XV.

TREI SĂPTĂMÂNI DE CERCETĂRI.

Cât timp John Cort, Max Huber, Khamis şi Llanga aveau de stat în acest sat?… Vreo întâmplare va schimba situaţia care nu înceta să fie îngrijorătoare? Se simţeau necontenit supravegheaţi şi n-ar fi putut fugi. Apoi, chiar dacă ar fi încercat şi reuşit să scape, cum să ajungă la lizieră, cum să regăsească râu! Johausen din adâncimile acestea de nepătruns ale Marii Păduri?

După ce visase cu atâta pasiune un fapt extraordinar, Max Huber însuşi îşi dădea seama că împrejurarea îşi pierdea farmecul dacă se prelungea la nesfârşit. Încât tot el se arătă cel mai nerăbdător, cel mai dornic să se întoarcă la bazinul lui Oubangui, să revină la factoría din Libreville de unde nici lui, nici lui John Cort n-avea cum să li se trimită vreun ajutor. La rândul său, foreloperul blestema ghinionul de a fi căzut – după părerea lui – în mâna unor sălbatici. Astfel că nu se arăta mai puţin grăbit decât Max Huber să părăsească Ngala şi era gata să facă tot posibilul în acest scop. Doar John Cort nu se pripea cu plecarea. Socotea deosebit de interesant să cerceteze viaţa acestor fiinţe ale pădurii. Voia să mai rămână câteva săptămâni, pe care le considera un timp suficient pentru ca să le înţeleagă mai bine moravurile, să le urmărească amănunţit traiul zilnic, să le studieze caracterul etnologic şi valoarea morală. Dar se putea spune dacă nu vor fi nevoiţi să stea la Wagddi mult mai multă vreme, luni sau poate chiar ani? Cine era în stare să cunoască ieşirea dintr-o asemenea uluitoare aventură? Oricum, John Cort, Max Huber şi Khamis nu păreau ameninţaţi de pericolul de a fi supuşi unui tratament crud. Era limpede că fiinţele pădurii le recunoşteau superioritatea în materie de pricepere şi civilizaţie. în plus, în mod cu totul ciudat, nu se arătaseră nici o clipă surprinşi văzând nişte exploratori. Totuşi, dacă aceştia ar fi vrut să plece cu forţa, probabil s-ar fi expus la o împotrivire crâncenă de care era mai bine să se ferească.

— Trebuie cu orice preţ să încercăm să intrăm în tratative cu Moş Oglindă, monarhul cu ochelari, şi să obţinem de la el să ne redea libertatea.

La urma urmei nu putea fi cu neputinţă să ai o întrevedere cu Măria Sa Mselo-Tala-Tala! Doar dacă era neîngăduit unor străini să vadă la faţă augusta sa persoană? Dar, odată intraţi la el, cum să i se adreseze? Chiar în limba congoleză şi tot nu s-ar putea înţelege cu el. Şi apoi la ce bun să facă un asemenea demers? Wagddii nu voiau tocmai ţinându-i aici să păstreze taina existenţei unui neam necunoscut în adâncurile pădurii oubanguiene? După John Cort, faptul de a fi prizonieri în satul aerian avea circumstanţe atenuante de vreme ce antropologia comparată va beneficia de el şi oamenii de ştiinţă vor fi zguduiţi de descoperirea unei rase noi. Cât despre felul în care se va sfârşi…

— La naiba dacă ştiu! repeta Max Huber care, hotărât lucru, n-avea în el stofa de savant a unui Garner sau Johausen.

Cânt toţi trei, urmaţi de Llanga, intrară în coliba lor, observară mai multe schimbări menite să le placă. în primul rând un wagddi „făcea curat”, dacă se poate întrebuinţa locuţiunea asta. John Cort băgase de seamă încă dinainte simţul curăţeniei la aceşti primitivi grijulii cu rânduiala colibei şi spălatul propriei persoane. Şi lor le schimbau acum „aşternutul”. Câteva braţe de ierburi uscate fuseseră îngrămădite în fundul colibei. Cum Khamis şi tovarăşii săi nu avuseseră alt fel de pat de când fusese nimicită caravana, asta nu le schimba deloc obiceiurile. Pe jos, în lipsa oricăror mobile, se aflau câteva vase de lut, oale şi ulcioare. în ele mai multe soiuri de fructe şi o halcă friptă de oryx. Carnea crudă nu place decât animalelor carnivore şi chiar pe cea mai inferioară treaptă a umanităţii hrana de obicei se consumă gătită.

— Cine e în stare să aprindă focul, declară John Cort, se serveşte de el ca să-şi pregătească masa. Nu mă miră deci că wagddii se hrănesc cu carne friptă.

Coliba avea şi o vatră, alcătuită dintr-o piatră netedă. Fumul se pierdea printre crengile unui chitru care o adăpostea.

În clipa când ajunseră în faţa uşii, băştinaşul tocmai îşi termina treaba. Era un tânăr de vreo douăzeci de ani cu mişcări îndemânatece şi chip inteligent. Le arătă cu mâna obiectele pe care le adusese. Printre ele, Max Huber, John Cort şi Khamis îşi zăriră – nu fără deosebită mulţumire – carabinele, puţin ruginite, dar pe care nu le va fi greu să le pună iar în stare de funcţiune.

— Pe legea mea! exclamă Max Huber, sunt foarte binevenite şi, la o adică…

— Ne vom folosi de ele, adăugă John Cort. Dacă am avea şi cutia cu cartuşe…

— Iat-o, interveni foreloperul.

Şi le arătă cutia de metal pusă în partea stângă, lângă uşă. Cutia şi armele, după cum vă amintiţi, desigur, Khamis avusese prezenţa de spirit să le arunce pe stânci în clipa când pluta se ciocnea de baraj şi să le ferească astfel de puhoaiele de apă. Wagddii le găsiseră, probabil, acolo şi le aduseseră în sat.

— Dacă ne-au dat înapoi carabinele, zise Max Huber, înseamnă oare că ştiu la ce servesc?

— Habar n-am, răspunse John Cort, dar ceea ce e clar că ştiu e că nu trebuie să păstrezi un lucru care nu-i al tău, o dovadă de netăgăduit a simţului lor moral.

Indiferent de aceste considerente, întrebarea lui Max Huber rămânea foarte importantă.

— Kollo – Kollo!

Acest cuvânt folosit foarte limpede răsună de mai multe ori şi, pronunţându-l, tânărul wagddi ridica mâna până la frunte, apoi îşi atingea cu ea pieptul, de parcă spunea:

— Eu sunt Kollo!

John Cort presupuse că trebuie să fie numele celui căruia îi fuseseră daţi în grijă. După ce tânărul îl repetă de vreo cinci-şase ori, îşi arătă bucuria printr-un râs prelungit. Căci wagddii râdeau ^i faptul avea o semnificaţie antropologică demnă de luat în seamă. într-adevăr, nici o altă fiinţă în afara omului nu posedă această însuşire. Printre animalele cele mai inteligente – cum e, de pildă, câinele – dacă surprinzi o urmă de râs sau de surâs, o observi doar în ochi sau în colţul buzelor. Şi-apoi wagddii nu se lăsau în voia instinctului de a adulmeca hrana înainte s-o guste şi de a începe să mănânce cu ce le place mai mult.

Iată aşadar în ce condiţii aveau să trăiască cei doi prieteni, Llanga şi Khamis. Coliba nu era o temniţă. Puteau ieşi când doreau. Cât despre a părăsi Ngala, asta era altă poveste. Nu-ncăpea îndoială că ar fi fost împiedicaţi s-o facă în afara cazului, probabil, că ar fi obţinut autorizaţia Măriei Sale Mselo-Tala-Tala. Se desprindea, prin urmare, necesitatea, provizorie poate, de a avea răbdare, de a se resemna să trăiască în sânul ciudatei lumi a fiinţelor pădurii din satul aerian. Wagddii păreau de altfel blânzi din fire, deloc certăreţi şi – lucrul merită insistenţa cu care îl semnalăm – mai puţin miraţi, chiar lipsiţi de curiozitate în privinţa prezenţei unor străini decât ar fi fost în locul lor nişte triburi înapoiate din Africa şi Australia. Vederea a doi albi şi doi congolezi nu-i uimea aşa cum s-ar fi întâmplat, neîndoielnic, cu un indigen din Africa. îi lăsa rece, am putea spune, şi nu se arătau bănuitori. Nu căscau gura la ei, nici nu făceau în faţa lor pe grozavii. Deşi, la drept vorbind, în materie de recorduri, aşa cum se căţărau în copaci, cum zburau din cracă în cracă sau cum coborau de iute scara din Ngaia, i-ar fi întrecut pe campionii de gimnastică acrobatică ai anului. Pe lângă calităţile lor fizice, wagddii erau înzestraţi şi cu ochi foarte pătrunzători. Doborau păsările cu săgeţi mici şi cu o mână la fel de sigură vânau cerbi, elani, antilope, ba chiar bivoli şi rinoceri prin desişul din împrejurimile satului. Max Huber se şi gândea să-i însoţească la vânătoare, atât pentru a le admira isprăvile cingetice, cât şi pentru a profita, eventual, de ocazie s-o şteargă. Da! să fugă, numai la asta le era gândul celor trei prizonieri. Dar n-o puteau lua decât pe scară, pe a cărei ultimă treaptă de sus^se afla necontenit de pază un număr de războinici greu de păcălit. în câteva rânduri, Max Huber avu chef să tragă asupra zburătoarelor care se găseau prin copaci cu duiumul: piţigoi, bibilici, pupeze şi altele, mâncate în mare cantitate de wagddi. Dar li se aducea zilnic vânat, în special carne de antilopă, inyala, sassaby ori waterbuck, specii care cutreieră în număr mare pădurea de la Oubangui. Kollo nu-i lăsa să ducă lipsă de nimic; le înnoia în fiece dimineaţă provizia de apă proaspătă pentru treburile gospodăreşti şi provizia de vreascuri pentru focul din vatră. Şi, pe urmă, dacă ar fi folosit carabinele, asta le-ar fi trădat puterea. Mai bine să păstreze secretul forţei armelor ca, la nevoie, să le utilizeze la atac sau apărare.

Oaspeţilor li se aducea carne, deoarece asta era şi principala hrană a wagddiilor. O mâncare friptă pe cărbuni sau fiartă în vasele de lut pe care le meşterea fiecare pentru sine. Lor li le făcea Kollo, ajutat de Llanga.

Trebuie să spunem că – spre via mulţumire a lui Max Huber – nu lipsea sarea. Nu era clorură de sodiu scoasă din apă de mare, ci sarea gemă, foarte răspândită în Africa, Asia şi America, găsindu-se probabil şi prin împrejurimile Ngalei.

O problemă care-l interesa în mod deosebit pe John Cort era cea a focului. Cum îl făceau aceşti primitivi? Frecând două bucăţi de lemn una de alta ca alte triburi de sălbatici? Nu, procedau astfel, întrebuinţau silexul din care scoteau prin izbire scântei. Scânteile aprindeau puful fructului de rentenier, des întâlnit în pădurile africane şi posedând toate proprietăţile pe care le are iasca.

Hrana azotoasă se completa, la familiile wagddiene, cu o hrană vegetală culeasă din pădure. Trei sau patru feluri de rădăcini, o mare varietate de poame ca cele ale salcâmului andansonia care – cum s-a mai arătat – şi-a dobândit pe bună dreptate numele de pâine de om sau pâine de maimuţă, ale karitei a cărei castană e umplută de o materie grasă ţinând loc de unt, ale kijeliei cu păstăile de un gust destul de fad, dar deosebit de hrănitoare şi măsurând nu mai puţin de două picioare lungime, precum şi alte soiuri de fructe mai cunoscute: banane, smochine, mango dar sălbatice şi de asemenea cele de tso, destul de bune. Iar în chip de condiment foloseau păstăi de tamarin. In sfârşit, wagddii adăugau la hrana lor mierea, descoperind stupurile pe urmele cucului. Şi fie cu acest produs atât de preţios, fie cu sucuri de plante – între altele lutexul distilat de o anume liană – amestecate cu apă făceau băuturi fermentate având un grad mare de alcool. Să nu vă mire! S-a observat doar că mandrilii africani care nu sunt decât maimuţe au o slăbiciune vădită pentru alcool.

Un râu plin de peşte care curgea sub Ngala conţinea aceleaşi specii ca cele găsite de Khamis şi tovarăşii săi în râul Johausen. Dar era oare navigabil şi wagddii se slujeau de ambarcaţii? Iată un lucru foarte important de ştiut în caz că voiau să fugă. Cursul de apă se putea zări la capătul celălalt al satului faţă de locul colibei regale. Dacă stăteai lângă ultimii copaci pe care se afla platforma, îi vedeai albia largă de 30-40 de picioare. Mai încolo se pierdea între şiruri de arbori falnici, bombacsi cu cinci tulpini, mparamuşi cu ramuri noduroase, msukulios cu trunchiul înlănţuit de liane gigantice numite epifite care-l strângeau puternic cu încolăciri de şarpe.

Ei bine, da, wagddii ştiau să construiască ambarcaţiuni – artă pe care o cunoaşte până şi ultimul băştinaş din Oceania. Aparatul lor plutitor era ceva mai mult decât o plută şi ceva mai puţin decât o pirogă şi se^ alcătuia pur şi simplu dintr-un trunchi de copac scobit cu toporul. II conduceau cu o lopată netedă şi, când sufla vântul în direcţia dorită, i se putea înălţa pe două stinghii o pânză dintr-o scoarţă pe care o înmlădiau bătând-o regulat cu ciocane dintr-un arbore cu lemnul foarte tare.

John Cort observă că aceşti primitivi nu foloseau în alimentaţie nici legume, nici cereale. Nu cultivau sorgho sau mei, orez sau manioc cum obişnuiesc populaţiile din Africa centrală. După ce făcu toate aceste constatări, americanul se preocupă dacă wagddii aveau nu^ numai simţ moral, ci şi reguli de comportare.

Într-o zi Max Huber îl întrebă de rezultatul la care a ajuns cu investigaţiile sale.

— Au o anumită moralitate şi probitate, răspunse acesta. Deosebesc binele de rău. Posedă şi sentimentul de a respecta bunul aproapelui. Am observat acest lucru când unul dintre ei a furat câteva fructe furişându-se în coliba altuia.

— A primit o citaţie să se prezinte la poliţie sau a fost arestat? întrebă Max Hiber.

— Râzi cât vrei, dragă prietene, dar ceea ce-ţi spun are importanţa sa. Hoţul a fost prins şi bătut de păgubaşul ajutat de vecini. Şi-apoi, să nu uităm că sub aspect moral aceşti primitivi se recomandă printr-o instituţie care este sâmburele umanităţii.

— Care?

— Familia, o familie pe care la ei o găsim constituită prin viaţa în comun a părinţilor, îngrijirile date copiilor, continuitatea afecţiunii paterne şi filiale. Nu am văzut-o la Lo-Mai? Şi n-ai remarcat simţămintele pe care le au? Kollo, de pildă… Nu roşeşte sub imperiul unei stări sufleteşti de domeniu moral? Ori pudoare, sfială, modestie sau încurcătură, nu sunt patru eventualităţi care îl fac pe om să ^roşească? Au sentimente, deci au suflet.

În timpul petrecut în mijlocul populaţiei wagddiene de către John Cort şi Max Huber, nu avu loc nici un deces. Nu putură să afle dacă wagddii ardeau sau îngropau leşurile şi dacă aveau cultul morţilor. Dacă nu întâlniseră preoţi sau vrăjitori, văzuseră în schimb destui războinici, înarmaţi cu arcuri, săgeţi, suliţe, toporişti – vreo sută dintre cei mai zdraveni şi spătoşi membri ai tribului. Aveau doar sarcina să-l păzească pe rege sau erau pregătiţi pentru bătălii cu duşmanii? Se prea putea ca în ÎVlarea. Rădure să existe şi alte sate de acelaşi fel, cu aceeaşi origine, şi,”dacă aici locuitorii se numărau cu miile, de ce să nu fi purtat război cu semenii lor ca multe triburi din Africa? Ipoteza că wagddii ar fi luat contact cu indigenii din Oubangui, Baghirmi, Sudan sau Congo era prea puţin plauzibilă, nici chiar cu triburile pitice, cu bambustii, întâlniţi de misionarul englez Albert Lhyd în codrii din Africa centrală – agricultori harnici de care Stanley vorbeşte în povestirea ultimei sale călătorii. Dacă un asemenea contact ar fi avut loc, existenţa fiinţelor pădurii ar fi fost de mult timp cunoscută şi nu le-ar fi fost dat lui John Cort şi Max Huber s-o descopere. Stând să te gândeşti mai bine, era foarte probabil ca războinicii wagddieni să nu stea degeaba. Cei doi prieteni observară că un număr dintre ei lipseau câte două-trei zile şi, când se-ntorceau, unii răniţi, aduceau diferite obiecte, unelte sau arme aidoma cu cele din propria lor aşezare. Foreloperul încercă în mai multe rânduri să iasă din sat, dar în zadar. Războinicii care păzeau scara îl opriră destul de brutal. O dată chiar ar fi păţit-o rău de tot dacă Lo-Mai, auzind ce se-ntâmpiă, n-ar fi alergat să-l scape. De altfel fu nevoie ca acesta să se certe de-a binelea cu un vlăjgan zdravăn pe nume Raggi. Pielea de animal în care se-nfăşura, armele purtate la brâu, penele ce-i împodobeau capul, te făceau să crezi că Raggi e căpetenia războinicilor. După chipul său aspru, gestul poruncitor şi forţa ce se desprindea din întreaga-i fiinţă, simţeai că-i făcut să comande.

În urma acestei încercări, cei doi prieteni speraseră că vor fi trimişi în faţa Măriei Sale şi că-l vor vedea, în sfârşit, pe regele ascuns cu atâta grijă şi gelozie de către supuşii săi în adâncul reşedinţei regale. Nădejde vană. Raggi avea o mare autoritate asupra tuturor celorlalţi şi era mai bine să nu-i stârnească mânia cu o nouă tentativă de evadare. Şansele de a scăpa se arătau foarte mici în afară de cazul când wagddii ar fi fost atacaţi şi cei trei ar fi avut posibilitatea, împreună cu Llanga, s-o şteargă în timpul bătăliei. Dar ce soartă îi aştepta dacă părăseau astfel Ngala? Pe deasupra, satul nu fusese ameninţat de nici o primejdie în primele săptămâm de la venirea lor. E adevărat că wagddii îşi petreceau existenţa la Ngala unde se întorceau întotdeauna la căderea nopţii, chiar când trebuiau să se ducă jos în pădure. Totuşi aveau şi câteva bordeie pe malul râului. S-ar fi zis un mic port fluvial unde se strângeau ambarcaţiunile de pescuit pe care erau siliţi să le apere împotriva hipopotamilor, lamantinilor, crocodililor, aflaţi în număr mare în apele africane.

Într-o zi, la 9 aprilie, se auzi o larmă mare. Dinspre râu răsunară strigăte puternice. Wagddii erau oare atacaţi de duşmani? Fără îndoială că satul, datorită poziţiei sale, părea la adăpost de orice invazie. Dar dacă s-ar fi dat foc copacilor pe care se sprijinea, ar fi fost în câteva ore mistuit de flăcări. Din clipa când se auziră primele strigăte, Raggi cu vreo treizeci de războinici o luară la goană pe scări cu o iuţeală de maimuţă. John Cort, Max Huber şi Khamis, călăuziţi de Lo-Mai, porniră spre capătul satului de unde se zărea râul.

Era vorba de o năvală asupra bordeielor de pe malul apei. O ceată nu de hipopotami, ci de şeropotami sau mai degrabă de porci-pensulaţi, care sunt cu precădere porci de râu, ieşiseră din desiş şi fărâmau totul în calea lor. Aceşti porci-pensulaţi, pe care burii îi numesc bosch-wark şi englezii bush-pigs, se-ntâlnesc în ţinuturile Capului Bunei-Speranţe, în Guineea, Congo şi Camerun unde pricinuiesc mari pagube. Mai mici decât mistreţii din Europa, au blana mai mătăsoasă, de un cafeniu spre portocaliu, urechile ascuţite terminate în vârf cu un smoc de peri, coama neagră înspicată cu fire albe de-a lungul şirei spinării, râtul dezvoltat şi la masculi pielea întinsă între nas şi ochi pe o umflătură osoasă. Sunt de obicei foarte primejdioşi şi cei despre care era vorba păreau cu atât mai de temut, cu cât numărul lor era deosebit de mare. La prima vedere puteai socoti mai mult de o sută repezindu-se pe malul stâng al râului. încât răsturnaseră cea mai mare parte a bordeielor până la sosirea lui Raggi şi alor săi.

Printre crengile copacilor, John Cort, Max Huber, Khamis şi Llanga putură fi martori la bătălie. Fu scurtă, dar nu uşoară. Războinicii dădură dovadă de un mare curaj. Slujindu-se de ţepuşe şi toporişti mai mult decât de arcuri şi suliţe, se aruncară asupra agresorilor cu o ardoare la fel de mare ca furia animalelor. Le atacară corp la corp, lovindu-le în cap cu topoarele şi împungându-le cu ţepuşa în coaste. Pe scurt, după o oră de luptă, animalele fuseseră puse pe fugă şi şiroaie de sânge se amestecau cu apele râului.

Lui Max Huber îi venise la un moment dat gândul să ia parte la bătălie. Să aducă aici carabinele, să le descarce de sus, din sat, asupra cetei de animale, să ciuruiască porcii de râu cu o ploaie de gloanţe, uluindu-i pe wagddi; ar fi fost o treabă de câteva clipe, fără mare bătaie de cap. Dar înţeleptul John Cort, cu sprijinul foreloperului, potoli avântul nestăpânitului său prieten.

— Nu, îi spuse, să ne păstrăm armele pentru împrejurări mai însemnate… Când ai în mâna ta trăsnetul, dragă Max…

— Ai dreptate, John, nu trebuie să-l dezlănţuim decât la momentul potrivit… Şi, fiindcă n-a sosit încă, nici măcar să nu bubuim.