Capitolul X.

SCOS DE SUB SCUTUL LEGII.

Aşa suna răspunsul adresat guvernului Statelor Unite şi depus la palatul poliţiei, fără să se fi recurs la serviciile poştei. Cât priveşte persoana care îl lăsase acolo, în noaptea de 14 spre 15 iulie, nimeni n-o zărise.

Cu toate acestea fuseseră destui curioşi care stătuseră de strajă, nerăbdători, în preajma palatului, de la scăpătatul soarelui şi până în zorii zilei. Ce-i drept însă cum ar fi putut să-l vadă pe aducătorul scrisorii cu pricina – care era poate chiar autorul ei – furişându-se pe lângă ziduri şi strecurând-o în cutie?… Era întuneric beznă, o noapte cu lună nouă. Nu se zărea nimic de pe un trotuar pe altul.

După cum am mai spus, scrisoarea apăruse în facsimil în ziarele cărora autorităţile avuseseră grijă să le comunice din capul locului textul. Să nu vă închipuiţi însă că în primul moment se va fi gândit cineva dintre cei ce-o citiseră: „Trebuie să fie o glumă proaspăt făcută de cine ştie ce nătărău!”

Nu, asta era impresia pe care o avusesem eu când primisem, cu vreo cinci săptămâni mai înainte, scrisoarea trimisă de pe Great-Eyry. Dar, la drept vorbind, impresia asta mai dăinuia şi acum?… Nu cumva, între timp, chibzuind mai bine lucrurile, se modificase cât de cât?… În orice caz, nu mai eram chiar aşa sigur ca la început şi, în realitate, nu prea ştiam ce să cred.

De altfel, la Washington, ca în oricare alt punct de pe teritoriul Statelor Unite, părerea ce stăruia era cu totul alta. Ceea ce, în definitiv, era foarte firesc. Aşa că, dat fiind starea generală de spirit, dacă s-ar fi găsit cineva să susţină că mesajul respectiv nu trebuie luat în serios, mai toată lumea ar fi sărit să-i răspundă: „Ba nu, aici nu poate fi vorba de mâna unui şarlatan. E scrisă chiar de inventatorul maşinii nălucă!”

Aşadar, datorită unei mentalităţi curioase – deşi, în fond, lesne de înţeles – ce prinsese rădăcini, pentru nimeni nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială în privinţa asta. Toate întâmplările ciudate din ultimul timp, pentru care nu se găsea nici o cheie, aveau acum o explicaţie precisă.

Şi să vă spun în ce fel:

Dacă inventatorul dispăruse de o bucată de vreme, cu această nouă ispravă dădea iarăşi semne de viaţă… Nici vorbă deci să fi suferit vreun accident care-i pricinuise moartea, dimpotrivă, se pusese la adăpost într-un loc, pe care poliţia nu reuşise să-l descopere… Şi atunci se gândise totuşi să răspundă la propunerile guvernului, scriind misiva de mai sus… Dar, în loc s-o fi pus la poştă, într-o localitate oarecare, de unde, fireşte, ar fi ajuns la adresa indicată, socotise cu cale să vină el însuşi s-o aducă în capitala Statelor Unite, depunând-o cu mâna lui, aşa cum se arăta în comunicatul oficial, la palatul poliţiei.

Ei bine, dacă omul nostru se bizuise cumva că această nouă mărturie a existenţei sale va face oarecare vâlvă în cele două Lumi,dorinţa avea să i se împlinească mai mult chiar decât s-ar fi aşteptat. În ziua respectivă, milioane de oameni citiră şi recitiră ziarul şi nici unuia dintre ei – ca să folosim expresia curentă – „nu-i veni să-şi creadă ochilor”, deşi avea litera tipărită în faţă.

Scrisoarea pe care o cercetam mereu, cuvânt cu cuvânt, era scrisă cu trăsături apăsate. Fără îndoială că un grafolog ar fi desluşit în rândurile aşternute pe hârtie mărturiile unui temperament impulsiv, ale unui caracter mai colţuros.

Deodată îmi scăpă un strigăt, pe care din fericire Grad nu-l auzi. Cum de nu observasem mai curând asemănarea dintre scrisul ce-l aveam sub ochi şi felul cum erau însăilate literele în scrisoarea venită din Morganton?

Şi pe urmă – o coincidenţă şi mai semnificativă – majusculele ce ţineau loc de semnătură nu erau chiar iniţialele cuvintelor „Stăpânul Lumii”? Iar mesajul în chestiune unde fusese scris?… Pe bordul Nălucii… Numele acesta nu putea fi decât al aparatului cu triplă întrebuinţare, aflat sub comanda misteriosului căpitan…!

Aşadar, rândurile de faţă erau aşternute de aceeaşi mână care mă ameninţa cu străşnicie, în prima scrisoare, în cazul când m-aş fi încumetat să reînnoiesc tentativa de pe Great-Eyry…!

Mă ridicai să iau din sertarul biroului misiva din 13 iunie pe care o pusei alături de facsimilul publicat în ziare… Nu mai încăpea nici o îndoială! Acelaşi scris curios, dovadă că mâna era aceeaşi!

Îmi pusei deci creierul sub teasc, căutând să stabilesc consecinţele similitudinii, pe care deocamdată numai eu o cunoşteam, scrisului din cele două mesaje, care fără doar şi poate fuseseră trimise de comandantul Nălucii – vajnic nume, dar pe deplin meritat…!

Aşa stând lucrurile, mă întrebam dacă nu cumva această coincidenţă nu mi-ar îngădui să reîncep cercetările în condiţii mai puţin îndoielnice?… Şi dacă nu cumva de astă dată vom reuşi să trimitem agenţii noştri pe nişte urme mai sigure, care să-i ducă la ţintă…?

Şi, în sfârşit, ce legătură putea să existe între Năluca şi Great-Eyry; ce raporturi se puteau stabili între fenomenele petrecute în Munţii Albaştri şi nu mai puţin fenomenalele apariţii ale maşinii năzdrăvane?

Făcui ceea ce trebuia să fac în cazul de faţă şi, cu scrisoarea în buzunar, o pornii în grabă spre palatul poliţiei.

Mă interesai dacă domnul Ward era la dânsul în birou. Răspunsul fiind afirmativ, mă dusei întins acolo, ciocănii în uşă ceva mai tăricel, poate, decât s-ar fi cuvenit şi, auzind „intră!” dădui buzna înăuntru şi mă oprii gâfâind în faţa şefului meu.

Domnul Ward tocmai avea înaintea ochilor scrisoarea publicată în ziare, nu facsimilul, ci originalul însuşi depus la poliţie, în cutia de la intrare.

— Ai aflat ceva, Strock…?

— Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Ward!

Scosesem din buzunar scrisoarea cu iniţialele.

Domnul Ward o luă în mână, se uită la ea şi, înainte de a se apuca s-o citească, mă întrebă:

— Ce-i asta?

— O scrisoare semnată cu iniţiale, după cum vă puteţi da seama…

— Şi de unde a fost trimisă?

— De la oficiul din Morganton, din Carolina de Nord…

— Când ai primit-o…?

— La 13 iunie… E aproape o lună…

— Şi ce-ai crezut la început, când ai primit-o…?

— Că, probabil, e o glumă proastă…

— Dar… acum… Strock?

— Cred exact ceea ce o să credeţi şi dumneavostră, cu siguranţă, domnule, după ce veţi afla ce cuprinde.

Şeful meu luă din nou în mână scrisoarea şi o citi până la capăt.

— Văd că-i semnată cu nişte iniţiale… observă dânsul.

— Da, domnule Ward, iniţiale care se întâmplă să fie chiar ale cuvintelor „Stăpânul Lumii” din facsimilul…

— Am aici originalul, îmi răspunse domnul Ward, ridicându-se de la birou.

— E limpede ca lumina zilei, adăugai eu, că ambele scrisori sunt ticluite de aceeaşi persoană…

— De aceeaşi, Strock…

— Vedeţi cu câtă străşnicie mă ameninţă, domnule Ward, în cazul când aş încerca din nou să pătrund în văgăuna de pe Great-Eyry…

— Da… te ameninţă cu moartea!… Dar ia spune-mi, Strock, e o lună de când ai primit scrisoarea asta… De ce nu mi-ai arătat-o până acum?

— Pentru că nu i-am dat nici un fel de importanţă… Azi, însă, când am citit-o pe astălaltă, trimisă de pe Năluca, vrând, nevrând, a trebuit s-o iau în serios…

— Şi foarte bine ai făcut, Strock. Faptul mi se pare că atârnă greu în balanţă şi chiar mă întreb dacă nu e cumva de natură să ne îndrepte pe urmele acestui individ curios…

— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare, domnule Ward…

— Numai că… Nu-mi dau seama ce legătură poate să fie între Năluca asta şi Great-Eyry?

— N-aş şti să vă spun şi nici nu mă taie capul…

— Nu există decât o singură explicaţie, continuă domnul Ward, ce-i drept destul de fragilă, ca să nu zic chiar imposibilă…

— Care?

— Poate că, cine ştie, acolo, pe Great-Eyry, inventatorul va fi găsit un loc mai ferit unde să-şi adăpostească ustensilele…

— Asta ar fi culmea!… exclamai eu. Şi cum face ca să intre… ori să iasă de acolo?… După câte mi-am dat seama cu ochii mei, domnule Ward, explicaţia dumneavoastră nu poate sta în picioare…

— Doar dacă nu cumva, Strock…

— Doar dacă?… îl îngânai eu.

— Dacă nu cumva aparatul construit de măria sa Stăpânul Lumii n-o fi având şi aripi care-i permit să-şi ia zborul spre adăpostul de pe Great-Eyry…!

La gândul că Năluca s-ar putea întrece în zbor cu vulturii şi cu pajurele, nu mă putui împiedica să nu-mi dau în vileag, printr-un gest brusc, neîncrederea şi, bineînţeles, domnul Ward nu mai stărui asupra acestei presupuneri…

De altminteri, se aplecase din nou asupra celor două scrisori pe care le compara între ele, examinând îndeaproape cu o mică lupă trăsăturile literelor, pentru a constata deplina lor similitudine. Nu numai mâna, ci chiar şi peniţa care le aşternuse pe hârtie fusese aceeaşi… Şi pe urmă corelaţia dintre iniţialele din primul mesaj şi „Stăpânul Lumii” din cel de-al doilea.

După ce stătu pe gânduri câteva clipe, domnul Ward îmi spuse:

— Scrisoarea dumitale, Strock, rămâne la mine. Acuma, într-adevăr, îmi vine să cred că ţi-e hărăzit să joci un rol destul de important în dezlegarea acestui caz atât de ciudat… Sau, mai bine-zis, acestor două cazuri!… Ce legătură poate fi între ele, zău dacă ştiu, totuşi cred că trebuia să existe o legătură… Şi fiindc-ai fost amestecat prima oară, n-ar fi de mirare să ai un amestec şi în problema de faţă…

— E tocmai ceea ce doresc şi eu, domnule Ward, şi să nu vă miraţi că auziţi asta din gura unui om curios…

— Ca dumneata, Strock!… Prea bine, aşa că nu pot decât să-ţi spun încă o dată: fii gata s-o porneşti la primul semnal.

Părăsii deci palatul poliţiei cu sentimentul că în scurtă vreme se va face iarăşi apel la serviciile mele, în care caz domnul Ward se putea bizui că agenţii mei şi cu mine, în mai puţin de un ceas, vom fi pe drum.

Între timp, spiritele erau tot mai agitate în urma refuzului cu care căpitanul Nălucii întâmpinase propunerea guvernului american. Opinia publică cerea să se ia măsuri, de asta îşi da seama toată lumea, atât la Casa Albă cât şi la minister… La drept vorbind însă cum, în ce fel?… De unde să-l scoţi pe Stăpânul Lumii şi, presupunând chiar că ar fi ieşit din nou la iveală, cum să poţi pune mâna pe el?… Erau atâtea lucruri inexplicabile în toate împrejurările în care se arătase! Că maşina construită de el era capabilă să atingă o viteză uluitoare, nu mai încăpea nici o îndoială. Dar în ce mod reuşise să pătrundă în lacul Kirdall, care nu avea nici un fel de comunicaţie cu vreo altă întindere de apă, şi cum ieşise de acolo? Ultima oară fusese semnalată apariţia ei la suprafaţa Lacului Superior, după cum am mai spus, fără ca s-o fi zărit cineva măcar într-un singur punct, pe parcursul de opt sute de mile dintre cele două lacuri…!

Într-adevăr, straşnică încurcătură şi ce de ciudăţenii ce nu puteau fi lămurite! Un motiv mai mult ca să se meargă până în pânzele albe… Din moment ce milioanele nu avuseseră nici o trecere, nu mai rămânea decât să se recurgă la forţă… Nici inventatorul şi nici invenţia lui, aşa cum declarase el însuşi, nu erau de vânzare, şi toată lumea ştia cu câtă aroganţă îşi exprimase refuzul şi pe ce ton ameninţător!… Prea bine! De azi înainte avea să fie socotit în rând cu răufăcătorii şi orice măsură s-ar fi luat împotriva lui, pentru a-l împiedica să pricinuiască vreun rău, toate mijloacele erau legitime… Era într-adevăr necesar pentru siguranţa cetăţenilor, şi nu numai a celor de pe continentul american, dar a tuturor locuitorilor de pe glob… cât priveşte bănuiala că şi-ar fi găsit sfârşitul într-o catastrofă, nu mai avea nici un temei, de când cu faimoasa scrisoare din 15 iulie. Omul trăia, era teafăr, sănătos, constituind un pericol public, un pericol de fiece clipă…!

Sub influenţa acestor opinii, guvernul publică în ziare anunţul următor: „Deoarece comandantul Nălucii refuză orice tratative pentru cesionarea secretului său, cu toate milioanele ce i s-au oferii în schimb, deoarece modul în care înţelege să folosească invenţia lui constituie un pericol împotriva căruia nu avem nici o posibilitate de a ne apăra, numitul comandant este scos de sub sculul legii. Orice măsuri luate cu scopul de a distruge atât aparatul, cât şi pe inventator sunt dinainte autorizate”.

Era o adevărată declaraţie de război, un război necruţător împotriva acestui Stăpân al Lumii, care se bizuia chiar atât de mult pe forţele lui, încât îşi îngăduia să înfrunte o naţiune întreagă, naţiunea americană!

Începând din ziua respectivă, premii de o valoare considerabilă erau făgăduite oricui avea să descopere ascunzişul periculosului individ, oricui ar fi reuşit să-l prindă, oricui ar fi descotorosit teritoriul ţării de prezenţa lui.

Aşa se înfăţişa situaţia în cea de-a doua jumătate a lunii iulie. Chibzuind însă bine lucrurile, ce altă concluzie se putea trage decât că numai întâmplarea era în măsură să găsească o ieşire din acest impas? Nu trebuia oare, înainte de toate, ca individul în cauză „scos de sub scutul legii” să iasă iar la iveală în cutare sau cutare loc, să fie zărit şi semnalat de cineva, nu trebuia, de asemenea, ca împrejurările să fie de aşa fel, încât să înlesnească arestarea lui?… Căci, vezi bine, aparatul nu putea fi capturat atâta timp cât ar fi circulat în chip de automobil pe uscat, în chip de vapor pe mare sau ca submarin pe sub apă! Sigur că nu! Trebuia surprins fără veste, înainte de a fi apucat s-o şteargă din loc, dispărând fără urmă datorită vitezei lui, pe care nu reuşea s-o atingă nici un alt mijloc de locomoţie din câte se cunoşteau.

Eram deci tot timpul pe picior de plecare, aşteptând doar un ordin din partea domnului Ward ca s-o pornesc la drum împreună cu agenţii mei. Ordinul însă nu mai sosea, şi pe bună dreptate, dat fiind că cel pe care-l viza nu voia deloc să se arate la faţă.

Luna iulie se apropia de sfârşit. Ziarele încă mai discutau subiectul acesta, despre care aveau mereu ceva de împărtăşit cititorilor. când şi când soseau informaţii proaspete, ce aţâţau peste măsură curiozitatea mulţimii. Mereu erau indicate alte făgaşuri.

În fond însă nimic serios. Telegramele se încrucişau în zbor, de la un capăt la altul al ţării, contrazicându-se şi anulându-se reciproc. Se înţelege de la sine, de altfel, că momeala unor premii colosale trebuia să dea naştere la tot felul de erori, unele săvârşite cu cele mai bune intenţii. Într-o zi era semnalat nu ştiu unde un vehicul care trecuse ca o trombă… într-altă zi, un vapor care răsărise la suprafaţa unuia din nenumăratele lacuri ale Americii… Pe urmă, un submersibil care manevra în apropiere de litoral… De fapt, toate nu erau decât rodul imaginaţiei înfierbântate a unor oameni surescitaţi şi, în acelaşi timp, înspăimântaţi, care aveau tot felul de năluciri, privind lucrurile prin lentila măritoare a premiilor…!

În sfârşit,în ziua de 29 iulie, şeful meu îmi trimise vorbă să trec de urgenţă pe la birou.

Douăzeci de minute mai apoi ne aflam faţă-n faţă.

— Până-ntr-o oră trebuie să pleci, Strock… mă încunoştiinţa dânsul.

— Unde?

— La Toledo.

— L-a văzut cineva?

— Da… O să capeţi acolo informaţii.

— Peste un ceas, agenţii mei şi cu mine vom fi pe drum.

— Bine, Strock, şi de astă dată îţi ordon categoric…

— Ordonaţi, domnule Ward.

— Să reuşeşti, Strock!… Să reuşeşti!