Capitolul VII.

TREI LA MÂNĂ.

Trebuie să vă mărturisesc că, în primul moment, am fost peste măsură de surprins citind această scrisoare. La fiecare cuvânt, aproape, scoteam câte un ah! ori un oh! dc mirare. Bătrâna slujnică se uita la mine şi nu ştia ce să creadă.

— Conaşul a primit cumva o veste proastă…?

Drept răspuns la întrebarea lui Grad – faţă de care nu aveam nimic de ascuns – mă mulţumii să-i citesc scrisoarea de la început şi până la sfârşit.

Grad asculta, privindu-mă cu o vădită îngrijorare…

— Probabil, cineva care se ţine de pozne, spusei eu, dând din umeri.

— Mai ştii păcatul, o fi chiar Sarsailă, că doar acolo-i bârlogul lui! adăugă Grad, căreia i se părea că în orice lucru dracul îşi vârâse coada.

Rămânând singur, îmi mai aruncai o dată privirea asupra misivei atât de puţin aşteptate şi, după ce mă gândii în fel şi chip, rămăsei la părerea că nu putea fi ticluită decât de un ghiduş, care obişnuia să facă glume proaste. Nu se putea să mă înşel… Păţania mea era îndeobşte cunoscută… Ziarele relataseră cu lux de amănunte expediţia noastră în Carolina de Nord şi încercarea pe care o făcusem de a escalada centura de stânci a muntelui Great-Eyry, şi toată lumea ştia pentru care motive anume domnul Smith şi cu mine nu izbutisem să ducem lucrurile până la capăt… Şi iată că, într-o bună zi, un măscărici, aşa cum întâlneşti în tot locul, chiar şi pe meleagurile americane, luând tocul în mână, se apucase să aştearnă pe hârtie, în bătaie de joc, o scrisoare plină de ameninţări.

Într-adevăr, presupunând că în văgăunile muntelui cu pricina se aciuase cumva o bandă de tâlhari care se temeau, desigur, să nu vină poliţia peste ei, descoperindu-le ascunzişul, niciunul dintre răufăcători probabil că n-ar fi comis imprudenţa să-i dea în vileag… Aveau doar tot interesul – nu-i aşa? – ca nimeni să nu prindă de veste că stăteau ascunşi acolo, în bârlog… Ar fi însemnat să pună iar agenţii în mişcare, silindu-i să facă noi cercetări prin coclaurile Munţilor Albaştri… când era vorba de o asemenea captură, formată dintr-o şleahtă de indivizi suspecţi, ştia poliţia cum să le vină de hac!… Centura de stânci putea fi foarte simplu spintecată cu ajutorul melinitei sau dinamitei… Ce-i drept, însă, cum vor fi reuşit oare tâlharii să răzbată înăuntru, decât doar dacă se afla pe undeva un loc de trecere, pe care noi nu ajunsesem să-I descoperim?… în orice caz, admiţâând chiar c-ar fi fost aşa, în vecii vecilor niciunul dintre ei n-ar fi făcut prostia să-mi trimită o scrisoare de felul acesta…

Nu mai rămânea decât o singură explicaţie: probabil că fusese scrisă de vreun păcălici, dacă nu cumva chiar de un nebun, drept care, după părerea mea, nu trebuia să fiu îngrijorat şi nici măcar să mă sinchisesc câtuşi de puţin.

De aceea, cu toate că o clipă îmi trecuse prin minte să-l pun la curent şi pe domnul Ward, mă răzgândii până la urmă. Eram sigur că pentru dânsul scrisoarea cu pricina n-ar fi avut nici un fel de importanţă. Mă ferii totuşi s-o distrug, păstrând-o pentru orice eventualitate la mine, în birou. În cazul când mi-ar mai fi sosit şi altele croite pe acelaşi calapod şi semnate cu aceleaşi iniţiale, mă gândeam să le strâng tot acolo, acordându-le acelaşi credit.

Trecură astfel câteva zile. Mă duceam ca de obicei să lucrez în birourile poliţiei. Aveam de încheiat câteva rapoarte şi nimic nu mă făcea să bănuiesc c-ar fi posibil să plec chiar atât de curând din Washington. La drept vorbind, în meseria noastră, cine poate fi sigur de ziua de mâine? În orice moment se poate ivi cutare sau cutare problemă care te pune pe drumuri, obligându-te să cutreieri Statele Unite, din Oregon până la Florida şi din Mâine în Texas!

Şi mă rodea mereu acelaşi gând: dacă mi se încredinţa o nouă misiune, în cazul când nici de astă dată n-aş fi ieşit mai bine la socoteală decât cu expediţia de pe Great-Eyry, nu mi-ar mai fi rămas altceva de făcut decât să-mi dau demisia şi să mă pensionez…!

Cât priveşte istoria cu şoferul, sau mai bine zis cu şoferii, de o bucată de vreme nu se mai auzise nimic. Ştiam că guvernul luase măsuri ca toate şoselele, fluviile, lacurile, toate apele teritoriale americane să fie supravegheate. Dar, practic vorbind, nu văd cum s-ar fi putut efectua supravegherea unui atât de imens teritoriu, cuprins între cel de-al şaizecilea şi cel de-al o sută douăzeci şi cincilea meridian şi între paralela treizeci şi paralela patruzeci şi cinci!… Pe de o parte Oceanul Atlantic, pe de alta Pacificul şi vasta întindere a golfului Mexic, ce scaldă coasta meridională a continentului, nu ofereau oare vasului dispărut ca prin farmec un spaţiu nemărginit, în care să se poată mişca în voie şi unde probabil i s-ar fi pierdut lesne urma…?

Dar, cum am mai spus, de o bucată de vreme niciunul din cele două aparate nu ieşise la iveală şi, după câte se ştie, atunci când se arătase pentru ultima oară în lume, inventatorul lor nu căutase să aleagă nişte locuri mai puţin umblate, preferând şoseaua naţională, din Wisconsin tocmai în ziua când se organizase un concurs, sau împrejurimile portului Boston, unde marea e necontenit brăzdată de mii de ambarcaţii…!

Aşadar, în cazul când inventatorul în chestiune nu-şi găsise sfârşitul – ceea ce de altminterea nu era exclus – fie că se afla în momentul de faţă departe de coastele Americii, poate pe undeva prin mările Vechiului Continent, fie că se retrăsese în cine ştie ce ascunziş, pe care îl cunoştea numai el; doar dacă printr-o întâmplare…

„Ei, chibzuiam eu câteodată în sinea mea, dacă-i vorba de o ascunzătoare, pe cât de tainică pe atât de bine ferecată, personajul ăsta de basm nu putea afla ceva mai potrivit decât Great-Eyry!… Ce-i drept, nu prea ştiu cum ar fi reuşit să răzbată acolo un automobil şi cu atât mai puţin un vapor!… Doar păsările mari, pajurele sau condorii, sunt singurele în măsură să-şi caute acolo adăpost!”

Trebuie să menţionez că de când mă înapoiasem la Washington, nici o învolburare de flăcări nu mai băgase în sperieţi populaţia din partea locului. Şi deoarece domnul Elias Smith nu-mi scrisese nici un cuvânt în legătură cu asta, consideram, şi pe bună dreptate, că nu se mai întâmplase nimic neobişnuit.

Totul te făcea să crezi că amândouă aceste subiecte, urmărite cu atâta pătimaşă râvnă de opinia publică, cu tot atâta îngrijorare cât şi curiozitate, aveau să rămână înmormântate în cea mai deplină uitare.

În ziua de 19 iunie, cam pe la nouă dimineaţa, mă pregăteam tocmai să mă duc la serviciu, când, ieşind din casă, văzui doi indivizi care se uitau la mine cu oarecare insistenţă. Cum nu-i cunoşteam, nici nu-i băgai în seamă şi prea puţin m-aş fi sinchisit dacă, întorcându-mă acasă, nu mi-ar fi atras atenţia menajera mea, Grad, pomenindu-mi despre ei.

De câteva zile, bătrâna slujnică observase doi oameni care păreau să stea la pândă, afară, în stradă; se plimbau de colo până colo prin faţa casei, ca mai apoi să se ia după mine, zicea ea, când o porneam pe Long-Street în sus, spre palatul poliţiei.

— Eşti sigură?… o întrebai eu.

— Da, conaşule, uite, chiar ieri, când aţi venit acasă, indivizii se ţineau pas cu pas după dumneavoastră şi, cum s-a închis poarta, au şters-o!

— Nu cumva ţi s-o fi părut, Grad?

— Nu, conaşule.

— Spune-mi, dacă te-ai întâlni cu aceşti doi inşi, i-ai recunoaşte…?

— Cum să nu!

— Ba nu, zău, Grad dragă, cum văd, ai fler, ca un adevărat policeman!… Să ştii c-o să te angajez în brigada de securitate…!

— Vă arde de glumă, conaşule!… Aflaţi că am ochii încă buni şi că pot să văd foarte bine, fără ochelari, cum arată omul Ia faţă!… Ascultaţi ce vă spun, ăştia sunt puşi ca să vă spioneze şi aţi face mai bine, credeţi-mă, să trimiteţi nişte agenţi pe urmele lor…!

— Să ştii c-aşa am să fac, Grad, promisei eu, ca s-o împac pe bătrânică. Am să vorbesc cu unul din detectivii mei şi-n curând o să aflu eu cam ce învârtesc indivizii ăştia suspecţi.

La drept vorbind, nici nu mă gândeam să iau în serios spusele ei.

Socotii totuşi de cuviinţă să adaug:

— De azi încolo, când am să ies din casă, am să mă uit mai atent la trecători…

— E lucrul cel mai cuminte, conaşule!

— Dar, cu toate că Grad se neliniştea pentru orice fleac, nu ştiu de ce nu voiam să pun nici un temei pe cuvintele sale.

— Dacă mai dau cu ochii de ei, stărui bătrâna, vin să vă dau de ştire, conaşule, până nu ieşiţi pe poartă…

— Ne-am înţeles atunci!

Căutai să pun capăt conversaţiei, bănuind că, din vorbă în vorbă. Grad până la sfârşit o să încerce sa mă încredinţeze că spionii ce se ţineau aşa de capul meu erau nici mai mult, nici mai puţin decât Scaraoţchi însuşi, împreună cu unul din trepăduşii lui.

În următoarele două zile însă se dovedi că nu stătea nimeni să mă pândească, nici când ieşeam, nici când mă întorceam acasă. Drept care socotii în sinea mea că Grad probabil se înşelase.

Totuşi, în dimineaţa zilei de 22 iunie, mă pomenii cu Grad că intră buzna la mine în cameră, după ce urcase repede scările, bineînţeles, pe cât îi îngăduia vârsta, ca să mă înştiinţeze, cu sufletul la gură:

— Conaşule… conaşule…

— Ce-i, Grad?

— Sunt jos…

— Cine? întrebai eu, care mă gândeam la cu totul altceva în momentul acela, uitând cu desăvârşire că s-ar putea să fiu cumva „filat”.

— Spionii…

— Ah, faimoşii spioni…!

— Chiar ei… jos, în stradă, în dreptul ferestrelor dumneavoastră; se uită încoace, v-aşteaptă să ieşiţi!

Mă apropiai de fereastră şi, dând puţin la o parte perdeaua, ca să nu se bage de seamă, zării doi inşi aşteptând pe trotuar.

Erau doi, într-adevăr, de statură mijlocie, zdraveni la trup, laţi în umeri, având între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani şi îmbrăcaţi ca nişte oameni de la ţară, cu câte o pălărie de pâslă ce le adumbrea faţa, cu pantaloni groşi şi cizme de toval în picioare şi cu un baston în mână. De astă dată nu mai încăpea nici o îndoială că nu slăbeau din ochi poarta şi ferestrele locuinţei mele, pe care le cercetau stăruitor. Apoi, după ce schimbau câteva cuvinte, se mai plimbau puţin pe trotuar, ca să se întoarcă iarăşi la postul lor de observaţie.

— Sunt indivizii aceia pe care ziceai că i-ai mai văzut, Grad?… întrebai eu.

— Sigur că da, conaşule!

Aşadar, acum nu mai aveam nici un motiv să cred că bătrânica se înşelase şi-mi pusei în gând să lămuresc lucrurile. Ca să mă ţin după ei, nu tăcea, hotărât nu! M-ar fi recunoscut imediat, iar ca să intru în vorbă cu dânşii, iarăşi, la ce mi-ar fi folosit…?

„Astăzi chiar, îmi spusei, un agent o să facă de gardă în faţa casei şi dacă s-ar întâmpla să se mai abată pe aici deseară sau mâine dimineaţă, au să fie la rândul lor filaţi… Urmăriţi aşa, pas cu pas, până unde-or avea chef să meargă, şi nu se poate ca, până la sfârşit, să nu fie identificaţi.

Şi acum ce gânduri vor fi având, mă aşteptau cumva ca să mă escorteze până la palatul poliţiei?… Rămânea de văzut şi, dacă aveau într-adevăr să facă treaba asta, ar fi fost poate cazul să le oferim o găzduire, pentru care desigur nu vor avea nici un motiv să ne mulţumească.”

Îmi luai pălăria şi, în timp ce Grad stătea mai departe de pază la fereastră, coborâi scările, deschisei poarta şi ieşii afară, în stradă.

Cei doi se făcură nevăzuţi.

Semnalmentele lor însă mi se întipăriseră atât de bine în minte, încât nu cred că aveau să se mai şteargă vreodată.

Oricât căutai să fiu tot timpii cu ochii în patru, nu-i mai descoperii nicăieri.

Din ziua aceea, de altfel, nici eu şi nici Grad nu-i mai zărirăm la pândă în faţa casei şi nici nu-mi mai ieşiră vreodată în cale.

În definitiv, admiţând că veniseră să mă spioneze, acum, că mă văzuseră cu ochii lor, ştiau poate tot ceea ce voiau să ştie despre mine, aşa că, de la o vreme, începui să nu mă mai sinchisesc de povestea asta, aşa cum nu mă sinchiseam nici de scrisoarea semnată cu iniţialele S. L.

Iată însă că din nou curiozitatea oamenilor fu zgândărită, de astă dată datorită unor împrejurări într-adevăr extraordinare.

În primul rând trebuie să vă reamintesc că ziarele încetaseră de a-şi mai informa cititorii despre fenomenele de pe Great-Eyry care, în ultima vreme, nu se mai repetaseră. Şi tot aşa, nici un cuvânt despre automobilul sau despre vaporul misterios, a căror urmă nici cei mai iscusiţi agenţi ai noştri nu reuşiseră s-o descopere. Şi, pe cât se părea, toate aceste întâmplări erau sortite a fi date uitării, dacă un nou incident n-ar fi reîmprospătat amintirea lor.

În numărul din 22 iunie al ziarului Evening Star, mii şi mii de cititori avură prilejul să ia cunoştinţă de cuprinsul articolului de mai jos, pe care toate gazetele din Statele Unite se grăbiră să-l reproducă a doua zi.

„Există în Kansas, la vest de capitala Topeka, la o distanţă de vreo optzeci de mile, un lac, anume Kirdall, despre care lumea n-a prea auzit.

Cu toate astea merită să fie mai bine cunoscut şi suntem siguri că aşa va fi, de vreme ce atenţia tuturor e îndreptată asupra lui, datorită unei împrejurări cât se poate de curioase.

Situat într-o regiune muntoasă, lacul Kirdall nu pare să comunice în nici un fel cu reţeaua hidrografică a teritoriului.

Cantitatea de apă pe care o pierde prin evaporare o recuperează prin tributul ploilor abundente ce cad pe aceste plaiuri ale statului Kansas.

Potrivit aprecierilor, lacul are o suprafaţă de şaptezeci de mile pătrate, iar nivelul său pare-se că depăşeşte întrucâtva media cotelor locale. Închis cum e în cadrul său orografic, nu se poate ajunge la el decât cu oarecare dificultăţi, prin nişte defileuri strâmte. Cu toate astea s-au înfiripat câteva sate pe malurile sale. Şi cum are o mare abundenţă de peşte, pe faţa lui mişună bărcile de pescari, ce-l străbat în toate direcţiile.

Trebuie să adăugăm că adâncimea lacului Kirdall este variabilă, diferenţele fiind destul de mari. În apropiere de mal, adâncimea minimă este de cincizeci de picioare. Marginile acestei vaste căldări sunt formate din stânci abrupte, cu pereţii aproape verticali. Valurile stârnite de vânt se sparg vijelios de ţărmuri, împroşcând uneori locuinţele de pe mal cu o ploaie de stropi, ca în toiul unei furtuni. Lacul, destul de adânc la periferie, se adânceşte şi mai mult spre centru, unde, pe alocuri, sondajele făcute au arătat că fundul coboară până ia trei sute de picioare.

Apa lacului este dulce şi limpede. Bineînţeles, nu există nici o specie de peşti de mare, în schimb ştiucile, bibanii, păstrăvii, crapii, babuştele, ţiparii ating dimensiuni puţin obişnuite, găsindu-se în cantităţi prodigioase.

Se înţelege de la sine, aşadar, că pescuitul pe lac este deosebit de fructuos, având în acelaşi timp multă căutare. Numărul celor ce se îndeletnicesc cu el se ridică la câteva mii pe puţin, iar al ambarcaţiunilor de care se folosesc respectivii pescari, la câteva sute. Pentru a întregi această flotilă, se cuvine să adăugăm aproximativ douăzeci de mici goelete şi de şalupe, ce asigură serviciul nautic, făcând legătura între diferitele aşezări de pe malul lacului. Dincolo de munţii ce-l înconjoară funcţionează reţeaua de căi ferate, ce înlesneşte desfacerea produselor acestei industrii pe teritoriul statului Kansas, ca şi în statele învecinate.

Am socotit necesar să publicăm descrierea de mai sus a lacului Kirdall, pentru a facilita înţelegerea faptelor pe care vi le vom împărtăşi.”

Iată ce spunea Evening Star în cuprinsul acestui articol menit să facă mare senzaţie: „De câtva timp, pescarii din împrejurimi au observat unele perturbări inexplicabile ce se întâmplă la suprafaţa lacului. Sunt anumite momente când apa începe să se înfoaie, tălăzuind, ca şi cum ar fi agitată de cine ştie ce frământări din adânc. Fenomenul acesta se produce chiar în zilele când nu se simte nici cea mai uşoară suflare de vânt, când vremea e liniştită şi cerul senin; apa începe să forfotească deodată, spumegând. Aruncate de colo până colo de oscilaţiile mişcărilor de ruliu şi tangaj, ambarcaţiile nu mai reuşesc să păstreze direcţia. Azvârlite unele peste altele, sunt ameninţate în orice clipă să se scufunde şi se aleg de fiecare dată cu avarii serioase.

Tot ce se poate spune cu certitudine este că perturbările acestea îşi au obârşia în cele mai adânci zone ale lacului Kirdall, fenomen pentru care s-au căutat tot felul de explicaţii.

În primul rând, s-a pus întrebarea dacă agitaţia apelor nu se datora cumva unei mişcări seismice şi dacă din pricina activităţii vulcanice fundul lacului nu suferea unele modificări. Ipoteza aceasta a fost înlăturată însă când s-a constatat că fenomenul de mai sus nu rămânea localizat, propagându-se pe toată întinderea lacului şi în toate direcţiile, atât spre răsărit cât şi spre apus, spre nord ca şi spre sud, în mijloc ca şi spre margini, succesiv, am putea zice chiar într-o anumită ordine, ceea ce exclude orice explicaţie bazată pe declanşarea unui cutremur de pământ ori a unei erupţii vulcanice.

N-a trecut mult şi s-a emis o nouă ipoteză. Cauza care făcea să se frământe atât de vijelios apa lacului Kirdall nu putea fi oare faptul că în adâncuri sălăşluia un monstru marin?… Dar ca să fi venit de undeva, dinafară, respectivul monstru ar fi trebuit să găsească un mijloc de a pătrunde în iezer, dacă nu cumva se născuse şi se dezvoltase în mediul lacustru, atingând proporţii gigantice, lucru care, mărturisim, ar fi greu de crezut. Lacul Kirdall nu comunică în nici un fel cu exteriorul. Cât priveşte existenţa unor vine subterane de apă, alimentate de râurile din Kansas, este iarăşi o explicaţie ce n-ar putea înfrunta o cercetare mai serioasă. Măcar dacă statul respectiv ar fi situat în apropiere de litoralul Oceanului Atlantic, Pacific sau al golfului Mexic!… Dimpotrivă, se află chiar în mijlocul continentului, la o distanţă considerabilă de mările din jurul Americii.

Într-un cuvânt, problema nu pare chiar aşa de lesne de rezolvat şi e mult mai uşor să dai la o parte datele care din capul locului se dovedesc neîntemeiate, decât să descoperi adevărul.

Dar, din moment ce s-a demonstrat că prezenţa presupusului monstru în apa lacului Kirdall este perfect imposibilă, de ce nu ne-am gândi mai curând la o altă posibilitate, şi anume aceea a unui submarin care cutreieră adâncurile lacului?… Nu există oare, în momentul de faţă, atâtea maşinării de genul acesta?… Acum câţiva ani, bunăoară, la Bridgeport, în Connecticut, nu s-a lansat, dacă vă aduceţi aminte, un aparat, Protector, care putea naviga tot atât de bine pe apă ca şi pe sub apă, fiind de asemenea în măsură să meargă şi pe uscat?… Construit de un inventator cu numele de Lake, aparatul era înzestrat cu două motoare, dintre care unul electric, de şaptezeci şi cinci cai-putere, ce punea în mişcare o pereche de elice, iar celălalt cu petrol, de două sute cincizeci de cai-putere, fiind totodată prevăzut cu nişte roţi de fontă cu diametrul de un metru, care-i îngăduiau să se plimbe pe orice şosea la fel ca pe fundul mării.

Toate bune, dar presupunând că perturbările observate s-ar datora deplasărilor unui submersibil construit după sistemul Lake, oricât de perfecţionat ar fi el, rămâne totuşi în suspensie întrebarea: cum a reuşit să pătrundă în lacul Kirdall, prin ce canal subteran s-a putut strecura până acolo?… După cum v-am mai spus, iezerul se află într-o depresiune circulară înconjurată de munţi, fiind la fel de inaccesibil pentru un vas de navigaţie, ca şi pentru un monstru marin.

S-ar părea că nu există nici un răspuns posibil la obiecţia de mai sus. Cu toate astea, singura ipoteză plauzibilă este că în adâncurile lacului Kirdall circulă un aparat de felul acesta, care, trebuie să menţionăm, până în prezent nu s-a arătat niciodată la suprafaţă.

De altminterea, nu mai poate încăpea nici o îndoială în privinţa asta după cele petrecute la data de 20 iunie a.c.

În ziua respectivă, după-amiază, goeletă Markel, care naviga în direcţia nord-vest s-a ciocnit la un moment dat cu putere de un corp dur, ce plutea pe jumătate cufundat în apă. După câte se ştie, nu există nici un colţ de stâncă în punctul acela, în care sondajele făcute au arătat că adâncimea lacului variază între optzeci şi nouăzeci de picioare.

Lovită năprasnic în coastă, la babord, goeletă, care începuse să ia apă, s-ar fi dus la fund în câteva minute. Noroc că echipajul a reuşit să astupe spărtura pe care intra apa şi vasul a putut astfel să ajungă în portul cel mai apropiat, care se află la o distanţă de trei mile.

După ce vasul a fost descărcat şi tras pe ţărm, cercetându-se în exterior avaria suferită, s-a observat că goeletă Markel primise o lovitură ca de pinten, ce-i străpunsese coca.

În urma acestei constatări, nimeni, credem, nu mai poate nega faptul că în lacul Kirdall se află un submarin, care circulă pe sub apă cu cea mai mare viteză.

Dacă într-adevăr lucrurile stau aşa, e cazul să ne întrebăm: presupunând că o maşină de felul acesta a reuşit să pătrundă în adâncul iezerului, cu ce scop a făcut-o…?

Putem crede oare că va fi găsit acolo un teren prielnic pentru asemenea experienţe?… Şi pe urmă, de ce nu iese niciodată la suprafaţă şi ce interes are să rămână necunoscută?”

Articolul din Evening Star se încheia cu această asociaţie de idei, destul de curioasă: „După automobilul misterios, vaporul misterios. După vaporul misterios, submarinul misterios. Trebuie oare să tragem concluzia că s-ar putea să fie câteşitrele opera aceluiaşi genial inventator şi că, de fapt, toate la un loc alcătuiesc un singur aparat…?”.