XVI.

MĂRIA SA MSELO-TALA-TALA.

Ziua sau mai curând după-amiaza de 15 aprilie avea să tulbure liniştea din satul aerian. De trei săptămâni încoace, prizonierii nu găsiseră nici un prilej să-şi reia drumul prin Marea Pădure. Supravegheaţi îndeaproape, închişi între graniţele de netrecut ale Ngalei, n-aveau cum să fugă. Desigur asta le-a dat răgazul – mai ales lui John Cort – să studieze mai amănunţit moravurile wagddiilor şi apartenenţa lor la umanitate. Cercetările americanului constituiau o adevărată comoară pentru discuţiile oamenilor de ştiinţă asupra teoriilor lui Darwin. Dar ca aceştia să le poată afla, trebuia ca John Cort şi prietenul său să ajungă în Congoul francez, la Libreville.

Vremea era minunată. Un soare puternic scălda în lumină şi căldură creştetul copacilor care adăposteau satul aerian. După ce astrul ajungea la zenit în ceasul de culminaţie, razele sale piezişe, cu toate că trecuse de ora trei, nu scădeau în intensitate.

Relaţiile lui John Cort şi Max Huber cu familia Mai erau strânse. în fiecare zi de la sosirea lor în sat se duceau fie ei la Lo-Măi şi ai săi, fie aceştia veneau să-i vadă în coliba unde locuiau. Un adevărat schimb de politeţuri! Nu mai lipseau decât cărţile de vizită! Cât despre micuţ, el îl urma pas cu pas pe Llanga şi-i arăta mereu marea afecţiune pe care o nutrea pentru el. Din păcate, tot nu reuşeau să înţeleagă limba wagddiană, deşi se restrângea la puţine cuvinte. Dacă John Cort reţinuse semnificaţia câtorva, cu atâta nu putea să închege o convorbire cu locuitorii din Ngala… îl surprindea în continuare prezenţa unor locuţiuni congoleze, vreo 12 la număr, în vocabularul wagddian. Nu indicau ele că wagddii avuseseră legături cu triburile din Oubangui – fie poate numai cu un singur reprezentant congolez care să nu se mai fi întors niciodată în ţara lui? Ipoteza, trebuie să recunoaşteţi, nu era de necrezut. Şi-apoi, cum mai remarcaseră, câteva cuvinte de origine germană ieşeau câteodată din gura lui Lo-Mai, atât de încâlcit rostite, că abia dacă le puteai ghici. Acest lucru, în schimb, i se părea lui John Cort de-a dreptul inexplicabil. Dacă puteai, eventual, presupune că wagddii se-ntâlniseră cu unii dintre indigeni, cum să-ţi închipui că avuseseră de-a face cu germanii din Camerun! în cazul însă că un asemenea fapt se petrecuse totuşi, americanul şi francezul n-ar avea întâietate în descoperirea satului aerian şi a locuitorilor săi. Deşi John Cort vorbea destul de bine nemţeşte, nu se înţelesese în limba germană cu Lo-Mai, căci acesta din urmă nu cunoştea decât două-trei cuvinte.

Intre alte locuţiuni împrumutate din congoleză, cea de Mselo-Iala-Tala, care 'se referea la regele lor, era cel mai des întrebuinţată de wagddii. Se ştie ce fierbinte dorinţă nutreau John Cort, Max Huber şi Khamis de a fi primiţi de invizibilul suveran. De fiecare dată când îi rosteau numele, Lo-Mai îşi arăta adâncul respect plecând capul. Apoi, de câte ori ajungeau plimbându-se în dreptul colibei regale, dacă-şi arătau intenţia să intre, Lo-Mai îi oprea, îi împingea de-o parte şi-i trăgea când spre dreapta când spre stěnga. îi făcea astfel să înţeleagă, în felul lui, că nimeni n-avea dreptul să treacă pragul casei^ sacre.

În după-amiaza de 15 iulie aşadar, puţin înainte de ora trei, Ngoro-Ngora şi micuţul veniră la Khamis şi la tovarăşii săi. Familia îşi îmbrăcase cele mai frumoase veşminte: tatăl avea capul acoperit de pene şi-şi pusese fusta de scoarţă – mama îşi înfăşurase în jurul coapselor ţesătura de fibre pe care o lucrase singură, în păr îşi înfipsese câteva frunze verzi iar la gât îşi atârnase nişte mărgele de sticlă şi câteva bucăţele de fier – copilul avea şi el o fustuliţă.

— Sunt în haine de sărbătoare, zise Max Huber. Ce-o fi însemnând? Au de gând să ne facă o vizită oficială?

— Bănuiesc că e vreo serbare, răspunse John Cort. Cui îi aduc cinstire şi cu ce prilej? Ar fi interesant…

Înainte de a-şi încheia vorba, Lo-Mai rosti parcă în chip de răspuns:

— Msélo-Tala-Tala…

— Moşul cu ochelari, zise Max Huber şi ieşi din colibă, convins că regele trecea pe drum în acea clipă.

Dar dezamăgirea îi fu mare. Nu întrezări nici măcar umbra Măriei Sale. în schimb văzu o mare foiala în întregul sat. Din toate colţurile se revărsa o mulţime veselă, la fel de bine înveşmântată şi plină de podoabe ca şi familia Mai, o parte mergând şiruri-şiruri pe uliţă precum o procesiune spre capătul de vest al satului, unii ţinându-se de mână ca ţăranii la petrecere, alţii zburdând de la un copac la altul aidoma maimuţelor.

— S-a întâmplat ceva nou, rosti John Cort oprindu-se în pragul colibei.

— Vom vedea, declară Max Huber. Şi, întorcându-se spre Lo-Mai, întrebă:

— Msélo-Tala-Tala?

— Msélo-Tala-Tala, repetă Lo-Mai încrucişând braţele în timp ce încuviinţa din cap.

John Cort şi Max Huber se gândiră că populaţia wagddiană se ducea să-l salute pe rege care nu va întârzia să apară în toată măreţia lui.

John Cort şi Max Huber, neavând la ei costume de ceremonie, aveau să se-nfăţişeze ochilor Măriei Sale în haina lor de vânătoare destul de roasă, destul de ponosită sub care purtau o cămaşă cât de curată se putea… Prin urmare, fără să-şi schimbe ţinuta în onoarea lui Msélo-Tala-Tala, îi urmară împreună cu Llanga pe cei trei membri ai familiei Mai. Khamis, care n-avea chef de îmbulzeală, rămase singur „acasă”. Avea să facă puţină ordine prin colibă, să vegheze la pregătirea mesei, să cureţe armele. Se cădea să fie gata să facă faţă oricărei situaţii, căci poate că se apropia ceasul când vor fi nevoiţi să se slujească de carabine.

John Cort şi Max Huber, călăuziţi de Lo-Mai, porniră prin satul plin de însufleţire. De fapt nu existau propriu-zis uliţe; bordeiele, construite după cum îi venise fiecăruia la îndemână, păstrau aşezarea arborilor sau mai degrabă a cununilor acelora care le adăposteau. Mulţimea se-ndesea mereu. Aproape o mie de wagddii se-ndreptau acum spre locul unde se găsea coliba regală.

— E cu neputinţă să semene mai mult cu o aglomerare umană! remarcă John Cort. Aceleaşi mişcări, aceleaşi gesturi de a-şi arăta mulţumirea, aceleaşi strigăte…

— Şi multe strâmbături, adăugă Max Huber, care-i fac să se asemene mai curând cu maimuţele.

Într-adevăr wagddii, de obicei serioşi, rezervaţi şi nu prea comunicativi, se hlizeau şi se. scălămbăiau, veselindu-se. Iar pe lângă cei doi străini treceau cu aceeaşi nepăsare de neînţeles, fără a le da nici un fel de atenţie, spre deosebire de denkaşi, mombutuşi sau alte populaţii africane care s-ar fi învârtit în jurul lor până la a-i stingheri şi a-i face să se simtă prost.

Asta ţinea sau nu de latura umană?

După o lungă plimbare, Max Huber şi John Cort ajunseră în aşa-zisa piaţă mărginită de crengile ultimilor copaci din partea de vest, ale căror ramuri înverzite se aplecau în jurul „palatului regal”.

În faţa reşedinţei se orânduiau războinicii, cu armele în mână, îmbrăcaţi cu piei de antilopă legate cu liane subţiri, având pe cap ţeste de steinbock ale căror coame le dădeau înfăţişarea unei turme. „Colonelul” Raggi purta pe cap o ţeastă de bivol şi cu arcul pe umăr, toporişca la brâu şi ţepuşa în mână sta fălos în fruntea armatei wagddiene.

— Probabil că suveranul se pregăteşte să-şi treacă în revistă trupele, zise John Cort.

— Şi dacă nu apare, rosti Max Huber, înseamnă că nu se lasă niciodată văzut de credincioşii săi supuşi! Nici nu-ţi închipui cât prestigiu dobândeşte un monarh nevăzut şi poate că acesta…

Adresându-se lui Lo-Mai, îl făcu să înţeleagă prin semne:

— Mselo-Tala-Tala trebuie să iasă?

— Mai târziu, mai târziu…

— Nu-i nimic, răspunse Max Huber, numai să ne fie îngăduit să-i privim augustul obraz.

— Dar până atunci, interveni John Cort, să nu pierdem nimic din spectacol.

Iată ce lucru ciudat le fu dat amândurora să vadă: în mijlocul pieţii, unde nu se afla nici un copac, era liber un spaţiu de o jumătate de hectar. Mulţimea năvălise şi acolo, fără îndoială în scopul de a lua parte la serbare până în clipa când regele va apărea în pragul „palatului”. Voiau să i se prosterne, să-i cadă în genunchi plini de adoraţie?

— La urma urmei n-ar fi ceva neobişnuit, remarcă John Cort, să se închine unui om…

— Stai să vedem dacă omul ăsta nu-i de piatră sau de fier. Dacă nu-i decât un idol în genul celor din Polinezia?

— Atunci i-am putea clasifica pe locuitorii Ngalei într-o anume categorie de băştinaşi cum sunt polinezienii de care vorbeşti.

— Ei, mare scofală, comentă Max Huber destul de puţin măgulitor la adresa polinezienilor.

Datorită familiei lui Lo-Mai, Max Huber, John Cort şi Llanga găsiră un loc de unde puteau vedea foarte bine totul. Când mulţimea eliberă mijlocul pieţii, tinerii wagddii, fete şi băieţi, se apucară să joace, în timp ce ceilalţi mai în vârstă se puseră pe băut ca eroii chermeselor olandeze. Fiinţele pădurii dădeau pe gât băuturile fermentate şi iuţi scoase din păstăile de tamarin. Trebuie că erau foarte alcoolizate, căci li se-nfierbântă în curând capul şi se clătinau pe picioare de ţi-era groază. Dansurile lor nu aminteau cu nimic de nobilele figuri ale menuetului, fără a atinge însă dezlănţuirile şi zbânţuielile aflate la loc de cinste la petrecerile pariziene. Tot în tot făceau mai multe strâmbături decât contorsiuni şi mai multe tumbe. Cei de pe margine nu însoţeau jocul de vreun cântec şi nu-i îndemnau cu strigăte pe dansatori. O muzică asurzitoare venea de la instrumente primitive precum tigve pe care era întinsă o piele sonoră bătută cu foc, tulpini scobite, meşterite ca fluiere, în care vreo doisprezece executanţi viguroşi suflau de să le crape bojocii. Nu! Niciodată hărmălaie mai mare nu sfâşiase timpanele celor doi prieteni.

— Cred că n-au sentimentul măsurii, constată John Cort.

— Nici cel al tonalităţii, se plânse Max Huber.

— Dar trebuie reţinut că sunt simţitori la muzică, dragul meu Max.

— Şi animalele sunt, dragul meu John, cel puţin unele din ele.

După părerea mea^ muzica e o artă inferioară, care se adresează unui simţ inferior. In schimb, dacă e vorba de pictură, de sculptură, de literatură, nici un animal nu cade sub vrajă şi nici cele mai inteligente nu s-au arătat emoţionate în faţa unui tablou sau auzind tirada unui poet.

Oricum wagddii se manifestau omeneşte nu numai fiindcă resimţeau farmecul muzicii, dar fiindcă se produceau ei înşişi ca muzicieni.

Trecură astfel două ore, spre marea nerăbdare a lui Max Huber. Turba, pur şi simplu, că Măria Sa Mselo-Tala-Tala nu catadicsea să se obosească pentru a primi preaplecata cinstire a supuşilor săi. Serbarea continua cu şi mai multă larmă şi ţopăială. Băutura îi împingea pe petrecăreţi spre violenţă şi te întrebai ce scandal şi bătaie va urma când, deodată, gălăgia încetă. Toţi se potoliră şi se chirciră pe jos, fără să se mai mişte. O linişte desăvârşită se aşternu după zgomotul asurzitor al strigătelor, ţopăielii, tam-tamurilor şi şuierului ascuţit al fluierelor. în acea clipă uşa locuinţei regale se deschise şi războinicii se-nşirară de-o parte şi de alta a intrării.

— în sfârşit! zise Max Huber, îl vom vedea pe suveranul fiinţelor pădurii!

Dar din colibă nu ieşi Măria Sa. Un fel de mobilă acoperită cu o învelitoare de frunziş fu adusă în mijlocul pieţii. Şi care nu le fu uimirea celor doi amici când recunoscură în această mobilă o flaşnetă dintre cele mai obişnuite. Fără îndoială acest instrument sacru nu era pus la dispoziţia locuitorilor Ngalei decât la marile sărbători şi wagddii ascultau cu nespusă încântare ariile lui mai mult sau mai puţin variate, ca nişte amatori în ale muzicii.

— Păi asta e flaşneta doctorului Johausen! zise John Cort.

— Da, da, nu poate fi decât caterinca aia veche de când lumea, încuviinţă Max Huber. Acum îmi explic de ce în noaptea sosirii noastre la poalele Ngalei am avut senzaţia că aud necruţătorul vals al lui Freischutz deasupra capului.

— Şi nu ne-ai spus nimic, Max?

— Am crezut că am visat, John.

— Cât despre flaşnetă, adăugă John Cort, nu-ncape îndoială că wagddii au luat-o din cuşca doctorului…

— După ce i-or fi făcut de petrecanie, bietul om, îşi dădu cu părerea Max Huber.

Un wagddi chipeş – evident şeful de orchestră – se proţăpi în faţa instrumentului şi începu să învârtească manivela. De îndată valsul cu pricina, căruia îi lipseau câteva note, se înfiripă treptat spre marea şi vădita plăcere a celor de faţă. Concertul făcea parte din program după exerciţiile coregrafice. Auditorii ascultau dând din cap în ritm – e adevărat – cam pe delături. De fapt nu păreau că vor să se învârtească în sunetul muzicii, mişcare pe care valsul o imprimă de obicei oamenilor din lumea veche şi nouă.

Solemn, ca pătruns de importanţa funcţiei sale, şeful de orchestră mânuia mai departe flaşneta. Oare la Ngala se ştia că maşinăria mai poate intona şi alte arii? John Cort îşi punea această întrebare, într-adevăr întâmplarea singură nu le-ar fi putut face pe fiinţele pădurii să descopere, prin ce procedeu, apăsând pe un buton, valsul lui Weber se-nlocuieşte cu o nouă melodie. Şi totuşi, după o jumătate de oră de ascultare a valsului din Freischutz, iată că executantul apăsă pe un buton lateral la fel ca orice flaşnetar care umblă pe străzile oraşului cu instrumetul legat cu bretele.

— Pe legea mea, asta-i prea de tot! exclamă Max Huber.

Prea de tot, într-adevăr, în afară de cazul când cineva i-ar fi învăţat pe wagddii secretul instrumentului şi cum să scoţi din el toate melodiile închise înăuntru.

Numaidecât „şeful de orchestră” învârti iar la manivelă. O arie franceză urmă celei germane, una foarte populară, un cântec lăcrimos de Lo'isa Puget. Cupletul ei era scris în la minor timp de 16 măsuri şi refrenul se relua în la major, după moda artistică a vremii.

Concertul făcea parte din program după exerciţiile coregrafice

— Ah! Nenorocitul! Ticălosul! urlă Max Huber, ale cărui exclamaţii stârniră murmurele nemulţumite ale asistenţei.

— Care ticălos? întrebă John Cort. Cel ce mânuieşte flaşneta?

— Nu! ăla de-a fabricat-o. Din motive de economie n-a băgat în caterincă nici do, nici sol diez. Iar refrenul, care ar trebui cântat în la major „Du-te, copile, adio!”, uite că-i în do major.

— Adevărată crimă! declară râzând John Cort.

— Iar barbarii ăştia nu-şi dau seama de nimic! Şi nu sar în sus de indignare cum ar face oricine înzestrat cu o ureche omenească!

Nu, wagddii nu resimţeau ticăloşia în toată profunzimea ei. Acceptau mârşava substituire a unei game cu alta. Dacă nu aplaudau, deşi aveau palme enorme pentru a bate din ele, pe chipurile lor se citea o deosebită încântare.

— Cum, zise Max Huber, să-i mai consideri, după asta, oameni? Mai mult ca sigur că flaşneta nu putea intona alte arii decât valsul german şi cântecul francez. Timp de o jumătate de oră răsunară când unul, când celălalt. Celelalte melodii se hârâiseră, probabil, prea tare. Din fericire, instrumentul posedând notele trebuincioase în ce privea valsul, Max Huber nu se arătă aşa scârbit ca la auzul cupletului romanţei.

Când concertul luă sfârşit, tinerii se apucară iar să joace, ceilalţi să dea şi mai vârtos pe gât băutura. Soarele apunea pe după vârfurile copacilor şi câteva facle se aprinseră printre crengi pentru a lumina piaţa care după scurtul ceas al amurgului avea să fie în curând cufundată în întuneric.

Max Huber şi John Cort se cam saturaseră de hărmălaie şi se gândeau să se-ntoarcă la coliba lor, când Lo-Mai rosti din nou:

— Mselo-Tala-Tala.

Oare să fie adevărat? Măria Sa va binevoi în sfârşit să iasă ca să primească cinstirea poporului său? Va renunţa la puterea de zeu nevăzut? John Cort şi Max Huber se răzgândiră şi rămaseră pe loc. într-adevăr se vedea mişcare înspre partea colibei regale şi din mulţime se înălţă un murmur de voci. Uşa se deschise, se alcătui o gardă de războinici şi Raggi porni în fruntea cortegiului. Aproape în acelaşi timp se ivi un tron – de fapt o veche canapea acoperită de ţesături şi frunze – purtată pe umeri de patru cărători şi pe divan se lăfăia Măria Sa. Avea vreo şaizeci de ani. Pe cap purta o cunună de ierburi. Părul şi barba-i erau albe şi, pântecos şi gras, trebuie că, în ciuda spătoşeniei lor. cei patru slujitori nu-l duceau cu uşurinţă. Cortegiul se puse în mişcare pentru a da ocol pieţii. Mulţimea se-nclina până la pământ, tăcută, ca vrăjită de augusta prezenţă a lui Mselo-Tala-Tala. Suveranul se sinchisea prea puţin de omagiile primite, socotind, fireşte, că i se cuvin şi fiind obişnuit cu ele. Abia dacă dădea din cap în semn de mulţumire. Nici un gest, în afară de a-şi scărpina în două-trei rânduri nasul – un nas lung pe care stătea o perehe de ochelari groşi – ceea ce-i adusese, fără îndoială, porecla de „Moş Oglindă”.

Cei doi prieteni îl priviră cu mare atenţie când trecu prin faţa lor.

— E un om! zise John Cort.

— Un om? întrebă Max Huber.

— Da, un om, şi pe deasupra un alb!

— Un alb?

Da, nu-ncăpea îndoială că cel plimbat astfel pe sedia gestatoria era o fiinţă diferită de wagddii asupra cărora domnea. Şi nu semăna cu un indigen din triburile locuind în susul fluviului Oubangui. Nu, ochii nu-i înşelau, era un alb, un reprezentant tipic al neamului omenesc şi al rasei albe.

— Nici lui prezenţa noastră nu-i face nici o impresie, spuse Max Huber. Parcă nici nu ne-ar vedea! Ce naiba, doar nu semănăm cu supuşii lui din Ngala şi faptul că am trăit printre ei timp de trei săptămâni nu ne-a schimbat întru totul înfăţişarea.

Era gata să strige „Ei! domnule! ia mai uită-te încoace, hai, fă-ne cinstea să ne priveşti…” în acea clipă, John Cort îl apucă de braţ şi, cu un glas uluit la culme^ rosti:

— îl recunosc.

— îl recunoşti?

— Da!… E doctorul Johausen.