VI.

TOT SPRE SUD-VEST.

A doua zi, la 11 martie, odihniţi, John Cort, Max Huber, Khamis şi Llanga erau gata să facă faţă mersului înainte. Părăsind adăpostul arborelui de bumbac, dădură ocol luminişului, salutaţi de miriade de păsări care umpleau văzduhul de triluri asurzitoare şi sunete de orgă în stare să trezească gelozia Adelinei Patti* şi altor virtuozi ai muzicii italiene. înainte de a porni la drum, înţelepciunea îţi comandă să iei o gustare. Ea se compunea doar din carne rece de antilopă şi apă dintr-un pârâu care şerpuia în dreapta poieniţe^ şi de unde foreloperul îşi umplu şi plosca.

Îşi începură calea spre dreapta, sub rămurişul prin care răzbăteau primele raze ale soarelui a cărui poziţie fu stabilită cu grijă. Fără îndoială că această parte a pădurii trebuia să fie cutreierată de patrupede puternice. Se vedeau cărărui în toate direcţiile. într-adevăr, în timpul dimineţii zăriră câţiva bivoli şi chiar doi rinoceri care se ţineau la distanţă. Cum, după toate aparenţele, nu aveau chef de luptă, drumeţii nu fură nevoiţi să-şi risipească gloanţele respingând un atac.

Micul grup nu se opri decât la jirânz, după ce străbătuse o bucată de drum de vreo 12 kilometri. în acel loc John Cort putu să doboare o pereche de dropii din specia Koran, care trăiesc în păduri – zburătoare negre ca smoala sub pântece. Carnea lor foarte căutată de băştinaşi, găsi de astă dată aceeaşi preţuire la prânzul americanului şi francezului.

— Cer, spuse însă Max Huber, să mâncăm friptură în loc de carne la grătar.

* Celebră cântăreaţa italiană de operă flX4.i-1919).

— Nimic mai uşor, se grăbi să răspundă foreloperul. Şi una din dropii, jumulită, curăţată şi pusă pe frigare fu pregătită deasupra unei flăcări vii şi puternice. Mesenii o înghiţiră cu poftă.

Khamis şi tovarăşii săi porniră iar la drum în condiţii mai grele decât în ajun. La coborâşul spre sud-est nu găsiră treceri atât de dese. Trebuiau să-şi croiască drum printr-un desiş la fel de stufos şi încâlcit ca şi lianele ale căror cordoane fură nevoiţi să le taie cu cuţitul. Ploaia căzu mai multe ore în şir, o ploaie destul de mare. Dar desimea frunzişului o opri să treacă, încât abia dacă picară câţiva stropi pe sol. Totuşi, în mijlocul unui luminiş, Khamis putu să umple iar plosca, aproape goală, şi mare îi fu bucuria căci căutase până atunci zadarnic un fir de apă printre ierburi. Aşa se explica, probabil, puţinătatea animalelor şi a cărăruilor.

— Nu prea văd să ne aflăm în preajma unui râu, zise John Cort la popasul de seară.

Prin urmare, trebuia să se tragă concluzia că râuşorul care curgea pe lângă movilă ocolea pădurea. Cu toate astea,»nu intenţionau să schimbe direcţia, de vreme ce aceasta era calea spre bazinul lui Oubangui.

— De aittel zise Khamis, dacă nu dăm de cursul de apă, zărit alaltăieri lângă tabără, vom putea întâlni altul.

Noaptea de 11 spre 12 nu o petrecură între rădăcinile unui arbore de bumbac, ci la poalele unui copac nu mai puţin gigantic, un bombax, cu trunchiul simetric, înălţat ca din puşcă la vreo sută de paşi deasi^ ra covorului de iarbă de pe locul unde se găsea.

Făcură de pază pe rând, ca de obicei, şi somnul celor ce dormeau nu fu tulburat decât de câteva mugete îndepărtate de bivoli şi rinoceri. N-aveau a se teme că în acest concert nocturn se va amesteca şi răgetul leului. Aceste fiare primejdioase nu trăiesc în pădurile din Africa centrală. Se găsesc în ţinuturi aflate la o latitudine mai mare, fie dincolo de Congo spre sud, fie la graniţa Sudanului spre nord, în vecinătatea Saharei. Pădurile dese nu sunt prielnice firii pline de toane şi foarte independente a regelui animalelor – rege prin autoritate şi nu de drept constituţional. îi trebuie spaţii vaste, câmpii scăldate în soare unde poate sări cum îi e voia. Nu se auziră deci răgete, grohăieli de hipopotam nici pe atât, lucru regretabil, se cuvine să spunem, căci prezenţa acestor mamifere amfibii ar fi vestit apropierea unei ape.

A doua zi plecară în zori pe o vreme întunecată şi Max Huber doborî cu o împuşcătură de carabină o antilopă de mărimea unui măgar sau mai precis a unei zebre – care are o conformaţie de animal între cal şi măgar. Era un oryx de culoarea vinului cu câteva dungi regulate. Oryxul are o bandă neagră de la ceafă până la coadă, picioarele acoperite cu păr albicios -îi sunt împodobite cu pete negre, iar coada cu un pămătuf de blană neagră în vârf îi atârnă până la pământ, pe care-l mătură cu mişcări ample.

E un animal frumos, cu coarne lungi de un metru, înzestrate la bază cu treizeci de inele, şi curbate elegant, având o simetrie naturală rar întâlnită.

La oryx coarnele slujesc la apărare şi-i îngăduie să se împotrivească, în ţinuturile din nordul şi centrul Africii, chiar atacurilor leului. Dar în acea zi, animalul ochit de vânător nu putu să scape de glontele care-l nimeri în plin şi, cu inima străpunsă, căzu din primul foc.

Aveau hrană pentru mai multe zilt. Khamis tăie antilopa în bucăţi, treabă care-i luă un ceas. Apoi fiecare luă o halcă pentru a o căra. Llanga cerând şi primind şi el una, porniră mai departe.

— Ei! pe legea mea! zise John Cort, carnea costă ieftin aici, doar un singur cartuş.

— Cu condiţia să fii îndemânatec, rosti foreloperul.

— Şi mai ales să ai noroc, adăugă Max Huber, mai modest decât sunt de obicei confraţii lui în ale vânătorii.

Până atunci Khamis şi tovarăşii săi îşi cruţaseră plumbii şi praful de puşcă, întrebuinţându-le doar ca să doboare vânatul. Dar ziua nu avea să sfârşească fără să fie nevoiţi să le folosească pentru a se apăra. Pe parcurs de un kilometru şi mai bine foreloperul crezu că va trebui să respingă atacul unei cete de maimuţe. Această ceată se zbânţuia de-a dreapta şi de-a stânga unei cărărui, unele maimuţe sărind din cracă în cracă de la un copac la altul, celelalte zburdând şi trecând prin desiş cu salturi nemaipomenite care ar 11 putut trezi invidia celor mai agili gimnaşti.

Se zăreau mai multe specii de cvadrumani înalţi: cinocefali în trei culori (galbeni ca arabii, roşii ca indienii din Far-West, negri precum cafrii) care constituie un pericol pentru animalele sălbatice şi câteva tipuri de colobi ce se strâmbau la ei; adevăraţi filfizoni, cei mai eleganţi domnişori ai neamului simiesc, periindu-şi fără încetare şi potrivindu-şi cu mâna pelerina albă care le-a adus denumirea de colobi episcopali.

Dar această escortă, ce se strânsese după masa de prânz, dispăru pe la ora două când Max Huber, John Cort, Khamis şi Llanga ajunseră pe o potecă destul de largă, şerpuind înaintea lor cât se vedea cu ochii. Dacă aveau să fie bucuroşi că au dat de un drum atât de uşor, trebuiau să se teamă că vor întâlni animalele care trecuseră pe acolo. Erau doi rinoceri. Fornăitul lor prelung răsună puţin înainte de ora patru la o distanţă destul de mică.

Khamis nu se înşelă asupra acestui sforăit şi le spuse tovarăşilor săi să se oprească.

— Păcătoase animale, rinocerii ăştia! rosti luând în mână carabina purtată pe umăr.

— Foarte rele, întări Max Huber, cu toate că sunt ierbivore.

— Şi nu mor cu una cu două, adăugă Khamis.

— Ce avem de făcut? întrebă John Cort.

— Să încercăm să trecem fără să ne vadă, îi sfătui Khamis, sau cel puţin să ne ascundem câtă vreme umblă pe aici. Poate n-or să ne zărească… Totuşi să fim gata să tragem dacă ne observă, deoarece se vor năpusti numaidecât asupra noastră.

Carabinele fură pregătite şi cartuşele aşezate în aşa fel, încât armele să poată fi încărcate cât mai repede. Apoi, părăsind poteca, se aruncară în desiş, unde se pitiră pe după tufele care mărgineau drumul în dreapta. După cinci minute, fornăielile se-nteţiră şi se iviră monstruoasele pahiderme, din specia Ketloa, care n-are păr aproape deloc. Se deplasau în trap săltat, cu capul sus şi coada îmbârligată pe crupă. Măsurau aproape patru metri lungime, aveau urechile drepte, picioarele scurte şi strâmbe, botul turtit înarmat cu un singur corn în stare de lovituri teribile. Şi fălcile lor sunt atât de puternice, încât sfarmă fără să simtă cactusul cu ţepi ascuţiţi, cum mănâncă ciulini măgarii.

Deodată o pereche de rinoceri se opri locului. Khamis şi ceilalţi nu se-ndoiră că fuseseră descoperiţi. Unul dintre rinoceri – un monstru cu pielea aspră, zgrunţuroasă şi uscată – se apropie de desiş.

Max Huber ochi.

— Nu trage în coapsă, în cap, îi strigă foreloperul.

Răsună o împuşcătură, apoi alta. Gloanţele abia că pătrundeau în carapacele tari şi ie pierdură degeaba.

Focurile nu intimidară, nici nu opriră animalele care se pregăteau să intre în desiş. Era limpede că grămada de mărăciniş şi tufăriş nu opunea un obstacol unor pahiderme atât de puternice. într-o clipă vor răscoli, strivi şi zdrobi totul. După ce scăpaseră de elefanţii de câmpie, vor reuşi Khamis şi tovarăşii săi să scape de rinocerii din Marea Pădure? Fie cu trompă, fie cu corn pe bot, pahidermele au aceeaşi forţă… Şi aici nu-i apăra rândul des de copaci giganţi de pe lizieră care oprise năvala elefanţilor. Dacă foreloperul, John Cort, Max Huber şi Llanga ar fi încercat să fugă, ar fi fost izbiţi fără întârziere, căci reţeaua de liane le-ar fi stânjenit cursa, pe când rinocerii ar fi trecut peste ea ca o avalanşă. Totuşi, printre arborii din desiş, un baobab enorm îi putea adăposti dacă reuşeau să se caţere până pe crăcile lui. Ar fi însemnat să reînnoiască manevra de pe movila cu tamarini, care însă nu se isprăvise prea bine. Oare acum ar fi avut mai mult succes? Poate, deoarece baobabul avea o înălţime şi o grosime în stare să reziste izbiturilor rinocerilor. E adevărat că nu-şi deschidea furca decât la vreo 50 de picioare deasupra solului, iar trunchiul în formă de dovleac nu avea nici o ieşitură de care să se prindă cineva cu mâna sau să găsească un punct de sprijin pentru picior. Foreloperul înţelese că n-aveau cum să încerce să urce în baobab. Max Huber şi John Cort aşteptau să ia o hotărâre. în această clipă, tufele de la marginea potecii se mişcară şi printre ele se ivi un cap uriaş. Se auzi a patra împuşcătură de carabină. Dar John Cort nu avu mai mult noroc decât Max Huber. Glontele, pătrunzând în scobitura umărului, provocă doar un urlet teribil al animalului, durerea sporindu-i furia. Nu dădu înapoi, dimpotrivă, se repezi cu un salt spre desiş, în timp ce celălalt rinocer atins uşor de o împuşcătură a lui Khamis se pregătea să-l urmeze.

Nici Max Huber, nici John Cort, nici foreloperul n-avură vreme să-şi încarce din nou armele. Era prea târziu să fugă care încotro, sau să se ascundă pe sub copaci. Instinctul de conservare îi mână pe toţi trei împreună cu Llanga să se pitească în spatele baobabului, care avea la bază o circumferinţă de nu mai puţin de şase metri. Dar, când primul animal va da ocol arborelui şi când al doilea i se va alătura, cum se vor putea feri de atacul lor?

— La naiba! zise Max Huber.

— Mai curând, la noroc! exclamă ironic John Cort. Amândoi gândeau că n-au speranţă de scăpare fără ajutorul soartei.

Sub o izbitură formidabilă, baobabul se clătină de sus până jos, de credeai că va fi smuls din rădăcini. Deodată însă rinocerul fu oprit în pornirea sa. într-un loc unde scoarţa copacului era crăpată, cornul său, care intrase ca icul pădurarului, se înfundase şi se înţepenise pe o porţiune de un picior. în zadar se străduia cu deznădejde să-l scoată. Chiar proptindu-se pe picioarele dinapoi, tot nu izbuti. Celălalt, care făcea prăpăd prin desiş, se opri şi el. Furia amândurora era de nedescris.

Khamis, strecurându-se pe lângă copac, după ce se târâse pe ia poalele lui, încerca să vadă ce se-ntâmplă.

— Fugiţi… fugiţi, şopti aproape în aceeaşi clipă.

Îl înţeleseră mai mult decât îl auziră. Fără să ceară nici o altă lămurire, Max Huber şi John Cort, trăgând după ei pe Llanga, o luară la goană printre ierburile înalte. Spre marea lor mirare, rinocerii nu-i urmăriră. După vreo cinci minute cât alergară până li se tăie răsuflarea se opriră la un semn al foreloperului.

— Ce s-a întâmplat? întrebă John Cort când apucă să răsufle un pic.

— Rinocerul nu şi-a putut scoate cornul din scoarţa copacului, răspunse Khamis.

— La naiba, exclamă Max Huber, e Milon de Crotone* al rinocerilor.

— Şi va sfârşi ca acest erou al jocurilor olimpice! adăugă John Cort.

Khamis, fără a se sinchisi cine fusese celebrul atlet din antichitate, se mulţumi să murmure:

— în fine… teferi… dar cu preţul a patru-cinci cartuşe trase în zadar.

* Milon: atlet din sec. VI înaintea erei noastre, originar din Crotone. campion de mai multe ori la jocurile olimpice. Bătrân, mai vru o dată să-şi demonstreze forţa despicând un copac crăpat. Cele două părţi ale trunchiului de arbore se strânseră făcându-l prizonier şi muri pradă fiarelor sălbatice.

— Şi cu atât mai trist cu cât, pe câte ştiu, carnea animalelor ăstora e bună de mâncat, zise Max Huber.

— într-adevăr, îl asigură Khamis, deşi are un puternic iz de mosc… Să lăsăm deocamdată rinocerul unde a rămas.

— Da, să-l lăsăm să-şi smulgă cornul cât pofteşte, încheie Max Huber.

N-ar fi fost prudent să se întoarcă la baobab. Mugetele rinocerilor mai răsunau în desiş. După un ocol care îi readuse pe potecă, toţi patru o luară din nou la drum. Pe la şase poposiră la poalele unei stânci uriaşe. Ziua următoare trecu fără nici un incident. Greutăţile drumului nu crescură cât străbătură vreo 30 de kilometri în direcţia sud-vest. în ce priveşte cursul de apă, a cărui apariţie era aşteptată cu atâta nerăbdare de Max Huber şi prezisă cu atâta siguranţă de Khamis, el nu se ivi defel. Seara, după ce mâncară dintr-o antilopă, cunoscută sub numele de antilopă de junglă, obişnuita lor cină, se duseră la culcare. Din păcate, cele zece ore de somn le fură tulburate de zborul a mii de lilieci mari şi mici, care nu părăsiră locul decât în zori.

— Mulţi zgripţuroi, prea mulţi! exclamă Max Huber când se sculă, căscând îndelung după o noapte în care dormise aşa de prost.

— Să nu ne plângem, zise foreloperul.

— De ce?

— Pentru că e mai bine să ai de-a face cu lilieci decât cu ţânţarii şi ăştia ne-au cruţat până acum.

— Cel mai bine ar fi, Khamis, să ne scutească şi unii şi alţii.

— De ţânţari nu vom scăpa, domnule Max…

— Şi când vor începe să ne pişte insectele astea nesuferite?

— Când ne vom apropia de un râu.

— Un râu! exclamă Max Huber. După ce-am crezut cu tărie că-l vom întâlni, acum mi-am pierdut orice nădejde, Khamis!

— Vă înşelaţi, domnule Max, şi poate că acea clipă nici nu-i aşa departe.

Foreloperul observase, de fapt, câteva schimbări ale solului şi pe la trei după-amiază presupunerile lui tindeau să se adeverească. Partea aceasta a pădurii devenea simţitor de mlăştinoasă. Ici şi colo se iveau băltoace acoperite de plante acvatice. Putură chiar să împuşte câteva gauga, un fel de raţe sălbatice, a căror prezenţă era dovada că se aflau în preajma unei ape. De asemenea, pe măsură ce apunea soarele, începu să se audă orăcăitul broaştelor.

— Ori mă-nşel cu desăvârşire, ori nu suntem departe de ţinutul stăpânit de ţânţari, zise foreloperul.

Restul drumului merseră pe un teren accidentat, înţesat de nenumărate fanerogame, cărora le prieşte clima caldă.şi umedă. Copacii erau mai rari şi mai puţin năpădiţi de liane.

Max Huber şi John Cort îşi dădură şi ei seama de aceste schimbări care deveneau tot mai vădite cu cât înaintau spre sud-vest. Dar, în pofida afirmaţiilor lui Khamis, nici o şerpuire de apă curgătoare nu li se arătă privirilor în acea direcţie. Totuşi, pe măsură ce poteca se povârnea, terenul devenea tot mai mlăştinos, cu numeroase hârtoape. Trebuia mare băgare de seamă să nu te înnămoleşti. Şi nu puteai ieşi fără blânde. Mii de lipitori mişunau prin gropi şi la suprafaţă se iveau urechelniţe uriaşe şi respingătoare, cu cap negru şi picioare roşii,^făurite parcă dinadins ca să-ţi trezească un dezgust fără pereche. în schimb, ce sărbătoare a ochilor! Valuri de fluturi cu mii de culori strălucitoare şi gingaşe libelule zburau pândite de veveriţe, de civete, de văduve, de gemete, de pescăruşi-verzi care se aşezau pe marginea băltoacelor ca să le prindă cu duiumul şi să le mănânce.

Foreloperul observă că nu numai viespile, ci şi muştele tse-tse roiau puzderie deasupra tufişurilor. Din fericire, dacă trebuie să te păzeşti de acele celor dintâi, nu-i nevoie să te sinchiseşti de pişcăturile muştelor. Veninul lor care ucide caii, câinii şi cămilele nu face rău omului şi nici animalelor sălbatice.

Micul nostru grup coborî astfel spre sud-vest până la şase jumătate seara, făcând.un drum lung şi obositor. Khamis se şi îngrijea de găsirea unui loc bun de popas pentru la noapte, când Max Huber şi John Cort îl auziră pe Llanga strigând. Băiatul, cum îi era obiceiul, o luase înainte cercetând încolo şi încoace toate colţişoarele, când ţipetele lui răsunară deodată până la ei. Oare se lupta cu vreo fiară? John Cort şi Max Huber alergară gata să tragă spre locul de unde venea glasul copilului. Dar se liniştiră repede. Suit pe un trunchi gros răsturnat, arătând cu mâna spre o poiană întinsă, Llanga repeta cu o voce ascuţită: „Rio! Rio!”

Lui Khamis, care venea spre ei, John Cort îi spuse:

— Cursul de apă pe care l-am comandat.

La o jumătate de kilometru depărtare, pe o întindere mare fără copaci, şerpuia un râu limpede, în care se rellectau ultimele raze ale soarelui.

— Aici trebuie să poposim, după părerea mea, rosti John Cort.

— Da, aici, încuviinţă foreloperul şi fiţi siguri că acest „rio” ne va^ duce până la Oubangui.

Într-adevăr, nu le va fi prea greu să construiască o plută şi să se lase purtaţi de curent pe acest râu.

Pentru a ajunge la malul râului trebuiră să treacă printr-un teren foarte mlăştinos.

Cum amurgul e scurt în aceste ţinuturi ecuatoriale, se şi lăsase întunericul când foreloperul şi tovarăşii săi se opriră pe un mal destul de înalt. în acel loc, copacii erau rari, dar pilcuri mai dese se aflau în susul şi în josul apei. Cât despre lăţimea râului, John Cort o evalua din ochi la vreo 40 de metri. Nu întâlniseră deci un pârâu oarecare, ci un afluent mai însemnat, care nu părea să curgă prea repede. Mai cuminte însă era să aştepte până a doua zi ca să-şi dea seama de situaţie. Se impunea ca primă necesitate să găsească un adăpost uscat unde să-şi petreacă noaptea. Khamis descoperi la moRio! Rio!

mentul potrivit o scobitură în stâncă, un fel de grotă săpată în calcarul falezei în care puteau să încapă toţi patru.

Deciseră să mănânce întâi ce le rămăsese din vânatul fript. în acest fel n-aveau nevoie să aprindă focul ale cărui flăcări ar fi putut trezi curiozitatea fiarelor. Crocodilii şi hipopotamii mişună în apele din Africa. Dacă voiau să se folosească de râu – ceea ce era mai mult ca sigur – măcar să nu trebuiască să se apere de la început de un atac nocturn. Era adevărat că un foc la intrarea grotei, care ar fi răspândit mult fum, ar fi risipit norul de ţânţari ce roiau la poalele falezei. Dar între două rele, mai bine să-l alegi pe cel mai mic şi să te arăţi viteaz în faţa acului ţânţarilor şi altor insecte nesuferite decât înaintea fălcilor unui aligator.

Primele ceasuri John Cort stătu de veghe la intrarea grotei, în timp ce tovarăşii săi căzuseră într-un somn adânc, în ciuda zbârnâitului ţânţarilor.

Cât făcu de pază nu văzu nimic suspect, deşi în câteva rânduri crezu că aude un cuvânt articulat de o gură omenească cu un glas de jale. Acest cuvânt era „ngora”, care în limba indiană înseamnă „mamă”.