Capitolul XI.

ÎN EXPEDIŢIE.

Aşadar, căpitanul-nălucă fusese iar semnalat într-un punct de pe teritoriul Statelor Unite. Nici prin gând nu-i trecuse să dea o raită pe şoselele sau prin mările europene. Şi cu toate că nu i-ar fi trebuit nici patru zile ca să traverseze Atlanticul, nu catadicsise s-o facă… Să-şi fi statornicit, oare, câmpul de experienţă numai pe pământul Americii, de unde se putea trage concluzia că şi el era american de origine?

Să nu vă miraţi dacă insist atât asupra faptului că submersibilul ar fi putut desigur să străbată cu înlesnire noianul de apă ce desparte Noul Continent de coastele Vechiului Continent. Fără a mai pune la socoteală că viteza cu care se deplasa îi îngăduia să facă o călătorie de scurtă durată în comparaţie cu posibilităţile de deplasare ale celor mai rapide pacheboturi ale Angliei, Franţei sau Germaniei, nu avea să se teamă, în definitiv, de niciunul din neajunsurile pricinuite de furtunile ce bântuie în largul oceanului. Hula marină, bunăoară, era aproape inexistentă pentru el, fiindcă în orice clipă putea părăsi foarte simplu suprafaţa apei, ca să găsească o zonă de calm absolut, la o adâncime de aproximativ douăzeci de picioare.

Cert este însă că nu încercase să treacă Atlanticul şi în ipoteza că am fi reuşit să-l capturăm, treaba asta nu putea să se întâmple decât în Ohio, deoarece oraşul Toledo se afla în cuprinsul acestui stat.

De altminteri, secretul fusese păstrat cu străşnicie, nefiind cunoscut decât la palatul poliţiei şi de agentul care transmisese ştirea şi cu care urma să intru în legătură. Nici un ziar nu apucase să prindă din zbor o veste pe care cu siguranţă ar fi plătit-o cu bani buni. Nu trebuia cu nici un chip să fie dată în vileag până ce expediţia noastră nu-şi va fi atins ţelul. Fireşte că nici eu şi nici însoţitorii mei n-am fi suflat un cuvânt.

Agentul spre care fusesem îndrumat cu un mandat din partea domnului Ward se numea Arthur Wells şi mă aştepta la Toledo.

După cum se ştie, ne făcusem de o bucată de vreme pregătirile de plecare. Tot bagajul nostru era alcătuit din trei valize destul de uşoare, în eventualitatea că am fi fost nevoiţi să lipsim un timp mai îndelungat. John Hart şi Nab Walker avuseseră grijă să se înarmeze cu câte un revolver portativ. Mă grăbii deci să-i imit. Cine ştie dacă, la un moment dat, nu eram obligaţi să trecem la atac sau să ne apărăm…?

Oraşul Toledo se află aşezat pe malul lacului Erie, la extremitatea dinspre Ohio, acolo unde apele lui încep a scălda hotarul nordic al statului respectiv. În timpul nopţii, rapidul, în care ni se reţinuseră trei locuri, străbătu West Virginia şi Ohio. Şi, fără să fi suferit nici cea mai mică întârziere, la orele opt dimineaţa, locomotiva se oprea în gara Toledo.

Arthur Wells ne aştepta pe peron. Înştiinţat din vreme de sosirea inspectorului principal Strock, fusese nerăbdător, după cum îmi mărturisi, să intre cât mai degrabă în legătură cu mine, adică tocmai ceea ce doream şi eu.

Abia apucasem să cobor din vagon şi, văzându-l cum rătăcea cu privirile din călător în călător, îmi dădui seama că trebuie să fie omul meu.

Mă îndreptai deci spre el.

— Domnul Wells?… întrebai eu.

— Domnul Strock…?

— Da, eu.

— La dispoziţia dumneavoastră… adăugă domnul Wells.

— E nevoie cumva să rămânem câteva ceasuri la Toledo?… întrebai în continuare.

— Nu, dacă-mi permiteţi, domnule Strock… În faţa gării aşteaptă un brec tras de doi telegari sprinteni; ar trebui, cred, să plecăm chiar acum, dacă vrem să ajungem la faţa locului până nu se înserează.

— Bine, mergem atunci cu dumneata, îi răspunsei, făcându-le semn celor doi agenţi să ne urmeze. E departe?

— Vreo douăzeci de mile…

— Şi cum se numeşte locul?

— E vorba de golful Black-Rock.

Dar, cu toate că trebuia să punem cât mai curând piciorul pe ţărmul acestui golf, socotirăm de cuviinţă să căutăm un hotel unde să ne lăsăm valizele.

Într-un oraş cu o sută treizeci de mii de locuitori, găsirăm destul de uşor ceea ce ne trebuia, mulţumită domnului Wells.

Trăsura ne duse la White-Hotel şi, după ce luarăm ceva în gură, la orele zece o şi pornirăm la drum.

Brecul avea patru locuri, în afară de cel pe care-l ocupa vizitiul. Merindele, puse la păstrare în lada trăsurii, ne puteau ajunge la nevoie pentru câteva zile.

Ţărmul micului golf Black-Rock, cu desăvârşire pustiu, deoarece nici ţăranii din împrejurimi şi nici pescarii nu obişnuiau să vină prin partea locului, nu ne putea oferi nici cea mai modestă ospitalitate. Nici han în care să ne astâmpărăm foamea, nici cameră în care să ne odihnim. Şi ne aflam chiar în toiul căldurilor estivale, în luna iulie, tocmai când soarele dogoreşte mai tare. în ceea ce privea climatul, deci, nu trebuia să ne speriem dacă am fi fost cumva nevoiţi să petrecem o noapte sau două sub cerul liber.

Mai mult ca sigur însă că, în cazul când încercarea noastră era sortită izbânzii, în câteva ceasuri totul era terminat. Sau, prins pe nepusă masă, căpitanul Nălucii nu mai apuca să scape cu fuga, sau îşi şi luase tălpăşiţa şi atunci trebuia să ne lăsăm păgubaşi, fiindcă nu mai puteam trage nădejde să-1 arestăm.

Arthur Wells, om la vreo patruzeci de ani, era unul din cei mai capabili agenţi ai poliţiei Statelor Unite. Vânjos, îndrăzneţ, plin de iniţiativă şi cu sânge rece, îşi dovedise în repetate rânduri destoinicia, uneori punându-şi în primejdie viaţa. Wells se bucura de toată încrederea şefilor săi, care puneau mare preţ pe serviciile lui. Venise cu o misiune la Toledo, pentru o pricină cu totul diferită, când întâmplarea îl pusese pe urmele Nălucii.

Sub biciul vizitiului, brecul înainta cu repeziciune pe ţărmul lacului Erie, în direcţia sud-vest, spre extremitatea acestuia. Desfăşurat ca o pânză, lacul este situat între teritoriul canadian şi statele Ohio, Pennsylvania şi New York. Şi cred că nu-i de prisos, pentru cele ce urmează, să arăt poziţia geografică, adâncimea şi întinderea lui, precum şi apele curgătoare ce-l alimentează, ca şi canalele prin care îşi revarsă surplusul.

Lacul Erie arc o suprafaţă de douăzeci şi patru de mii şapte sule şaizeci şi opt de kilometri în cap. Dată fiind altitudinea la care se află, suprafaţa lui este cu aproape şase sute de picioare deasupra nivelului mării. Comunică, în partea de nord-vest, cu lacul Huron şi cu lacul Saint-Clair, ale căror ape le primeşte, şi cu râul Detroit ce se varsă în el. În afară de aceştia, mai are o serie de afluenţi mai puţin importanţi ca Rocky, Guyahoga, Black-River. La rândul său, lacul Erie se varsă, la nord-est, în lacul Ontario, prin intermediul râului Niagara cu vestitele Iui cataracte.

Cea mai mare adâncime stabilită prin sondajele efectuate în lacul Erie este de o sută treizeci şi cinci de picioare. Vă daţi seama deci ce noian de apă trebuie să fie acolo. în definitiv ne aflam într-o regiune unică în felul ei, regiunea măreţelor lacuri ce se ţin lanţ la graniţa dintre teritoriul canadian şi Statele Unite ale Americii.

Cu toate că prin aceste ţinuturi trece paralela patruzeci, clima este deosebit de aspră în timpul iernii şi curenţii de aer din zona arctică, neavând de înfruntat nici un obstacol în cale, bântuie cu o putere năprasnică. Aşadar, nu trebuie să vă miraţi dacă am să vă spun că, în fiecare an, începând din noiembrie şi până în aprilie, anul următor, lacul Erie este îngheţat tun pe toată suprafaţa lui.25

Cele mai importante oraşe situate pe ţărmurile acestui lac uriaş sunt: Buffalo, pe teritoriul statului New York, şi Toledo, primul în partea de est, celălalt la extremitatea lui apuseană, apoi la sud, Cleveland şi Sandusky, ambele pe teritoriul statului Ohio. În afară de acestea, pe malurile lui s-au înfiripat o seamă de aşezări mai puţin însemnate, târguri mai mici sau sate. De aceea, există o activitate comercială destul de intensă pe aceste meleaguri, traficul anual pe lacul Erie ridicându-se,potrivit aprecierilor făcute, la nu mai puţin de două milioane două sute de mii de dolari.

Drumul pe care mergea brecul era plin de cotituri, şerpuind de-a lungul sinuozităţilor ţărmului dantelat.

În timp ce vizitiul zorea caii, mânându-i la trap, din vorbă în vorbă, ajunsei să aflu din gura lui Arthur Wells faptele ce prilejuiseră telegrama trimisă poliţiei din Washingţon.

Cu patruzeci şi opt de ore în urmă, adică în după-amiaza zilei de 27 iulie, Wells se îndrepta călare spre un mic târguşor, anume Hearly, şi pe drum, la o distanţă de vreo cinci mile de locul unde ne aflam, în timp ce trecea printr-un crâng, observase un submarin care se ridica la suprafaţa lacului. Strunise calul, descălecase şi, dându-se după un hăţiş, putuse să vadă cu ochii lui submarinul înaintând spre ţărmul golfului Black-Rock, pentru a se opri în cele din urmă. Vasul, ce ieşise tocmai din apă şi acostase, să fi fost cumva însuşi vaporul nălucă, cel ce se arătase cândva în dreptul portului Boston, cel ce îşi manifestase mai apoi prezenţa în lacul Kirdall…?

În clipa când submersibilul ajunsese la poalele stâncilor, doi oameni săriseră pe ţărm. Unul din ei n-o fi fost chiar Stăpânul Lumii, despre care nu se mai auzise nimic în ultimul timp, de când fusese semnalat pe Lacul Superior, iar submersibilul ce răsărise din adâncul lacului Erie, însăşi misterioasa Nălucă…?

— Eram singur, îmi explică Wells. Singur la marginea golfului… Dacă aţi fi fost şi dumneavoastră, domnule Strock, împreună cu agenţii, am fi putut încerca, aşa, patru contra doi, să dăm lovitura şi să-i umflăm pe cei doi pasageri, până nu apucau să se îmbarce iar şi s-o ia ia sănătoasa…

— Mai încape vorbă? îi răspunsei. Dar nu mai era nimeni altcineva pe bord?… N-are a face, să-i fi prins numai pe ăştia doi, poate c-am fi ajuns să ştim în sfârşit ce hram poartă…

— Mai ales, adăugă Wels, dacă unul din ei era într-adevăr căpitanul Nălucii…

— Singurul lucru de care mă tem însă, Wells, este ca nu cumva submarinul, oricare ar fi el, să fi părăsit, în lipsa dumitale, golful…

— Asta o s-o ştim abia peste, câteva ceasuri. Poate că s-o înduri Cerul să-l găsim tot acolo!… Şi atunci, la noapte, când s-o întuneca…

— Dar dumneata ce-ai făcut? îl descusui eu. N-ai rămas până seara în crâng?

— Nu!… Am plecat pe la cinci şi-n aceeaşi seară eram la Toledo, de unde am trimis imediat o telegramă la Washington…

— Şi ieri ai pornit-o din nou spre golful Black-Rock…?

— Da.

— Submarinul era tot acolo…?

— În acelaşi loc.

— Şi cei doi pasageri…?

— Şi cei doi pasageri… Trebuie să fi păţit ceva, bănuiesc, de-au venit aici, în cotlonul ăsta pustiu, vreo stricăciune care trebuia reparată.

— Probabil, încuviinţai eu. Cine ştie ce s-o fi stricat de n-au putut să ajungă până la bârlogul lor… Numai de-ar fi aşa…!

— Aşa trebuie să fie, vă spun eu, fiindcă o parte din calabalâcul de pe vas a fost cărat pe uscat şi, după câte am putut să observ fără să le dau de bănuit, îmi făcea impresia că se lucra pe bord…

— Cine lucra, numai indivizii aceia doi?

— Numai ei.

— Şi totuşi, îi răspunsei, crezi dumneata că-i posibil să manevrezi cu un echipaj de două persoane un aparat care merge cu asemenea viteză şi care când e vapor, când automobil, când submarin…?

— Nu cred, domnule Strock… Dar ce pot să fac dacă în ziua aceea n-am văzut nici un alt om, în afară de cei doi din ajun. De câteva ori au venit până în crângul unde stăteam la pândă, să taie nişte crengi ca să facă foc pe prundiş. E un loc atât de pustiu, încât nu visau să dea ochi cu nimeni.

— Spune-mi, i-ai putea recunoaşte?

— Ba bine că nu! Unul e de talie mijlocie, solid, cu o figură aspră, bărbos… celălalt mai mărunţel, scund şi gras… Pe la cinci am plecat iar, la fel ca-n ajun. Cum am sosit la Toledo mi s-a înmânat telegrama prin care domnul Ward mă înştiinţa că veniţi şi m-am dus la gară să v-aştept.

Un lucru era sigur deci: de treizeci şi şase de ore submersibilul poposise în golful Black-Rock, probabil în vederea unor reparaţii absolut necesare şi, dacă-aveam un dram de noroc, se putea să-l găsim tot acolo. Cât priveşte faptul că Năluca cutreiera acum lacul Erie, explicaţia era foarte simplă, aşa cum şi eu şi Arthur Wells recunoscurăm de comun acord. Ultima oară aparatul fusese observat la suprafaţa Lacului Superior. Iar distanţa dintre acesta din urmă şi lacul Erie putea fi parcursă fie pe uscat, prin reţeaua rutieră din Michigan, pe una din şoselele ce duc spre ţărmul occidental al lacului Erie, fie pe apă, mergând pe Detroit-River în sus, ba poate chiar şi pe sub apă. Totuşi, trecerea lui nu fusese nicăieri semnalată, pe una ori alta din aceste şosele, deşi locul era supravegheat de poliţie cu tot atâta seriozitate ca orice altă porţiune din teritoriul american. Nu mai rămânea, aşadar, decât ipoteza că, între timp, automobilul se transformase fie în vapor, fie în submarin, şi în aceste condiţii, căpitanul de vas împreună cu însoţitorii lui puteau foarte lesne să ajungă, fără să atragă atenţia, în largul lacului Erie.

Şi acum, dacă între timp Năluca părăsise golful sau dacă s-ar întâmpla s-o şteargă chiar de sub nasul nostru, tocmai când ne pregătisem s-o capturăm, însemna că partida era definitiv pierdută?… N-aş fi putut s-o spun. În orice caz ar fi fost serios compromisă.

Ştiam totuşi că, în momentul acela, în portul Buffalo, la capătul lacului Erie, se aflau două distrugătoare. Domnul Ward avusese grijă să mă încunoştiinţeze de lucrul acesta, înainte de plecarea mea din Washington. La nevoie, printr-o telegramă adresată comandanţilor, distrugătoarele puteau fi trimise pe urmele Nălucii. Dată fiind însă iuţeala cu care mergea, cine s-ar fi putut bizui s-o prindă din urmă sau, dacă s-ar fi preschimbat pe loc într-un submarin, cum mai puteai oare să-i vii de hac, în adâncul lacului Erie, unde probabil ar fi căutat imediat să se pună la adăpost?… Arthur Wells era şi el de acord că, în asemenea condiţii, lupta nu putea fi decât inegală şi că distrugătoarele nu aveau prea mulţi sorţi de izbândă. Dacă, aşadar, în noaptea următoare nu reuşeam să facem nimic, însemna că expediţia dăduse greş!

Wells îmi spusese că golful Black-Rock era un loc singuratic, pe unde rar întâlneai picior de om. Până şi drumul ce leagă Toledo cu târguşorul Hearley, aflat la o depărtare de câteva mile, îl ocolea, trecând mai pe departe. Aşa că, în clipa când va fi ajuns în dreptul golfului, brecul nostru nu putea fi zărit de pe ţărm. Şi când va fi sosit la liziera pădurii ce acoperea priveliştea lacului, putea foarte uşor să se tragă la umbra copacilor. Iar de acolo, după căderea nopţii, mă gândeam să merg, împreună cu însoţitorii mei, să ne aşezăm la pândă la marginea cealaltă, dinspre lac, a pădurii, de unde puteam observa cu uşurinţă tot ce se întâmpla în cuprinsul golfului.

Wells cunoştea, de altfel, destul de bine locurile. Fusese de câteva ori pe aici, de când se afla în Toledo. împresurat de stânci abrupte, cu pereţii aproape verticali, de care se spărgeau valurile, golful avea pe tot perimetrul o adâncime de treizeci de picioare.

Năluca putea deci să acosteze, fie în stare de imersiune, fie la suprafaţa apei. în vreo două, trei locuri numai, unde făcea câte o guşă, ţărmul se contopea cu fâşia de prundiş ce se întindea până la poalele sihlei, pe o lungime de vreo două sau trei sute de picioare.

Era şapte seara când brecul nostru, după un popas la jumătatea drumului, ajunse, în sfârşit, la liziera pădurii. Cum nu se întunecase bine afară, nu puteam deocamdată să ne apropiem de ţărm, chiar ferindu-ne pe după copaci. Ar fi însemnat să ne dăm de gol şi, în cazul când aparatul mai era tot acolo, în doi timpi şi trei mişcări, ar fi dispărut în larg, bineînţeles, cu condiţia ca între timp reparaţiile să fi fost terminate.

— Rămânem aici?… îl întrebai pe Wells, văzând că brecul se oprise în buza pădurii…

— Nu, domnule Strock! îmi răspunse agentul. E mai bine să ne aşezăm tabăra în pădure. Aşa putem fi siguri că n-au să prindă de veste…

— Şi crezi că trăsura poate răzbate printre copacii ăştia…?

— Poate, cum să nu, mă linişti Wells. Am cutreierat dumbrava în lung şi-n lat. Mai încolo, la vreo cinci, şase sute de paşi, se deschide un luminiş unde caii găsesc iarbă de păscut… când o fi destul de întuneric afară, o să coborâm pe prund, până la poalele stâncilor ce mărginesc golful.

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i urmez sfatul.

Intrarăm deci cu toţii în pădure. Caii fură purtaţi de căpăstru, în timp ce însoţitorii mei şi cu mine mergeam pe jos.

Pinii maritimi, stejarii cu frunze persistente, chiparoşii creşteau la întâmplare, în pâlcuri sau răzleţi, în desiş. Pe jos se întindea un covor gros de ierburi şi de frunze uscate. Coroanele înalte ale copacilor se întreţeseau atât de strâns, încât ultimele raze ale soarelui ce stătea să asfinţească nu izbuteau să răzbată prin ele. Nu se vedea nici urmă de drum, nici firicel de cărare. Cu toate astea, deşi poticnindu-se de câteva ori, brecul ajunse în mai puţin de zece minute la adăpost.

Încercuită de arbori înalţi, poiana se întindea ca o tipsie ovală, aşternută cu verdeaţă. Lumina nu amurgise încă şi umbrele nopţii aveau să coboare abia peste un ceas. Ne mai rămânea timp să ne pregătim pentru popas şi să ne odihnim un pic, după o călătorie destul de obositoare, pe un drum plin de hârtoape.

Bineînţeles, cu toţii ardeam de nerăbdare să dăm târcoale golfului, ca să vedem cu ochii noştri dacă Năluca se afla tot acolo… Prudenţa însă ne ţinu în frâu. Încă puţină răbdare şi, ocrotiţi de negura nopţii, puteam coborî pe ţărm, fără să bage nimeni de seamă. Cel puţin asta era părerea lui Wells şi socotii mai cuminte să-i dau ascultare.

Caii, deshămaţi şi lăsaţi să pască slobozi în poiană, aveau să rămână în paza vizitiului. După ce deschiseră lădiţa brecului, John Hart şi Nab Walker se apucară să scoată merindele, pe care le întinseră pe iarbă la rădăcina unui copac falnic, un chiparos de toată frumuseţea.

Ce-mi amintea de esenţele forestiere întâlnite în apropiere de Morganton şi de Pleasant-Garden. Eram flămânzi şi însetaţi. Aveam însă mâncare şi băutură din belşug. Pe urmă, ca să ne treacă timpul mai repede, aprinserăm pipele.

În adâncul pădurii domnea o linişte desăvârşită. Se stinsese şi ultimul ciripit de pasăre. Odată cu înserarea, briza începea să se domolească încetul cu încetul şi frunzele abia fremătau pe crengile din vârful copacilor. Îndată după scăpătatul soarelui, cerul prinse a se întuneca văzând cu ochii.

Mă uitai la ceas. Era opt şi jumătate.

— Ar fi timpul, Wells…

— Când vreţi dumneavoastră, domnule Strock.

— S-o pornim atunci.

I se puse în vedere vizitiului ca, în absenţa noastră, să nu lase caii să se depărteze de poiană.

Wells o porni înainte. Eu după el, urmat de John Hart şi Nab Walker. Era întuneric beznă şi cu mare greutate am fi nimerit drumul dacă nu l-am fi avut pe Wells călăuză.

În sfârşit, am ajuns la liziera pădurii. În faţa noastră se întinde prundişul scăldat de apele golfului Black-Rock.

E o linişte desăvârşită, totul în jur e pustiu. Putem, aşadar, să ne încumetăm a păşi mai departe fără teamă. Dacă într-adevăr Năluca a rămas pe loc, înseamnă că-i ancorată după stânci. Dar o mai fi oare şi acum tot acolo?… Asta-i întrebarea, unica întrebare, şi, simţind că se apropie deznodământul acestei istorii urmărite cu atâta înfrigurare, trebuie să mărturisesc că inima îmi bate ceva mai tare în piept.

Wells ne face semn să înaintăm… Prundişul scrâşneşte sub picioare… Nu avem de mers decât două sute de paşi, treabă de câteva minute, şi iată-ne la gura uneia din strâmtorile ce dau spre lac…

Nimic… Absolut nimic!… Locul în care Wells ştia că se afla, cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Năluca, e neted ca-n palmă!… Stăpânul Lumii a dispărut, aşadar, din golful Black-Rock!