Capitolul VIII.

CU ORICE PREŢ.

Ca şi cum totul s-ar fi luminat dintr-o dată, părerea aceasta avu un răsunet nemaipomenit şi fu numaidecât acceptată, ca să zic aşa, cu unanimitate de glasuri. Dată fiind aplecarea pe care spiritul omenesc o mărturiseşte pentru tot ce pare extraordinar, adesea chiar pentru lucruri imposibile, nimeni nu mai păstra nici cea mai mică îndoială că lucrurile stăteau într-adevăr aşa. Nu numai că inventatorul era acelaşi, dar nici aparatul nu putea fi decât unul singur. Totuşi, practic vorbind, cum se putea opera oare o asemenea metamorfoză a unui automobil în vapor, iar mai apoi în submarin?… Un mijloc de locomoţie care putea fi în egală măsură folosit pe uscat, pe apă şi sub apă!… Dacă-i aşa, nu mai lipsea decât să zboare şi prin văzduh!

Orişicum ar fi fost însă, referindu-ne numai la constatările făcute până în momentul acela, precum şi la o serie întreagă de fapte ce se sprijineau în mod indiscutabil pe spusele numeroşilor martori, era într-adevăr un fenomen ce trebuia socotit, pur şi simplu, extraordinar. Aşa că publicul, care începuse să fie blazat în urma ultimelor evenimente, găsi de astă dată un stimulent menit să-i reîmprospăteze curiozitatea.

Din capul locului ziarele remarcară un lucru foarte just: presupunând că ar fi fost vorba de trei maşini deosebite, toate trei erau desigur puse în mişcare de un motor, a cărui putere depăşea tot ce se realizase până atunci în domeniul acesta. Motorul în chestiune dăduse suficiente probe, din moment ce putea să atingă o viteză de o milă şi jumătate pe minut.

Ei bine, motorul acesta trebuia cu orice preţ achiziţionat de la inventatorul sistemului respectiv. Fie că el era adaptat la trei aparate deosebite sau la unul singur, în stare să circule prin medii atât de diferite. Şi într-un caz şi într-altul, tranzacţia trebuia încheiată, pentru a intra în posesia unui motor în măsură să dea asemenea rezultate strălucite şi a-l putea exploata, având toate drepturile asigurate.

Evident că nici celelalte state n-aveau să se dea înapoi de la nici un efort pentru a pune mâna pe un mecanism ce se dovedea a fi tot atât de util în armată, ca şi în marină. Vă daţi seama ce avantaje ar fi dobândit o naţiune de pe urma lui, atât pe uscat, cât şi pe apă!… Bunăoară, cum puteau fi preîntâmpinate acţiunile lui distructive, de vreme ce nu exista nici un mijloc de a fi atins? Trebuia, aşadar, acaparat, punându-se la bătaie milioane peste milioane; în orice caz era cel mai bun plasament pentru milioanele americane.

Astfel judecau nu numai oficialităţile, dar şi omul de pe stradă. Articole peste articole apăreau în toate publicaţiile, răsucind pe toate feţele acest subiect palpitant. Şi. bineînţeles, aşa stând lucrurile, Europa se silea să nu rămână mai prejos decât Statele Unite.

Dar pentru ca invenţia să poată fi cumpărată trebuia, mai întâi, să se dea de urma inventatorului, şi aici era toată buba. Zadarnic fusese scotocit lacul Kirdall până la fund şi sonda plimbată de colo până colo prin apă! Însemna oare că submarinul nu mai cutreiera adâncurile Iui? În cazul acesta, cum reuşise s-o şteargă?… Dar, mai bine-zis, cum venise? Încâlcită problemă!… Şi nici măcar nu se mai arătase în altă parte, aşa cum nici automobilul nu mai apăruse nicăieri pe şoselele Statelor Unite şi nici vaporul în preajma coastelor americane!

Adeseori, când treceam să-l văd pe domnul Ward, discutam amândoi problema asta, care pe dânsul îl frământa neîncetat. Era sau nu cazul ca agenţii să continue nişte cercetări care, deocamdată, nu duseseră la nici un rezultat…?

În dimineaţa zilei de 27 iunie însă mă pomenii chemat la palatul poliţiei, şi acolo nici nu apucai bine să intru în biroul domnului Ward, că dânsul mă şi luă în primire de la uşă:

— Ei, ce zici, Strock, nu crezi c-ai avea acum cea mai bună ocazie să-ţi iei revanşa…?

— Să-mi iau revanşa? În chestiunea aceea cu Great-Eyry?

— Exact.

— Ce ocazie?… întrebai eu, neştiind prea bine dacă şeful meu vorbea serios.

— Cum aşa, continuă dânsul, n-ai fi încântat să dai de urma inventatorului care a născocit maşinăria aceea cu triplă întrebuinţare…?

— Mai încape vorbă, domnule Ward! protestai eu. Să-mi daţi numai ordin să m-apuc de lucru şi o să vedeţi, c-am să fac tot ce se poate şi chiar şi ce nu se poate, ca să reuşesc!… Ce-i drept, cred c-o să fie destul de greu.

— Nu mă îndoiesc, Strock, poate chiar mai greu decât să pătrunzi în fortăreaţa de pe Great-Eyry!

Se simţea cât de colo că domnul Ward – ca să folosesc un cuvânt franţuzesc ce n-are corespondent în limba noastră – „me blaguait”24, ceea ce se vedea că-i face plăcere, în legătură cu misiunea pe care o avusesem în ultimul timp. Totuşi nu punea nici un grăunte de răutate în vorbele sale, mai curând s-ar fi zis că voia să-mi trezească ambiţia. De altfel, mă cunoştea îndeajuns şi ştia prea bine c-aş fi dat orice pe lume ca să pot repeta încercarea ce ieşise atât de prost prima oară. Nu aşteptam acum decât să văd ce instrucţiuni avea să-mi dea.

— Ştiu, Strock, îmi spuse domnul Ward, de astă dată pe un ton cât se poate de prietenesc, c-ai făcut tot ce stătea în puterea dumitale, aşa încât n-am să-ţi reproşez nimic… Acum însă nu mai e vorba de Great-Eyry. Atunci când guvernul va dori cu tot din adinsul să străpungă centura de piatră, va fi destul să dezlege băierile pungii şi, cu câteva mii de dolari, dorinţa îi va fi împlinită.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere…

— Deocamdată însă, adăugă domnul Ward, cred că e mult mai util să punem mâna pe omul acela năzdrăvan, care până acum ne-a scăpat mereu printre degete… Treaba asta numai poliţia poate s-o facă, mai ales dacă-i destoinică…!

— Ce spun rapoartele: n-a mai fost semnalat-nicăieri…?

— Nu, şi cu toate că avem destule motive să credem că se plimba pe sulf apă, în lacul Kirdall, n-am izbutit cu nici un chip să găsim vreo urmă. Îţi vine să te întrebi chiar dacă n-o fi având cumva darul, de a se face nevăzut, ca un veritabil Proteu al tehnicii!

— În orice caz, chiar dacă n-are darul acesta, răspunsei eu, probabil că nu iese la iveală decât atunci când îi convine lui.

— Aşa e, Strock, de aceea, vezi, singurul mijloc de a ne descotorosi, odată pentru totdeauna, de originalul ăsta ar fi să i se ofere o sumă atât de mare pentru invenţia lui, încât să nu-l lase inima să respingă tranzacţia.

Avea dreptate domnul Ward. în sensul acesta chiar, guvernul se gândea să încerce a intra în tentative cu „eroul zilei” şi cred că niciodată o făptură omenească n-a meritat cu mai multă îndreptăţire acest titlu!… Prin mijlocirea cuvântului tipărit, nu se putea ca până la urmă năstruşnicul personaj să nu ajungă să afle ce i se cerea… Şi să ia cunoştinţă de condiţiile-excepţionale ce i se ofereau pentru a-şi dezvălui secretul…

— De fapt, rosti în concluzie domnul Ward, mă întreb la ce-i poate servi, ca particular, invenţia asta?… N-ar avea tot interesul să tragă foloase de pe urma ei?… Fiindcă nimic nu mă face să cred că necunoscutul ăsta ar fi un răufăcător care, graţie invenţiei sale, e-n stare oricând să le dea cu tifla celor ce-ar vrea să-l înhaţe!

Va să zică, judecind după destăinuirile şefului meu, înaltele foruri se gândiseră să recurgă la alte mijloace ca să reuşească. Supravegherea pe care nenumăraţi agenţi o exercitaseră asupra şoselelor, fluviilor, nurilor, lacurilor şi apelor teritoriale, pe o anumită porţiune din litoral, nu dăduse nici un rezultat. Şi numai în cazul când – ceea ce în definitiv se putea foarte bine – inventatorul nu pierise cumva cu aparat, cu tot, executând cine ştie ce manevră periculoasă, dacă nimeni nu-l mai văzuse în ultima vreme, însemna că nu mai voia să iasă la iveală… Iar de când cu accidentul suferit de goeletă Markel pe lacul Kirdall, poliţia nu mai aflase nimic nou şi cercetările nu avansaseră nici măcar cu un pas. Tocmai asta-mi spunea şi domnul Ward, fără a căuta să-şi ascundă defel dezamăgirea.

Da, chiar aşa: numai decepţii şi dezamăgire şi, ceea ce le rezuma pe toate, dificultatea din ce în ce mai vădită de-a asigura liniştea cetăţenilor!… Încearcă numai să-i urmăreşti pe răufăcători, când vor fi ajuns să se facă nevăzuţi în doi timpi şi trei mişcări, atât pe uscat cât şi pe mare!… Încearcă numai să te ţii după ei sub apă!… Iar când dirijabilele vor fi atins cel mai înalt grad de perfecţiune, încearcă numai să-i fugăreşti pe bandiţi în văzduh!… Ba chiar mă întrebam dacă, într-o bună zi, colegii mei şi cu mine nu vom ajunge să fim cu braţele încrucişate, fără să mai putem face nimic şi dacă atunci poliţiştii, devenind inutili, nu vor fi scoşi cu toţii la pensie…!

În momentul acela îmi zbură gândul la scrisoarea primită cu vreo zece zile în urmă – scrisoare care, pe cât se părea, fusese expediată de pe Great-Eyry şi care îmi ameninţa nu numai libertatea, dar şi viaţa, în cazul când aş fi făcut o nouă tentativă…!

Îmi adusei aminte totodată de spionajul atât de ciudat ce fusese urzit în jurul meu. De atunci nu mai primisem nici o misivă de felul acesta. Şi nici cu cei doi indivizi suspecţi nu mai avusesem prilejul să mă întâlnesc. Cu ochii în patru tot timpul, vigilentă. Grad nu-i mai văzuse dând târcoale casei.

Mă gândii o clipă dacă n-ar fi fost mai bine să-l pun la curent pe domnul Ward cu cele întâmplate. Dar, după oarecare chibzuire, îmi spusei că istoria asta cu Great-Eyry nu mai prezenta nici un interes. „Cealaltă” reuşise să şteargă până şi amintirea ei… Probabil că locuitorii din împrejurimi nu se mai gândeau la ea, de vreme ce fenomenele, care la un moment dat îi făcuseră să stea cu frica în sân, nu se mai repetaseră şi acum fiecare din ei îşi vedea liniştit de treburi ca întotdeauna.

Rămăsei deci la hotărârea de a împărtăşi şefului meu cuprinsul scrisorii numai în cazul când împrejurările ar necesita mai încolo lucrul acesta. De altminteri, sunt sigur c-ar fi privit-o ca pe o glumă nesărată, făcută de cine ştie ce mucalit.

Reluând conversaţia întreruptă câteva minute, domnul Ward îmi mărturisi:

— Vom căuta, prin urmare, să intrăm în legătură cu inventatorul, ca să începem negocierile… E adevărat că, până una, alta, din păcate, a dat bir cu fugiţii, dar nu există nici un motiv ca, într-o bună zi, să nu. iasă iarăşi la iveală şi să nu te miri dac-o să auzi c-a fost din nou semnalat în cutare sau cutare loc de pe teritoriul Statelor Unite., Ne-am gândit la dumneata, Strock, pentru treaba asta, aşa că vezi să fii oricând gata de plecare, cum vei fi anunţat, fără să pierzi nici o oră. Să nu mai faci nici un alt drum în oraş decât până la palatul poliţiei, unde, când va fi cazul, ai să primeşti ultimele instrucţiuni…

— Puteţi fi sigur că ordinele dumneavoastră vor fi întru totul respectate, domnule Ward, îl asigurai eu. La primul semnal am să fiu gata să plec din Washington, oriunde va fi nevoie să mă duc… Dacă-mi permiteţi, însă, aş mai avea de făcut o întrebare: trebuie să lucrez singur, sau poate c-ar fi indicat să mai iau cu mine…

— Aşa mă şi gândeam, spuse domnul Ward tăindu-mi vorba. Alege-ţi doi agenţi în care să ai toată încrederea…

— Nimic mai uşor, domnule Ward. Şi acum, dacă într-o zi sau. alta s-ar întâmpla să dau peste omul nostru, ce trebuie să fac…?

— În primul rând să nu-l scapi din ochi, ba, la nevoie chiar, să-l pui la popreală, pentru că vei avea asupra dumitale un mandat de arestare…

— E o măsură de precauţie cât se poate de bine-venită, domnule Ward. Dacă mă pomenesc cu el că sare deodată în automobil şi-o ia din loc… Ştiţi doar cu ce viteză merge: pas de mai încearcă să pui mâna pe un tip ca ăsta, care goneşte cu două sute patruzeci pe oră…!

— De aia, vezi, nici nu trebuie să se întâmple una ca asta, Strock, aşa că imediat după ce-l vei fi arestat, ai grijă să-mi dai o telegramă… Restul rămâne în seama noastră.

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule Ward. La orice oră din zi sau din noapte, am să fiu gata s-o pornesc împreună cu agenţii mei… Vă mulţumesc că mi-aţi încredinţat misiunea asta, care, dacă se va sfârşi cu bine, îmi va aduce multă cinste…

— Şi multe avantaje, adăugă şeful meu, dându-mi să înţeleg că puteam pleca.

Acasă, mă apucai să mă pregătesc de plecare, ca pentru o călătorie ce putea să dureze mai mult. Grad îşi închipuia probabil că mi se năzărise să iau din nou drumul spre Great-Eyry, şi cunoaştem cu toţii părerea pe care o avea bătrâna despre acest pridvor al gheenei. Cu toate astea, nu suflă nici un cuvânt şi la rândul meu socotii că-i mai bine să nu-i spun nimic, oricât de sigur aş fi fost de discreţia ei.

Cât despre cei doi agenţi care trebuiau să mă însoţească, ştiam din capul locului pe cine am să iau. Cei pe care-i alesesem făceau parte din brigada de informaţii; în vârstă unul de treizeci, celălalt de treizeci şi doi de ani; în diverse împrejurări şi sub ordinele mele, ambii dăduseră suficiente dovezi de străşnicie, inteligenţă şi îndrăzneală. Unul era John Herţ din Illinois, celălalt Nab Walker, din Massachusetts. Nici nu cred că putea să fie alegere mai fericită.

Trecură astfel câteva zile. Nu se mai ştia nimic nici de soarta automobilului, nici de a vaporului şi nici de a submarinului. Şi chiar dacă sosiră unele indicaţii la palatul poliţiei, toate se dovediră a fi lipsite de orice temei şi deci nu se socoti de cuviinţă să li se dea vreo urmare. Cât priveşte balivernele publicate în gazete, toate la un loc nu făceau nici două parale; de altfel, se ştie că, în genere, nu se poate pune bază pe tot ce se scrie în ziare, cât ar fi ele de bine informate.

Totuşi se adeveri că „omul zilei” ieşise între timp de două ori la iveală; prima oară pe una din şoselele din Arkansas, undeva în apropiere de Little Rock, a doua oară, în împrejurimile Lacului Superior, mai exact pe ţărmul lui meridional.

Ceea ce părea însă cu totul inexplicabil era faptul că prima apariţie avusese loc în după-amiaza zilei de 26 iunie, iar a doua în aceeaşi zi, seara. Distanţa ce desparte aceste două puncte ale teritoriului este de opt sute de mile, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă, datorită vitezei uluitoare cu care mergea, automobilul era în măsură să străbată traiectul respectiv într-un timp destul de scurt, atunci nu se putea să nu fi atras atenţia în trecerea lui prin Arkansas, Missouri sau prin Wisconsin.

Într-adevăr, conducătorul maşinii nu avea posibilitatea să facă drumul acesta decât pe uscat, şi totuşi automobilul nu fusese semnalat nicăieri pe parcurs.

Nu mai ştiai ce să înţelegi din toate astea şi, la drept vorbind, de fapt, nimeni nu mai înţelegea nimic.

De altminteri, după această îndoită apariţie, o dată pe şoseaua ce duce spre Little Rock şi a doua oară undeva în apropiere de malul Lacului Superior, nici că-l mai văzuse cineva. Nu era deci încă momentul, pentru agenţii mei şi cu mine, să ne punem în mişcare.

Se ştie că guvernul ar fi vrut să intre în legătură cu şoferul misterios. Pentru asta trebuia însă să renunţe cu totul la ideea de a pune stăpânire asupra persoanei lui şi să caute a-şi atinge scopul prin alte mijloace. Lucrul cel mai important, în împrejurarea de faţă, şi de care opinia publică se arăta preocupată în cel mai înalt grad, era ca Statele Unite să aibă proprietatea exclusivă a unui aparat ce i-ar fi asigurat o superioritate incontestabilă asupra celorlalte ţări de pe glob, mai ales în caz de război. Se presupunea, de altfel, că inventatorul era de origine americană, de vreme ce prezenţa lui nu se manifesta decât pe teritoriul american şi că, de bună seamă, ar fi preferat să ducă tratative cu guvernul respectiv.

Redăm mai jos anunţul pe care-l publicară toate ziarele din Statele Unite, la data de 3 iulie. Cuprinsul lui, cât se poate de precis, era formulat în termenii următori: „În luna aprilie, anul curent, a fost semnalat un automobil, care a circulat pe şoselele din Pennsylvania, Kentucky, Ohio, Tennessee, Missouri şi Illinois, iar în ziua de 27 mai, în timpul concursului automobilistic desfăşurat sub auspiciile American-Clubului, pe şoseaua din Wisconsin, după care a dispărut.

În prima săptămână a lunii iunie, o navă care se deplasa cu mare viteză a străbătut apele teritoriale ale Noii Anglii între Capul Nord şi Capul Sabie, fiind mai insistent semnalată în dreptul portului Boston, după care a dispărut. Tot în luna iunie, în cea de-a doua jumătate a ei, un submersibil a manevrat în adâncurile lacului Kirdall din Kansas, după care a dispărut.

Totul ne îndreptăţeşte să credem că cele trei vehicule mai sus arătate au fost construite de acelaşi inventator, deşi s-ar putea ca de fapt să fie vorba de un singur aparat, capabil în egală măsură să circule pe uscat şi să navigheze pe mare, ca şi în adâncul mării.

Adresăm pe această cale numitului inventator, oricine ar fi el, o propunere în vederea achiziţionării aparatului respectiv.

Invitându-l să iasă din anonimat, îl rugăm totodată să indice preţul de la care ar consimţi să înceapă negocierile cu guvernul american şi să trimită cât de curând un răspuns Ia următoarea adresă: Palatul Poliţiei, Washington, districtul Columbia, Statele Unite ale Americii”.

Aşa glăsuia anunţul tipărit cu litere groase în ziare. Era mai mult ca sigur, deci, că foarte curând avea să pice sub ochii celui în cauză, oriunde s-ar fi aflat el în momentul acela. Şi, citindu-l, acesta nu putea să nu răspundă ori albă, ori neagră, deşi ce motiv ar fi avut să nu accepte o asemenea ofertă…?

Nu ne mai rămânea, prin urmare, decât să aşteptăm răspunsul lui.

E lesne de închipuit cât de aprig fu aţâţata curiozitatea mulţimii. Din faptul dimineţii şi până seara, lumea se înghesuia, gălăgioasă şi lacomă de noutăţi, în faţa palatului poliţiei, pândind sosirea unei scrisori sau a unei telegrame. Reporterii nu se dezlipeau o clipă din loc. câtă cinste, dar şi ce pleaşcă ar fi fost pentru ziarul care ar fi publicat înaintea tuturor mult comentata ştire!… Era doar vorba de aflat numele şi situaţia necunoscutului dispărut fără urmă şi dacă într-adevăr accepta să intre în tratative cu guvernul federaţiei americane… Se înţelege de la sine că America era dispusă să nu se uite la bani. Nu se putea spune că duce lipsă de milioane şi, la o adică, miliardarii ei erau gata să deschidă larg uşile caselor de fier veşnic pline…!

Trecu astfel o zi încheiată. O zi ce multor oameni, mai nerăbdători şi mai nervoşi din fire, li se va fi părut că ţinuse mai mult de douăzeci şi patru de ore şi că orele la rândul lor se lungiseră peste limita celor şaizeci de minute!

Nu sosise nici un răspuns, nici scrisoare, nici telegramă. Şi nici în noaptea următoare. Şi tot aşa trei zile în şir!

Se întâmplă atunci ceea ce era de aşteptat c-o să se întâmple. Cablogramele răspândiseră în Europa vestea propunerilor americane. Iar diferitele state de pe Vechiul Continent se găsiseră şi ele dornice să profite de foloasele acestei invenţii. De ce, aşadar, nu i-ar face concurenţă, căutând să intre în posesia unui aparat, de pe urma căruia se puteau obţine avantaje atât de mari?… De ce să nu se arunce la rându-le în luptă, punând milioanele lor la bătaie…?

Într-adevăr, marile puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Italia, Austria, Germania, se pregăteau să intre în acţiune. Numai ţările mai mărunte nu se încumetau să se avânte într-o bătălie ce le-ar fi ruinat bugetul. Anunţuri, aidoma celor publicate în Statele Unite, apărură şi în presa europeană. Aşa că, până la urmă, nu depindea decât de bunul plac al „şoferului”' năzdrăvan ca să devină rivalul unor mari financiari ca Gould, Morgan, Astor, Vanderbilt sau Rothschild, din Franţa, din Anglia sau din Austria!

Şi cum personajul în cauză nu dădea nici un semn de viaţă, i se făcură propuneri categorice pentru a-l îndupleca să împrăştie misterul în care se învăluise. Lumea întreagă se transformă într-o piaţă publică, o bursă universală, în care se desfăşurau cele mai fantastice licitaţii. De două ori pe zi se publicau cursurile care erau în necontenită creştere, mereu venind să se adauge alte milioane.

În cele din urmă, Statele Unite câştigară lupta, în urma unei şedinţe, rămasă de pomină a Congresului, în care se votă suma de douăzeci de milioane de dolari, adică o sută de milioane de franci.

Ei bine, nu se găsi nici un singur cetăţean american, din orice pătură a societăţii ar fi făcut parte, care să cârtească împotriva unei asemenea risipe, considerând că s-a mers prea departe, atât de mare preţ se punea pe achiziţionarea acestui miraculos mijloc de locomoţie. Şi-n primul rând eu, care toată ziua îi tocam la ureche lui Grad, biata bătrână, că oricum maşina „făcea mai mult decât atâta”!

Probabil însă că ţările celelalte nu erau de aceeaşi părere, fiindcă ofertele lor se opriră mai jos de suma asta. Şi, cum era de aşteptat, concurenţa înfrântă îşi vărsă focul, trăncănind verzi şi uscate… Că inventatorul n-o să se dea niciodată în vileag… Că nici nu există… Şi nici n-a existat vreodată… Că nu e decât un şarlatan de prima mână… De altminteri, cine poate să ştie dacă nu s-o fi dus de râpă cu maşină cu tot şi-o fi zăcând acum în fundul unei prăpăstii sau dacă marea nu-l va fi înghiţit în adâncurile ei… Ziarele din Lumea Veche, care mai de care, scorneau la palavre cu nemiluita.

Din păcate însă timpul trecea. Nici o veste din partea omului nostru, nici măcar un rând… Nu mai fusese nicăieri semnalat… Nimeni nu-l mai văzuse din ziua când dăduse o raită pe malul Lacului Superior…!

Dinspre partea mea, vă mărturisesc că, neştiind ce să mai cred până la urmă, începusem să deznădăjduiesc că istoria asta atât de ciudată va putea fi descâlcită cândva.

Iată însă că în dimineaţa zilei de 15 iulie, în cutia poştală de la palatul poliţiei se găsi o scrisoare netimbrată.

După ce autorităţile luară cunoştinţă de cuprinsul ei, textul fu comunicat ziarelor din Washington, care se grăbiră să-l publice într-un număr special, împreună cu un facsimil după originalul respectiv.

Scrisoarea era formulată în felul următor: