Capitolul III.

GREAT-EYRY.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Elias Smith şi cu mine părăseam orăşelul Morganton, în drum spre târguşorul Pleasant-Garden, pe şoseaua ce se desfăşura paralel cu Sarawba-River, ţinând malul stâng al apei.

Plecasem întovărăşiţi de cele două călăuze – Harry Horn, om la vreo treizeci de ani, şi James Bruck, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani – statorniciţi amândoi în oraş, îndeletnicirea lor fiind să conducă turiştii care doreau să viziteze cele mai frumoase poziţii din Munţii Albaştri şi Cumberland, masivele gemene ce alcătuiau lanţul Munţilor Allegheny. Alpinişti de forţă, cu picioare şi braţe vânjoase, iscusiţi şi încercaţi în practica meseriei lor, amândoi cunoşteau ca-n palmă locurile din împrejurimi, până la poalele munţilor.

O brişcă trasă de doi telegari iuţi trebuia să ne ducă până la marginea apuseană a statului Carolina.

Nu luasem prea multe provizii cu noi, doar pentru două, trei zile, socotind că expediţia noastră n-avea să dureze mai mult. În privinţa asta ne puteam lăsa în nădejdea domnului Smith care se pricepea ce să aleagă pentru a ne pune la cale stomacul: conserve de carne de vită în suc, şuncă tăiată felii, o pulpă de căprioară bine rumenită, un butoiaş de bere, câteva butelii de wisky şi de rachiu tare şi pâine cât să ne prisosească. Apă proaspătă găseam din belşug pe munte, unde la tot pasul gâlgâia câte un şipot îndestulat de ploile torenţiale ce cădeau mereu în acel anotimp.

Nici nu mai e nevoie să spun, cred, că primarul oraşului Morganton, fiind un înfocat vânător, îşi atârnase puşca de umăr la plecare şi-şi luase cu sine câinele, Nisko, pe care-l vedeam alergând şi zbenguindu-se pe lângă trăsura. Nisko avea misiunea de a stârni vânatul, aducându-i-l în bătaia puştii, fie în adâncul pădurii, fie în câmp deschis; pe toată durata ascensiunii, însă, avea să rămână la fermă, la Wildon, în grija vizitiului. În orice caz, nu se putea ţine după noi prin coclaurile muntelui, unde trebuia să trecem peste săritori şi să ne căţărăm pe stânci.

Vremea se arăta destul de frumoasă, deşi era încă răcoare afară, ca la sfârşitul lui aprilie, când, în climatul american, uneori tot te mai înţeapă frigul.

Mânaţi de nestatornica briză ce sufla dinspre neţărmuritele întinsuri ale Atlanticului, nori fugari lunecau cu iuţeală pe boltă, lăsând pe alocuri să răzbată în snopi razele soarelui, ce-şi revărsa lumina peste întreaga câmpie.

În prima zi, apucarăm să ajungem la Pleasant-Garden, unde trebuia să fim găzduiţi peste noapte de primarul târgului, prieten bun cu domnul Smith. Pe drum avusesem răgaz să cercetez, plin de curiozitate, regiunea aceasta, unde ogoarele stau în bună vecinătate cu mlaştinile, iar smârcurile cu pădurile de chiparoşi. Şoseaua, altminteri întreţinută în condiţii satisfăcătoare, le străbate rând pe rând sau trece pe lângă ele, fără să facă prea multe şerpuituri. Prin locurile mai umede, în care pământul e mâlos, chiparoşii cresc falnici, înălţându-şi drept în sus tulpina zveltă, uşor bulbucată la poale, unde scoarţa e învălurată de nişte proeminenţe de formă conică semănând cu nişte coturi de burlane din care localnicii obişnuiesc să facă stupi de albine. Strecurându-se prin frunzişul lor verzui, o boare de vânt legăna molcom lungile fire cărunte de mătreaţa arborilor, aşa-numitele „bărbi spaniole”, care atârnau de pe crengile cele mai joase până aproape de pământ.

O lume întreagă de vieţuitoare mişuna prin pădurile din partea locului. La tot pasul vedeai zbughind-o din loc, alungaţi de brişcă noastră, şoareci de câmp şi hârciogi, papagali cu penele zugrăvite în cele mai vii culori şi guralivi de-ţi împuiau urechile, oposumi care o rupeau la fugă în sprintene salturi, cărându-şi odraslele în punga de sub pântece; pe urmă, sumedenie de zburătoare, mii şi mii de păsări ce se risipeau în rămurişul copacilor, printre palmieri, smochini şi portocali, ai căror muguri aşteptau să se deschidă la cele dintâi adieri de primăvară, şi prin desişurile de rododendroni, atât de încâlcite uneori, încât nimeni n-ar fi reuşit să răzbată prin ele.

Sosirăm pe înserate la Pleasant-Garden, unde avurăm parte să fim găzduiţi peste noapte In condiţii mulţumitoare. Aveam tot timpul, în ziua următoare, să ajungem la ferma de la Wildon, care se afla chiar la poalele munţilor.

Pleasant-Garden este un târguşor mai modest, fără prea mare importanţă. Primarul ne primi cu braţele deschise şi cu masa întinsă. Cinarăm într-o atmosferă plină de veselie, în sala mare a unei locuinţe plăcute, ocrotită de stejari înalţi. Şi cum era şi de aşteptat, conversaţia se înfiripă de la început în jurul expediţiei puse la cale cu scopul de a cerceta configuraţia locurilor, încă nestrăbătute, din creierul muntelui Great-Eyry.

— Bună idee, ne-ncurajă gazda. Atâta vreme cât n-o să se ştie precis ce se petrece sau ce se ascunde acolo sus, populaţia rurală din împrejurimi o să trăiască cu frica-n sân…

— Dar, întrebai eu, nu s-a întâmplat nimic în ultimul timp, de când a izbucnit vâlvătaia aceea pe Great-Eyry…?

— Nimic, domnule Strock. De aici, din Pleasant-Garden, se poate vedea desluşit spinarea muntelui până la vârful Black-Dome care este mai înalt… Nici un zgomot nu ne-a ajuns Ia ureche şi nu s-a mai zărit nici o licărire de lumină… Dacă s-o fi aciuat cumva pe acolo vreo ceată de diavoli, înseamnă că, după ce au pus să se încingă frigările lor drăceşti, şi-au luat tălpăşiţa ca să se înfunde în cine ştie ce văgăună din Allegheny…!

— Diavoli, zici! exclamă domnul Smith. Dacă-i aşa, sper cel puţin că nu s-or fi cărăbănit fără să fi lăsat vreo urmă, pe unde au trecut, ceva, cât de mic, vreun sfârc de codiţă sau niscaiva coarne!… Om trăi şi-om vedea!

A doua zi, adică în ziua de douăzeci şi nouă aprilie, brişca ne aştepta gata înhămată, încă din zori. Domnul Smith se instală la locul lui, iar eu alături de dânsul. Caii întinseră pasul la drum, pişcaţi de biciul vizitiului. La sfârşitul acelei zile, a doua de când porniserăm din Morganton, ne făcuserăm socoteala să poposim la ferma de la Wildon, în vecinătatea primelor ramificaţii ale Munţilor Albaştri.

Priveliştea rămăsese neschimbată. Mereu aceleaşi păduri, întrerupte din loc în loc de mlaştini, din ce în ce mai rare însă, de la un timp, deoarece terenul începea să se înalţe treptat, cu cât ne apropiam de poalele munţilor. Şi nici ţinutul nu mai era chiar aşa populat. Ici şi colo câte un sătuc rătăcit prin sihla de stejari rămuroşi, câte o fermă răzleaţă udată din belşug de numeroasele rios ce coborau din văgăuni, pentru a se vărsa în râul Sarawba.

Fauna şi flora erau aidoma ca în ajun şi, orice s-ar spune, vânatul prisosea în asemenea măsură, încât nici un vânător nu se putea plânge de noroc.

— Mai că-mi vine să pun mâna pe puşcă şi să-l fluier pe Nisko! îmi mărturisea domnul Smith. E pentru prima oară că mi se întâmplă să trec pe aici fără să împroşc cu alice prepeliţele şi iepurii!… Ce-or fi zicând bietele lighioane de mine: probabil că nu le vine să-şi creadă ochilor!… Doar dacă, cine ştie, nu s-ar termina proviziile, căci, deocamdată, avem altele în cap… suntem la o vânătoare de mistere.

— Măcar de-am avea parte, domnule Smith, să nu ne întoarcem plouaţi, adăugai eu.

În dimineaţa aceea, drumul nostru ne purtă prin mijlocul unei câmpii ce părea că nu mai are sfârşit şi pe care palmierii şi chiparoşii creşteau pâlcuri, pâlcuri. Cât vedeai cu ochii, şesul era presărat cu puzderie de bordeie mărunte, făcute din pământ şi aşezate la voia întâmplării, printre care mişuna un popor întreg de mici rozătoare. Acolo trăiau laolaltă mii şi mii de veveriţe dintr-o specie pe care mai toată lumea o cunoaşte pe continentul american sub denumirea populară de „câinele preriilor”. Să nu vă închipuiţi însă că li s-a spus aşa pentru că ar prezenta vreo asemănare cât de neînsemnată cu vreun specimen din cutare sau cutare rasă canină. Nu, singurul motiv este faptul că aceste animale scot un fel de chelălăit ca de cotei. Şi, într-adevăr, în timp ce treceam în goana trăsurii, făceau o larmă de-ţi venea să-ţi astupi urechile!

Fenomenul acesta nu e chiar atât de rar în Statele Unite, unde poţi întâlni în multe locuri asemenea cetăţi de patrupede, cu o numeroasă populaţie. Printre altele, naturaliştii menţionează aşa-numitul Dog-Viile19, care adăposteşte un număr de peste un milion de locuitori cu patru picioare.

Veveriţele acestea, care se hrănesc îndeobşte cu rădăcini şi ierburi şi adesea şi cu lăcuste, fiind chiar grozav de ahtiate după lăcuste, sunt de altminteri nişte vieţuitoare cu totul inofensive, în aceiaşi timp însă şi foarte gălăgioase, încât îţi sparg urechile cu ţipetele lor.

Vremea se menţinuse frumoasă, atâta doar că bătea un vânticel cam rece. Fiindcă, de fapt, să nu vă închipuiţi că, aflându-se la treizeci şi cinci de grade latitudine, cele două state Carolina ar avea o climă ceva mai caldă. Dimpotrivă, iernile, cele mai adeseori, sunt din cale afară de aspre. O mulţime de portocali degeră din pricina frigului ce bântuie pe aici şi, câteodată, albia râului Sarawba e înţesată de sloiuri de gheaţă.

După-amiază, lanţul Munţilor Albaştri, care se aflau acum la o distanţă de numai şase mile, ni se dezvălui în bună parte. Crestele se desenau lămurit pe cerul aproape senin, brăzdat doar de dâre uşoare de nori. Păduri dese creşteau la poalele munţilor, unde coniferele îşi încâlceau rămurişul, ba chiar şi sus, printre stâncile negricioase şi destul de ciudate ca înfăţişare, se profilau câţiva arbori răzleţi. Ici şi colo se înălţau piscuri cu forme bizare, cel mai semeţ dintre toate fiind giganticul Black-Dome20, al cărui creştet strălucea în răstimpuri, poleit de razele soarelui.

— V-aţi urcat vreodată până în vârful acestei cupole, domnule Smith?… îl întrebai eu.

— Nu, îmi răspunse dânsul. Dar, după câte am auzit, urcuşul e destul de anevoios. De altfel, au fost câţiva turişti care au reuşit să ajungă până sus, pe culme şi, din cele spuse de ei, se pare că totuşi de acolo, din vârf, privirea nu poate pătrunde în ascunzişurile de pe Great-Eyry.

— Chiar aşa şi este, întări Harry Horn, călăuza. Eu însumi mi-am dat seama de asta cu ochii mei.

— Cine ştie, încercai eu să obiectez, poate n-o fi fost timpul prielnic…

— Dimpotrivă, domnule Strock. Era o vreme de toată frumuseţea, numai că stâncile de pe Great-Eyry se înalţă ca nişte metereze de care se loveşte privirea.

— Haida-de! exclamă Smith. Să ştii că nu mi-ar părea rău câtuşi de puţin să pun, în sfârşit, piciorul într-un loc în care ţipenie de om n-a călcat încă până acum!

În orice caz, în ziua aceea Great-Eyry părea liniştit: nu fumega şi nici flăcări nu ţâşneau din măruntaiele lui.

Pe la ceasurile cinci, brişcă noastră făcu un popas la Wildon, unde toţi oamenii de la fermă ieşiră să-şi întâmpine stăpânul.

Aşa cum fusese stabilit, aici urma să ne petrecem ultima noapte.

Caii fură deshămaţi pe loc şi minaţi spre grajd, unde se găsea nutreţ cu prisosinţă, în timp ce trăsura era pusă la adăpost sub şopron. Vizitiul trebuia să aştepte întoarcerea noastră. Domnul Smith, de altfel, nu avea nici cea mai mică îndoială că vom descinde la înapoiere în Morganton, cu misiunea împlinită până la capăt, spre mulţumirea tuturor.

La rândul său, fermierul ne încredinţă că de câtva timp nu se mai produsese nici un fenomen neobişnuit pe Great-Eyry. Ne aşezarăm deci să cinăm la masa comună, împreună cu argaţii de la fermă, şi peste noapte dormirăm duşi, fără ca somnul nostru să fie cât de cât tulburat.

A doua zi, în zori, trebuia să luăm în piept urcuşul muntelui. Înălţimea vârfului Great-Eyry este de cel mult o mie opt sute de picioare, ceea ce în definitiv nu înseamnă mare lucru, reprezentând adică o altitudine mijlocie printre cele înregistrate pe Munţii Allegheny. Puteam fi deci liniştiţi că n-o să avem de înfruntat cine ştie ce oboseală, în câteva ore ne bizuiam să ajungem sus, pe creasta masivului. Ce-i drept, s-ar fi putut să întâmpinăm unele greutăţi de-a lungul drumului, prăpăstii de trecut sau mai ştiu cu ce obstacole pe care trebuia să le ocolim, mergând târiş-grăpiş, pe câte o brână primejdioasă – adică ceea ce era neprevăzut în tentativa noastră, tot ce ne putea hărăzi întâmplarea. Aşa cum am văzut, călăuzele noastre nu erau în măsură să ne spună prea multe în privinţa asta. Pe mine îndeosebi mă îngrijora zvonul ce se încetăţenise prin împrejurimi, şi anume, că steiurile din vârful muntelui Great-Eyry erau ca nişte metereze imposibil de escaladat. La urma urmei însă, nimeni nu ajunsese să constate faptul acesta la faţa locului şi apoi se putea să avem şi un pic de noroc, în cazul când blocul de piatră ce se desprinsese de pe înălţimi făcuse vreo ştirbitură în zidul cetăţii de stânci.

— În fine, îmi declară domnul Smith, după ce îşi aprinse pentru prima oară pipa în ziua aceea, tainul său fiind de douăzeci de lulele pe zi, de plecat, tot plecăm şi sper să fie într-un ceas bun. Cât timp o să ne ceară ascensiunea, c-o fi mai mult ori c-o fi mai puţin, asta, vezi, nu putem şti…

— În orice caz, domnule Smith, îl întrebai eu, a rămas hotărât, nu-i aşa, să ducem până la capăt ancheta noastră?

— Hotărât, domnule Strock.

— Şeful mi-a pus în vedere să-l fac pe afurisitul ăsta de Great-Eyry să-şi dea neapărat în vileag secretele.

— Şi o să-l facem, da, da, o să-l facem să le dea în vileag, de voie sau de nevoie, îmi răspunse domnul Smith, luând Cerul drept martor pentru adevărul cuvintelor sale, chiar dac-ar trebui să scotocim până în măruntaiele muntelui.

— Cum s-ar putea foarte bine ca excursia noastră să ţină mai mult decât o singură zi, adăugai eu, ar fi mai cuminte, cred, să ne luăm ceva merinde.

— Fii pe pace, domnule Strock, călăuzele noastre au tolba plină cu de-ale gurii, cât să le-ajungă pe două zile, şi pe urmă nici noi nu plecăm cu buzunarele goale… De altminteri, chiar dacă va fi să-l las pe harnicul Nisko la fermă, în schimb am să-mi iau cu mine puşca. M-ar mira să nu se afle ceva vânat în zona împădurită şi prin văgăunile de la poale… O să scăpărăm din amnar ca să putem perpeli vânatul în frigare, dacă nu cumva om găsi de-a gata, sus pe culme, vreun focşor aprins…

— Cum aşa, aprins… domnule Smith?

— Şi de ce nu, domnule Strock?… Limbile acelea de foc, vâlvoarea aceea de toată frumuseţea, care a băgat în sperieţi satele din împrejurimi… Cine poate să ştie dacă vatra din care s-a iscat se va fi răcit de-a binelea şi dacă nu cumva sub cenuşă mai mocneşte măcar o licărire cât de slabă?… Şi pe urmă, dacă-i adevărat că există un crater în mijloc, craterul acesta nu poate fi decât al unui vulcan şi crezi dumneata că un vulcan se poate stinge chiar aşa, de tot, încât să nu mai găseşti nici un pic de jeratic înăuntru?… Ba nu, zău, tare bicisnic trebuie să fie ca să nu aibă nici măcar o scânteie de foc, atâta cât să-şi poată face omul nişte cartofi prăjiţi sau un ou răscopt!… în sfârşit, aşa cum ţi-am mai spus, om trăi şi-om vedea… Da, da, om vedea ce-o mai fi!

În ce mă priveşte, vă mărturisesc că nu aveam o părere bine stabilită. Mi se dăduse ordin să merg în recunoaştere pe Great-Eyry ca să văd ce se întâmplă cu el!… În cazul în care nu exista nici un pericol, cu atât mai bine; cunoscându-se situaţia, toată lumea o să fie liniştită, în adâncul inimii însă – şi nu credeţi oare că acesta era un sentiment foarte firesc din partea unui om asupra căruia pusese stăpânire demonul curiozităţii? – aş fi preferat, atât pentru satisfacţia mea personală, cât şi pentru vâlva de care s-ar fi bucurat misiunea mea, ca Great-Eyry să fie într-adevăr sediul unor fenomene a căror cauză mi-era dat s-o descopăr eu!

Iată acum şi ordinea de bătaie pe care o stabilisem în vederea ascensiunii noastre: în frunte, cele două călăuze, a căror misiune era să caute locurile pe unde puteam trece; apoi Elias Smith şi cu mine, mergând în pas unul lângă altul sau unul înainte şi celălalt în urmă, după cât de largă era poteca.

Pentru început, Harry Horn şi James Bruck o apucară pe firul unei viroage înguste, în pantă lină, ce şerpuia de-a lungul unor povârnişuri destul de abrupte şi în care creşteau de-a valma o mulţime de arbuşti cu frunziş mohorât şi fructul ca de conifere, ferigi cu frunze bogate şi agrişi sălbatici, alcătuind un hăţiş încâlcit prin care nu era chip să-ţi deschizi drum.

Un popor întreg de păsări însufleţea împletitura aceea compactă de rămurişuri. Mai cu seamă papagalii erau gălăgioşi nevoie mare, nu le tăcea pliscul o clipă, împânzind văzduhul cu ţipetele lor piţigăiate. Aproape că nici nu se mai auzeau forfotind prin tufişuri veveriţele, deşi erau cu sutele.

Matca, pe care puhoaiele şi-o croiseră pe făgaşul acestor chei, şerpuia capricios printre spinările munţilor, urcând treptat spre înălţimi, în anotimpul ploios sau când se dezlănţuia vreun potop, apele prindeau să se înfoaie din nou, sărind din treaptă în treaptă, în clocot de cascade. E adevărat că albia nu era udată decât atunci când cerul îşi desfereca izvoarele, şi faptul că nu găsisem măcar un strop de apă dovedea îndeajuns că, sus, pe Great-Eyry nu se alia nici un şipot care s-o alimenteze.

După o jumătate de oră de mers, urcuşul se dovedi atât de anevoios, încât mereu trebuia s-o apucăm pieziş, când spre dreapta, când spre stâga, adăugând o mulţime de ocoluri călătoriei noastre. Drumul prin chei devenea pe drept cuvânt impracticabil, nicăieri piciorul nu mai întâlnea un punct de sprijin temeinic; ca să suim mai departe am fi fost nevoiţi să ne agăţăm de câte un smoc de iarbă sau să ne târâm pe brânci şi, în condiţiile astea, fireşte că ascensiunea nu s-ar fi terminat înainte de asfinţitul soarelui.

— Pe legea mea, exclamă domnul Smith oprindu-se să mai răsufle, abia acum înţeleg de ce au fost aşa puţini turiştii care s-au urcat pe Great-Eyry… Aşa puţini, încât eu nu cunosc niciunul care să fi făcut treaba asta…!

— De fapt, îi răspunsei eu, nici nu merită osteneala! Şi dacă n-am avea anumite motive care ne obligă să ducem la bun sfârşit încercarea asta…

— Aveţi perfectă dreptate, mărturisi Harry Horn, nici eu şi nici colegul meu, cu toate c-am făcut destule ascensiuni pe Black-Dome, urcându-ne până în vârful muntelui, nu ţinem minte să fi întâmpinat vreodată atâtea greutăţi…!

— Greutăţi care ar putea foarte bine să se transforme în obstacole! adăugă James Bruck.

Vorba e că trebuia să hotărâm acum încotro s-o luăm ca să putem continua drumul. Atât în dreapta, cât şi-n stânga ne aţineau calea desişuri stufoase de copaci şi arbuşti. În definitiv, singura soluţie era s-o apucăm în aşa fel, încât panta să fie ceva mai domoală. Şi ne gândeam că în zona împădurită, după ce ne-am fi deschis drum prin hăţişul din margine, însoţitorii mei şi cu mine puteam fi mai siguri pe picioarele noastre. În orice caz n-am fi umblat bâjbâind la întâmplare. Nu trebuia totuşi să pierdem din vedere că, de la un cap la altul al Munţilor Albaştri, versantele răsăritene nu erau de fel accesibile excursioniştilor în locurile unde panta avea o înclinaţie mai mică de cincizeci de grade.

Oricum ar fi fost, lucrul cel mai bun era să ne bizuim pe acel instinct special cu care erau înzestrate cele două călăuze ale noastre şi mai cu seamă James Bruck. Cred că băiatul ăsta de toată isprava era mai sprinten decât o capră sălbatică. Numai că, din păcate, nici eu şi nici Elias Smith nu ne-am fi încumetat să punem piciorul prin locurile unde se avânta viteazul nostru.

Totuşi, în ce mă privea, trăgeam nădejde că n-o să rămân de căruţă, fiind de felul meu destoinic la căţărat şi în acelaşi timp deprins, ca puţini alţii, cu exerciţiile fizice. Eram hotărât, aşadar, să mă ţin pe urmele lui James Bruck, pretutindeni unde îl vor purta paşii, chiar dacă ar fi, când şi când, să mă duc de-a rostogolul la vale. Nu tot aşa stăteau însă lucrurile şi cu cel mai de seamă demnitar al oraşului Morganton, care nu mai era nici aşa tânăr şi nici aşa vânjos, deşi mai înalt şi mai trupeş, şi nici chiar aşa sigur pe picioare. Până atunci, evident, se luptase din răsputeri să nu rămână în urmă. Gâfâia uneori ca o focă şi, împotriva voinţei lui, îl sileam să se oprească puţin ca să-şi tragă răsuflarea.

Într-un cuvânt, se dovedea că ascensiunea pe Great-Eyry necesita ceva mai mult timp decât ne făcusem noi socoteala. Ne bizuisem să ajungem la picioarele împrejmuirii de stânci înainte de orele unsprezece şi când colo, după toate probabilităţile, miezul zilei avea să ne găsească încă pe drum, la câteva sute de picioare mai jos. Într-adevăr, pe la zece, după ce încercasem în repetate rânduri să descoperim o potecă pe care să putem sui mai departe, după ce făcusem o mulţime de ocoluri şi de nu ştiu câte ori calea întoarsă, una din călăuze dădu semnalul de oprire. Ne aflam la liziera superioară a zonei împădurite unde copacii creşteau mai rari, aşa încât privirea putea să răzbată printre ci până la temeliile de piatră ale vârfului Great-Eyry.

— Uf! suspină domnul Smith, rezemându-se de trunchiul vânjos al unui palmier. Drept să vă spun, nu mi-ar strica un pic de răgaz, oleacă de odihnă şi chiar un strop de mâncare…!

— Aşa, vreun ceas, adăugai eu.

— Da, destul ne-am ostenit plămânii şi picioarele, să-i mai dăm ceva de lucru şi stomacului!

În privinţa asta toată lumea se arătă de acord. Trebuia, fireşte, să prindem puteri noi. Era însă un lucru care ne cam neliniştea în momentul acela: priveliştea pe care ne-o înfăţişa coasta muntelui până în dreptul vârfului Great-Eyry. Mai sus de noi se întindea un pripor golaş, unul din povârnişuri denumite blads de oamenii din partea locului. Şi nici un firicel de cărare nu se desluşea printre stâncile cu pereţi abrupţi.

Faptul acesta nu se putea să nu le dea de gândit călăuzelor noastre.

— N-o să fie prea uşor… spuse Harry Horn, adresându-se colegului său.

— Dacă nu chiar imposibil! răspunse James Bruck.

La auzul acestor cuvinte mi se puse un nod în gât de necaz. Dacă mă întorceam din drum, fără să fi apucat cel puţin să pun piciorul pe Great-Eyry, ar fi însemnat că misiunea mea se dusese de râpă, ca să nu mai spun că nici măcar nu mi-aş fi putut satisface curiozitatea!… Ba nu, zău, frumos mi-ar fi stat să mă prezint în faţa domnului Ward, aşa, plouat şi cu obrazul dogorit de ruşine!

Deschiserăm raniţele şi ne întremarăm puterile cu friptură rece şi pâine. Şi folosirăm cu multă cumpătare bidoanele pentru a ne astâmpăra setea. Îndată ce terminarăm cu masa – care nu ţinuse nici măcar o jumătate de ceas – domnul Smith se ridică de jos, gata de plecare.

James Bruck porni în frunte, iar noi nu avurăm altceva de făcut decât să ne ţinem după el, silindu-ne să nu rămânem în urmă.

Înaintam târâş, grăpiş. Călăuzele noastre nu-şi ascundeau defel nedumerirea şi la un moment dat Harry Horn o luă înainte ca să stabilească, odată pentru totdeauna, direcţia în care trebuia să ne continuăm drumul.

Ne lăsă, aşadar, să-l aşteptăm preţ de vreo douăzeci de minute. La întoarcere, ne indică direcţia nord-vest şi ne îndreptarăm cu toţii într-acolo. În partea aceea, la o distanţă de trei sau patru mile, se vedea răsărind vârful Black-Dome. Precum se ştie însă, n-ar fi avut nici un rost să luăm în piept povârnişurile lui de vreme ce, de acolo, de pe culme, chiar înarmat cu o lunetă cât de puternică, ochiul n-ar fi putut pătrunde în adâncurile tăinuite ale lui Great-Eyry.

Urcuşul era din cale-afară de obositor şi de încet, mai ales de-a lungul acelor prăvălişuri lunecoase, pe care creşteau ici şi colo câţiva copăcei sau bogate tufe ierboase. De bine, de rău, reuşisem să ne suim cu vreo două sute de picioare mai sus, când deodată călăuza din frunte se opri în faţa unor făgaşe ce brăzdau pământul în locul acela. Pe alocuri se vedeau zăcând risipite pe jos rădăcini proaspăt smulse, crengi fărâmate şi ţancuri de stâncă făcute zob, ca şi cum o avalanşă s-ar fi rostogolit pe versantul muntelui.

— Probabil că pe aici s-a rostogolit colosul de piatră desprins de pe Great-Eyry, îşi dădu cu părerea James Bruck.

— De bună seamă, răspunse domnul Smith, şi cel mai bun lucru ar fi, cred, să ţinem pârtia pe care şi-a croit-o în cădere.

Apucarăm deci pe urmele acelea şi se dovedi că socoteala nu fusese greşită. Puteam acum să punem cu nădejde piciorul pe dârele scrijelite de blocul de piatră. Ascensiunea se desfăşură în condiţii mai lesnicioase, aproape fără nici un fel de abateri de Ia drumul drept, aşa încât pe la unsprezece şi jumătate străbătusem aşa-numitul blad, aflându-ne pe muchia lui.

În faţa noastră, la o distanţă de cel mult o sută de paşi, dar la o înălţime de o sută de picioare, se ridicau zidurile de centură în care era ferecat Great-Eyry.

În partea aceea, priveliştea înfăţişa cele mai năstruşnice contururi: piscuri ascuţite, colţi de piatră şi printre altele o stâncă cu o formă cât se poate de curioasă, profilându-se în zare ca un vultur uriaş, gata să-şi ia zborul spre tăria cerului. După toate aparenţele, muntele era apărat de nişte metereze imposibil de escaladat, cel puţin pe latura lor dinspre est.

— Să ne odihnim câteva clipe, ne propuse domnul Smith, şi după aceea să vedem dacă nu e cu putinţă să găsim cumva un drum ocolit, pe lângă Great-Eyry.

— În orice caz, ne atrase atenţia Harry Horn, blocul acela de piatră s-a desprins de aici de sus şi totuşi în partea asta nu se vede nici o spărtură din centura de stânci…

Era într-adevăr aşa, deşi nu mai încăpea nici o îndoială că blocul ce se rostogolise la vale căzuse din sectorul acela.

După un popas de vreo zece minute, cele două călăuze se ridicară să plece şi, apucând-o cu toţii pe un firicel de potecă, pe care alunecam la fiece pas, ajunserăm la marginea platoului. Acum nu mai aveam altceva de făcut decât să ne continuăm drumul pe brâna de la poalele stâncilor care, la o înălţime de vreo cincizeci de picioare, stăteau aplecate deasupra capetelor noastre, lărgindu-şi circumferinţa ca pereţii unui coş de nuiele. Chiar dacă am fi avut nişte scări la îndemână, am fi încercat zadarnic să ne urcăm pe culmea acestor parapete.

Fără doar şi poate, Great-Eyry începea să capete în ochii mei înfăţişarea unor tărâmuri fantastice. Nu m-ar fi prins mirarea să fi fost bântuit de balauri, zmei sau mai ştiu eu ce alte specimene din galeria de monştri ai mitologiei, puşi anume ca să-l păzească!

Între timp mergeam mai departe pe brâna ce înconjura ca o tranşee reduta de stânci, atât de simetric clădită, încât părea mai curând o lucrare ridicată de mâna omenească, decât o plăsmuire a naturii. Nicăieri o ştirbitură cât de mică. În inima acelor fortificaţii, nicăieri o răritură în urzeala aceea de piatră prin care să fi încercat a ne strecura. Cât vedeai cu ochii acelei zid compact, peste a cărui creastă, înaltă de o sută de picioare, era imposibil de trecut.

După un ceas jumătate de mers pe marginea podişului, ajunserăm din nou în punctul de plecare, acolo unde făcusem ultimul popas, la capătul aşa-numitului blad.

Nu mai puteam de necaz văzând că dădusem greş şi aveam impresia că şi domnul Smith era cel puţin tot atât de supărat ca şi mine.

— Ei fir-ar al dracului să fie! îşi vărsă el focul. Nici acum, va să zică, n-o să aflăm ce ascunde acolo, înăuntru, afurisitul ăsta de Great-Eyry. Naiba să-l ia, dacă nu-i cumva vreun crater vulcanic…

— Nu ştiu dac-o fi sau nu vreun vulcan, îi tăiai eu vorba. De fapt nu se simte nici un zgomot suspect, nu se vede nici o dâră de fum şi nici vreo flacără ţâşnind, nici un semn, aşadar, care să prevestească o erupţie apropiată!

Într-adevăr, înăuntru, ca şi afară, domnea aceeaşi tăcere adâncă. Nici o pâclă de funingine nu se răspândea în aer. Nici o licărire de foc nu aprindea norii, pe care briza ce adia dinspre răsărit îi mâna pe deasupra stâncilor. Nici o mişcare în văzduh, ca şi pe pământ. Nici un zvon subteran, nici o clătinare pe care s-o fi simţit sub tălpi. Nimic altceva, în tot cuprinsul, decât liniştea desăvârşită a înălţimilor.

Un lucru pe care trebuie să-l menţionez este că, judecând după timpul necesar pentru a face înconjurul muntelui şi ţinând totodată seama de greutăţile mersului pe brâna îngustă de la marginea podişului, Great-Eyry avea probabil o circumferinţă de o mie sau o mie cinci sute de picioare. Cât priveşte suprafaţa incintei, nu văd cum aş fi putut s-o apreciez, atâta vreme cât nu cunoşteam grosimea meterezelor de piatră ce-o înconjurau.

Se înţelege de la sine că împrejurimile erau cu desăvârşire pustii, adică, în afară de câteva păsări mau de pradă ce pluteau în văzduh deasupra zănoagei, nu se zărea nici o altă fiinţă vieţuitoare.

Cum în momentul acela ceasurile noastre arătau orele trei, domnul Smith spuse contrariat:

— Chiar dacă stăm aici până deseară, mai mult decât atâta tot n-o să putem afia!… trebuie să plecăm, domnule Strock, dacă vrem s-ajungem la Pleasant-Garden până nu se înnoptează.

Cum însă nu mă învredniceam să-i răspund şi nici să mă urnesc din locul unde mă aciuasem, adăugă venind lângă mine:

— Ei. domnule Strock, văd că nu zici nimic!… Sau poate n-ai auzit ce ţi-am spus…?

La drept vorbind, îmi venea tare greu sa mă las păgubaş, tăcând calea întoarsă fără să fi dus până la capăt misiunea cu care venisem!… Şi în acelaşi timp, odată cu imboldul stăruitor de a nu renunţa, simţeam sporindu-mi curiozitatea nesatisfăcută.

Dar ce era să fac?… Puteam eu să străpung brâul masiv de stâncă, să mă caţăr pe namilele acelea de piatră?

N-aveam încotro, trebuia să mă resemnez. Aşa că după ce mai aruncai o privire spre Great-Eyry, apucai pe urmele tovarăşilor mei de călătorie, care o porniseră pe blad la vale.

La întoarcere nu mai avurăm de întâmpinat cine ştie ce greutăţi şi nici oboseala drumului nu fu prea mare. Înainte de orele cinci, coborâsem şi ultimele pante de la poalele muntelui şi eram din nou oaspeţii fermierului de la Wildon, care ne aştepta în sala de primire cu băuturi răcoritoare şi mâncăruri consistente.

— Va să zică n-aţi reuşit să pătrundeţi înăuntru?… ne întrebă el.

— Nu, îi răspunse domnul Smith, şi până la urmă îmi vine să cred că toată povestea asta cu Great-Eyry nu există decât în imaginaţia bravilor noştri cetăţeni!

Seara, la opt şi jumătate, brişcă se opri la Pleasant-Garden, în faţa casei primarului, care urma să ne găzduiască peste noapte.

Şi, în timp ce încercam zadarnic să aţipesc, mă tot frământam întrebându-mă dacă n-ar fi bine să mai rămân câteva zile în localitate în vederea unei noi ascensiuni pe care mă gândeam s-o organizez. Puteam fi însă sigur că va avea mai mari sorţi de izbândă decât prima expediţie…?

Lucrul cel mai înţelept, în definitiv, era să mă înapoiez la Washington ca să cer şi părerea domnului Ward. Aşa că, în ziua următoare, seara, la Morganton, după ce mă achitai de obligaţii faţă de cele două călăuze, îmi luai rămas bun de la domnul Smith şi mă grăbii să prind în gară rapidul ce pleca spre Raleigh.