XII.

ÎN PĂDURE.

A doua zi, trei oameni stăteau întinşi lângă un foc mocnit ai cărui tăciuni mai erau înroşiţi; păreau zdrobiţi de oboseală; neputând să se-mpotrivească somnului, adormiră după ce îşi îmbrăcaseră iar veşmintele uscate la căldura focului.

Cât să fi fost ceasul? Era zi sau noapte? Niciunul n-ar fi putut spune. Totuşi, judecind după timpul care trecuse din ajun şi până acum, soarele ar fi trebuit să se arate deasupra orizontului. Dar unde să fie estul? Şi această întrebare, dacă ar fi fost pusă, ar fi rămas fără răspuns. Oare cei trei oameni se aflau în fundul unei caverne, într-un loc unde nu putea pătrunde lumina zilei?

Nu, în jurul lor se-nălţau copaci în număr atât de mare, încât nu puteai vedea decât la distanţă de câţiva metri. Chiar cât focul ardea puternic era cu neputinţă să zăreşti vreo cărare pentru drumeţi între trunchiurile uriaşe şi lianele care se întindeau de la unul la altul. Crengile joase se aflau la doar vreo 50 de picioare de sol. Deasupra lor frunzişul era atât de des până în vârf, că nici licărul stelelor, nici razele soarelui nu puteau răzbate. Nici o temniţă n-ar fi fost mai întunecoasă, cu ziduri mai de neatacat decât această parte a Marii Păduri.

Cei trei oameni erau, cum aţi ghicit, John Cort, Max Huber şi Khamis.

Prin ce înlănţuire de împrejurări se găseau aici? Habar n-aveau. După sfărâmarea plutei, neputând să se agate de stânci, fuseseră aruncaţi în viitoare şi nu ştiau ce urmase acestei catastrofe. Cui îi datorau salvarea lor? Cine-i transportase până la copacii deşi înainte să-şi vină în fire? Din nefericire, nu toţi scăpaseră cu viaţă. Lipsea unul dintre ei, copilul adoptiv al lui John Cort şi Max Huber, bietul Llanga şi împreună cu el fiinţa pe care o salvase de la înec înainte de pierderea plutei. Şi cine ştie dacă nu pierise de gât cu micuţul, vrând să-l salveze şi a doua oară!

Acum Khamis, John Cort, Max Huber nu mai aveau nici muniţii, nici arme, nici un fel de unealtă în afara cuţitelor şi bărdiţei pe care foreloperul le purta la brâu. Se dusese pe copcă şi pluta şi de altfel încotro ar fi trebuit să se îndrepte pentru a ajunge iar la rio Johausen?

Şi cum vor face cu hrana dacă le va lipsi vânatul? Vor fi nevoiţi să mănânce rădăcini, fructe sălbatice – resurse neîndestulătoare şi foarte problematice? Nu însemna asta că erau sortiţi să moară în curând de foame? Dar nu mai repede de două-trei zile, căci pare-se că pe acest timp mâncarea le era asigurată. Ceea ce rămăsese din bivol fusese adus aici. După ce-şi împărţiră între ei cele câteva bucăţi gata fripte, adormiră iar în jurul focului pe cale de a se stinge.

John Cort se trezi primul într-un întuneric mai adânc decât bezna nopţii. Când ochii i se obişnuiră cu tenebrele, îi zări^nedesluşit pe Max Huber şi Khamis, culcaţi la poalele copacilor. înainte de a-i scula din somn, aţâţă focul răscolind tăciunii de sub cenuşă. Apoi strânse un braţ de vreascuri şi ierburi uscate şi curând o flacără uriaşă îşi aruncă lumina asupra locului de popas.

— Acum trebuie să chibzuim cum să ieşim de-aici, îşi spuse John Cort.

Pârâitul focului nu întârzie să-i trezească pe Max Huber şi Khamis. Fură în picioare aproape în acelaşi timp. Când se dezmeticiră, le veni în minte situaţia în care se găseau şi făcură ce era de făcut: ţinură sfat.

— Unde suntem? întrebă Max Huber.

— Unde am fost duşi, răspunse John Cort, şi prin asta înţeleg că nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat de când…

— De o zi şi o noapte poate… adăugă Max Huber. Ieri s-a sfărâmat pluta noastră de baraj? Khamis, ai vreo idee în privinţa asta?

Drept orice răspuns, foreloperul clătină din cap. Era cu neputinţă să determini timpul scurs de-atunci încoace, şi nici împrejurările în care fuseseră salvaţi.

— Şi Llanga? întrebă John Cort. Fără îndoială a pierit dacă nu e cu noi! Cei care ne-au salvat nu l-au putut scoate din viitoare…

— Bietul copil! suspină Max Huber. Avea pentru noi o dragoste aşa de mare… Şi noi îl iubeam mult de tot… l-am fi făcut să ducă un trai fericit! L-am smuls din mâinile denkaşilor ca acum… Bietul copil!

Cei doi prieteni n-ar fi şovăit o clipă să-şi pună pentru Llanga viaţa în primejdie. Dar şi ei fuseseră atât de aproape de pieire în mijlocul vârtejului şi nici nu ştiau cui îi datorau faptul de a fi scăpat nevătămaţi. N-are rost să mai adăugăm că nu se mai gândeau la ciudata făptură găsită de băiat şi care, probabil, se-necase odată cu el. Alte lucruri le frământau acum mintea – lucruri de primă urgenţă de o altfel de însemnătate în acest moment decât o problemă de antropologie.

John Cort spuse-

— Oricât îmi storc creierii, nu-mi aduc aminte nimic despre cele petrecute după Ce ne-am izbit de zăgaz… Puţin înaine mi s-a părut că-l văd pe Khamis în picioare, aruncând armele şi uneltele pe stâncă…

— Da, rosti Khamis şi m-am asigurat că am avut norocul ca aceste lucruri să nu cadă în râu… Apoi…

— Apoi, declară Max Huber, în clipa când m-au înghiţit apele cred… da… cred c-am zărit oameni…

— Oameni… parcă… într-adevăr, îşi aminti deodată şi John Cort, băştinaşi care dădeau din mâini şi strigau… s-au repezit spre baraj…

— Aţi văzut băştinaşi? întrebă uluit foreloperul.

— Vreo doisprezece, afirmă Max Huber, şi probabil ei ne-au scos din râu…

— Pe urmă, fără îndoială că, înainte de a ne veni^ în fire, ne-au adus aici… împreună cu ce ne-a rămas din provizii… în sfârşit, după ce au aprins focul, s-au grăbit să dispară…

— Şi chiar cu totul, adăugă Max Huber, fiindcă nu au lăsat nici o urmă… înseamnă că nu prea ţineau la recunoştinţa noastră.

— Ai răbdare, dragă Max, îi răspunse John Cort, s-ar putea să fie undeva primprejur… De ce să ne fi adus aici ca apoi să ne părăsească în voia soartei…

— Vai, ce loc! strigă Max Huber. N-aş fi crezut că în pădurea de la Oubangui sunt colţuri cu copaci atât de deşi şi stufoşi. Stăm pur şi simplu în întuneric.

— Ai dreptate, dar e oare ziuă? remarcă John Cort.

La această întrebare căpătară numaidecât un răspuns afirmativ. Oricât de des era frunzişul, se zăreau deasupra vârfurilor copacilor înalţi de 100-150 de picioare câteva fâşii palide de lumină. Era limpede că soarele se afla acum pe cer. Ceasurile lui John Cort şi Max Huber în care pătrunsese apa nu mai puteau arăta ora exactă. Trebuiau aşadar să se ia după poziţia soarelui şi nici asta nu era cu putinţă decât dacă-l zăreau printre crengi.

În timp ce cei doi prieteni schimbau între ei tot felul de întrebări fără răspuns, Khamis îi asculta şi nu scotea o vorbă. Se ridicase în picioare, umbla de colo-colo prin locul îngust dintre copacii uriaşi legaţi între ei de o reţea de liane şi plante spinoase aidoma unei bariere. Totodată încerca să descopere un petec de cer printre crăci; voia să se trezească iar în el simţul de orientare care, mai mult ca niciodată, ar fi avut prilejul să-şi arate marea utilitate. Dacă până acum străbătuse pădurile din Congo sau Camerun, nu ajunsese încă în vreun colţ de codru atât de neumblat. Această parte nu se putea asemui nici pe departe cu cea prin care mersese împreună cu tovarăşii săi de la lizieră şi până la râul Johausen. De la acel punct o luaseră, pe câte ştiau, spre sud-vest. Dar acum unde era sud-vestul? Ce-i spunea lui Khamis instinctul în această privinţă? în clipa când. ghicindu-i şovăiala, John Cort se pregătea să-l întrebe ce vede, foreloperul fu cel care zise:

— Domnule Max, sunteţi sigur că aţi zărit băştinaşi lângă baraj?

— Foarte sigur, Khamis, în clipa în care pluta se sfărâma de stânci.

— Pe ce mal?

— Pe malul stâng.

— Pe malul stâng aţi spus?

— Da, pe malul stâng.

— Să fim deci la est de râu?

— Fără îndoială şi prin urmare, adăugă John Cort, în adâncul pădurii… Dar la ce distanţă de rio Johausen?

— Nu prea mare, rosti Max Huber. Ar fi exagerat s-o socotim de câţiva kilometri. Nu-i cu putinţă ca salvatorii noştri, oricare ar fi ei. să ne fi transportat foarte departe.

— Sunt de aceeaşi părere, întări Khamis, râul nu poate fi la o distanţă prea mare… aşa că interesul nostru e să ne-ntoarcem lângă apă, apoi să ne reluăm navigaţia peste baraj, de îndată cc vom ti construit o plută.

— Şi cum vom trăi până atunci şi chiar după aceea în timp ce coborâm spre Oubangui? se-mpotrivi Max Huber. Nu mai putem vâna…

— Afară de asta, interveni John Cort, în ce parte să căutăm rio Johausen'.' Sunt de acord că am debarcat pe malul stâng… Dar, cu această neputinţă de a ne orienta, cum să fim siguri că râul e într-o direcţie sau în alta?

— Şi în primul rând, întrebă Max Huber, pe unde. rogu-te. să ieşim din desiş?

— Pe aici, răspunse foreloperul.

Şi le arătă un loc unde perdeaua de liane fusese sfâşiată.

Pe-acolo, probabil, fuseseră aduşi. Din acest loc pornea, abia înfiripată, o cărăruie atât de întunecată şi întortocheată, încât nici nu ştiai cum să umbli pe ea. Unde ducea oare'.' Spre râu'.' Nimic mai puţin sigur… Nu se-ncrucişa cu altele? Nu riscau să se rătăcească într-un astfel de labirint'.' De altfel peste cel mult 48 de ore vor fi mâncat ce le rămăsese din bivol… Şi pe urmă'.' Setea. în schimb, şi-o puteau potoli, căci ploua destul de des.

— în orice ca/, spuse John Cort. nu înşurubându-ne aici vom ieşi din încurcătură. Trebuie să plecăm…

— Mai întâi să mâncăm, rosti Max Huber.

Împărţiră în trei mai puţin de un kilogram de carne şi fiecare se mulţumi cu această masă sărăcăcioasă.

— Şi. dacă stai şi te gândeşti, glumi Max Huber. nici nu ştim dacă luăm prân/ul sau cina…

— Ce-ţi pasă! nu-i rămase dator John Cort. pântecele nu face asemenea deosebiri.

— Fie. dar vrea să şi bea, pântecele ăsta, şi câteva picături din rio Johausen ar fi acum la fel de binevenite ca cel mai bun vin franţuzesc;

În timp ce mâncară nu mai vorbiră nimic. Din întunericul care-i învăluia, se desprindea o impresie nedesluşită de nelinişte şi taină. Aerul împân/it de miresmele umede ale pământului devenea din ce în ce mai apăsător sub bolta de frunziş. In locul acesta parcă nepotrivit pentru zborul păsărilor nu se auzea nici un strigăt, nici un cântec. nici un fâlfâit de aripi: uneori trosnetul sec al unei crengi uscate întrerupea liniştea, înăbuşit şi el când vreascul în cădere atingea cocorul de muşchi spongios întins de la un trunchi la altul. Din când în când răsuna un şuierat ascuţit, apoi fâşâitu! între frunze al unui şarpe de pădure, lung de 50 până la 60 de centimetri, din fericire neveninos. Cât despre ţânţari. aceştia zbârnâiau ca de obicei şi nu-i cruţau de pişcături. Când terminară de mâncat, toţi trei se ridicară în picioare. Luând cu el bucata de bivol rămasă, Khamis se îndreptă spre trecerea îngustă dintre liane. înainte de a pleca, Max Huber strigă din răsputeri de câteva ori: „Llanga!… Llanga!… Llanga!” Zadarnic însă, numele băiatului nu avu ecou.

— Să mergem, spuse foreloperul şi o luă înainte.

Dar nici n-apucă bine să tacă un pas pe cărăruie că exclamă:

— O lumină!

Max Huber şi John Cort veniră repede lângă el.

— Băştinaşii? întrebă unul din ei.

— Să aşteptăm! grăi celălalt.

Încotro se îndrepta purtătorul faclei? Era singur? Sosea un duşman să-i atace sau cineva care voia să le vină într-ajutor? Khamis şi cei doi prieteni şovăiau dacă să pornească sau nu mai departe pe cărăruie. Trecură două-trei minute. Facla rămase parcă locului. Nu putea fi nici o emanaţie de gaze, ţinând seama cum ardea fără ca să i se mişte punctul de sprijin.

— Ce e de făcut? întrebă John Cort.

— Să mergem noi spre lumină, dacă nu vine ea spre noi! răspunse Max Huber.

— Bine, zise Khamis, haidem!

Foreloperul înainta puţin pe cărăruie. Numaidecât facla se îndepărtă. Purtătorul ei nu băgase oare de seamă că cei trei străini se puseseră în mişcare? Voia să le lumineze calea sub copacii stufoşi ai pădurii şi să-i călăuzească spre rio Johausen sau orice alt afluent al lui Oubangui?

Nu era cazul vreunui răgaz de gândire. Trebuiau să urmeze întâi această lumină, apoi să încerce să-şi reia drumul spre sud-vest.

lată-i dar păşind pe cărăruia îngustă, bătătorită de multă vreme de cât se umblase pe ea: curăţată de ierburi şi de liane şi cu tufărişul îndepărtat de trecerea oamenilor sau animalelor. în afară de copacii pe care Khamis şi tovarăşii săi îi întâlniseră şi înainte, observară soiuri mai rare; dintre ele, „gura crepitans” cu fructe pocnitoare, pe care-l ştiau crescând doar în America, făcea parte din familia euphorliaceelor a căror scoarţă moale conţine o substanţă lăptoasă şi rodul pocneşte cu zgomot aruncându-şi sămânţa până departe; „tsofarul”, arborele şuierător, numit astfel pentru că printre crengile lui vântul şuieră ca printr-o crăpătură, nu le fusese semnalat până acum decât în pădurile nubiene.

John Cort, Max Huber şi Khamis merseră aşa vreo trei ore şi, când se opriră după această primă etapă, lumina se opri şi ea…

— Fără îndoială că-i o călăuză, declară Max Huber, o călăuză nespus de binevoitoare… Dacă am şti barem unde ne duce…

— Să ne scoată din labirintul ăsta, răspunse John Cort, şi nu cer nimic mai mult! Ei bine, Max, asta nu-i de ajuns de neobişnuit pentru tine?

— Ba da, cred că da!

— Numai să nu devină prea, dragă prietene! adăugă John Cort.

În timpul după-amiezii întortocheata cărăruie şerpui sub un frunziş din ce în ce mai întunecos. Khamis mergea în frunte, iar ceilalţi urmau în şir indian, căci nu putea trece pe potecă decât câte o singură persoană. Dacă grăbeau câteodată pasul pentru a se apropia de călăuză, aceasta mergea şi ea mai repede, ca să se afle mereu la aceeaşi depărtare.

În jur de şase seara, parcurseseră, după ochi, vreo patru-cinci leghe. Gândul lui Khamis era să urmeze lumina, în ciuda oboselii, atâta vreme cât li se arăta. Aşadar porni mai departe, când deodată facla se stinse.

— Să ne oprim, zise John Cort. Asta ni s-a dat de înţeles.

— Sau mai degrabă ni s-a poruncit.

— Să ne supunem, şopti foreloperul, şi să ne petrecem noaptea aici.

— Mămtreb dacă mâine lumina se va ivi din nou, adăugă John Cort'. ~ într-adevăr aceasta era întrebarea.

Toţi trei se-ntinseră la poalele unui copac. îşi împărţiră între ei o bucată de bivol şi, din fericire, găsiră un pârâiaş care şerpuia printre ierburi ca să-şi potolească setea. Cu toate că în aceste ţinuturi împădurite plouă des, nici un strop de apă nu căzuse în ultimele 48 de ore.

— Cine ştie, remarcă John Cort, dacă ghidul nostru n-a ales tocmai acest loc ca să putem avea de băut.

— Frumos din partea lui, recunoscu Max Huber, luând puţină apă proaspătă cu ajutorul unei frunze răsucite ca un cornet.

Oricât de îngrijorătoare era situaţia, oboseala se arătă mai mare decât frământarea prin care treceau şi îi cufundă într-o clipă într-un somn adânc. Dar John Cort şi Max Huber nu adormiră fără să vorbească despre Llanga. Bietul copil! S-o fi înecat în viitoare? Dacă nu, de ce nu dădea semne de viaţă? De ce nu se afla alături de prietenii săi John şi Max?

Când se treziră, o lumină slabă, răzbătând printre crengi, le arăta că se făcuse ziuă. Khamis trase concluzia că au mers către est. Din păcate nu era direcţia cea bună. Dar n-aveau altceva de făcut decât să pornească iar la drum.

— Şi lumina? întrebă John Cort.

— Uite, a apărut din nou, răspunse Khamis.

— Pe legea mea! exclamă Max Huber, parcă-i Steaua Magilor. Numai că nu ne indică vestul.

Nici o întâmplare nu tulbură ziua de 22 martie. Facla aprinsă nu înceta să călăuzească micul grup spre est…

Pe marginile cărăruii desişul părea de nepătruns, trunchiurile se strângeau unele într-altele şi înlănţuirea de ierburi era cu neputinţă de descâlcit. Foreloperul şi tovarăşii săi mergeau parcă printr-o conductă nesfârşită de verdeaţă. în câteva rânduri totuşi, potecuţe, nu mai puţin înguste, o tăiau pe aceea aleasă de călăuză şi, fără ghid. Khamis n-ar fi ştiut pe unde s-o apuce. Nu zăriră în drum nici un rumegător, lucru lesne de înţeles, căci cum s-ar fi încumetat până aici animalele mari? Nu-şi puteau croi treceri ca cele de care se folosise foreloperul înainte de a ajunge pe malurile râului Johausen. încât chiar dacă cei doi vânători ar fi avut armele la ei, nu le-ar fi slujit la nimic, căci nu zăriră primprejur nici o urmă de vânat.

John Cort, Max Huber şi Khamis vedeau cu o bineîntemeiată teamă că hrana lor e pe sfârşite. încă o masă şi gata. Şi dacă până a doua zi nu vor fi ajuns la destinaţie, adică la capătul acestei neobişnuite drumeţii călăuzită de lumina misterioasă, ce soartă-i aştepta?

Ca şi în ajun. facla se stinse spre seară şi, aidoma celei dinainte, noaptea trecu netulburată.

John Cort se deşteptă primul şi se grăbi să-i trezească şi pe tovarăşii săi exclamând:

— Cineva a venit aici în timp ce noi dormeam!

Într-adevăr, focul ardea – jăratecul din câţiva tăciuni aprinşi aştepta parcă, iar o bucată de antilopă atârna de creanga joasă a unui salcâm deasupra unui pârâiaş.

De data asta. Max Huber nu-şi mai strigă în gura mare mirarea. Nici el, nici tovarăşii săi nu doreau să vorbească despre ciudăţenia celor petrecute, despre călăuza necunoscută care-i purta spre o ţintă tot atât de necunoscută, despre duhul Marii Păduri pe ale cărui urme mergeau de alaltăieri încoace.

Le era tare foame. Khamis fripse bucata de antilopă care avea să le ^ ajungă la prânz şi la cină.

În acel moment, facla dădu semnalul plecării. O luară din nou la drum în aceleaşi condiţii. Totuşi, în cursul după-amiezii băgară de seamă că desişul se rărea puţin câte puţin. Lumina zilei pătrundea mai mult printre cununile copacilor. Tot nu putură însă să desluşească făptura care-i călăuzea. Ca şi în ajun străbătură, după ochi, cinci-şase leghe. Drumul făcut de la râul Johausen până aici trebuia să fie de circa 60 de kilometri.

Seara, în clipa când facla se stinse, Khamis, John Cort şi Max Huber se opriră. Se lăsase, probabil, noaptea, căci un întuneric adine îi învăluia. Istoviţi după aceste lungi etape, după ce terminară bucata de antilopă şi băură apă proaspătă, toţi trei se întinseră la poalele unui copac şi adormiră… Şi – fără îndoială în vis – lui Max Huber i se păru că aude un instrument care intona deasupra capului său arhicunoscutul vals din opera Freischutz de Weber!

SATUL AERIAN.

A doua zi dimineaţa, când se treziră, foreloperul şi tovarăşii săi observară, nu fără uimire, că în această parte a pădurii domnea un întuneric şi mai adânc. Era zi? Nu puteau fi siguri. Oricum, lumina care-i călăuzea de 60 de ore încoace nu se ivise. Trebuiau deci să aştepte apariţia ei ca să meargă mai departe.

O remarcă a lui John Cort le dădu tuturor măsura urmărilor pe care le-ar fi avut absenţa călăuzei:

— Vă daţi seama că azi-dimineaţă focul n-a fost aprins şi nimeni n-a venit să ne aducă de-ale gurii în timp ce dormeam…

— Şi e cu atât mai trist, adăugă Max Huber, cu cât nu ne-a mai rămas nimic…

— Poate că asta înseamnă, reluă foreloperul, că am ajuns.

— Unde? întrebă John Cort.

— Unde voia călăuza, dragă John.

Era un răspuns care nu spunea nimic; dar cum ar fi putut fi mai lămurit?

Dacă în pădure domnea un întuneric mai adânc, părea în schimb că liniştea nu mai era aşa de rnare. Se auzea un fel de bâzâit aerian, un zvon nedesluşit care venea dinspre crengile de sus ale copacilor. Privind într-acolo, Khamis, Max Huber şi John Cort zăreau parcă un fel de tavan imens ce se întindea la vreo sută de picioare deasupra solului. Fără îndoială că exista la acea înălţime o nemaipomenită încâlceală de crengi fără nici un ochi prin care să se strecoare lumina zilei, un acoperiş de^paie n-ar li fost mai opac. Aşa se explica şi bezna de dedesubt. în locul unde dormiseră, natura solului era foarte schimbată. Nu mai vedeai mărăciniş sau acei sizyphus spinoşi care mărgineau până atunci cărăruile şi se-ngrămădeau până hăt departe. O iarbă măruntă acoperea pământul şi nici un rumegător n-ar fi putut-o scurta nici „cu o bucăţică cât un vârf de limbă”.* închipuiţi-vă o câmpie a cărei suprafaţă n-a fost niciodată udată de ploi sau de izvoare. Copacii, având între ei intervale de 20-30 de picioare, semănau cu pilonii de temelie ai unei construcţii colosale, iar crengile lor trebuie că acopereau o arie de mai multe mii de metri pătraţi. Pe aceeaşi suprafaţă se îngrămădeau sicomori africani, al căror trunchi se compune dintr-un număr de tulpini lipite între ele, bombacşi cu trunchiul simetric, cu rădăcini uriaşe şi de o înălţime mai mare decât a tuturor celorlalţi de acest soi, baobabi uşor de recunoscut după forma de dovleac de la bază, cu o circumferinţă de 20-30 de metri şi care au în vârf un mănunchi uriaş de

* Referire lu un vers din fabula lui La Fontaine Animalele' bolnave tic ciumă.

crăci căzătoare; palmieri „dum” cu trunchiul bifurcat; palmieri „deleb” cu trunchiul încovoiat; „ceiba pentandra” cu trunchiul împărţit în cavităţi destul de mari pentru ca un om să se poată ghemui în câte una; mahoni care dau trunchiuri de un metru cincizeci diametru, putând fi scobite pentru a face din ele ambarcaţii cu o lungime de 15-18 metri şi o capacitate de trei-patru tone; bauhinii, simpli arbuşti sub alte latitudini, ajunşi aici nişte uriaşi din acest soi legumicol. E lesne de închipuit ce desfăşurare aveau crestele unor asemenea copaci, aflate în văzduh la câteva sute de picioare de sol.

Trecu în jur de o oră. Khamis nu înceta să se uite în toate direcţiile, pândind lumina călăuzitoare. De ce să n-o urmeze mai departe? E adevărat că simţul său de orientare ca şi unele semne îl îndemnau să creadă că s-au îndreptat mereu către est. Şi nu în partea aceea se găsea fluviul Oubangui, nu acesta era drumul de întoarcere… Spre ce ţintă îi atrăsese ciudata lumină? Iar, dacă nu se mai ivea, ce-aveau e făcut? Să părăsească acel loc? Şi încotro să se ducă? Să rămână? Şi cu ce să se hrănească? Li se şi făcuse foame şi sete.

— Vom fi nevoiţi să plecăm în cele din urmă, zise John Cort, şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine s-o facem numaidecât…

— încotro? întrebă Max Huber.

Ce răspuns se putea da la această întrebare? Şi pe ce indicii să te bizui ca să găseşti o soluţie?

— în sfârşit, reluă John Cort cu nerăbdare, bănuiesc că nu vrei să stăm înrădăcinaţi aici? Putem s-o luăm printre copaci şi întunericul nu-i atât de adânc încât să te rătăceşti…

— Haideţi, rosti Khamis.

Toţi trei porniră în recunoaştere pe o întindere de o jumătate de kilometru. Călcau tot pe acelaşi pământ desţelenit, pe acelaşi covor uscat şi neted, ca şi cum ar fi fost adăpostit sub un acoperiş care nu lăsa să treacă nici ploaia, nici razele soarelui. Pretutindeni aceiaşi copaci din care nu zăreau decât crengile joase. Şi auzeau mereu larma nedesluşită părând să cadă de sus, fără să-i poţi ghici cauza. Calea asta era cu desăvârşire pustie? Nu, căci de mai multe ori Khamis zări parcă umbre strecurârtdu-şe printre arbori. Să fi fost doar o închipuire? Nu ştia ce să creadă. în sfârşit, după o jumătate de oră, întrebuinţată fără nici un rezultat, el şi tovarăşii săi se aşezară lângă trunchiul unui bauhinia. Ochii lor începură a se obişnui cu întunericul care de altfel începea să se risipească un pic. Datorită soarelui, aflat sus, pe cer, puţină lumină se răspândea sub tavanul ce se întindea deasupra lor. Puteai desluşi chiar ceea ce se găsea la vreo 20 de paşi.

Deodată foreloperul rosti în şoaptă:

— Uite, colo mişcă ceva…

— Un animal sau un om? întrebă John Cort privind în direcţia spre care arăta Khamis.

— Pare un copil, grăi foreloperul, e mic de statură şi…

— Aş, e o maimuţă! declară Max Huber.

Se opriră tăcuţi şi nemişcaţi ca să nu sperie cvadrumanul. Dacă vor putea să-l înhaţe, ei bine, cu tot dezgustul pe care-l aveau Max Huber şi John Cort pentru carnea de maimuţă… Dar fără foc cum să frigi o asemenea pradă? Pe măsură ce se apropia, făptura nu părea deloc temătoare, nici mirată de prezenţa lor. Mergea pe picioarele dinapoi şi se opri la câţiva paşi de ei.

Care nu fu uluirea lui John Cort şi a lui Max Huber când recunoscură în ciudata apariţie pe micuţul salvat de Llanga, pe protejatul băiatului…

Unul dintre cei doi prieteni exclamă:

— El, el e…

— Fără nici o îndoială, întări celălalt.

— Dar de vreme ce micuţul e aici, de ce nu-i şi Llanga?

— Sunteţi siguri că nu vă înşelaţi? interveni foreloperul.

— Foarte siguri, afirmă John Cort, şi de altfel ne putem încredinţa numaidecât!

Şi scoase din buzunar medalia ce o luaseră de la gâtul micuţului. Ţinând-o de sforicică, o legănă ca pe o jucărie pe care o arăţi unui copii ca să-l ademeneşti să se apropie. Când micuţul văzu medalia, se repezi dintr-un salt spre ea. Nu mai era bolnav. în timpul cât nu-l văzuseră îşi redobândise sănătatea şi în acelaşi timp sprinteneala firească. Aşa că sărea în jurul lui John Cort să-şi ia bunul înapoi.

Khamis îl prinse de braţ şi atunci micuţul nu rosti cuvântul „ngora”, ci câteva vorbe clar articulate:

— Li-Maii… Ngala… Ngala!

Khamis şi tovarăşii lui nu avură timpul să se întrebe ce înseamnă aceste cuvinte dintr-o limbă necunoscută. într-o clipă se iviră lângă ei alţi indivizi din aceeaşi specie, de data asta înalţi, având cel puţin cinci picioare şi jumătate din creştet până-n tălpi. Khamis, John Cort şi Max Huber încă nu-şi dădeau biue seama dacă au de-a face cu oameni sau cvadrumani. N-avea nici un rost să încerci să te împotriveşti acestor fiinţe ale pădurii, vreo douăsprezece la număr. Foreloperul, Max Huber şi John Cort fură apucaţi de braţ şi împinşi înainte. Siliţi să o ia printre copaci şi înconjuraţi de întreaga ceată, nu se opriră decât după ce merseseră cinci-şase sute de metri, în acel loc, folosind doi arbori înclinaţi, destul de apropiaţi unul de celălalt, se puseseră crengi transversale care alcătuiau trepte. Nu era chiar o scară monumentală, dar era mai mult decât o scăriţă de frânghie. Cinci sau şase din escortă o urcară, în timp ce ceilalţi îi obligau pe prizonieri să urmeze acelaşi drum fără însă să se poarte brutal cu ei. Pe măsură ce suiau, lumina începea să se vadă pătrunzând prin frunziş. Prin golurile dintre ramuri străbăteau razele soarelui de care Khamis şi tovarăşii lui fuseseră lipsiţi de când părăsiseră cursul râului Johausen. Max Huber ar fi fost de rea credinţă dacă n-ar fi recunoscut că astea făceau parte din categoria lucrurilor extraordinare. Când suişul se sfârşi, la vreo sută de picioare de sol, îi aştepta o mare surpriză. Văzură desfăşurându-se în faţa lor o platformă luminată din plin de lumina cerului. Deasupra unduiau crestele înverzite ale copacilor. Pe platformă se-nşiruiau într-o anume ordine colibe de chirpici galben şi de frunze care mărgineau străzile. Toate alcătuiau un sat, construit la această înălţime şi pe o întindere atât de mare, că nu-i puteai zări capătul. O mulţime de băştinaşi, asemănători ca înfăţişare cu protejatul lui Llanga, umblau încoace şi încolo. Felul în care se mişcau, acelaşi ca al oamenilor, arăta că erau obişnuiţi să meargă pe două picioare, având deci dreptul la calificativul „erectus” dat de doctorul Eugene Dubois pitecantropului găsit în pădurile din Java – caracter antropogenic pe care acest savant îl consideră ca unul din cele mai însemnate ale intermediarului între om şi maimuţă, conform cu previziunile lui Darwin*.

Dacă antropologii au spus despre cvadrumani că cel aflat pe treapta de sus a scării simieşti şi care se apropie cel mai mult de conformaţia umană se deosebeşte totuşi de om prin particularitatea că atunci când fuge se serveşte de patru membre, această observaţie evident că nu s-ar fi putut face cu privire la locuitorii satului.

Dar Khamis, Max Huber şi John Cort fură nevoiţi să amâne pe mai târziu remarcile lor asupra subiectului. Fie că escorta lor se afla într-o categorie între animal şi om, fie că nu, cert e că, vorbind într-un grai de neînţeles, îi împingea spre o colibă în mijlocul unei populaţii care n-avea aerul că se miră prea tare. De îndată ce intrară, uşa se închise în urma lor şi se văzură pur şi simplu prizonieri.

— Bravo! spuse Max Huber. Şi ceea ce mă uimeşte cel mai mult este că fiinţele astea neobişnuite se uită la noi nepăsător, de parcă ar fi avut de-a face zilnic cu asemenea oaspeţi. Or mai fi văzut oameni şi înainte?

— Se prea poate, reluă John Cort, dar rămâne să aflăm dacă au obiceiul să le dea de mâncare prizonierilor.

— Sau dacă n-au mai degrabă obiceiul să-i mănânce! adăugă Max Huber.

Într-adevăr, dacă pe alocuri mai exista canibalism, de ce aceste fiinţe ale pădurii n-ar fi putut avea obiceiul să-şi mănânce semenii – sau ceva de soiul ăsta.

Oricum era de netăgăduit că aveau de-a face cu antropoizi dintr-o specie superioară urangutanilor din Borneo, cimpanzeilor din Guineea, gorilelor din Gabon şi că păreau să se apropie de umanitate. Ştiau să aprindă focul şi să-l întrebuinţeze la pregătirea hranei sau la alte treburi gospodăreşti – cum o dovedeau tăciunii de la popas sau facla pe care ghidul o purtase pentru a-i călăuzi

* în cuaternarul interior din Sumatra domnul E. Dubois, medic militar olandez la Batavia, a găsit un craniu, un femur şi un dinte în stare de conservare bună. Conţinutul cutiei craniene fiind mult superior aceluia aparţinând celei mai mari gorile, dar inferior aceluia aparţinând omului, fiinţa parc să li i;)',( cu adevărat intermediarul între antropoid şi om (N. A.).

prin aceste întunecoase pustietăţi. Şi atunci le fulgeră prin minte că flăcările mişcătoare care se arătaseră pe lizieră puteau fi faclele ciudaţilor locuitori ai Marii Păduri. La drept vorbind, se presupune că şi anumite maimuţe se folosesc de foc. Emir Paşa povesteşte că pădurile din Msokgonia sunt cutreierate în nopţile de vară de cete de cimpanzei care, luminându-şi drumul cu nişte făclii, dau târcoale plantaţiilor pentru a şterpeli câte ceva. în schimb trebuie reţinut că aceste fiinţe dintr-o specie necunoscută erau conformaţi aidoma oamenilor şi ca statură şi ca mers. Nici un alt cvadruman n-ar fi fost demn să poarte numele de orang care înseamnă „om al pădurii”.

— Şi-apoi vorbesc, zise John Cort, după diverse observaţii pe care le făcură pe tema locuitorilor satului aerian.

— Ei bine, dacă vorbesc, exclamă Max Huber, înseamnă că au cuvinte pentru a-şi exprima gândurile şi nevoile. Şi tare aş vrea să ştiu cum se spune la ei: Mor de foame! Când stăm ja masă?

Dintre cei trei prizonieri, cel mai năucit era Khamis. în mintea lui mai puţin înclinată spre discuţii teoretice despre antropologie nu intra faptul că aceste fiinţe nu sunt maimuţe. Or fi maimuţe care merg, vorbesc, fac focul, trăiesc în sate, dar tot maimuţe se cheamă că erau. GăLea chiar că-i mare ciudăţenie ca-n pădurea Oubangui să existe asemenea specii de care nu se aflase până atunci. Tn nici un caz nu-i socotea băştinaşi.

Unii prizonieri se resemnează, alţii nu. John Cort, foreloperul şi mai ales nerăbdătorul Max Huber făceau parte din a doua categorie, în afară de necazul de a fi închişi în fundul unei colibe – neputinţa de a vedea ceva prin pereţii opaci, îngrijorarea pentru ce-i aştepta în viitor, temerile faţă de sfârşitul acestei întâmplări, erau un prilej mare frământare. Şi apoi îi îmboldea şi foamea, căci nu mai puseseră nimic în gură de vreo cincisprezece ore.

Totuşi se bizuiau pe un fapt care le dădea un licăr de nădejde şi anume că protejatul lui Llanga locuia în sat – fără îndoială satul său de baştină – şi avea o familie, dacă ceea ce se numeşte familie c-xista la fiinţele pădurii de la OuL-angui.

— Dacă micuţul a fost salvat din viitoare, zise John Cort, putem să nutrim speranţa că a scăpat şi Llanga. Probabil nu s-au despărţit şi în cazul că Llanga află că trei wameni au fost aduşi în sat va înţelege că-i vorba despre noi. La urma urmei, până acum nu ni?-a făcut nici un rău şi cu atât mai mult nu î s-o fi făcut lui Llanga.

— E limpede că protejatul e viu şi nevătămat, zise Max Huber. dar cine ştie dacă ^'i protectorul a scăpat teafăr? Nimic nu dovedeşte că ^bietul nostru Llanga n-a pierit în apele râulu'.

Într-adevăr nimic.

În acea clipă uşa colibei, păzită de doi indivizi voinici, se deschise şi în prag se ivi băiatul în carne şi oase.

— Llanga! Llanga! strigară într-un glas cei doi prieteni.

— Prieceii Max, prieten John! răspunse Llanga repezindu-se în braţele lor.

— De când eşti aici? întrebă foreloperul.

— De ieri dimineaţă.

— Şi cum ai ajuns?

— M-au adus prin pădure.

— Cei care te-au adus au mers mai repede ca noi, nu-i aşa, Llanga?

— Foarte repede.

— Şi cine a fost?

— Unul dintre cei care m-au salvat, care v-au salvat, şi pe voi.

— Oameni?

— Da… oameni… nu maimuţe, nu maimuţe!

Băiatul părea foarte convins. In orice caz erau indivizi drntr-o rasă specială, o rasă intermediară de primitivi, poate specimene de antropopiteci care lipseau din scara de dezvoltare de la animal la om.

Llanga le povesti pe scurt istoria sa, după ce sărutase de câteva ori mâna francezului şi americanului pe care nu mai spera să-i vadă scăpaţi din viitoare. Când pluta se ciocnise de stânci, fusese azvârlit în vârtejul de ape împreună cu Li-Mai.

— Li-Mai? întrebă Max Huber.

— Da, Li-Mai, ăsta-i numele lui. Mi-a spus arătând spre sine: Li-Mai.

— Aşadar are un nume? se miră John Cort.

— Bineînţeles, John! Când ai darul vorbirii, nu-i firesc să te cheme într-un fel?

— Şi tribul, populaţia asta, cum vrei să-i zici, are şi ea un nume?

— Da, Wagddi, răspunse Llanga. L-am auzit pe Li-Mai numindu-i Wagddi!

Acest cuvânt nu aparţinea limbii congoleze. Dar Wagddi sau nu, fapt este că pe malul stâng al râului Johausen se găseau nişte băştinaşi care, atunci când s-a produs catastrofa, au fugit pe baraj şi au sărit în torent, unii în ajutorul lui Khamis, John Cort şi Max Huber, alţii în ajutorul lui Li-Mai şi Llanga. Acesta din urmă îşi pierduse cunoştinţa şi nu-şi aducea aminte nimic din ce se petrecuse în viitoare. Când îşi veni în fire se afla în braţele unui Wagddi viguros care nu era altul decât tatăl lui Li-Mai, iar micuţul se cuibărise în braţele mamei sale, ale celei pe care o strigase „ngora”. Probabil că înainte cu câteva zile de când îl zărise Llanga, micuţul se rătăcise în pădure. Părinţii au pornit în căutarea lui. Se ştie cum Llanga îl salvase, cum fără el Li-Mai ar 11 pierit în apele râului. Primit cu dragoste şi bine îngrijit. Llanga fu deci dus până la satul wagddian. Li-Mai îşi dobândi repede puterile, nefiind decât mort de foame şi sleit de oboseală. După ce fusese protejatul lui Llanga, acum venise rândul lui să-l ocrotească. Părinţii lui Li-Mai se arătaseră foarte recunoscători faţă de băiat. Animalele oare nu dau dovadă de recunoştinţă când le ajuţi? Atunci de ce n-ar exista sentimentul acesta şi la fiinţe care le sunt superioare?

În acea dimineaţă Llanga fusese dus de Li-Mai în faţa unei colibe. De ce? Nu ştia. Dar auzise voci şi ciulind urechea le recunoscuse pe ale lui John Cort şi Max Huber.

lată ce se petrecuse de când băiatul se despărţise de ei lă zăgazul lui rio Johausen.

— Bine, Llanga, bine! zise Max Huber, noi însă murim de foame şi înainte de a povesti mai departe poate că, ţinând seama de protecţia de care te bucuri…

Llanga ieşi pe uşă şi se întoarse curând cu câteva merinde, o bucată bună de bivol friptă şi sărată cât era nevoie, vreo şase fructe de salcâm adansonia. numite şi pâinea maimuţelor sau pâine de om, banane proaspete şi într-o tigvă apă limpede şi un amestec lăptos de lutex, distilat de o liană de cauciuc din soiul „landolphia africa”.

Vă daţi seama că pentru moment orice convorbire încetă. John Cort, Max Huber şi Khamis aveau prea mare nevoie de hrană ca să facă nazuri în ce priveşte calitatea mâncării. Din bucata de bivol din pâine şi banane nu rămaseră decât oasele şi cojile.

Apoi John Cort puse mai departe întrebări lui Llanga pentru a şti cât de numeros era tribul Wagddi.

— Mulţi… mulţi! Am văzut mulţi! Pe străzi… în colibe, răspunse băiatul.

— Tot atâţia cât în. satele din Burna sau Baghirmi'.'

— Da…

— Şi nu coboară niciodată?

— Ba da, centru a vâna… pentru a culege rădăcini, fructe… pentru a lua apă.

— Şi vorbesc?

— Da… dar nu-i înţeleg… totuşi… cuvinte… unele cuvinte le cunosc… din cele spuse de Li-Mai.

— Şi tatăl, mama micuţului?

— Ah! foarte buni cu mine… ei au dat ce v-am adus.

— Aş vrea să le exprim cât mai degrabă toată recunoştinţa mea, declară Max Huber.

— Şi satul ăsta din copaci cum se cheamă?

— Ngala.

— Şi are o căpetenie? întrebă John Cort.

— Da.

— Ai văzut-o?

— Nu, dar am auzit că i se spune Mselo-Tala-Tala.

— Cuvinte de-ale băştinaşilor pe care le cunosc, strigă Khamis.

— Şi ce înseamnă?

— Moş Oglindă, răspunse foreloperul.

De fapt aşa îi zic congolezii unui om care poartă ochelari.

Măria sa Mselo-Tala-Tala, rege al neamului Wagddi, conducând un sat aerian, iată, nu-i aşa, un lucru care trebuia să împlinească dorinţele lui Max Huber. In dezlănţuirea tipic franceză a imaginaţiei sale nu întrevăzuse în adâncimile tainicei păduri de la Oubangui generaţii noi, cetăţi necunoscute, o întreagă lume extraordinară nebănuite de nimeni? Ei bine, întâmplarea răspunsese peste aşteptările închipuirii sale. Se felicită cel dintâi că prevăzuse atât de bine adevărul şi se opri doar când John observă pe bună dreptate:

— Se-nţelege, dragul meu, ca orice poet, eşti şi un vrăjitor şi ai ghicit…

— Adevărul, dragă John, dar oricum ar fi tribul ăsta de semi-oameni, n-am de gând să-mi sfârşesc existenţa în capitala lui…

— Ei! dragă Max, trebuie să stăm destul timp ca să cercetăm acest neam din punct de vedere etnologic şi antropologic, în scopul de a publica despre el o carte groasă menită să revoluţioneze institutele de ştiinţă de pe cele două continente.

— Fie, răspunse Max Huber, vom studia, vom compara, vom toci toate tezele despre problema antropomorfiei, dar cu două condiţii.

— Prima?

— Să fim lăsaţi liberi să mergem prin sat unde şi când vrem.

— Şi a doua?

— După ce vom fi circulat liberi pretutindeni unde vom dori, să plecăm când vom avea chef…

— Şi cui îi adresăm aceste cereri? întrebă Khamis.

— Măriei sale, lui Moş Oglindă, răspunse Max Huber. Dar, de fapt, de ce îl numesc aşa supuşii lui?

— Şi încă în limba congoleză! adăugă John Cort.

— Oare Măria sa este mioapă sau presbită… şi poartă ochelari? urmă Max Huber.

— Şi apoi ochelarii, de unde să-i fi luat? întrebă John Cort.

— Ce ne pasă, zise Max Huber, când vom putea sta de vorbă cu acest suveran, fie că va fi învăţat limba noastră, fie că o vom fi învăţat noi pe a lui, îi vom propune să semneze un tratat de alianţă ofensivă şi defensivă cu America şi Franţa şi va trebui să ne decoreze pe puţin cu marea cruce a ordinului wagddian…

Max Huber nu era prea încrezător, socotind că se vor bucura de toată libertatea în satul aerian şi îl vor părăsi apoi când le va conveni.? Iar dacă John Cort, Khamis şi francezul nu se vor întoarce la factorie, cui îi va trece prin minte să-i caute în satul Ngala în adânTRIBUL WAGDDI cui Marii Păduri? Văzând că nu se înapoiază nimeni din caravană, cine ar mai sta să se îndoiască de faptul că n-a pierit în întregime în ţinuturile cursului superior al fluviului Oubangui?

Întrebarea dacă vor rămâne sau nu prizonieri în această colibă căpătă numaidecât un răspuns. TJsa se deschise din legăturile ei de liane şi în prag se ivi Li-Mai. întâi se duse la Llanga copleşindu-l cu mângâieri pe care acesta i le întoarse din. toată inima. John Cort avu deci prilejul să cerceteze de aproape cu atenţie ciudata făptură. Cum uşa rămase dată în lături, Max Huber le propuse să iasă şi să se amestece printre locuitorii satului aerian. Iată-i aşadar afară, călăuziţi de micuţul sălbatec – căci cum să-i spui altfel – care-l ţinea peA Llanga de mână.

În curând se aflară la o răscruce pe unde treceau încoace şi încolo mulţi wagddieni văzându-şi de treburi. Răspântia era străjuită de câţiva din copacii viguroşi ce sprijineau construcţia aeriană, ale căror cununi răspândeau dedesubt o umbră plăcută. Această platformă se afla la vreo sută de picioare deasupra solului, pe crengile principale ale puternicilor bauhinia, bombacsi şi baobabi. Alcătuită din bucăţi de lemn transversale prinse bine între ele cu cepuri şi liane, pe suprafaţa ei se întindea un strat de pământ bătătorit şi, cum punctele de sprijin erau pe cât de numeroase pe atât de solide, solul artificial nu tremura sub picioare. Chiar când rafale puternice de vânt suflau printre înaltele creste ale arborilor, schelăria acestei construcţii de la înălţime abia dacă era mişcată de un freamăt uşor. Prin ochiurile frunzişului pătrundeau razele soarelui. în ziua aceea vremea era frumoasă. Fâşii mari de cer albastru se arătau pe după crengi. O boare înmiresmată de arome pătrunzătoare împrospăta aerul. In timp ce grupul de străini se plimba prin sat, wagddii, bărbaţi, femei şi copii, îi priveau fără nici un fel de uimire. Vorbeau între ei cu un glas aspru, rostind repezit propoziţii scurte cu cuvinte de neînţeles. Totuşi foreloperul parcă recunoscu câteva expresii din limba congoleză, ceea ce nu trebuie să ne mire de vreme ce Li-Mai folosise în câteva rânduri vorba „ngora”.

Dar un lucru cu totul straniu şi inexplicabil era că John Cort auzi repetându-se două-trei cuvinte nemţeşti – printre altele cel de „vater” – tată. Le împărtăşi această ciudăţenie şi tovarăşilor săi.

— Ce vrei, dragă John? îi zise Max Huber. Mă aştept la orice, chiar ca fiinţele astea să mă bată pe burtă spunându-mi: „Ce mai faci, bătrâne?”

Din când în când, Li-Mai, lăsând mâna lui Llanga, se ducea de la unul la altul ca un copil vioi şi vesel. Părea mândru că-i plimbă prin sat pe nişte străini. Nu îi ducea la întâmplare ici şi colo, ci se vedea că are o ţintă şi. nu le rămânea decât să-l urmeze pe acest ghid de cinci ani.

Primitivii – cum îi numea John Cort – nu umblau goi. în afara pufului roşietic care le acoperea o parte a trupului, atât bărbaţii cât şi femeile purtau un fel de fustă dintr-o ţesătură vegetală asemănătoare, deşi mai ordinară, cu cea din fibre de salcâm care se fabrică de obicei la Porto-Novo în Dahomey. John Cort observă cu deosebire forma capetelor wagddiilor, rotunjită, redusă la dimensiunile tipului microcefalic, deosebit de apropiată de unghiul facial uman şi cu un prognatism foarte mic.

În plus, arcadele sprâncenelor nu ieşeau deloc în afară ca la maimuţe. Cât despre păr, îl aveau lânos şi subţire ca indigenii din Africa ecuatorială, iar barba le era rasă.

— Şi piciorul neapucător, rosti John Cort.

— Şi le lipseşte apendicele caudal, n-au nici un căpeţel de coadă, adăugă Max Huber.

— într-adevăr, trase concluzia John Cort, şi astea sunt semne de superioritate. Maimuţele antropomorfe n-au nici coadă, nici calozităţi. Se deplasează şi orizontal şi vertical, după bunul lor plac. Dar s-a observat că maimuţele care merg în două picioare nu se slujesc de talpă, ci se sprijină pe degetele îndoite ale labei. La wagddii nu se-ntâmplă aşa şi mersul lor este la fel cu al oamenilor, trebuie să recunoaştem.

Această remarcă era foarte întemeiată şi nu-ncăpea îndoială că aveau de-a face cu o rasă nouă. De altfel, în ce priveşte piciorul, anumiţi antropologi susţin că nu există nici o deosebire între maimuţă şi om şi acesta din urmă ar avea chiar degetul mare opozabil dacă laba n-ar fi deformată de folosirea încălţămintei. Există în plus şi asemănarea fizică între cele două specii: cvadrumanii care au felul de a se mişca uman sunt mai puţin zvăpăiaţi, se strâmbă mai puţin, într-un cuvânt sunt cei mai gravi, mai serioşi din întreg neamul simiesc. Şi tocmai această gravitate se manifesta în toate actele şi în atitudinea locuitorilor din Ngala. Când John Cort avea să-i examineze mai atent, va putea constata că sistemul lor dentar era identic cu al omului. Aceste asemănări au generat doctrina variabilităţii speciilor şi evoluţia lor ascensională preconizată de Darwin. Ele au fost considerate chiar decisive, comparând pe cele mai evoluate dintre maimuţe cu oamenii primitivi. Linne a emis teoria troglodiţilor, expresie care însă nu s-ar fi putut aplica wagddiilor care locuiau în copaci. Vogt era de părere că omul se trage din trei maimuţe mari: orangul – tip brahicefal cu blană lungă neagră care ar fi strămoşul rasei „negrito”*; cimpanzeul, tip dolicocefal, cu fălcile mai puţin masive ar fi strămoşul negrilor; în fine, gorila care se caracterizează prin dezvoltarea toracelui, forma piciorului, mersul – piopriu numai ei, sistemul osteologic al trunchiului şi extremităţilor, ar fi strămoşul albului. Aşadar, ţinând seama de caracterele acestor trei exemplare de cvadrumani, fără a susţine despre creierul lor că

* Negrito e numele dat de spanioli negrilor foarte scunzi pe care populaţiile malaeze i-au gonit în munţi în interiorul insulelor Filipine. Odinioară par să fi ocupat un teritoriu vast care se întindea din Filipine până în centrul Indiei.

posedă 12 milioane de celule şi 4 milioane de fibre cât are cel omenesc, putem socoti că aparţin unei rase superioare în cadrul animalităţii. Cât despre microcefal, pe care unii îl consideră un intermediar între maimuţă şi om-specie pe care antropologii au dedus-o, dar n-au găsit-o până acum, această verigă care lipseşte pentru a lega regnul animal de cel „hommal”*, n-o reprezintă oare wagddii? Ciudatele peripeţii ale călătoriei americanului şi francezului nu au fost hărăzite acestei mari descoperiri? Dar, chiar dacă această rază necunoscută s-ar apropia sub aspect fizic de cea umană, ar trebui ca wagddii să aibă simţul moral specific omului, fără a mai vorbi de facultatea de a concepe abstracţii şi generalizări, de aptitudinea pentru artă, ştiinţă şi literatură. Numai atunci ar fi cu putinţă să te pronunţi cu certitudine. Un lucru era sigur, că wagddii vorbeau. Nu se mărgineau doar la instincte, aveau idei – ceea ce presupune folosirea graiului şi cuvinte a căror reunire forma o limbă. Mai mult decât strigăte, lămurite cu ajutorul privirii şi gestului, întrebuinţau vorbirea articulată având la bază o serie de sunete şi de figuri convenţionale moştenite, probabil, atavic. Asta îl izbi cel mai tare pe John Cort, deoarece această însuşire care implică participarea memoriei indica o influenţă congenitală a rasei.

În timp ce observau moravurile şi obiceiurile tribului silvestru, John Cort, Max Huber şi Khamis înaintau pe uliţele satului. Cât de mare putea fi satul ăsta? Circumferinţa sa trebuie că nu era sub 5 kilometri „şi, cum spuse Max Huber, dacă nu-i decât un cuib, e cel puţin un cuib încăpător”.

Construită de mâna wagddiilor, instalaţia dovedea o artă superioară celei a păsărilor, albinelor, castorilor şi furnicilor. Dacă aceşti primitivi care gândeau şi-şi exprimau gândurile trăiau în copaci, înseamnă că aşa îi împinsese atavismul.

— Oricum, zise John Cort, natura care nu se înşeală niciodată a avut raţiunile ei ca să-i determine pe wagddii să adopte o existenţă aeriană. în loc să se târască pe un sol nesănătos, până unde razele soarelui nu pătrund niciodată, trăiesc în mediul prielnic al cununii copacilor din pădure.

Majoritatea colibelor, proaspete şi înverzite, dispuse în formă de stup, aveau uşa larg deschisă. Femeile se îngrijeau de treburile destul de rudimentare ale gospodăriei. Aveau în jur copii numeroşi iar pe cei mici îi alăptau la sân. Dintre bărbaţi, unii culegeau fructe printre crengi, alţii coborau scara spre solul pădurii. Aceştia din urmă se întorceau apoi cu vânat sau cu ulcioare pe care le umpluseră cu apă, la râu.

* Expresie a domnului de Quatrei'ages (N. A.). Quatrefages de Breau (Armand de), antropolog şi naturalist francez – 1810-1892 (N. T.).

— Păcat, rosti Max Huber, că nu ştim limba tribului! Nu putem tace conversaţie cu băştinaşii, nici să le cunoaştem literatura… încă n-am văzut, de altfel, biblioteca municipală ori liceul!

Între timp, deoarece în limba wagddiană, după cum o vorbea Li-Mai, erau amestecate cuvinte congoleze, Khamis încercă să întrebuinţeze câteva expresii dintre cele mai obişnuite adresându-se copilului. Dar, oricât de inteligent părea Li-Mai, nu avu aerul că înţelege. Şi totuşi, în faţa lui John Cort şi Max Huber, rostise vorba.ngora” când zăcuse pe plută. Iar Llanga susţinea că de-atunci încoace atlase de la tatăl micuţului că satul se numea Ngala şi regele

— Mselo-Tala-Tala.

În sfârşit, după o oră de plimbare, foreloperul şi tovarăşii lui ajunseră la capătul satului. Acolo se înălţa o colibă mai mare. Aşezată între crengile unui bombacs, avea un parmalâc de trestii şi acoperişul i se ascundea în frunziş. Oare coliba asta să fie palatul Măriei Sale, sanctuarul vrăjitorilor, templul duhurilor, ca la cele mai multe triburi din Africa, Australia sau insulele Pacificului? Trebuiau neapărat să scoată de la Li-Mai câteva desluşiri mai clare. John Cort, luându-l de umeri şi întorcându-l cu faţa spre colibă, întrebă:

— Mselo-Tala-Tala?

Drept răspuns, micuţul încuviinţă din cap. Aşadar aici locuia suveranul satului Ngala.

Atunci, fără nici o altă formalitate, Max Huber se îndreptă cu pas hotărât spre coliba cu pricina.

Copilul se tulbură nespus de mult şi îl trase înapoi arătând o mare spaimă.

Max Huber stărui, repetând de mai multe ori: „Mselo-Tala-Tala?” Şi la semnul afirmativ porni din nou. Dar în clipa când să ajungă la colibă, micuţul fugi după el şi îl împiedică să meargă mai departe.

Era oare interzis să te apropii de reşedinţa regală? Văzu într-adevăr două santinele wagddi care se sculară de pe jos şi ridicară armele, un fel de topoare de fier şi câte o suliţă, pentru a păzi intrarea.

— Ia te uită! exclamă Max Huber, aici ca pretutindeni, în Marea Pădure de la Oubangui ca şi în capitalele lumii civilizate —străjeri. corpuri de gardă, pretorieni de pază în faţa palatului… şi încă ce palat… al Măriei Sale omul-maimuţă.

— De ce te miri, dragul meu Max?

— Ei bine, declară acesta, de vreme ce nu-l putem vedea la faţă pe monarh, o să-i cerem o audienţă în scris.

— Bine, replică John, dar, dacă vorbesc, primitivii ăştia cred că n-au ajuns încă să scrie şi să citească. Mai înapoiaţi decât indigenii din Sudan şi Congo, funzi, xiluşi, denkaşi, monbutuşi, nu par a îi ajuns la gradul de civilizaţie care implică preocuparea de a-i trimite pe copii la şcoală.

— Şi eu cred la fel, John. Şi-apoi cum poţi purta o corespondenţă cu oameni a căror limbă n-o cunoşti?

— Să-l lăsăm pe micuţ să ne ducă mai departe, zise Khamis.

— Nu recunoşti coliba părinţilor lui? întrebă John Cort pe Llanga.

— Nu, prieten John, răspunse băiatul, dar… sigur… Li-Mai ne duce acolo… să-l urmăm.

Apropiindu-se de copil, întinse mâna spre stânga.:- Ngora… ngora… repetă.

Fără nici o îndoială copilul pricepu, căci capul i se lăsă şi i se ridică plin de fermitate.

— Iată o dovadă că semnul de negare sau încuviinţare e instinctiv şi acelaşi la toţi oamenii, remarcă John Cort; încă un argument că aceşti primitivi ţin de umanitate.

Câteva minute mai târziu, ajunseră într-o parte a satului mai umbroasă unde vârfurile copacilor îşi încâlceau frunzişul.

Li-Mai se opri în faţa unui bordei de paie curăţel al cărui acoperiş era făcut din frunze mari de ensete, bananierul atât de răspândit în Marea Pădure, acelaşi soi de frunze pe care foreloperul le întrebuinţase pentru tenda de pe plută. Un fel de chirpici alcătuia pereţii colibei. Se putea intra pe o uşă larg deschisă în acest moment. Cu mâna, copilul i-o arătă lui Llanga, care o recunoscu.

— Asta e, zise.

Înăuntru avea o singură încăpere. în fund un culcuş de ierburi uscate, uşor de reînnoit. într-un colţ – câteva pietre slujind de vatră unde ardeau cărbuni. Ca unice ustensile – două sau trei tigve, un ulcior de lut plin cu apă şi două oale din acelaşi material. Fiinţele pădurii nu ajunseseră să folosească furculiţa şi cuţitul şi mâncau cu mâna. Ici şi colo, pe o tăblie prinsă de perete, se aflau fructe, rădăcini, carne friptă, vreo şase păsări jumulite pentru următoarea masă şi, atârnate, de spini mari, bucăţi de ţesătură din scoarţă şi fibre. Un wagddi şi o wagddiană se ridicară în clipa când Khamis şi tovarăşii lui pătrunseră în bordei.

— Ngora! ngora! Lo-Mai… La-Mai, zise copilul. Bărbatul adăugă ca şi când s-ar fi gândit că va fi mai bine înţeles:

— Vater… Vater!

Cuvântul „tată” îl rostea într-o germană stâlcită. De altfel ce putea fi mai neobişnuit decât un cuvânt nemţesc în gura unui wagddi?

De îndată ce intrase, Llanga se dusese la mama lui Li-Mai care-l primi cu braţele deschise, îl strânse la piept şi-l mângâie cu mâna pe cap arătându-şi recunoştinţa faţă de salvatorul copilului ei.

John Cort mai observă următoarele particularităţi: Tatăl era înalt, bine clădit, voinic, cu braţele puţin mai lungi decât ale oamenilor, cu mâini mari şi puternice, cu picioarele uşor arcuite şi talpa călcând în întregime pe pământ. Avea pielea aproape albă, cum se-ntâmplă la cei din triburile care sunt mai mult carnivore decât erbivore, o barbă scurtă şi flocoasă, păr negru şi creţ şi un soi de lână care-i acoperea trupul. Capul era de o mărime mijlocie, cu fălcile nu foarte proeminente, ochii arzători îţi atrăgeau atenţia cu strălucirea lor vie. Mama, gingaşă, cu un chip bun şi blând se uita la Llanga cu o privire plină de duioşie. Dinţii-i erau regulaţi şi de o orbitoare albeaţă – la care din reprezentantele sexului slab nu se manifestă cochetăria? Femeia purta flori în păr, alături de – amănunt destul de inexplicabil – mărgele de sticlă şi de fildeş. Tânăra wagddiană amintea de înfăţişarea cafrilor din Sud, cu braţele rotunde şi mlădioase, încheieturile delicate, degetele subţiri, mâinile durdulii şi picioarele mici care puteau trezi invidie în sufletul multor europene. Pe pielea acoperită de puf îşi aruncase o ţesătură de scoarţă strânsă la brâu. La gât îi atârna medalia doctorului Johausen, asemănătoare cu cea purtată de Li-Mai. N-aveai cum sta de vorbă cu Lo-Mai şi La-Mai, spre marea părere de rău a lui John Cort. Dar era limpede că cei doi primitivi căutau să-şi facă datoria de gazde cât mai călduros. Tatăl îi pofti să guste din poamele pe care le luase de pe tăblie, nişte matofee cu gust aromat care erau fructele unei liane. Oaspeţii mâncară câteva spre marea plăcere a familiei. Cei doi prieteni avură atunci prilejul să vadă cât de îndreptăţite erau unele observaţii făcute de multă vreme: limba wagddiană. ca şi limbile polineziene se asemuiau izbitor cu gungureala copiilor, ceea ce i-a determinat pe biologi să susţină că întreg genul uman a trecut printr-o lungă perioadă de vorbire cu predominanţă vocalică, anterioară formării consoanelor. Aceste vocale, combinându-se la infinit, exprimă înţelesuri foarte variate precum ori, oriori, oro, oroora, orurna etc. Consoanele sunt k, t, p şi nazalele ng şi m. Numai cu silabele ha, ra, se pot forma o serie de cuvinte care fără adevărată consonanţă redau toate nuanţele expresiei şi joacă rolul de substantive, pronume, verbe etc.

În convorbirea dintre cei doi vvagddi. întrebările şi răspunsurile erau scurte, două sau trei vorbe care începeau aproape toate cu literele ng, mgu, ms, ca la congolezi. Mama părea mai puţin gureşă decât tatăl şi probabil limba ei n-avea, precum limbile femeieşti din cele două continente, capacitatea de a face 12 mii de turaţii pe minut.

De reţinut – lucru care-l uimi cel mai mult pe John Cort – că aceşti primitivi întrebuinţau anumiţi termeni congolezi şi germani aproape stâlciţi de pronunţie. Deduse că fiinţele pădurii aveau în materie de idei pe cele de strictă trebuinţă pentru^nevoile existenţei şi se slujeau de cuvintele ce exprimau aceste idei. în mod sigur erau înzestraţi cu afectivitate. Nu numai că aveau pentru copiii lor sentimente de care nici animalele nu sunt lipsite atâta vreme cât puilor li se dă îngrijire pentru conservarea speciei, dar aceste sentimente nu încetau după aceea, cum se vedea din purtarea părinţilor faţă de Li-Mai. Apoi se remarca reciprocitatea sentimentelor. Părinţii şi fiul schimbau între ei mângâieri şi alint. Exista familia.

După un sfert de oră petrecut în bordei, Khamis, John Cort şi Max Huber ieşiră, însoţiţi de Lo-Mai şi de copilul său. Se-ntoarseră la coliba unde fuseseră închişi şi unde urmau să locuiască pe perioada… Mereu aceeaşi întrebare şi răspunsul nu depindea numai de^ ei.

În prag îşi luară rămas bun. Lo-Mai îl îmbrăţişa încă o dată pe Llanga şi-şi întinse amândouă mâinile spre John Cort şi Max Huber care i le strânseră prieteneşte.

— Dragul meu Max, zise John Cort, unul dintre marii noştri scriitori a pretins că în fiecare om există un eu şi un altul. Ei bine, probabil că unul dintre aceştia le lipseşte primitivilor din satul Ngala.

— Şi care anume, John?

— Altul, desigur… în orice caz, pentru a-i studia amănunţit ar trebui să trăim printre ei ani de zile. Dar cum peste puţină vreme sper că vom putea pleca…

— Asta, răspunse Max Huber, depinde de Măria Sa şi cine ştie dacă Mselo-Tala-Tala nu vrea să facă din noi şambelanii săi la curtea wagddiană?