nu avură de suferit din pricina rafalelor şi putură fi îmbarcate fără nici o stricăciune la ora plecării.

— Pe legea mea, furtuna asta a venit la ţanc! observă John Cort. întreţinându-se cu Max, în vreme ce foreloperul pregătea ultimele bucăţi de vânat pentru masa de dimineaţă.

Stând de vorbă, cei doi îşi curăţau carabinele, lucru de care se simţea neapărat nevoie după multele focuri trase în ajun.

Între timp, Lâanga scotocea printre trestii şi ierburi în căutarea cuiburilor şi ouălor.

— Da, dragul meu John, într-adevăr la ţanc, spuse Max Huber, şi sper ca blestematelor alea de animale să nu le vină în minte să se întoarcă acum când furtuna a trecut… Oricum, să fim cu ochii în patru…

Şi Khamis se temea ca în zori cvadrumanii să nu revină pe maluri. La început se linişti; nu se auzea nici un sunet suspect pe măsură ce se făcea ziuă.

— Am mers pe mal vreo sută de paşi şi n-am zărit nici o maimuţă, îl asigură John Cort.

— Asta-i semn bun, răspunse Max Huber, şi nădăjduiesc să-mi folosesc de-acum încolo cartuşele în alt fel decât ca să ne apărăm împotriva macacilor! Am crezut că mi se vor duce toate rezervele…

— Şi cum le-am fi putut reînnoi, mă-ntreb? zise John Cort… Nu ne putem bizui c-o să găsim o a doua cuşcă pentru a ne reaproviziona cu gloanţe, plumb şi praf. de puşcă…

— Ei! exclamă Max Huber, când mă gândesc că bunul nostru doctor voia să stabilească relaţii sociale cu asemenea creaturi. Drăguţe fiinţe, n-am ce spune! Şi să mai vrei să descoperi ce termeni întrebuinţează ca să se poftească la cină şi cum îşi zic „bună ziua şi bună seara”, trebuie într-adevăr să fii profesorul Garner sau altul de soiul lui, ca, de pildă, doctorul Johausen…

— în orice caz, dragul meu Max, dacă în privinţa primului n-avem a ne face griji, deoarece pare să fi rupt orice legături cu societatea maimuţelor, cu al doilea lucrurile ar putea să nu stea aşa şi tare mi-e teamă că…

— Că babuinii sau alt neam i-au rupt oasele, urmă Max Huber. După cum ne-au primit ieri, se vede cât de civilizaţi sunt şi nu cred c-or să se schimbe vreodată.

— Vezi, Max, probabil că fiecare specie îşi are felul ei de a fi. Maimuţele ca maimuţele…

— Şi oamenii ca oamenii, completă Max râzând. Cu toate astea, îmi pare tare rău că mă întorc la Libreville fără nici o ştire despre doctor…

— Sunt de acord, dar esenţial pentru noi e să putem străbate această pădure nesfârşită…

— O vom face!

— Fie, însă aş vrea s-o fi făcut!

De fapt; parcursul părea să aibă cele mai bune şanse de reuşită de vreme ce pluta n-avea decât să se lase în voia curentului. Dar mai trebuia ca albia lui rio Johausen să n-aibă vâltori mari, să nu fie tăiată de zăgazuri sau întreruptă de căderi de apă. De asta se temea şi foreloperul. în acea clipă îşi chemă tovarăşii la masă. Llanga se întoarse şi el aducând câteva ouă de raţă care fură păstrate pentru la prânz. Datorită hălcii de antilopă nu va fi nevoie să se mărească provizia de carne înainte de următorul popas.

— Ei, dacă stau să mă gândesc, rosti John Cort, în caz că nu vrem să ne fi cheltuit degeaba muniţiile, ne-am putea hrăni cu carne de maimuţă…

— Vai, nu! exclamă dezgustat Max Huber.

— Că doar nu ţi-o fi scârbă?

— Ce, dragul meu John, ai poftă de un cotlet de gorilă, nişte muşchiuleţ de gibon sau fripturică de cimpanzeu? Ori mai bine frigărui de mândrii.

— Nu-i aşa de rău, îl întrerupse Khamis. Băştinaşii nu se dau în lături de la carne de maimuţă friptă.

— Şi eu aş mânca la nevoie, zise John Cort.

— Antropofagule, îl mustră Max Huber. Aproape că ţi-ai mânca semenul.

— Mulţumesc, Max!

Până la urmă lăsară păsărilor de pradă maimuţele ucise în timpul bătăliei. în pădurea de la Oubangui se găseau destule rumegătoare şi zburătoare pentru a nu face neamului simiesc cinstea de a-i mistui reprezentanţii în pântece de om.

Khamis scoase cu greu pluta din bulboană şi se sili să dea ocol limbii de pământ formată de cotitură. Toţi puseră mâna ca să facă această manevră, care le luă aproape o oră. Trebuiră să taie mai mulţi seminceri şi să-i cureţe de crengi pentru a face nişte pârghii şi cu ajutorul lor să desprindă pluta de mal. Bulboana nu o lăsa să se depărteze, iar dacă ceata de maimuţe s-ar fi întors la acea oră, n-ar fi fost cu putinţă să te fereşti de atacul ei, ţinându-te în mijlocul apei cu ajutorul curentului. Nu-ncape îndoială că nici foreloperul nici tovarăşii săi n-ar fi scăpat teferi dintr-o luptă atât de inegală.

Pe scurt, după multă trudă, pluta depăşi capătul limbii de pământ şi începu să coboare din nou cursul râului Johausen.

Ziua făgăduia să fie frumoasă. Nici un semn de furtună la orizont, nici o ameninţare de ploaie. în schimb, o revărsare de raze potopea apa râului şi căldura ar fi fost înăbuşitoare dacă nu bătea din nord o boare proaspătă de vânt care ar fi slujit mult Ia navigat dacă pluta ar fi avut o pânză.

Râul se lărgea treptat pe măsură ce se-ndrepta spre sud-vest. Nici un leagăn de verdeaţă nu se mai putea întinde deasupra albiei, nici o ţesătură de crengi să ajungă de la un mal la altul. în aceste condiţii, o nouă apariţie a cvadrumanilor de o parte şi de alta n-ar fi prezentat aceleaşi pericole ca-n ajun. De altfel nu se arătă nici ţipenie de maimuţă. Totuşi malurile nu erau pustii. Un număr de păsări de apă le însufleţeau ţipând şi zburătăcind. Printre ele puteai recunoaşte raţe, dropii, pelicani, pescăruşi şi multe exemplare de piciorongi. John Cort doborî mai multe perechi din aceste zburătoare care aveau să le slujească la masa de prânz, împreună cu ouăle dibuite de Llanga. Pentru a câştiga din timpul pierdut, nu făcură popasul la ora obişnuită şi prima parte a zilei se scurse fără cel mai mic incident. După-amiază însă avu loc o alarmă cu pricini foarte serioase. Era în jur de patru când Khamis, care lopăta în partea dinapoi a plutei, îl rugă pe John Cort să-l înlocuiască şi rămase în picioare în partea din faţă. Max Huber se ridică, se asigură că nu se ivise nimic ameninţător nici pe un mal, nici pe celălalt, şi-i zise foreioperului:

— La ce te uiţi?

— La ce se petrece acolo.

Şi cu mâna Khamis arătă spre aval unde se vedea o destul de mare Jjulbucire a apei.

— încă vreo bulboană sau mai curând un Măelstrom al râului! Ai grijă, Khamis, să nu ne prindă viitoarea.

— Nu-i o bulboană, rosti foreloperul.

— Dar ce e?

La această întrebare răspunse aproape numaidecât un fel de ţâşnitură de apă care se ridica la vreo zece picioare deasupra suprafeţei râului.

Max Huber, foarte mirat, exclamă:

— Doar n-or fi balene în fluviile din Africa centrală?

— Nu… sunt hipopotami, îl lămuri foreloperul.

Se auzi o răsuflare zgomotoasă şi în aceeaşi clipă se ivi un cap uriaş cu fălcile înarmate cu colţi puternici şi, întrebuinţând comparaţii mai puţin obişnuite, dar foarte potrivite, când deschise botul parcă vedeai „o halcă de carne roşie dintr-o măcelărie”, iar deasupra lui se holbau nişte ochi „aidoma ferestruicilor unei căsuţe olande/r” cum s-au exprimat în povestirile lor câţiva călători cu închipui rea bogată.

Hipopotamii pot fi întâlniţi de la Capul Bunei Speranţe până la 23 de grade latitudine nordică. Se află de obicei pe lângă râurile acestor ţinuturi nesfârşite sau pe lângă mlaştini şi lacuri. Totuşi, după una din observaţiile care s-au făcut, dacă râul Johausen ar fi fost afluentul Mediteranei – lucru, bineînţeles, cu neputinţă – n-ar fi fost nevoie să te temi de atacul acestor amfibii, căci ele nu se arată niciodată în apele care se varsă acolo, cu excepţia cursului superior al Nilului.

Hipopotamul este un animal primejdios cu toate că are o fire blândă. Dintr-un motiv sau altul, când este aţâţat sau la durere, în clipa când îl atinge o săgeată sau o lance, se repede furios asupra vî~ nătorilor şi îi urmăreşte de-a lungul malului, împinge bărcile cu botul şi are puterea să le răstoarne şi să le sfarme cu fălcile sale enorme, cu care de asemenea poate reteza un braţ sau un picior.

Fireşte, nici unuia din călătorii de pe plută, nici măcar lui Max Huber – oricât de iubitor era de isprăvi vânătoreşti – nu-i veni în minte să atace un asemenea animal. Dar poate că hipopotamul va încerca să-i oprească din drum şi, dacă se atingea de plută, dacă o izbea, dacă o împingea cu întreaga-i greutate, care ajunge uneori la 2 000 de kilograme, dacă o rupea cu colţii săi teribili, ce soartă îi aştepta pe Khamis şi pe tovarăşii săi? Curentul era rapid şi poate ar tace mai bine să se. lase în voia lui decât să încerce să se apropie de unul din maluri, unde hipopotamul cu siguranţă că i-ar urmări. Odată pe sol, e adevărat, s-ar fi putut feri mai uşor de loviturile lui. deoarece nu se mişcă repede pe picioarele lui scurte târându-şi uriaşul pântece pe pământ. Ţine mai mult de porc decât de mistreţ. Dar, la suprafaţa apei, pluta ar fi în puterea lui. Ar face-o fărâme şi, presupunând că înotând călătorii ar ajunge la mal, ar trebui să facă faţă tristei împrejurări de a construi o a doua plută.

— Să încercăm să trecem neobservaţi, spuse Khamis. Să ne întindem pe jos, să nu facem nici un zgomot şi să fim gata să sărim, la nevoie, în apă.

— Te iau în grija mea, Llanga, zise Max Huber.

Urmară sfatul foreloperului şi se culcară pe pluta dusă de curent cu oarecare viteză. în această poziţie poate aveau norocul ca hipopotamul să nu-i vadă. O răsuflare puturoasă şi un grohăit de porc auzite de toţi patru câteva minute mai târziu fură urmate de mari scuturături care vesteau că trec prin apele tulburate de uriaşul animal.

Îi cuprinse o vie nelinişte. Pluta va fi săltată de capul monstrului sau scufundată sub greutatea trupului său?

Khamis. John Cort şi Max Huber nu se liniştiră decât când apa nu mai clocoti şi totodată nu mai simţiră, în trecere, calda şi puternica suflare a animalului. Atunci se ridicară şi nu mai văzură hipopotamul care se lăsase iar în adâncul râului.

Desigur nişte vânători obişnuiţi să lupte cu elefanţii, care se alăturaseră caravanei lui Urdax, n-ar fi trebuit să se înfricoşeze întâlnind un hipopotam. De mai multe ori atacaseră aceste animale în mijlocul mlaştinilor de pe cursul superior al lui Oubangui. dar în împrejurări mai prielnice. La bordul acestui şubred ambalaj de scânduri, a cărui pierdere ar fi fost aproape de neînlocuit. îngrijorarea lor era de înţeles ca şi uşurarea că avuseseră norocul să se ferească de atacul formidabilei amfibii.

Seara, Khamis se opri la gurile unui pârâu de pe malul sting. Nici că putea alege pentru noapte un loc mai bun, la poalele unui pâlc de bananieri, ale căror frunze late alcătuiau un excelent adăpost. Plaja era aici acoperită cu moluşte comestibile pe care le culeseră şi le mâncară crude sau prăjite, după specie. Cât despre bananele sălbatice, gustul lor lasă de dorit. în schimb, apa pârâului amestecată cu sucul acestor fructe dădu o băutură răcoritoare plăcută.

— Totul ar fi în ordine, zise Max Huber, dacă am fi siguri că vom dormi liniştiţi… Din nefericire, blestematele de insecte n-or să ne lase în pace. Fără apărătoare de ţânţari o să ne trezim ciuruiţi de pişcături.

Aşa s-ar fi întâmplat, într-adevăr, dacă Llanga n-ar fi găsit mijlocul de a goni miriadele de ţânţari ale căror roiuri alcătuiau nori zbârnâitori. Se îndepărtase urcând de-a lungul pârâului, când i se auzi vocea la destul de mică distanţă. Khamis plecă spre ei şi Llanga îi arătă pe plajă grămezi de balegă uscată, lăsate de rumegătoare – antilope, cerbi, bivoli şi altele, care veneau aici să se adape. Dând foc balegii, se ridică un fum cu un miros acru caracteristic care constituie cel mai bun mijloc şi poate singurul de a goni ţânţarii. Indigenii îl întrebuinţează de câte ori pot şi nu dau greş. Câteva clipe mai târziu, adunaseră o grămadă la poalele bananierilor. Focul fu aţâţat cu vreascuri de mai multe ori. Foreloperul aruncă peste el o balegă. Un nor de fum se înălţă şi de îndată nesuferitele insecte se risipiră ca prin farmec. Nu lăsară toată noaptea focul să se stingă, veghind pe rând, ca de obicei. Dimineaţa, odihniţi după un somn bun, o luară din nou la drum de cum se iviră zorile, urmându-şi coborârea pe râul Johausen.

Nimic mai schimbător ca vremea din Africa Centrală. După cerul senin din ajun, se treziră cu o zi cenuşie şi ploioasă. E adevărat că, deoarece norii erau joşi, căzu doar o ploaie subţire, simplă pulbere lichidă dar tare sâcâitoare.

Din fericire, Khamis avu o idee foarte bună. Frunzele bananierului din specia „eusete” sunt poate cele mai mari din tot regnul vegetal. Băştinaşii se slujesc de ele pentru acoperişul colibelor. Cu numai 12 se putea alcătui un fel de tendă în mijlocul plutei, legându-le cozile cu ajutorul lianelor. Asta făcuse foreloperul înainte de plecare. Călătorii erau astfel la adăpost împotriva ploii mărunte care curgea pe frunzele de „eusete” fără a pătrunde înăuntru.

În timpul dimineţii câteva maimuţe se arătară pe malul drept, vreo 20 de exemplare mari care păreau gata să reia ostilităţile de alaltăieri. Cel mai înţelept lucru era să te fereşti să vii în contact cu ele, ceea ce reuşiră menţinând pluta pe lângă malul stâng, mai puţin cutreierat de maimuţe. John Cort fu de părere, şi avea dreptate, că relaţiile între coloniile de maimuţe de.pe cele două maluri trebuiau să fie reci, căci comunicaţia numai pe poduri de crengi şi liane peste un râu atât de lat nu-i uşoară nici măcar pentru ele.

Trecură peste popasul de prânz, şi după-amiază pluta nu se opri decât o singură dată pentru a lua o antilopă sassaby pe care John^o doborâse în spatele unor tufe de trestii, lângă un cot al râului. în acest loc râul Johausen cotea spre sud-est, schimbându-şi aproape în unghi drept direcţia obişnuită. Khamis se-ngrijorâ când văzu că sunt astfel iar aruncaţi spre adâncul pădurii, în partea opusă ţintei lor, aflată înspre Atlantic. Desigur, n-aveai de ce te îndoi că rio Johausen e un afluent al lui Oubangui, dar pentru a ajunge la confluenţă să faci un imens ocol de câteva sute de kilometri în inima Congoului nu era glumă! Din fericire, după o oră de mers, foreloperul – cu.simţul lui de orientare – îşi dădu seama că râul şi-a reluat direcţia dinainte. Puteai deci spera că va purta pluta până la graniţa Congoului francez, de unde vor ajunge uşor la Libreville.

La şase şi jumătate, cu o puternică mişcare de vâsle, Khamis acostă la malul stâng, în fundul unui golfuleţ îngust, la umbra frunzişului unui chitru dintr-un soi asemănător cu mahonul pădurilor senegaleze. Deşi nu mai ploua, cerul nu-şi limpezise ceţurile a căror desime soarele n-o putea străpunge. Un termometru ar fi arătat o temperatură de 25-26 de grade. Focul pâlpâi curând între pietrele golfuleţului, bineînţeles numai în scopuri culinare, pentru a frige un sfert de antilopă. De astă dată Llanga căută zadarnic moluşte ca să îmbogăţească masa sau banane ca să îndulcească apa luată din rio Johausen. In schimb, aveau să scape de ţânţari cu acelaşi mijloc ca-n ajun.

La şapte jumătate noaptea încă nu se lăsase. O lumină slabă se oglindea în apele râului. La suprafaţă pluteau mănunchiuri de.trestii şi plante şi trunchiuri de copac smulse de pe marginea malului. în timp ce John Cort, Max Huber şi Khamis pregăteau culcuşul, îngrămădind câteva braţe de ierburi uscate la poalele chitrului, Llanga umbla încoace şi încolo pe prundiş, urmărind din ochi această derivă de epave plutitoare. Deodată, în amonte, la vreo 30 de stânjeni depărtare, se ivi un trunchi de arbore de înălţime mijlocie, având încă toate crengile. Fusese rupt la cinci sau şase picioare deasupra furcii unde se vedea încă proaspătă despicătura. Crăcile, dintre care cele mai joase se târau pe apă, erau acoperite de un frunziş destul de des, de câteva flori şi fructe – un întreg ostrov de verdeaţă care supravieţuise căderii copacului. Probabil că acest arbore fusese lovit de trăsnet în timpul ultimei furtuni. Din locul unde i se-mplantau rădăcinile se prăbuşise pe mal; apoi, alunecând încetul cu încetul, se desprinsese de trestii şi, prins de curent, începuse să plutească împreună cu alte rămăşiţe şi cioturi de lemne pe suprafaţa râului. Lui Llanga, fireşte, nu-i trecură prin cap toate astea şi mai mult ca sigur n-ar fi băgat în seamă trunchiul mai mult decât celelalte grămezi de plante duse de apă, dacă ceva nu i-ar fi atras atenţia în mod special, într-adevăr, printre crengi lui Llanga i se păru că zăreşte o făptură vie, care făcea semne ca şi cum ar fi cerut ajutor. în semiobscuritate nu o putea desluşi. Era oare vreo vietate a pădurii? Băiatul nu ştia dacă e cazul să-i strige pe Max Huber şi pe John Cort, când se întâmplă ceva nou. Trunchiul nu se mai afla decât la vreo 40 de metri, luând-o spre golfuleţul unde acostase pluta. în acea clipă răsună un strigăt – un ţipăt ciudat sau mai curând un fel de chemare deznădăjduită, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi lansat un apel să fie salvată. Apoi, când trunchiul trecea prin faţa golfuleţului, făptura se aruncă în râu cu intenţia limpede de a ajunge la mal.

Lui Llanga i se păru că recunoaşte un copil mult mai mic de statură ca el. Copilul se găsea, probabil, în copac în momentul căderii acestuia. Ştia să înoate? Nu cine ştie ce şi oricum nu atât de bine încât să ajungă până la mal. Se vedea că îl lasă puterile. Se zbătea, dispărea, se ivea din nou şi din timp în timp o bolboroseală se auzea ieşindu-i pe gură la scoaterea.capului din apă. îmboldit de un sentiment de omenie, fără a mai pierde timpul chemându-i pe prietenii săi, Llanga se aruncă în râu şi ajunse repede la locul unde copilul se scufundase ultima oară când îl zărise.

John Cort şi Max Huber, care auziseră primul ţipăt, alergară pe malul golfuleţutui. Văzându-l pe Llanga ţinând un trup deasupra apei. îi întinseră mâna ca să-l ajute să-l aducă pe uscat.

— Ei! Llanga, exclamă Max Huber. ce te-ai dus să pescuieşti?

— Un copil, prieten Max, un copil. Se îneca.

— Un copil'.' se miră John Cort.

— Da, prieten John.

Şi Llanga îngenunche lângă micuţa făptură pe care o salvase de la înec.

Max Huber se aplecă pentru a o cerceta mai îndeaproape.

— Ei! Dar ăsta nu-i un copil! spuse el ridicându-se.

— Dar ce e? întrebă John Cort.

— O maimuţică… un pui al agresorilor noştri… Şi ca să-l scoţi ţi-ai pus în primejdie viaţa. Llanga. căci ai fi putut să te îneci?

— Un copil, da, copil! repeta Llanga.

— Nu. îţi zic, şi te rog chiar să-l trimiţi la familia lui în adâncul pădurii.

Necrezând în spusele prietenului său Max, Llanga se încăpăţâriă să vadă un copil în micuţa făptură care îi datora viaţa şi zăcea încă la pământ fără a-şi fi venit în fire. încât nu vru să se despartă de ea şi o ridică în braţe. La urma urmei n-avea decât să facă ce voia. După ce aduse micuţul la locul de popas, Llanga se asigură că mai respiră, îl fricţionă, îl încălzi, apoi îl culcă pe iarba uscată, aşteptând să deschidă ochii.

Paza fiind organizată ca de obicei, cei doi prieteni adormiră, în timp ce Khamis rămase de veghe până la miezul nopţii.

Llanga n-avea somn. Pândea cele mai mici mişcări ale fiinţei pe care o ocrotea; întins lângă ea. o ţinea de mină, îi asculta respiraţia. Şi care nu-i fu mirarea, când. pe la ora I 1. o auzi rostind cu un glas slab: „Ngora!… ngora!” de parcă ar ti fost un copilaş care şi-ar fi chemat mama.