Capitolul V.

APROAPE DE LITORALUL NOII ANGLII.

La vremea când ziarele americane împărtăşeau cititorilor întâmplările mai sus arătate, apucasem să mă întorc de o lună la Washington.

Îndată după sosire, prima mea grijă fusese să mă înfăţişez şefului meu. Numai că, din păcate, nu reuşii să dau ochii cu el numaidecât. Nu ştiu ce treburi familiale îl obligau să lipsească vreo câteva săptămâni din oraş. Eram convins însă că domnul Ward cunoştea eşecul cu care se soldase misiunea mea. Reportajele apărute în diverse gazete din Carolina de Nord zugrăviseră în amănunţime şi cu cea mai mare exactitate ascensiunea pe care o făcusem pe Great-Eyry, împreună cu primarul oraşului Morganton.

Vă daţi seama, cred, cât sânge rău îmi făcusem din pricina acestei încercări zadarnice, ea să nu mai vorbesc de curiozitatea pe care nu reuşisem să mi-o satisfac. Într-adevăr, nu puteam deloc să mă împac cu gândul că nici de aci înainte n-o să am prilejul acesta… Cum aşa: să nu ajung eu în vecii vecilor să descopăr tainele pe care Great-Eyry le ţinea ferecate?… Nu, odată cu capul! Chiar de ar fi să pornesc iar la atac, de zece ori, de douăzeci de ori în şir…!

Evident, nu putea fi chiar un lucru mai presus de puterile omeneşti să încerci a-ţi deschide drum spre inima cetăţii de piatră. S-ar fi putut, bunăoară, ridica o schelă până la nivelul uriaşelor metereze sau sfredeli o galerie în peretele stâncilor masive ce o înconjurau ca un zid. Nu era, în orice caz, ceva imposibil. Doar inginerii noştri pun umărul, zi de zi, la lucrări mult mai grele. atâta numai că, în toată povestea asta cu Great Eyry, mai trebuia să ţinem seama şi de cheltuielile care, în cazul de faţă, ar fi fost mult prea mari în raport cu foloasele.

Probabil că s-ar fi ridicat la vreo câteva mii de dolari şi, la urma urmei, vă întreb, la ce ar fi slujit o atât de costisitoare operaţie?… Dacă în punctul respectiv din lanţul Munţilor Albaştri s-ar fi aflat un vulcan, nu exista nici un mijloc posibil pentru a-l stinge, după cum, tot aşa, în cazul când împrejurimile ar fi fost ameninţate de o erupţie, nimeni n-ar fi putut-o împiedica… Aşa încât toate eforturile ar fi fost făcute în pagubă; cel mult ar fi reuşit să potolească curiozitatea mulţimii.

În orice caz, oricât de puternic era interesul pe care-l manifestam pentru Great-Eyry şi cu toate că ardeam de nerăbdare să pun piciorul pe culmea lui, nu m-aş fi încumetat să mă aventurez într-o treabă ca asta pe propria mea cheltuială, mulţumindu-mă să-mi spun în petro: „Mă mir cum de nu se găseşte vreun miliardar american pe care să-l ispitească o asemenea tentativă?… Iată un lucru pe care ar trebui cu orice preţ să-l ducă la bun sfârşit un magnat ca Gould, ca Astor, ca Vanderbilt, Rockefeller, Mackaysauca Pierrepont-Morgan!… atâta rău! Numai aşa ceva nu le-ar trece prin minte! Trustmenii ăştia, cât sunt ei de bogaţi, au alte gânduri în cap!”

Ei, da, fireşte, dacă în măruntaiele muntelui, acolo sus între ziduri, s-ar fi găsit cumva nişte filoane bogate de aur sau de argint, atunci poate s-ar fi pus în mişcare… O asemenea ipoteză însă era lipsită de orice fundament! Lanţul Munţilor Apalachas nu se află nici în California, nici în Klondike, nici în Australia şi nici în Transvaal, îmbelşugate meleaguri dotate cu neistovite zăcăminte aurifere…!

În sfârşit, în ziua de 15 iunie, dimineaţa, domnul Ward mă primi la el în birou. Şi cu toate că aflase rezultatul anchetei pe care mi-o încredinţase şi care dăduse greş, mă primi destul de bine.

— Lume nouă, s-a întors Strock, exclamă dânsul când mă văzu în prag. Bietul băiat, să nu facă el nici o scofală…!

— Chiar niciuna, domnule Ward, de parcă m-aţi fi trimis într-o anchetă pe Lună, îi răspunsei. Fiindcă, ce-i drept, piedicile pe care le-am întâmpinat au fost pur materiale, dar, în condiţiile în care s-a desfăşurat operaţia, obstacolele acestea erau mai presus de puterile noastre…!

— Te cred, Strock, te cred din toată inima!… Fapt este că n-ai reuşit să descoperi nimic din ce se întâmplă pe Great-Eyry…

— Nimic, domnule Ward…

— Dar, ia spune, în vremea asta nu s-a mai văzut ţâşnind nici o limbă de foc…?

— Niciuna.

— Şi nu s-a auzit nici un zgomot suspect…?

— Nici.

— Va să zică nu se ştie nici acum dacă e sau nu vorba de vreun vulcan…?

— Nici acum, domnule Ward, dar dacă vulcanul ăsta există într-adevăr, avem toate motivele să credem că doarme dus…

— Ei, spuse iar domnul Ward, nimic nu ne poate garanta că într-o bună zi n-o să se trezească din somn. Vezi dumneata, Strock, nu ajunge ca un vulcan să zacă aşa toropit, ci trebuie să fie cu desăvârşire stins!… Doar dacă zvonurile astea nu se vor fi născut cumva în fantezia cetăţenilor din Carolina…!

— N-aş crede, domnule Ward, îl asigurai cu. Domnia sa, domnul Smith, primarul oraşului Morganton, ca şi amicul dumisale, primarul din Pleasant-Garden, sunt categorici în privinţa asta. Da, chiar aşa a fost. S-au văzut ţâşnind limbi de foc în vârful muntelui Great-Eyry!… Da, într-adevăr, s-au auzit nişte zgomote curioase ce veneau dintr-acolo… Nu mai încape nici o îndoială că aceste fenomene s-au întâmplat în realitate…!

— Perfect, declară domnul Ward. sunt de acord cu dumneata că nici primarii, nici cetăţenii aflaţi sub oblăduirea lor nu s-au înşelat!… Oricum ar fi, până la urmă, Great-Eyry n-a binevoit încă să-şi trădeze secretul…

— Cine vrea cu tot dinadinsul să-l afle, domnule Ward, trebuie să ştie şi cât costă treaba asta şi astfel, acoperind cheltuielile necesare, până la sfârşit, nu se poate ca târnăcopul şi dinamita să nu vină de hac meterezelor de piatră…

— Nu mă îndoiesc! mărturisi domnul Ward. Numai că nu e ceva chiar atât de urgent, aşa că mai putem aştepta încă puţin! De altminteri, sunt convins că în cele din urmă natura o să ne dezvăluie de la sine misterul ăsta…

— Domnule Ward, îmi pare foarte rău, o spun cu mâna pe inimă, că n-am reuşit să duc până la capăt misiunea pe care mi-aţi încredinţat-o…

— Bine, bine, nu trebuie să-ţi faci sânge rău pentru asta. Strock, priveşte lucrurile cu înţelepciune, chiar dacă ai suferit un eşec!… Ştii doar că nu tot ce facem ne merge din plin şi că operaţiile puse la cale de poliţie nu sunt chiar totdeauna neapărat încununate de succes!… Gândeşte-te numai, în chestiunile penale, de câte ori nu ne scapă din mână vinovaţii, ba mai mult, aş putea spune chiar că n-am reuşi să arestăm nici măcar unul singur dintre ei, dacă ar fi ceva mai ageri la minte, mai puţin imprudenţi, îndeosebi dacă nu s-ar da singuri de gol ca nişte proşti!… Vorbind însă vrute şi nevrute, ne pică singuri în mână!… Eu, să-ţi spun drept, cred că nimic nu poate fi mai uşor decât să pui la cale o fărădelege, un asasinat sau o tâlhărie, şi s-o înfăptuieşti în aşa fel încât să nu trezeşti nici o bănuială, zădărnicind toate străduinţele urmăritorilor. îţi dai seama, Strock, că n-am să mă apuc tocmai eu să-i învăţ ce înseamnă dibăcia şi prudenţa pe domnii criminali!… De altfel, cum ţi-am spus, pe mulţi dintre ei poliţia n-a ajuns să-i descopere niciodată!

În privinţa asta, eram întru totul de părerea şefului meu: nicăieri parcă nu întâlneşti atâţia imbecili ca în lumea făcătorilor de rele!

Oricum însă mi se părea de mirare – de ce n-aş spune-o cinstit? – faptul că autorităţile, municipale sau mai ştiu eu care, nu reuşiseră încă să lămurească întâmplările petrecute recent pe teritoriul anumitor state. De aceea, când domnul Ward aduse vorba despre ele, nu mă putui împiedica să-i mărturisesc că eram peste măsură de nedumerit.

Mă refeream la vehiculul care, izbutind să scape de sub orice control, cutreierase în ultima vreme şoselele, constituind o cumplită primejdie pentru pietonii, caii şi trăsurile ce circulau pe aceleaşi drumuri. Se ştia în ce condiţii ajunsese să bată toate recordurile automobilistice de viteză. Autorităţile fuseseră încunoştiinţate de treaba asta încă din primele zile, drept care luaseră măsuri să i se dreseze proces-verbal de contravenţie năstruşnicului inventator şi să se pună odată pentru totdeauna capăt năzbâtiilor sale atât de periculoase. Nici nu-ţi dădeai seama când răsărea ca din pământ, ieşind la iveală şi făcându-se nevăzut cu iuţeala fulgerului. O mulţime de agenţi destoinici se puseseră în mişcare, niciunul însă nu izbutise să dea de urma delicventului. Ba unde mai puneţi că de curând, în toiul unui concurs organizat de Automobil-Clubul american între Prairie du Chien şi Milwaukee, străbătuse în mai puţin de două ore o distanţă de două sute de mile…!

De atunci nu se mai aflase nimic despre soarta lui!… Cine ştie dacă, ajungând la capătul drumului şi neputând să frâneze la timp din pricina avântului pe care şi-l luase, aparatul nu va fi ajuns cumva pe fundul lacului Michigan?… Puteam fi oare convinşi că automobilul îşi găsise astfel sfârşitul, împreună cu conducătorul lui, şi că, de aci încolo, în vecii vecilor, n-o să se mai audă vorbindu-se nici despre unul, nici despre celălalt?… În marea lor majoritate însă cetăţenii nu voiau să admită soluţia aceasta, fără doar şi poate cea mai fericită, ci cu atât mai vârtos se aşteptau să-l vadă ieşind iar la iveală!

Îmi dădeam seama că pentru domnul Ward întâmplarea respectivă făcea parte din domeniul lucrurilor extraordinare şi, la rândul meu, mărturisesc că împărtăşeam punctul său de vedere. Şi, în cazul când îndrăcitul şofer nu avea să mai dea nici un semn de viaţă, eram pe deplin îndreptăţiţi să socotim apariţia lui printre misterele sortite să rămână pe veci nepătrunse pentru mintea omenească.

Şeful meu şi cu mine stăturăm de vorbă, aşadar, o bucată de vreme despre chestiunea aceasta, şi tocmai când credeam că discuţia e pe cale să se încheie, după ce făcu câţiva paşi prin încăpere, domnul Ward adăugă:

— Da!… într-adevăr, nu mi-a fost dat până acum să văd o bazaconie ca asta că se întâmplată în timpul concursului internaţional, în apropiere de Milwaukee… Am să-ţi arăt acum însă o altă bazaconie tot atât de mare!

Şi domnul Ward îmi înmână un raport proaspăt primit din partea poliţiei din Boston în legătură cu un fapt pe care, în aceeaşi seară, ziarele aveau să-l împărtăşească publicului.

În timp ce-l citeam, domnul Ward luă loc la birou şi se apucă să termine o scrisoare pe care tocmai începuse s-o scrie la sosirea mea. Mă aşezai lângă fereastră şi, aplecându-mă cu cea mai mare atenţie asupra raportului cu pricina, luai cunoştinţă de cuprinsul lui.

De câteva zile, apele teritoriale ale Noii Anglii, în apropiere de litoralul statelor Mâine, Connecticut şi Massachusetts, erau tulburate de un fenomen asupra căruia nimeni nu reuşise să se dumerească.

Era vorba de un corp masiv în mişcare, ce ieşea la iveală din apă la o depărtare de vreo două sau trei mile de coastă, zburdând încolo şi încoace cu o uimitoare sprinteneală. Apoi pornea mai departe, lunecând printre valuri, ca în scurt timp să dispară în largul mării. Corpul acesta compact se deplasa cu o viteză atât de mare, încât cei de pe mal, folosind cele mai puternice ocheane, abia mai puteau să-l urmărească. Nu părea să fie mai lung de treizeci de picioare, având un aspect fusiform şi o culoare verzuie, ce-l făceau să se confunde cu valurile mării. Cel mai adeseori fusese observat în diverse puncte de pe litoralul american situat între Capul Nord, pe teritoriul statului Connecticut,şi Capul Sabie în Noua Scoţie, la extremitatea occidentală a coastei.

La Providence, la Boston, la Portsmouth, la Portland, mai multe şalupe cu aburi căutaseră în repetate rânduri să se apropie de corpul acela în veşnică mişcare, ba chiar să-l şi fugărească. Niciuna însă nu reuşise să-l ajungă. De altfel, ar fi fost de prisos să încerce să-l urmărească, lucru de care toată lumea putuse să-şi dea seama foarte curând: în câteva clipe se topea în depărtare, dispărând din câmpul vizual.

Nu e de mirare deci că se născuseră o sumedenie de opinii în privinţa identităţii obiectului cu pricina. Până una, alta, însă,niciuna din ipotezele făcute nu se bizuia pe ceva sigur şi nici chiar cei care toată viaţa trăiseră pe marc nu reuşeau să dea de un căpătâi.

La început, şi marinarii, şi pescarii socotiseră că nu putea fi decât vreun mamifer din ordinul cetaceelor. Numai că, după cum se ştie, animalele de felul acesta obişnuiesc să se cufunde când şi când, la intervale regulate, pentru ca, după ce stau câteva minute sub apă, să iasă la suprafaţă, făcând să ţâşnească prin răsuflătorile lor coloane de apă amestecată cu aer. Până în momentul acela însă niciodată animalul respectiv – dacă era într-adevăr o vieţuitoare – nu „pusese havuzul în mişcare”, cum spun vânătorii de balene, nu se dăduse de-a rostogolul în apă ca să se ascundă, după cum, tot aşa, nimeni nu văzuse, nici nu auzise răbufnirile vijelioase ale respiraţiei sale.

Şi atunci, de vreme ce nu făcea parte din clasa mamiferelor marine, ce altceva mai putea să fie decât vreun monstru necunoscut, venit din adâncurile oceanului, aidoma celor pomeniţi în legendele din vechime?… Cine ştie ce soi de lighioană va fi fost, la fel cu calmarul21, crakenul22 sau leviatanul23 ori cu vestiţii şerpi de mare, lighioană de care, pe bună dreptate, pescarii se temeau să nu fie atacaţi…?

În orice caz, de când monstrul, oricare şi oricum ar fi fost el, fusese zărit dând târcoale coastelor Noii Anglii, ambarcaţiile mai mici, şalupele de pescuit bunăoară, nu se mai încumetau să iasă în larg.

Îndată ce prindeau de veste că se arătase iar, se grăbeau care mai de care să se întoarcă din drum, îndreptându-se spre portul cel mai apropiat. Era, fireşte, o măsură de prudenţă necesară şi, dacă dihania s-ar fi întâmplat să fie de felul ei ceva mai agresivă, înţelepciunea te sfătuia să nu-ţi pui pielea-n joc.

În schimb, velierele de cursă lungă sau vapoarele mari n-aveau nici un motiv să se teamă de monstrul cu pricina, fie el orice ar fi fost, balenă sau altă jivină. Bineînţeles că echipajele lor îl zăriseră de mai multe ori la o distanţă de câteva mile. Dar cum încercau să se apropie de el, o lua din loc, îndepărtându-se cu asemenea iuţeală, încât cu nici un chip n-ar fi reuşit să-l ajungă din urmă. Ba chiar odată, un mic bastiment din portul Boston, un crucişător, ieşise în larg ca să-i aţină calea sau, dacă nu, cel puţin să lanseze câteva proiectile în direcţia sa. Cât ai bate din palme însă monstrul se aflase la o distanţă mult prea mare care să-l mai poată atinge şi expediţia dăduse greş. De altfel până în momentul acela nu părea să fi pus gând rău şalupelor pescăreşti.

Ajungând aici, mă oprii o clipă din citit ca să-i spun domnului Ward:

— În definitiv, până acum nimeni n-a avut motiv să se plângă de apariţia monstrului… Cum văd, se fereşte din calea vaselor mari, iar pe cele mici le cruţă… Nu cred că locuitorii de pe coastă sunt chiar atât de neliniştiţi…

— Şi totuşi uite că sunt, Strock, dovadă raportul de faţă…

— Cu toate astea, domnule Ward, dihania nu pare câtuşi de puţin primejdioasă… Din două, una – sau într-o bună zi o să plece aiurea, sau până la urmă o să fie capturată şi ca mâine o s-o vedem la muzeul din Washington…

— Şi dacă nu e un monstru marin… îmi tăie vorba domnul Ward.

— Arunci ce poate să fie? întrebai eu, destul de nedumerit de cuvintele sale.

— Citeşte mai departe! spuse domnul Ward.

Aşa şi făcui şi iată ce-mi fu dat să aflu din lectura celei de-a doua părţi a raportului, ce cuprindea unele pasaje subliniate de şeful meu cu creionul roşu.

O bucată de vreme toată lumea fusese convinsă că era vorba, într-adevăr, de un monstru marin, de a cărui prezenţă limanurile aveau să reuşească odată şi odată a se descotorosi, bineînţeles dacă lighioana avea să fie hărţuită cu toată străşnicia. Nu trecu mult însă şi se produse o schimbare în opinia publică. În cele din urmă, câţiva oameni mai luminaţi îşi puseră întrebarea dacă, în locul presupusului monstru, nu era cumva cine ştie ce aparat de navigaţie, care se tot vântura prin apele Noii Anglii.

Nu încăpea nici o îndoială că mecanismul acestui aparat atinsese o înaltă perfecţiune. Şi poate că, înainte de a da în vileag secretul invenţiei sale, cel ce o născocise căuta să atragă cumva atenţia mulţimii, dacă nu chiar să provoace oarecare panică în lumea navigatorilor. Siguranţa cu care manevra, repeziciunea mişcărilor sale, uşurinţa cu care izbutea să scape de urmăritori, datorită excepţionalei forţe de deplasare, toate astea erau parcă anume făcute ca să aţâţe curiozitatea!

La epoca respectivă fuseseră realizate însemnate progrese în arta navigaţiei mecanice. Transatlanticele reuşeau să atingă viteze atât de mari, încât nu le trebuia mai mult de cinci zile ca să străbată distanţa dintre vechiul şi noul continent. Şi inginerii nu-şi spuseseră încă ultimul cuvânt.

Marina militară, de altfel, nu rămăsese nici ea mai prejos. Crucişătoarele, torpiloarele şi contratopiloarele puteau foarte bine să se măsoare cu cele mai rapide pacheboturi de pe Atlantic, Pacific şi de pe Oceanul Indian.

Dacă, aşadar, era vorba de un vapor construit după un nou sistem, nimeni totuşi nu izbutise încă să-şi dea seama de aspectul lui exterior. cât priveşte motorul cu care era înzestrat, nu încăpea nici o îndoială că avea o putere ce depăşea cu mult cele mai perfecţionate motoare de acelaşi gen. Imposibil de aflat însă dacă această forţă dinamică se datora unui fluid şi cărui fluid anume: vaporilor de apă sau electricităţii. Se ştia doar atât: că, fiind lipsit de vele, nu se folosea de suflarea vântului şi că, de asemenea, neavând nici hornuri, motorul nu era acţionat de aburi.

Ajungând la acest pasaj, ridicai din nou ochii de pe raport, întrerupându-mi lectura, şi începui a rumega în minte ceea ce citisem până atunci.

— La ce te gândeşti,Strock?… mă întrebă şeful.

— Mă gândeam, domnule Ward, că vaporul despre care e vorba aici pare să aibă un motor tot atât de puternic şi la fel de misterios ca şi automobilul acela năstruşnic despre care nu s-a auzit nimic de când cu concursul American-Clubului…

— Ai într-adevăr impresia asta, Strock…?

— Da, domnule Ward.

Aşa stând lucrurile, nu ne rămânea decât să tragem următoarea concluzie: dacă automobilistul misterios dispăruse fără urmă, dacă se înecase cumva, cu maşină, cu tot, în lacul Michigan, trebuia neapărat să obţinem cu orice preţ secretul deţinut de nu mai puţin misteriosul navigator, dorindu-i să nu-şi găsească sfârşitul în adâncul mării, înainte de a ni-l fi descoperit. Un inventator are tot interesul să-şi valorifice invenţia, nu-i aşa? E cu putinţă oare ca Statele Unite sau oricare alt stat din lume să nu i-o plătească atâta cât ar cere el…?

Din păcate însă, din moment ce inventatorul vehiculului terestru păstrase până la urmă cel mai deplin incognito, nu era de aşteptat cumva ca născocitorul aparatului nautic să ţină şi el să rămână necunoscut?… Presupunând chiar că primul mai trăia încă, fapt e că nu se mai ştia nimic despre el. Nu s-ar putea, aşadar, ca şi cu cel de-al doilea să se întâmple la fel şi, după ce se va fi învârtit un timp în preajma oraşelor Boston, Portsmouth şi Portland, să dispară la rândul său, fără să mai dea nici un semn de viaţă…?

Şi apoi mai era încă ceva ce venea în sprijinul acestei ipoteze şi anume faptul că, de când sosise raportul expediat din Washington, adică de douăzeci şi patru de ore, semafoarele de pe litoral nu mai semnalizau în larg prezenţa năstruşnicului aparat…!

Trebuie să vă mai spun că nici în altă parte nu se arătase, pe lângă alte limanuri. Ca să dăm însă ca un fapt sigur că dispăruse definitiv, ar fi fost, orişicum, o prea mare îndrăzneală!

Se cuvine, de altminteri, să reţinem un lucru destul de important şi anume: pe cât se părea, ideea c-ar fi vorba de un cetaceu, un calmar sau o caracatiţă de proporţii fabuloase, într-un cuvânt, de un animal marin, fusese cu desăvârşire părăsită. În aceeaşi zi, diferite ziare din Statele Unite, ocupându-se de acest fapt divers, îl comentau în fel şi chip, ca să ajungă la încheierea că nu putea fi decât un aparat nautic, cu însuşiri superioare din punct de vedere al vitezei şi al posibilităţilor de manevră. Şi toate ajungeau la aceeaşi concluzie, susţinând că, desigur, vasul cu pricina era înzestrat cu un motor electric, deşi pe nimeni nu-l ducea capul să spună care putea fi sursa de energie electrică în cazul de faţă.

Era totuşi de mirare că presa nu apucase încă să semnaleze cititorilor – ceea ce nu va întârzia s-o facă, negreşit – o coincidenţă ciudată, care nu se putea să nu sară în ochi şi asupra căreia domnul Ward îmi atrase atenţia chiar în momentul când o remarcasem şi eu.

Într-adevăr, îndată după ce se constatase dispariţia automobilului năzdrăvan, nu mai puţinul năzdrăvanul vehicul nautic se arătase în larg. Iar cele două aparate dovedeau deopotrivă o prodigioasă forţă motrice… în cazul când ar fi ieşit din nou la iveală amândouă, unul pe uscat şi altul pe mare, atât ambarcaţiile, cât şi pietonii şi vehiculele terestre erau ameninţate de o primejdie la fel de mare… Şi atunci poliţia trebuia neapărat să intervină şi să găsească un mijloc ca să asigure viaţa călătorilor pe apă ca şi pe uscat!

E tocmai ceea ce spunea şi domnul Ward – un lucru limpede ca lumina zilei… Dar cum, în ce fel s-ar fi putut face asta…?

În sfârşit, după ce mai stăturăm de vorbă o bucată de vreme, mă pregăteam să plec, când domnul Ward mă opri să mă întrebe:

— Nu ţi se pare, Strock, că există o asemănare destul de curioasă între vaporul cu pricina şi automobilul misterios, judecând după viteza prodigioasă cu care circulă amândouă…?

— Sigur că da, domnule Ward…!

— Ei vezi, cine ştie dacă nu e vorba de una şi aceeaşi maşinărie?: