Capitolul VI.

PRIMA SCRISOARE.

După ce mă despărţii de domnul Ward, mă îndreptai spre locuinţa mea din Long-Street.

Acolo, mă gândeam eu, puteam să chibzuiesc pe îndelete, fără să mă stingherească nimeni, neavând nici nevastă, nici copil. Doar o slujnică bătrână, care vedea de casă şi care stătea la mine de vreo cincisprezece ani, după ce mai înainte fusese în serviciul mamei melc.

Cu o lună în urmă obţinusem un concediu. Mai aveam încă două săptămâni de vacanţă, bineînţeles dacă între timp nu interveneau cine ştie ce împrejurări neprevăzute, bunăoară o misiune ce nu suferea nici cea mai mică amânare.

După cum se ştie însă fusesem silit să-mi întrerup concediul trei zile din pricina anchetei pe care o avusesem de făcut asupra fenomenelor de pe Great-Eyry.

Şi acum parcă n-o să mi se încredinţeze tot mie sarcina de a descurca iţele întâmplărilor petrecute recent pe şoseaua ce duce spre Milwaukee şi pe mare, în apropiere de litoral, în dreptul portului Boston?… În sfârşit, o să vedem ce o să mai fie… Dar cum să dai de urma automobilului ori a vaporului cu pricina?… Bineînţeles, era la mijloc interesul obştesc. Siguranţa deplasărilor pe apă şi pe uscat cerea cu tot din adinsul să se pornească o anchetă în sensul acesta… La drept vorbind însă, ce se putea face, atâta vreme cât vehiculele sau conducătorii lor nu erau nicăieri semnalaţi şi, chiar presupunând c-ar fi fost, cum, prin ce mijloc putea cineva să le aţină calea…?

Acasă, după masa de prânz, îmi aprinsei pipa şi despăturii ziarul… Dar să vă spun cinstit – nu prea obişnuiesc să-mi bat capul cu politica, iar nesfârşitele hărţuieli dintre republicani şi democraţi nu mă interesează câtuşi de puţin… Aşa că, din capul locului, începui cu rubrica faptelor diverse…

Să nu vă miraţi dacă am să vă mărturisesc că prima mea grijă fu să caut o informaţie oarecare, sosită din Carolina de Nord, în legătură cu evenimentele de pe Great-Eyry. Mă gândeam c-am să găsesc poate vreo ştire transmisă din Morganton sau din Pleasant-Garden… De altminteri, domnul Smith îmi promisese cu mâna pe conştiinţă să mă ţină la curent cu tot ce se întâmplă. În cazul când cuibul de piatră ar fi fost din nou învăpăiat de flăcări, mi-ar fi dat imediat de veste printr-o telegramă. Eram convins că primarul oraşului Morganton nutrea cu aceeaşi ardoare ca şi mine dorinţa de a răzbate cu orice preţ prin brâul de stânci şi nu aştepta decât să repete încercarea făcută împreună, îndată ce s-ar fi ivit ocazia… Dar, de la plecarea mea din Morganton, nu-mi sosise încă nici o depeşă acasă.

Citind ziarul, nu reuşii să aflu nici o noutate. Şi, fără să-mi dau seama, foile îmi scăpară din mână şi căzui pe gânduri…

Era ceva ce nu putea să-mi iasă deloc din minte, şi anume, părerea pe care şi-o exprimase domnul Ward, că s-ar putea ca vaporul şi automobilul să fie de fapt una şi aceeaşi maşină… Era perfect posibil deci ca ambele aparate să fi fost construite de aceeaşi mână… În orice caz, ca să meargă cu o asemenea viteză fantastică, ce depăşea aproape îndoit toate recordurile de viteză stabilite până în momentul acela, pe uscat ca şi pe apă, înseamnă că motorul ce le punea în mişcare era identic…

„Trebuie să fie acelaşi inventator”, îmi ziceam mereu în sinea mea.

După toate aparenţele, supoziţia aceasta nu păcătuia cu nimic împotriva adevărului. Până şi faptul că niciodată cele două aparate nu fuseseră semnalate în acelaşi timp ne îngăduia să-i acordăm credit în oarecare măsură…

„Colac peste pupăză, mă gândeam eu, după misterul de pe GreatEyry, acum încă unul, misterul din golful Boston!… Şi ăsta să aibă oare aceeaşi soartă ca şi primul?… Să nu fie cu putinţă să dezlegăm niciunul din ele…?”

Trebuie să menţionez că această nouă tevatură făcuse o vâlvă extraordinară, cu atât mai mult cu cât constituia o ameninţare pentru viaţa cetăţenilor. În cazul când s-ar fi produs o erupţie vulcanică, ori un cutremur de pământ, singurii care ar fi fost în primejdie erau locuitorii ţinuturilor de la poalele Munţilor Albaştri… Pe când fie maşina, fie vaporul, puteau să răsară fără veste în oricare punct al reţelei rutiere de pe teritoriul Statelor Unite sau în dreptul oricărei porţiuni din litoralul american, şi apariţia lor ar fi atras după sine o seamă de pericole cât se poate de reale pentru toată populaţia…

Era ca şi cum în orice moment te-ai fi putut aştepta să te lovească din senin trăsnetul, fără să prinzi dinainte de veste, văzând că se schimbă vremea…!

Oricare cetăţean, ce-ar fi avut chef să iasă din casă, se putea trezi cu năprasnicul şofer dându-l peste cap tam-nesam!… Să vedem, are cineva curajul să meargă pe o stradă sau pe şosea sub o ploaie de proiectile?… Numai despre asta era vorba în atâtea mii de ziare, pe care publicul le citea cu nesaţ…

Nu aveam, aşadar, de ce să mă mir că lumea se frământa atâta din pricina acestor dezvăluiri şi mai cu seamă bătrâna mea slujnică, care era gata să dea crezare oricărei legende în legătură cu mai ştiu eu ce întâmplări supranaturale.

Chiar în aceeaşi zi, după cină, în timp ce strângea masa, Grad se opri la un moment dat cu o farfurie într-o mână şi cu carafa în cealaltă, privindu-mă drept în faţă:

— Ce veşti mai aveţi, conaşule? mă întrebă ca. Nimic nou…?

— Nimic, îi răspunsei eu, ghicind unde vrea să bată.

— Maşina aia nu s-a mai arătat nicăieri…?

— Nu, Grad.

— Nici vaporul…?

— Nici… Văd că ziarele cele mai bine informate nu pomenesc nimic!

— Dar… la dumneavoastră, la birou?

— Nici la birou nu se ştie mai mult…!

— Atunci, zău aşa, conaşule, nu vă fie cu supărare, ce rost mai are poliţia…?

— Şi eu am avut de multe ori prilejul să-mi pun aceeaşi întrebare…!

— Va să zică ne putem culca pe urechea cealaltă, într-o bună zi o să ne pomenim cu pârdalnicul acela de şofer că vine peste noi pe nepusă masă; ca mâine o să-l vedem în Washington, zburând pe Long-Street, gata să dea peste oameni în orice moment.

— Hi… atunci, Grad, n-ar fi de mirare să punem mâna pe el…

— Aş vrea s-o văd şi pe asta, conaşule…!

— De ce nu…?

— Fiindcă şoferul ăsta e dracu' împieliţat, şi unde s-a mai pomenit să pună cineva mâna pe dracu'…?

„Hotărât lucru, mă gândii eu, diavolul a ajuns cal de bătaie şi sunt convins acum că n-a fost născocit decât pentru ca atâţia oameni de treabă să ajungă a explica tot ce nu poate fi explicat!… El a aprins vâlvătaia de pe Great-Eyry!… Tot el a bătut recordul de viteză pe şoseaua naţională din Wisconsin!… Şi tot el dă târcoale litoralului statelor Connecticut şi Massachusetts…!

Să lăsăm însă deoparte orice amestec din partea necuratului, aşa cum credeau unele capete mai puţin luminate!… Rămânea totuşi un fapt asupra căruia nu mai putea să încapă nici o îndoială şi anume că o fiinţă omenească se află în momentul de faţă în posesia unuia sau a două mijloace de locomoţie, infinit superioare celor mai perfecţionate vehicule cu tracţiune mecanică, de pe uscat sau de pe mare.

Şi atunci se punea întrebarea: cum se face că nu se mai auzea nimic despre el?… Îi era cumva frică să nu fie capturat până la urmă şi în felul acesta secretul invenţiei sale, pe care ţinea să-l păstreze cu orice preţ, să fie dat în vileag?… Doar dacă – vrând, nevrând, ne vedem mereu siliţi să ne gândim la această eventualitate – doar dacă nu va fi căzut victimă unui accident, luându-şi cu sine secretul pe lumea cealaltă!… Căci, dacă s-ar fi întâmplat să-şi găsească sfârşitul pe fundul lacului Michigan sau în apele teritoriale ale Noii Anglii, cum am fi putut oare să dăm de urma lui?… Soarta lui va fi fost să treacă aşa, ca un meteor, ca un asteroid prin spaţiu, pentru ca peste o mie de ani aventura lui să fie pomenită în legendele ticluite pe gustul femeilor de treabă, ca Grad, din secolul treizeci!

O bună bucată de vreme, ziarele din America, apoi şi cele europene se ocupară de acest eveniment. Articole peste articole. Ştiri fanteziste ce veneau să se adauge la alte informaţii tot atât de inexacte! Tot felul de baliverne ce se răspândeau cu nemiluita! Publicul cititor de pe cele două continente urmărea totul cu un interes nemaipomenit – aşa cum era şi firesc, în definitiv. Cine ştie chiar dacă diferitele state europene nu priveau cu oarecare invidie faptul că inventatorul cu pricina îşi stabilise câmpul de experienţă pe continentul american; în care caz, dacă era cumva originar de pe acele meleaguri, ţara respectivă ar fi putut să tragă foloase de pe urma genialei sale invenţii… Căci aflându-se în posesia unui asemenea aparat, dobândit gratuit printr-un act de mărinimie patriotică ori obţinut cu bani grei, la un preţ oricât de mare, Statele Unite nu ajungeau oare să-şi asigure o incontestabilă superioritate?

Pe data de zece, în ziarul New York apăru primul articol în sensul acesta, articol care se bucură de un mare răsunet. Făcând o comparaţie între viteza celor mai rapide crucişătoare ale marinei de război cu viteza noului tip de vapor lansat recent pe mare, autorul articolului arăta că datorită acestei performanţe, în eventualitatea că America ar fi reuşit să-l achiziţioneze, noul continent s-ar fi aflat doar la trei zile distanţă de Europa, în timp ce navele europene erau nevoite să traverseze oceanul tot în cinci zile, ca şi până acum.

Dacă mai înainte poliţia se străduise să descopere originea fenomenelor de pe Great-Eyry, putem spune că de astă dată dorea cu aceeaşi ardoare să se dumerească ce se întâmplase cu şoferul de soarta căruia în ultima vreme nu se mai aflase nimic. Era un subiect de conversaţie asupra căruia domnului Ward îi plăcea să revină mereu. Şi cu acest prilej, şeful meu aducea uneori vorba despre misiunea ce mi se încredinţase în satul Carolina şi care dăduse greş, fără să aibă intenţia de a mă necăji câtuşi de puţin, sunt convins, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că nu eram cu nimic vinovat… când zidurile sunt prea înalte ca să le poţi escalada fără scară şi când scara lipseşte, evident că n-ai cum să treci mai departe… decât doar făcând o spărtură… Aceasta însă nu-l împiedica pe domnul Ward să-mi amintească uneori:

— Va să zică, Strock – păcat de tine, zău! – n-ai putut să faci nimic?

— Bineînţeles, domnule Ward, şi oricare ar fi fost în locul meu, vă rog să mă credeţi, n-ar fi reuşit… Treaba asta se face cu bani… sunteţi dispus să-i daţi?

— Nu-i nimic, Strock, nu-i nimic, să sperăm că harnicul nostru inspector principal va avea ocazia să se reabiliteze… Uite, bunăoară, dandanaua asta cu maşina şi cu vaporul dac-ai putea s-o lămureşti cumva, îţi dai seama ce satisfacţie ar fi pentru noi şi ce cinste pentru dumneata?

— Sigur că da, domnule Ward, numai să mi se dea ordin să m-apuc de lucru…

— Cine ştie, Strock?… Răbdare… răbdare…!

Aşa stăteau lucrurile când, în dimineaţa zilei de 15 iunie, la ora la care sosea de obicei poştaşul, Grad îmi aduse o scrisoare; era vorba de o scrisoare recomandată, pentru care trebuia să semnez de primire.

Mă uitai la adresa de pe plic scrisă de o mână necunoscută. Datată cu două zile în urmă, misiva purta ştampila oficiului poştal din Morganton.

Din Morganton?… Nu mai rămânea nici o îndoială că scrisoarea fusese expediată de domnul Elias Smith.

— Da, îi spusei bătrânei slujnice, e din partea domnului Smith… Nu poate să fie decât de la dânsul… Pe altcineva nu cunosc la Morganton. Şi din moment ce s-a gândit să-mi scrie, aşa cum ne-am înţeles, înseamnă că are ceva important să-mi comunice…

— Morganton?… stărui Grad. Acolo unde ducă-se pe pustii a aprins blestematul acela de foc?

— Chiar aşa, Grad.

— Doară nu i-o fi aminte conaşului să se întoarcă iarăşi acolo?

— Şi de ce nu?

— Pentru că tare mi-e teamă să nu rămâneţi, până la urmă, în căldarea aia de pe Great-Eyry şi eu n-aş vrea, zău aşa, să rămâneţi acolo zălog…!

— Fii pe pace, Grad, dar, mai întâi, să vedem despre ce-i vorba.

Mă apucai să rup peceţile plicului făcut dintr-o hârtie foarte groasă.

Sigiliile din ceară roşie înfăţişau un fel de stemă în relief, în mijlocul căreia se aflau trei stele.

Scosei afară scrisoarea: o foaie de hârtie simplă, împăturită în patru şi scrisă numai pe o parte.

Mă uitai în primul rând la semnătură.

Nici pomeneală!… Nimic altceva decât două iniţiale în josul ultimului rând.

— Nu e de la primarul din Morganton… spusei eu.

— Atunci de la cine?… întrebă Grad, curioasă ca orice femeie şi cu atât mai mult cu cât era o femeie bătrână.

Cercetând iniţialele ce ţineau locul iscăliturii, chibzuiam în sinea mea: „Nu cunosc pe nimeni al cărui nume să înceapă cu literele astea, nici în Morganton şi nici într-altă parte!”

Scrisul era destul de viguros, trăsăturile subţiri ca şi cele groase fiind la fel de accentuate. Scrisoarea cuprindea nouăsprezece rânduri în total.

Redau mai jos textul originalului, pe care l-am păstrat cu grijă – cred că înţelegeţi pentru ce – şi în care, după cum am constatat cu nespusă uimire, împreună cu data respectivă era pomenit şi numele misteriosului Great-Eyry.

„Great-Eyry. Munţii Albaştri. Carolina de Nord. 13 iunie.

Domnului Strock. inspector principal de poliţie, Long Street. 34.

Washington.

Domnule.

Vi s-a încredinţat de curând misiunea de a pătrunde în Great-Eyry.

În ziua de 28 aprilie aţi venit aici însoţit de primarul oraşului Morganton şi de două călăuze.

Aţi urcat până la poalele centurii de stânci şi aţi făcut înconjurul zidurilor, pe care nu le-aţi putut escalada din pricina înălţimii lor.

Aţi căutat o spărtură pe unde să puteţi intra şi n-aţi găsit nimic.

Să ştiţi un lucru: nimeni nu poate pătrunde în inima muntelui Great-Eyry. Iar dacă pătrunde totuşi, rămâne acolo pe veci.

V-aş sfătui să nu mai faceţi a doua oară această tentativă, fiindcă n-ar reuşi nici de astă dată, cum n-a reuşit nici mai înainte şi fiindcă s-ar putea să aibă consecinţe grave pentru dumneavoastră.

Ţineţi deci seama de sfatul acesta, dacă nu vreţi să vi se întâmple o nenorocire.

S. L.”