Capitolul IV.

UN CONCURS AL AUTOMOBIL-CLUBULUI.

Misterul în care se alia învăluit Grean-Eyry avea să iasă oare la iveală, într-o bună zi, datorită unor împrejurări pe care nimeni nu le putea întrezări?… Singur viitorul era în măsură să descopere acest secret. Să fi fost atunci în joc interese chiar atât de puternice, care cercau ca situaţia să se lămurească neapărat?… Nici vorbă că da, de vreme ce soarta locuitorilor statornici în districtul respectiv al Carolinei de Nord putea să depindă de asta.

În orice caz, la vreo două săptămâni după aceea, când mă aflam din nou la Washington, atenţia tuturor era în egală măsură ocupată de un fapt care, făcând parte din cu totul altă ordine de lucruri, stârnise o vâlvă tot atât de mare. Şi faptul acesta era sortit să rămână la fel de misterios ca şi fenomenele petrecute în ultima vreme pe Great-Eyry.

Cum vă spuneam deci, pe la mijlocul lunii mai, ziarele din Pennsylvania aduceau la cunoştinţa cititorilor o curiozitate care fusese recent semnalată în diferite puncte de pe teritoriul acelui stat.

De câtva timp, pe şoselele ce porneau din Philadelphia, răsfirându-se ca spiţele unei roţi, circula un vehicul cu totul extravagant, care mergea cu o iuţeală atât de mare, încât nimeni nu reuşea să-şi dea seama nici de forma pe care putea s-o aibă, nici de categoria din care făcea parte, ba nici chiar de dimensiunile lui. Că era vorba de un automobil, în privinţa asta toată lumea se dovedea a fi intru totul de acord. Cât despre motorul ce-l punea în mişcare, oamenii se mulţumeau să facă tot felul de ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile, şi când imaginaţia mulţimii îşi ia avânt, nimeni nu e în stare să spună până unde poate să meargă.

Pe vremea aceea, cele mai perfecţionate tipuri de automobile, indiferent de sistemul lor de funcţionare, fie că erau acţionate cu aburi, cu petrol, cu alcool sau de un motor electric, nu reuşeau să depăşească viteza maximă de o sută treizeci de kilometri pe oră sau aproximativ treizeci de leghe a câte patru kilometri, adică circa o milă şi jumătate pe minut, viteză pe care, în general, trenurile, fie chiar cele rapide sau exprese, cu mare greutate o ating pe liniile cele mai solid construite ale reţelelor de cale ferată din America şi de pe continentul european, în vreme ce maşina despre care vorbeam mergea desigur cu o iuţeală de două ori mai mare.

Nu mai e nevoie, cred, să adaug că un asemenea record constituia un pericol cât se poate de serios, atât pentru vehiculele întâlnite în cale, cât şi pentru pietoni. Bolidul acesta pe roate, ce ţâşnea ca un fulger din depărtare, precedat de un vuiet asurzitor, spinteca atât de vijelios, aerul, încât crengile arborilor de pe marginea drumului se frângeau ca secerate, băgând în sperieţi vitele ce păşteau pe câmp şi alungind păsărelele, prea gingaşe ca să poată înfrunta vârtejele de praf pe care le stârnea în mers.

Şi încă un amănunt curios asupra căruia ziarele insistau cu deosebire: macadamul de pe şosele părea abia atins de roţile aparatului care nu lăsau după ele vreo urmă mai adâncă, aşa cum sunt făgaşele făcute de hurducătura unor camioane grele. Nimic altceva decât o dâră uşoară, ca şi cum s-ar fi frecat numai de caldarâm. Iar colbăraia ce se ridica în văzduh se datora doar iuţelii năprasnice. „Asta ne face să credem, remarca un redactor de la New York Herald, că viteza de deplasare poate anula greutatea unui corp!”

Aşa cum era şi de aşteptat, reclamaţiile începuseră să curgă din diferitele districte ale Pennsylvaniei. Puteau fi oare permise asemenea performanţe nebuneşti din partea unei maşini care, în goana ei bezmetică, ameninţa să răstoarne şi să facă zob tot ce i-ar fi ieşit în cale, vehicule ca şi trecători?… Dar cum, vă întreb, prin ce mijloace era chip s-o opreşti?… Nu se ştia nici cine-i proprietarul ei, nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă. Abia dacă apucai s-o zăreşti, în clipa când îţi trecea ca un proiectil pe sub ochi,cu o repeziciune năucitoare… Poftim de încearcă să prinzi din zbor o ghiulea, în momentul când ţâşneşte din gura tunului…!

Precum am mai spus, nu exista nici un fel de indiciu în privinţa sistemului de construcţie al motorului acestei maşini. Singurul lucru precis, fiindcă fusese constatat de toată lumea, era că automobilul respectiv nu lăsa în urma lui nici un fir de fum, nici o dâră de aburi, nici un miros de petrol sau de ulei mineral. De aici se putea trage concluzia că era vorba de un mecanism pus în mişcare de un fluid electric şi prevăzut cu nişte acumulatori de un tip cu totul necunoscut, constituind o sursă de energie, ca să zic aşa, inepuizabilă.

Astfel stând lucrurile, imaginaţia mulţimii, înfierbântată peste măsură, se simţi ispitită să vadă cu totul altceva în automobilul misterios: un fel de caretă supranaturală mânată de o arătare, unul din tartorii ce aţâţau focul gheenei, o piază-rea sosită de pe celălalt tărâm, o spurcăciune scăpată din cine ştie ce menajerie de monştri sau, pentru a le întruchipa pe toate într-un prototip, de tartorul dracilor în persoană, Belzebut ori Scaraoţchi, care se încumeta să înfrunte orice împotrivire din partea oamenilor, având la îndemână nevăzuta şi neţărmurita Iui putere diavolească.

Chiar de-ar fi fost Satana în persoană, însă, tot n-avea dreptul să circule cu o viteză atât de mare pe şoselele Statelor Unite, fără o autorizaţie specială, fără un număr de ordine şi fără un permis în regulă, şi mai mult ca sigur nici o administraţi municipală nu i-ar fi îngăduit, cu nici un preţ, să umble cu „două sute cincizeci” pe oră. Aşadar, pentru ca viaţa cetăţenilor să poată fi pusă la adăpost,trebuia neapărat să se găsească un mijloc de a stăvili fantezia şoferului mascat.

Şi nu numai atât, dar Pennsylvania nu fu singura hărăzită să slujească drept velodrom pentru aceste exhibiţii sportive. Puţin mai târziu, apariţia maşinii avea să fie semnalată de rapoartele poliţieneşti şi în alte state, bunăoară în Kentucky, în preajma oraşului Frankfort; în Ohio, în apropiere de Columbus; în Tennesse, undeva pe lângă Nash-ville, în Missouri, în împrejurimile capitalei Jefferson; în fine, în Illinois, pe diverse şosele ce se îndreaptă spre Chicago.

Acum, când toată lumea era în stare de alarmă, autorităţile municipale aveau datoria să ia măsurile pe care le socoteau necesare împotriva acestui pericol obştesc. Ca să încerce cineva să prindă din urmă o maşină ce gonea cu asemenea iuţeală, fireşte că nici vorbă nu putea să fie. Exista totuşi un mijloc care n-ar fi dat greş, şi anume, acela de a se aşeza în diverse locuri de-a curmezişul drumurilor nişte baraje atât de solide, încât, izbindu-se de ele la un moment dat, să se sfărâme în mii de bucăţi.

— Ba bine că nu! bodogăneau cei care nu puneau nici un temei pe aşa ceva. Ca şi când turbatul ăsta nu s-ar pricepe s-o ia pe de lături şi să ocolească obstacolele…

— La o adică, să sară chiar peste baraje! le cântau în strună alţii.

— Păi dac-o fi chiar dracul gol, precum se spune, nu se poate să nu aibă aripi, de vreme ce-a fost şi el înger odată, şi atunci ce-l împiedică să-şi ia zborul?

Vorbe de clacă, bineînţeles, care nu meritau nici cea mai mică atenţie. Şi apoi, vă întreb, dacă tartorul dracilor ar fi fost înzestrat cu o pereche de aripi, de ce atunci se încăpăţâna să circule pe scoarţa Pământului în loc să se avânte în spaţii, ca pasărea ce zboară liberă în văzduh…?

Cam astea erau împrejurările ce, pe bună dreptate, dădeau atâta bătaie de cap forurilor superioare ale poliţiei din Washington, ferm hotărâte să pună odată capăt unei situaţii care nu se mai putea prelungi.

Iată însă că, în ultima săptămână a lunii mai, lucrurile luară o nouă întorsătură şi totul părea să arate că Statele Unite reuşiseră în sfârşit să se descotorosească de „monstrul” ce rămăsese până atunci învăluit în mister. Ba chiar aveam motive să credem că Lumea Veche s-ar fi putut să fie scutită de vizita pe care automobilistul acesta, pe cât de năstruşnic, pe atât de periculos, o făcuse Lumii Noi.

Cum spuneam deci, la vremea aceea, în diferite ziare ale federaţiei americane apărea o ştire pe care v-o împărtăşim la rândul nostru în cele ce urmează; cât despre comentariile cu care o întâmpinară cititorii, sunt lesne de închipuit.

Din iniţiativa Automobil-Clubului tocmai se organizase un concurs ce trebuia să se desfăşoare în Wisconsin, pe una din şoselele de pe teritoriul acestui stat, a cărui capitală este Madison. Şoseaua respectivă constituie, pe o distanţă de două sute de mile, o pistă excelentă pentru asemenea concursuri, începând de la Prairie du Chien, oraş aflat la frontiera de vest, şi terminându-se după ce trece mai întâi prin Madison, puţin mai sus de Milwaukee, pe malul lacului Michigan. Singura care se poate spune că o depăşeşte în privinţa asta, având un parcurs de optzeci şi doi kilometri în linie dreaptă, este, în Japonia, şoseaua dintre Nikko şi Namode.

Un mare număr de maşini, reprezentând cele mai renumite mărci de automobile, erau înscrise să ia parte la acest concurs, unde se hotărâse, în prealabil, să fie admis orice sistem de motor, fără să se facă nici o distincţie. Până şi motocicletele puteau concura, disputând aceleaşi premii ca şi automobilele. Spectatorii aveau deci ocazia să vadă motociclete model Hurter şi Dietrich în rând cu maşinile uşoare produse de Goburn şi Briile, fraţii Renault, Richard-Brasier, Decau-ville, Darrac, Ader, Bayard, Clement, Chenard şi Walcker, cu autoturismele tip Gillet-Forest, Harward-Watson, cu limuzinele tip Mors. Mercedes, Charron-Girardot-Voigt, Hotchkiss, Paubard-Levassor, Dion-Bouton, Gardner-Serpollet, Turcat-Mery, Hirschler şi Lobano etc., adică mărci de toate naţionalităţile.

Suma pe care o totalizau diferitele premii era considerabilă, ridicându-se la cincizeci de mii de dolari, nici mai mult, nici mai puţin. Dat fiind valoarea acestor premii, întrecerea avea să fie cu siguranţă plină de însufleţire. Precum se vede, cei mai vestiţi fabricanţi se grăbiseră să răspundă la invitaţia Automobil-Clubului, trimiţând cele mai perfecţionate tipuri de maşini ieşite din atelierele lor. După datele obţinute, erau vreo patruzeci de sisteme diferite; care acţionate cu aburi, care cu alcool sau cu petrol, care cu motor electric; toate însă deopotrivă trecuseră cu succes examenul într-o serie de concursuri sportive de mare răsunet.

Se calculase că, având în vedere viteza maximă pe oră ce putea fi atinsă, adică între o sută treizeci şi o sută patruzeci de kilometri, şi în raport cu parcursul de două sute de mile, această competiţie internaţională nu putea să dureze decât trei ore. De aceea, pentru a înlătura orice pericol, autorităţile din Wisconsin suspendaseră circulaţia oricărui vehicul între Prairie du Chien şi Milwaukee, în prima jumătate a zilei de 30 mai.

Aşadar, nici un accident nu era posibil, afară de cele pe care le-ar fi putut suferi concurenţii în toiul întrecerii. Asta însă era treaba lor, după cum se spune de obicei cu inima uşoară. în schimb, datorită măsurilor luate cu multă chibzuinţă, nu exista nici un motiv de îngrijorare atât pentru soarta vehiculelor, cât şi a pietonilor. În ziua respectivă, lumea dădu năvală, dornică să asiste la concurs, din toate colturile Wisconsinului şi nu numai atât, dar printre spectatori erau câteva mii de curioşi veniţi într-un suflet din statele învecinate, din Illinois, din Michigan, din Iowa, din Indiana, ba chiar şi din statul New York.

Se înţelege de la sine că printre aceşti amatori de competiţii sportive se aflau şi numeroşi străini, englezi, francezi, germani, austrieci, şi, cum era şi firesc, fiecare din ei dorea în adâncul inimii sale să câştige concursul maşinile conduse de conaţionalii lui.

Trebuie de asemenea să menţionăm că, de vreme ce întrecerea despre care vorbim avea loc pe teritoriul Statelor Unite, patria fabuloasă a celor mai înfocaţi amatori de pariuri din lume, se făcuseră o mulţime de rămăşaguri în fel şi chip şi pe sume importante. Existau chiar agenţii speciale unde se primeau pariurile, al căror număr sporise considerabil pe Noul Continent, în ultima săptămână a lunii mai, valoarea lor ridicându-se la nu ştiu câte sute de mii de dolari.

Semnalul de plecare urma să fie dat la orele opt dimineaţa de către un starter care trebuia să cronometreze cursa. Pentru a se evita îmbulzeala ca şi accidentele ce s-ar fi produs din pricina ei, se hotărâse ca automobilele să pornească rând pe rând, la intervale de câte două minute, în mijlocul unui furnicar de spectatori ce înnegreau marginile şoselei. Premiul întâi urma să fie acordat maşinii care avea să străbată în cel mai scurt timp distanţa dintre Prairie du Chien şi Milwaukee.

Primele zece maşini ieşite la sorţi plecaseră între orele opt şi opt şi douăzeci. Şi, după toate probabilităţile, bineînţeles în cazul când nu s-ar fi întâmplat nici un accident, aveau să ajungă la ţintă înainte de unsprezece. Celelalte trebuiau să urmeze în ordinea stabilită prin sorţi. De-a lungul şoselei erau postaţi, la o distanţă de o jumătate de milă unul de altul, agenţi de poliţie, care trebuiau să fie cu ochii în patru. Răspândiţi pe tot parcursul, de la un capăt la altul al drumului, curioşii stăteau ticsiţi la start, şi veniseră în număr şi mai mare la Madison, adică la mijlocul traseului, pentru ca la Milwaukee, punctul terminus al întrecerii, să aştepte o mulţime imensă.

Trecuse o oră şi jumătate. Nu mai rămăsese nici un vehicul la startul de la Prairie du Chien. Datorită comunicărilor telefonice, publicul era pus la curent din cinci în cinci minute cu situaţia de pe traseu şi cu ordinea în care se perindau concurenţii. La jumătatea drumului dintre Madison şi Milwaukee se plasase în frunte o maşină de patru cilindri şi douăzeci cai-putere, fabricată de fraţii Renault şi dotată cu pneuri Michelin, după care venea la o mică distanţă un automobil Harward-Watson şi, în sfârşit, o maşină Dion-Bouton. între timp se produsese o serie de defecţiuni, unele motoare nu funcţionau cum trebuie, câteva vehicule rămăseseră în pană şi, pe cât se părea, dintre toţi concurenţii doar cel mult zece sau doisprezece mai puteau fi în măsură să ajungă la ţintă. Dar cu toate că, până în momentul acela, cursa se soldase cu câţiva accidentaţi, niciunul, din fericire, nu era grav rănit. De altminteri, chiar dacă s-ar fi întâmplat să-şi piardă cineva viaţa, n-ar fi fost decât o bagatelă, căreia i s-ar fi acordat prea puţină importanţă pe aceste tărâmuri ale continentului american, unde la fiece pas ţi-e dat să întâlneşti un prilej de mirare.

Se înţelege de la sine că, mai cu seamă în apropiere de Milwaukee, curiozitatea şi pasiunile aveau să se dezlănţuie din plin, atingând punctul culminant. Pe malul apusean al lacului Michigan se înălţa un stâlp marcând linia de sosire, prevăzut cu drapelele tuturor ţărilor de pe glob.

Aşadar, după orele zece, se ştia lămurii că premiul cel mare, de douăzeci de mii de dolari, nu mai putea fi disputat decât de cinci automobile, două americane, două franceze şi unul englez, datorită distanţei considerabile cu care acestea reuşiseră să depăşească pe celelalte concurente, rămase în urmă din pricina diverselor accidente suferite pe parcurs. Vă puteţi închipui cu ce înfierbântare se făceau ultimele pariuri, cu atât mai mult, cu cât era în joc orgoliul naţional. Agenţiile abia dacă mai pridideau să satisfacă cererile de care erau năpădite. Sumele puse la bătaie creşteau vertiginos. Reprezentanţii celor mai renumite mărci, care se aflau în frunte, erau gata să se încaiere şi dacă revolverul sau aşa-numitul bowie-knife nu intraseră încă în acţiune, nici mult nu mai lipsea!

— Pariez, unu contra trei, pe Harward-Watson…!

— Unu contra doi, pe Dion-Bouton…!

— Unu la unu, pe fraţii Renault…!

Asemenea strigăte răsunau pe tot parcursul, pe măsură ce ştirile transmise prin telefon se răspândeau din gură în gură.

Pe la nouă şi jumătate însă, după cum arăta ceasornicul primăriei din Prairie du Chien, la vreo două mile mai sus de respectivul orăşel, se auzi răbufnind pe şosea un vuiet cumplit, ce se rostogolea, înfăşurat într-un nor gros de praf şi însoţit de nişte şuierături asemănătoare cu semnalele unei sirene de vapor.

Spectatorii abia dacă mai apucară să se dea la o parte pentru a nu fi stâlciţi, evitând o nenorocire ce ar fi făcut cu siguranţă sute de victime. Norul de colb trecu ca o trombă, aşa încât cei de faţă nu reuşiră să întrezărească maşinăria ce gonea cu asemenea viteză.

Se putea spune, fără nici o exagerare, că mergea probabil cu două sute patruzeci pe oră.

De altfel, cât ai clipi din ochi se şi făcu nevăzută, lăsând în urmă o lungă trâmbă de praf alb, aidoma dârei de aburi pe care o lasă locomotiva unui rapid.

Evident nu putea fi decât un automobil înzestrat cu un motor într-adevăr excepţional. Păstrând acelaşi ritm, timp de o oră, era imposibil să nu ajungă la un moment dat concurentele aflate în frunte, ba chiar să le şi întreacă, de vreme ce înainta cu o viteză de două ori mai mare decât a lor, şi să sosească primul la capătul cursei.

În aceeaşi clipă, toţi din toate părţile începură să strige în gura mare, deşi mulţimea ticsită pe marginea şoselei nu mai avea acum nici un motiv de alarmă.

— Trebuie să fie maşina infernală de care s-a zvonit acum vreo două săptămâni…!

— Sigur că da!… Aceea care a trecut prin Illinois, Ohio şi Michigan, fără ca poliţia să poată pune mâna pe ea…!

— Şi despre care nu s-a auzit nimic în ultima vreme, din fericire pentru viaţa cetăţenilor…!

— Ba se credea chiar că se isprăvise cu ea, că se făcuse praf cine ştie pe unde, că pierise pe veci…!

— Da, da!… Careta dracului, încinsă cu focul gheenei şi mânată de Sarsailă în persoană!

Chiar aşa, dacă nu era Satana, cine altul putea fi oare şoferul misterios care conducea cu o viteză fantastică nu mai puţin misteriosul automobil…?

În orice caz, nu mai încape nici o îndoială că maşina care alerga în momentul acela pe şosea spre Madison era una şi aceeaşi cu vehiculul ce făcuse mai înainte atâta vâlvă şi căruia nici un agent nu reuşise să-i dea de urmă! Dacă poliţia îşi închipuia cumva că nu va mai avea prilejul să audă vorbindu-se despre el, aflaţi atunci că se înşela amarnic – ceea ce se poate întâmpla la fel de bine pe continentul american, ca-n orice altă parte a lumii.

După uimirea încercată în primul moment, cei mai sprinteni la minte se repeziră la telefon să dea de ştire diverselor oficii de pe parcurs, atrăgându-le atenţia asupra pericolelor ce ameninţau automobilele în întrecere, risipite de-a lungul şoselei, atunci când conducătorul necunoscut, aflat la volanul maşinii ce străbătea fulgerător distanţele, avea să se năpustească asupra lor ca o avalanşă. Nici vorbă că aveau să fie strivite, sfărâmate, nimicite, şi cine ştie dacă, în schimb, din ciocnirea asta catastrofală, dumnealui n-o să scape teafăr, sănătos, ca şi cum nimic n-ar fi fost…?

După toate semnele, părea să fie atât de iscusit, mai iscusit chiar decât cel mai dibaci şofer din lume, şi atât de sigur pe ochii şi pe mâinile lui, în timp ce îşi conducea maşină, încât fără doar şi poate va şti cum să facă să nu se izbească de nici un obstacol! În orice caz, cu toate măsurile luate de autorităţile din Wisconsin, pentru ca şoseaua să fie exclusiv la dispoziţia participanţilor la concursul automobilistic internaţional, situaţia nu mai era aceeaşi în momentul de faţă.

Iată ce puturăm afla din gura participanţilor la concurs, care, în urma telefoanelor primite, se văzuseră siliţi să întrerupă întrecerea ce trebuia să fie încununată cu marele premiu al Automobil-Clubului. După aprecierea lor, maşina miraculoasă mergea cu o sută treizeci de mile pe oră, nici mai mult, nici mai puţin. În orice caz, trecuse pe lângă ei cu o viteză atât de mare, încât în momentul acela abia dacă apucaseră să desluşească înfăţişarea vehiculului respectiv, a cărui formă şuie îl făcea să semene cu un fus lung de aproximativ zece metri. Iar roţile lui se învârteau atât de iute, încât spiţele păreau să se contopească. Încolo tot ce se mai putea spune era că maşina nu lăsa în urmă nici o dâră de aburi sau de fum şi nici un fel de miros.

Cât priveşte persoana care o conducea, stând ferecată înăuntrul automobilului, nimeni nu reuşise măcar s-o zărească, aşa încât rămăsese la fel de misterioasă ca şi atunci când apariţia ei fusese pentru prima oară semnalată pe şoselele Statelor Unite.

Sosirea acestui outsider fusese anunţată din vreme la Milwaukee de oficiile telefonice. E lesne de închipuit, cred, vâlva pe care putea s-o stârnească o veste de felul acesta. Primul lucru la care se gândi toată lumea fu să caute printr-un mijloc oarecare să aţină calea „proiectilului”, bunăoară să aşeze de-a curmezişul drumului un obstacol de care să se izbească, sfărâmându-se în mii de bucăţi!… Mai avea însă răgaz pentru aşa ceva, când maşina putea să sosească din moment în moment?… La ce bun, de altminteri? Până la urmă, volens aut nolens, şoferul tot trebuia să se oprească, deoarece drumul carosabil se termina pe malul lacului Michigan peste care maşina nu ştiu cum ar fi putut să treacă, decât doar dacă s-ar fi metamorfozat într-un aparat de navigaţie…

Aşa îşi făcură în sinea lor socoteala spectatorii ce aşteptau grămadă pe şosea, mai sus de Milwaukee, după ce, bineînţeles, avuseseră grijă să se retragă la o distanţă destul de mare, ca să nu fie cumva daţi peste cap de vijelia aceea năprasnică.

Pe urmă şi acolo, ca şi la Prairie du Chien ori ca la Madison, cele mai extravagante ipoteze începură să se răspândească. Şi chiar şi cei care nu voiau cu nici un chip să admită că şoferul misterios ar putea fi însuşi diavolul întruchipat nu pregetau totuşi să vadă în el un fel de monstru apocaliptic, scăpat din cine ştie ce fantastice vizuini.

Şi acum toată lumea aştepta cu-cea mai mare curiozitate automobilul anunţat, care putea să apară, nu din minut în minut, ci din clipă-n clipă.

Şi chiar aşa, ceasul nu arăta nici unsprezece când se auzi un vuiet în depărtare, în vreme ce colbul de pe şosea se ridica rotindu-se învolburat în văzduh. Un sunet strident de ţignal spinteca mereu aerul, poftind mulţimea să se dea la o parte din calea zmeului. Precum se vedea nu avea de gând să-şi micşoreze viteza… Cu toate astea lacul Michigan era la o distanţă de cel mult o jumătate de milă şi, aşa cum gonea nebuneşte, putea foarte bine să nimerească în fundul apei!… Ori poate că mecanicul nu mai era stăpân pe maşinărie…?

În scurt timp, nu mai rămăsese nici o îndoială în privinţa asta. Ca fulgerul de repede, vehiculul ajunse în dreptul oraşului Milwaukee. Cine poate să ştie însă ce se va fi întâmplat mai târziu, după ce a trecut de Milwaukee? Să se fi cufundat oare în valurile lacului Michigan…?

Atâta doar se ştie că se făcuse nevăzut la prima cotitură, fără să lase nici o urmă pe unde trecuse.