XI.

ZIUA DL 19 MARTIE.

La popasul acesta puteau să socotească a fi parcurs 200 de kilometri, jumătate pe jos. jumătate cu pluta. Le mai rămânea încă o dată pe atâta până la fluviul Oubangui'.' Nu. după părerea foreloperului şi a doua parte a călătoriei se va tace repede, cu condiţia ca nici un obstacol să nu oprească mersul pe apă.

Se îmbarcară tot în /ori împreună cu micul pasager suplimentar de care Llanga nu voise să se despartă. După ce îl duse sub tenda de frunze, dori să rămână lângă el, sperând că-l va vedea deschizând ochii.

Max Huber şi John Cort continuau să fie convinşi că e un membru al familiei cvadrumanilor de pe continentul african – cimpanzei, urangutani, gorile mandrili, babuini şi alţii. Nici nu le trecu măcar prin gând să-l privească mai de aproape şi ^ă-i acorde o atenţie mai deosebită. Pur şi simplu nu-i interesa. Llanga îl salvase, dorea să-l păstreze cum păstrezi un biet câine fără stăpân, fie! O să aibă un prieten, cu atât mai bine, îşi dovedea astfel bunătatea sufletească, la urma urmei. Aşa cum ei doi adoptaseră un copil, putea şi el, la rândul lui, să adopte o maimuţică. Probabil că de îndată ce va avea prilejul s-o tulească în pădure, micuţa făptură îşi va părăsi ocrotitorul cu acea nerecunoştinţa care nu e numai monopolul oamenilor. E adevărat că, dacă Llanga ar fi venit să le spună, lui John Cort, Max Huber sau chiar lui Khamis: „Maimuţa asta vorbeşte! A repetat de trei sau patru ori cuvântul «ngora»„, poate că le-ar fi atras atenţia şi le-ar fi trezit curiozitatea. Poate l-ar fi cercetat cu mai multă grijă pe micuţul salvat de la înec. Poate ar fi descoperit în el vreun semn al unei rase necunoscute până atunci, cea a maimuţelor vorbitoare. Dar Llanga tăcu, temându-se să nu se fi înşelat sau să fi auzit prost. îşi făgăduia să-l observe necontenit pe protejatul său şi, dacă pronunţa „ngora” sau orice alt cuvânt, să-i prevină numaidecât pe prietenul John şi pe prietenul Max. Asta era şi una din pricinile pentru care rămase sub tendă încercând să-i dea puţină mâncare micuţului care părea slăbit ca după un post îndelungat. Nu prea avea cu ce să-l hrănească, deoarece maimuţele mănâncă fructe, iar Llanga nu-i putea da nici un fel de poame, nimic altceva decât carne de antilopă care n-avea cum să-i priască. De altfel o febră destul de mare nu-i îngăduia să mănânce şi zăcea într-un fel de amorţeală.

— Ce-ţi mai face maimuţică? îl întrebă Max Huber pe Llanga, când acesta, la o oră după plecare, veni lângă el.

— Tot mai doarme, prieten Max.

— Şi vrei s-o păstrezi?

— Da… dacă-mi dai voie.

— N-am nimic împotrivă, Llanga… Dar vezi să nu te zgârie.

— Vai de mine, prieten Max!

— Trebuie să ai grijă… maimuţele sunt răutăcioase ca şi pisicile.

— Asta nu! E aşa de mică… Şi are un chip aşa de blând…

— Ei bine, dacă vrei s-o iei cu noi, dă-i un nume:

— Un nume? Ce nume?

— Jocko, de pildă! Toate maimuţele se cheamă Jocko. Pare-se că numele ăsta nu era pe -placul lui Llanga. Nu răspunse nimic şi se întoarse la protejatul său.

În timpul dimineţii navigară cu spor şi nu suferiră prea tare de căldură. Stratul de nori era destul de gros pentru ca soarele să nu răzbată până la ei. Puteau să socoată că au noroc, deoarece rio Johausen trecea uneori printre lunci întinse. Era cu neputinţă să găseşti un adăpost de-a lungul malurilor cu arbori puţini şi rari. Solul devenea mai mlăştinos. Ar fi trebuit să te îndepărtezi de râu spre interiorul pădurii jumătate de kilometru la dreapta sau la stânga pentru a ajunge la cel mai apropiat copac. Era de temut ca ploaia să nu reînceapă cu furia ei obişnuită, dar cerul nu-şi împlini ameninţările. Totuşi, dacă păsările de apă zburau în cârduri deasupra mlaştinii, rumegătoarele nu se arătară, spre marea surprindere a lui Max Huber. Ar fi voit să înlocuiască raţele şi dropiile din ultimele zile cu vreo antilopă sassaby, inyala sau waterbuck. De aceea se aşezase în partea din faţă a plutei, cu carabina pregătită, ca un vânător la pândă şi cerceta din priviri malul de care se apropia foreloperul mirat de toanele curentului. Până la urmă trebuiră să se mulţumească să mănânce la prânz pulpă de pasăre. De fapt, nu era de mirare că supravieţuitorii caravanei condusă de portughezul Urdax se plictisiseră de hrana lor zilnică. Numai carne prăjită, fiartă sau friptă, numai apă chioară, nici un fruct, nici o bucăţică de pâine, nici un pic de sare. Puţin peşte şi aşa de prost gătit! Abia aşteptau să ajungă la primele aşezări de lângă fluviul Oubangui şi să uite cât mai repede de^ toate aceste lipsuri…

În ziua aceea Khamis căută în zadar un loc bun de popas. Malurile înţesate de trestii uriaşe păreau de neabordat. Pe solul umed, pe jumătate năpădit de apă, cum să te fi oprit? Altminteri câştigau timp, pluta neîntrerupându-şi mersul. Navigară astfel până la ora cinci. John Cort şi Max Huber vorbiră toată vremea despre întâmplările din cursul călătoriei. îşi aminteau diverse episoade de la plecarea din Libreville şi până. acum: vânătorile interesante şi reuşite din regiunile aflate în partea superioară a lui Oubangui, doborârea elefanţilor uriaşi, primejdiile expediţiei din care scăpaseră teferi şi nevătămaţi timp de două luni, apoi întoarcerea fără piedici până la movila cu tamarini, focurile mişcătoare, apariţia formidabilei turme de pahiderme, năvala ei asupra caravanei, fuga cărătorilor, moartea lui Urdax după ce căzuse din copac, urmărirea de către elefanţii opriţi de perdeaua de arbori de la liziera Marii Păduri.

— Trist deznodământ al unei explorări atât de norocoase până atunci, trase încheierea John Cort. Şi cine ştie dacă nu va fi urmat de un al doilea, la fel de dezastruos?

— E posibil dar, după părerea mea, nu-i probabil, dragă John.

— într-adevăr, poate că exagerez.

— Fără-ndoială. Iar pădurea asta n-are mai multe taine decât codrii voştri din Far West. N-avem a ne teme nici măcar de un atac al Pieilor Roşii. Aici nu sunt nici nomazi, nici triburi statornicite, nici xiluşi, nici denkaşi, nici canibali ca în ţinutul de nord. Şi acest curs de apă cu numele doctorului Johausen, căruia atâta aş fi dorit să-i găsesc urma, acest râu liniştit şi sigur he va duce fără osteneală până la fluviul Oubangui.

— Da, fluviul Oubangui, dragă Max, la care am fi ajuns şi dacă, ocolind pădurea, după itinerariul stabilit de bietul Urdax, am fi călătorit într-o căruţă confortabilă fără să ne lipsească nimic până la ţintă.

— Ai dreptate, John, şi ar fi fost mult mai bine. Pădurea asta n-are nimic neobişnuit şi nu merită s-o străbaţi. Nu-i decât un codru, un codru mare, nimic mai mult. Şi totuşi mi-a trezit la început o curiozitate aşa de vie! îţi aduci aminte flăcările care-i luminau liziera, faclele care licăreau printre crengile primului şir de arbori? Şi-apoi nici picior de om! Unde or fi pierit cu toţii? Câteodată mă surprind căutându-i prin crăcile baobabilor, bombacsilor, tamarinilor şi altor copaci uriaşi din pădure. Nu, nici ţipenie de om…

— Max, rosti John Cort.

— Ce-i, John? întrebă Max Huber.

— Vrei să priveşti în direcţia aia, în aval, pe malul stâng?

— Ce-i… Un localnic?

— Da, dar un localnic în patru labe! Uite colo, deasupra trestiilor o minunată pereche de coarne curbate precum o carenă.

Foreloperul se uită şi el spre locul indicat de John Cort.

— Un bivol, zise el.

— Un bivol, repetă Max Huber, punând mâna pe carabină, lată o mâncare săţioasă – dacă ţintesc bine.

Khamis, cu o mişcare viguroasă de vâslă, apropie pieziş pluta de mal. Peste câteva clipe se afla la o depărtare de vreo 30 de metri de acesta.

— Ce de biftecuri în perspectivă! murmură Max Huber cu carabina sprijinită de genunchiul stâng.

— Trage tu întâi, Max, îi zise John Cort, iar la nevoie voi trage şi eu după aceea.

Bivolul nu părea să aibă chef să plece. Se proţăpise cu capul în direcţia vântului, adulmecând aerul cu nările larg deschise, fără să presimtă primejdia care-l pândea. Cum nu se putea ţinti inima, trebuia să-i tragi un glonte în cap, ceea ce Max Huber şi făcu de îndată ce se asigură că-l are în linia de ochire. Răsună o împuşcătură, coada animalului se-nvârti în spatele trestiilor, un muget de durere străbătu văzduhul şi nu mugetul obişnuit al bivolului, dovadă că fusese lovit de moarte.

— S-a făcut! strigă Max Huber cu un glas victorios, într-adevăr, John Cort nu mai trebui să tragă, economisind un al doilea cartuş. Animalul căzut între trestii alunecă la marginea malului înalt, vărsând un val de sânge care înroşi apa atât de limpede a râului de-a lungul plajei.

Ca să nu piardă cumva superbul vânat, pluta se îndreptă neîntârziat spre locul unde se prăbuşise rumegătorul şi foreloperul se apucă să-l taie numaidecât pentru a putea lua cu sine bucăţile comestibile. Cei doi prieteni admirară frumosul exemplar de bou sălbatic din Africa, de o mărime neobişnuită. Când aceste animale străbat câmpia în turme de două-trei sute,.vă închipuiţi ce tropăit furios se aude în timp ce trec stârnind nori de praf. Cel doborât era un onja, nume care în graiul băştinaşilor înseamnă un taur singuratec, mai mare decât bivolii din Europa, cu fruntea mai îngustă, botul mai alungit, coarnele mai îndesate. Dacă pielea lui onja foloseşte la fabricarea unor obiecte de încălţăminte şi marochinerie mai solide, dacă din coarnele lui se fac tabachere şi piepteni, dacă părul lui negru şi aspru se întrebuinţează la umplerea scaunelor şi şeilor, din carnea sa se obţin aceleaşi cotlete şi antricoate care alcătuiesc o hrană pe cât de gustoasă pe atât de întăritoare ca de la bivolii din Asia şi America. Aşadar Max Huber avusese noroc la vânat. Mai ales că dacă un onja nu e doborât de primul glonte, se repede cu o furie îngrozitoare asupra vânătorului.

Folosind bărdiţa şi cuţitul, Khamis tăie bivolul, treabă la care tovarăşii lui îl ajutară cum putură mai bine. Pluta nu trebuia încărcată fără rost şi 20 de kilograme din această carne ademenitoare aveau să le ajungă mai multe zile.

În timpul operaţiei, Llanga, atât de curios de obicei să vadă cu ce se ocupă prietenul Max şi prietenul John, rămăsese sub tendă şi iată de ce.

La zgomotul focului de armă, micuţa făptură se trezi din amorţeală. Mişcă puţin braţele. Deşi nu-şi ridică pleoapele, din gura sa întredeschisă, de pe buzele sale palide se desprinse din nou unicul cuvânt pe care Llanga îl auzise şi înainte: „Ngora!… Ngora!” De astă dată băiatul ştia bine că nu se înşelase. Cuvântul suna clar, cu o articulare ciudată şi un fel de rârâit. Mişcat de glasul durerors al sărmanei făpturi, Llanga îi luă mâna fierbinte datorită febrei ce dura încă din ajun. Umplu ceaşca cu apă rece şi încercă, fără să reuşească, să-i toarne în gură câteva picături. Fălcile şi dinţii de o albeaţă orbitoare nu se descleştau. Udând nişte fire de iarbă uscată, Llanga umezi uşor buzele micuţului şi asta păru să-i facă bine. Mâna lui o strěnse uşor pe a băiatului şi rosti încă o dată cuvântul „ngora”. Să nu uităm că acest cuvânt de origină congoleză, indigenii îl întrebuinţează pentru.mamă”. Micuţul o chema oare pe a sa? Duioşia lui Llanga se-mpletea cu o firească milă la gândul că acest cuvânt se va stinge într-o ultimă suflare. O maimuţă? Aşa zisese Max Huber. Nu! Nu era-o maimuţă. Dar mai mult Llanga n-avea cum pricepe. Rămase astfel timp de o oră mângâind mâna protejatului său sau umezindu-i buzele şi nu-l părăsi decât când acesta aţipi din nou.

Atunci Llanga, hotărât să spună tot ce ştia, se duse la prietenii săi. în momentul când pluta, depărtându-se de mal, fu luată iarăşi de curent.

— Ei, întrebă Max Huber surâzând, ce-ţi face maimuţica? Llanga îl privi de parcă şovăia cu răspunsul. Apoi, punând mâna pe braţul lui Max Huber, rosti:

— Nu-i o maimuţă…

— Nu-i o maimuţă'.' repetă John Cort.

— Vezi bine că Llanga al nostru e un încăpăţânat! interveni Max Huber. Doar nu ţi-a intrat în cap că-i un copil ca tine!

— Un copil… nu ca mine… dar un copil…

— Ascultă, Llanga, vorbi John Cort, mai serios decât tovarăşul său, ţii morţiş că e un copil?

— Da, a vorbit, azi-noapte.

— A vorbit?

— Da, şi mai înainte a vorbit.

— Şi ce-a zis, minunăţia asta? îşi bătu joc Max Huber.

— A zis „ngora”.

— Ce? Cuvântul pe care l-am auzit eu în pădure? strigă John Cort, care nu-şi ascunse mirarea.

— Da… „ngora”, afirmă cu tărie băiatul.

Nu existau decât două ipoteze – ori Llanga era victima unei iluzii, ori îşi pierduse capul.

— Hai să verificăm, zise John Cort, şi, dacă se dovedeşte adevărat, ai dat cel puţin de extraordinarul dorit, dragă Max!

Amândoi pătrunseră sub tendă şi se uitară la micuţul adormit.

La prima vedere puteai spune că face parte din neamul maimuţelor. Dar ceea ce-l izbi în primul rând pe John Cort fu că se afla în faţa unui biman şi nu a unui cvadruman. Or, de la ultimele clasificări general admise ale lui Blumenbach, se ştie că doar omul aparţine acestei specii din regnul animal. Ciudata făptură nu avea decât două mâini, în timp ce toate maimuţele, fără excepţie, au patru, şi picioarele păreau conformate pentru mers, nefiind apucătoare ca cele ale exemplarelor simieşti.

John Cort îi atrase din primul moment atenţia lui Max Huber asupra acestui lucru.

— Ciudat, foarte ciudat! grăi Max Huber.

În ce priveşte înălţimea, micuţul nu depăşea 75 de centimetri. Părea, de altfel, la vârsta copilăriei, având cinci sau cel mult şase ani. Pielea sa, fără blană, avea un puf subţire şi roşiatic. Pe frunte, pe bărbie, pe obraji n-avea nici urmă de păr sau barbă, în schimb puful îi acoperea pieptul, coapsele şi picioarele. Urechile i se terminau cu o parte cărnoasă rotunjită şi moale, diferite de ale cvadrumanilor care nu posedă lobi. Nu avea braţele foarte lungi. Natura nu-l înzestrasecu al cincilea membru (existent la majoritatea maimuţelor) – coada care le slujeşte la pipăit şi căţărat. Avea capul rotund, unghiul facial de vreo 80 de grade, nasul turtit şi fruntea puţin piezişă. Părul nu-i era lins, ci creţ şi lânos precum al băştinaşilor din Africa centrală. Era limpede că micuţul semăna mai mult a om decât a maimuţă prin conformaţia generală şi probabil şi prin organismul intern.

Vă închipuiţi ce uimire îi cuprinse pe Max Huber şi John Cort în faţa unei fiinţe cu totul noi, necercetată de nici un antropolog până atunci şi care părea să se afle pe prima treptă a umanităţii. Şi apoi Llanga pretindea că vorbeşte – dacă băiatul nu luase drept un cuvânt articulat ceea ce nu era decât un strigăt care nu exprima nici o idee, un sunet datorat instinctului şi nu inteligenţei.

Cei doi prieteni păstrară tăcere, sperând ca micuţul să întredeschidă gura, în timp ce Llanga îi umezea mai departe fruntea şi tâmplele. încetul cu încetul, respiraţia lui deveni mai puţin gâfâitoare, îi trecu fierbinţeala şiApărea că temperatura scădea, arătând că se afla la sfârşitul crizei. în sfârşit buzele i se deschiseră şi murmură:

— Ngora… ngora!

— Pe legea mea, exclamă Max Huber, asta-i de neînchipuit pentru o minte omenească.

Niciunul nici celălalt nu-şi credeau urechilor. Iată! Micuţa făptură avea darul vorbirii! Dacă până acum nu rostise decât o singură vorbă din limba congoleză, nu era de presupus că întrebuinţa şi altele, că avea idei şi ştia să le pună în cuvinte? Păcat că nu-şi deschidea ochii, că nu puteai să-i prinzi privirea unde se oglindesc gândurile şi care răspunde la atâtea întrebări. Dar pleoapele îi rămâneau închise şi nimic nu arăta că sunt gata a se ridica. Totuşi John Cort, aplecat^ asupra lui, pândea cuvintele sau strigătele care-i puteau scăpa. îi ţinea capul în mâini fără să-l trezească şi care nu-i fu mirarea când văzu că are un şnur în jurul gâtului subţirel. Trase uşor şnurul împletit din fire de mătase până când dădu de un nod şi deodată exclamă:

— O medalie!

— O medalie? întrebă Max Huber.

John Cort desfăcu nodul. Da! o medalie de nichel, mare cât un bănuţ, cu un nume gravat pe o parte şi un chip gravat pe cealaltă. Numele era al lui Johausen, iar chipul tot al doctorului.

— El! exclamă Max Huber, şi puştiul ăsta decorat cu ordinul profesorului german a cărui cuşcă am găsit-o goală!

N-aveai de ce te mira că medaliile bătute de Johausen se răspândiseră în regiunile Camerunului, de vreme ce doctorul le distribuise deseori congolezilor, bărbaţi şi femei. Dar ca un astfel de însemn să fie atârnat de gâtul acestui ciudat locuitor al pădurii de la Oubangui era altceva…

— Fantastic, rosti Max Huber, şi mă întreb dacă micuţa creatură n-a furat medalia chiar din lada doctorului.

— Khamis! strigă John Cort.

Îl chema pe foreloper pentru a-l pune la curent cu lucrurile extraordinare pe care le atlase şi a-l întreba ce crede despre această descoperire.

Dar în aceeaşi clipă glasul foreloperului se auzi strigând:

— Domnule Max. domnule John!

Cei doi tineri ieşiră de sub tendă şi se apropiară de Khamis.

— Ascultaţi, spuse foreloperul.

La 500 de metri în aval, râul o lua brusc spre dreapta, făcând un cot unde reapăreau copacii în pilcuri dese. Cu urechea ciulită înspre acolo, auzeau un muget surd şi necontenit care nu semăna deloc cu cel al rumegătoarelor sau cu urletele fiarelor. Era un fel de vuiet care creştea pe măsură ce pluta se apropia de locul cu pricina.

— Un zgomot suspect, zise John Cort.

— Şi nu ştii de ce natură poate fi, adăugă Max Huber.

— O fi de la vreo cascadă sau viitoare, rosti foreloperul. Vântul suflă dinspre sud şi aerul e deosebit de umed.

Khamis nu se înşela. La suprafaţa râului trecea un soi de aer lichid care nu putea veni decât de la o puternică învârtejire a apelor. Zăgăzuirea râului, întreruperea navigaţiei ar ti fost o împrejurare eravă. Max Huber şi John Cort încetară să se mai gândească în acest moment la Llanga şi protejatul lui.

Pluta deriva cu o anume rapiditate şi după ce va trece de cot, vor afla cauzele îndepărtatei larme. Odată dincolo de cot, temerile foreloperului se dovediră, din păcate, mai mult decât întemeiate.

La vreo sută de stânjeni depărtare, o îngrămădire de stânci negricioase forma un zăgaz de la un mal la altul, lăsând la mijloc un spaţiu îngust unde apele se repezeau înspumate. De fiecare parte se izbeau de digul natural şi în unele locuri treceau peste el. în centru clocotea viitoarea, pe margini se prăbuşeau căderile de apă. Dacă pluta nu ajungea repede la unul din maluri, dacă nu reuşeau s-o priponească solid, avea să fie luată de curent şi se va sfărâma de baraj, în cazul că nu va fi răsturnată de viitoare. Toţi îşi păstrară sângele rece. N-aveau nici o clipă de pierdut, căci viteza curentului creştea mereu.

— La mal. la mal, strigă Khamis.

Era şase şi jumătate şi pe o vreme aşa de neguroasă amurgul nu arunca decât o lumină slabă care nu te lăsa să desluşeşti bine lucrurile. Asta, pe Ungă toate celelalte, complica manevra. Degeaba încerca foreloperul să îndrepte pluta spre mal. N-avea destulă putere. Max Huber i se alătură pentru a se-mpotrivi curentului care-i împingea drept spre centrul barajului. în doi avură un oarecare spor şi ar ii reuşit să iasă din derivă dacă vâsla nu s-ar fi rupt.

— Fiţi gata să vă aruncaţi pe stânci înainte de a fi prinşi de viitoare, comandă foreloperul.

— Altceva nu ne rămâne de făcut! răspunse John Cort. Auzind larma, Llanga părăsise tenda. Privi şi înţelese primejdia.

În loc săjse gândească la el, se gândi la aproapele lui, la micuţul lui protejat. îl luă în braţe şi îngenunche în partea din spate a plutei. Peste o clipă viitoarea îi prinse din nou. Totuşi poate că pluta nu va intra în zăgaz şi va coborî fără să se răstoarne… Nu avură acest noroc şi şubreda alcătuire de scânduri se izbi cu o putere teribilă de una din stâncile din stânga. Khamis şi tovarăşii lui încercară zadarnic să se agate de barajul pe care reuşiseră să arunce cutia cu cartuşe, armele şi uneltele… Fură cu toţii azvârliţi în vârtej în clipa când pluta se sfărâma, iar rămăşiţele ei piereau la vale în adâncul apelor care vuiau asurzitor.

Fură cu toţii azvârliţi în vârtej.