Capitolul XII.

GOLFUL BLACK-ROCK.

Se ştie cât de uşor se lasă ispitită firea omenească de iluzii. Nici vorbă, se putea foarte bine ca aparatul căutat cu atâta stăruinţă să mai fie acolo. Bineînţeles, în cazul când acest aparat şi submersibilul pe care Wells îl zărise ieşind la suprafaţa apei, în după-amiaza zilei de 27 erau, într-adevăr, unul şi acelaşi lucru. Dacă sistemul său de locomoţie cu triplă utilizare suferise cumva o avarie ce-l împiedicase să se înapoieze, fie pe apă, fie pe uscat, la locul unde stătea ascuns de obicei, silindu-l să ancoreze în golful Black-Rock, ce concluzie puteam trage, văzând că, totuşi, nu mai era acolo?… Concluzia nu putea fi decât una singură, şi anume că, după ce fusese din nou pus la punct, aparatul plecase mai departe şi că părăsise deci limanul acesta al lacului Erie…

Ei bine, cu toate că erau suficiente motive ca lucrurile să se fi petrecut aşa, nimeni dintre noi nu voise să se gândească la eventualitatea aceasta, de-a lungul zilei ce acum se sfârşise. Nu! N-aveam nici cea mai mică îndoială că era vorba cu adevărat de Năluca, aşa cum nu ne puteam câtuşi de puţin îndoi că vasul rămăsese ancorat Ia poalele stâncilor, exact în locul unde Wells constatase că se află…

Vă închipuiţi, aşadar, dezamăgirea pe care o simţirăm, aş putea spune chiar disperarea noastră! Praful se alesese, va să zică, din toată expediţia! Chiar dacă Năluca mai naviga încă pe lac, la suprafaţa lui sau pe sub apă, încearcă numai să dai de ea, s-o ajungi din urmă, s-o capturezi! Era un lucru mai presus de puterile noastre, ba – de ce să ne amăgim fără rost? – mai presus de orice puteri omeneşti!

Wells şi cu mine încremenisem locului, abătuţi, în timp ce John Hart şi Nab Walker, care nu mai puteau de necaz, umblau de colo, colo, cercetând toate cotloanele golfului.

Şi când te gândeşti că ne luasem toate măsurile din timp, în aşa fel încât toţi sorţii de izbândă erau de partea noastră! Dacă, în momentul când sosiserăm la faţa locului, cei doi inşi, despre care ne vorbise Wells, s-ar fi aflat cumva pe mal, am fi putut, târându-ne pe brânci, să ne apropiem de ei şi, tăbărând asupra lor fără veste, să-i înşfăcăm până ce n-ar fi apucat să se îmbarce… Iar dacă se aflau pe bordul vasului, după stânci, i-am fi aşteptat să pună piciorul pe ţărm şi pe urmă nu era cine ştie ce mare scofală să le tăiem retragerea!… De vreme ce, atât în prima zi ca şi-n următoarea, Wells nu văzuse nici un alt om, în afară de aceştia doi, probabil că Năluca nu avea un echipaj mai numeros!

Aşa ne făcusem noi socoteala şi aşa ne gândisem să procedăm… Numai că, între timp, din păcate, Năluca o luase din loc!

Rămăsesem deci pironit la gura strâmtorii şi abia dacă mă mai învredniceam să schimb câte un cuvânt cu Wells. Dar mai era oare nevoie de vorbe ca să ne citim gândurile?… După ciuda din primul moment, încetul cu încetul, începea să ne copleşească mânia… Ce ghinion, să dăm greş de la primul pas şi, pe deasupra, să ne simţim incapabili de a continua expediţia sau de a lua lucrurile iar de la început!

Trecu aproape un ceas şi noi tot nu ne înduram să ne urnim din loc… Scotoceam stăruitor cu privirile negura nopţii… când şi când, o lucire pe care scăpărau undele tremura pe faţa lacului, ca să se stingă apoi, odată cu speranţele noastre. câteodată ni se părea că întrezărim profilându-se ceva în întuneric – umbra compactă a unui vapor ce venea spre noi… Alteori, iarăşi, parcă se făceau cercuri pe apă ca şi cum între ţărmurile golfului, undeva în adânc, s-ar fi mişcat ceva!… Dar toate aceste semne nedesluşite piereau numaidecât… Nu erau decât amăgiri ale simţurilor, năluci urzite de imaginaţia noastră ce bătea câmpii!

În cele din urmă însoţitorii noştri se înapoiară.

— Nu se vede nimic?… mă grăbii să-i întreb.

— Nimic, răspunse John Hart.

— Aţi cercetat golful jur împrejur…?

— Da, raportă Nab Walker, şi n-am zărit nici urmă din echipajul pe care domnul Wells zice că l-a observat!

— Să mai aşteptăm! spusei, căci nu mă puteam hotărî încă să mă întorc în pădure.

— În acelaşi moment însă, ne atrase atenţia nu ştiu ce freamăt, ce înfoia apele, prefirându-se până la poalele stâncilor.

— Parc-ar fi un clipocit de valuri, luă aminte Wells.

— Într-adevăr, recunoscui eu, coborând instinctiv glasul. Dar de unde valuri?… Briza aproape că nici nu se mai simte… Să fie ceva ce agită apa la suprafaţă…?

— Sau în adânc?… adăugă Wells, care se aplecase să audă mai bine.

Într-adevăr, pe drept cuvânt ne puteam întreba dacă nu era cumva un vapor, ale cărui maşini stârniseră frământarea asta, şi care se îndrepta spre ţărmul golfului.

Încremeniţi locului, fără o vorbă, ne sileam să răzbatem cu privirea prin bezna nopţii, în vreme ce clipocitul undelor, ce se spărgeau de stâncile ţărmului, se auzea din ce în ce mai stăruitor.

Între timp, John Hart şi Nab Walker se căţăraseră pe buza malului din dreapta. La rândul meu, pe brânci, ca să fiu cât mai aproape de faţa lacului, supravegheam frământarea apelor ce nu se potolea deloc. Dimpotrivă, se înteţea tot mai mult şi chiar începusem să desluşesc o bătaie ritmică, aidoma zgomotului iscat de o elice când se învârteşte.

— De astă dată nu mai încape nici o îndoială!… spuse Wells, aplecându-se către mine. E un vapor care vine spre noi…

— Cu siguranţă, îi răspunsei. Doar dacă în lacul Erie n-o fi trăind cumva niscaiva rechini sau cetacee…

— Nu… E vapor… o ţinea una şi bună Wells. O fi venind încoace, spre fundul golfului, sau vrea să acosteze mai aproape de gura lui…?

— Ziceai că l-ai văzut în două rânduri ancorat aici, nu-i aşa?

— Da, da, aici, domnule Strock.

— Ei bine, dacă-i vorba de acelaşi vas – şi nu cred că poate fi altul – nu văd pentru ce nu s-ar întoarce la locul lui…

— Uite-I… uite-l! spuse deodată Wells, arătând cu mâna spre deschizătura golfului.

Tovarăşii noştri de drum se înapoiaseră lângă noi. Lungiţi în nisip, câteşipatru priveam ţintă în direcţia indicată.

Vag de tot se întrezărea o umbră întunecată, ce se mişca prin pâcla nopţii. Umbra se apropia încet şi, pe cât ne puteam da seama, se alia cam la o distanţă de o ancablură spre nord-est. Abia dacă se auzea duduitul motorului. Poate că, după ce oprise maşinile, vaporul înainta acum doar în virtutea inerţiei…?

Aşadar, şi de astă dată, aparatul avea să mâie peste noapte, la fel ca-n ajun, în adâncul golfului, lângă liman!… De ce va fi ridicat, oare. ancora, plecând din locul acesta, ca până la urmă să se înapoieze iar aici?… Să li suferit cumva alte stricăciuni, din cauza cărora nu putea să iasă în larg?… Sau fusese, poate, nevoit să plece înainte de a se fi terminat reparaţiile?… Ce motiv îl silea să tragă iarăşi la ţărm? Ori, cine ştie, exista poate altă cauză invincibilă care-l împiedica, în cazul când s-ar fi transformat din nou în automobil, să se poată avânta în goana mare pe teritoriul statului Ohio…?

Toate aceste întrebări se învălmăşeau în mintea mea şi vă daţi seama, cred, că nu eram deloc în măsură să le dezleg.

Toate socotelile pe care ni le făceam, Wells şi cu mine, porneau de la convingerea că vasul respectiv era într-adevăr unul şi acelaşi cu aparatul condus de Stăpânul Lumii, adică Năluca, aşa cum menţionase chiar el în scrisoarea prin care declara că refuză propunerile guvernului.

Şi totuşi convingerea noastră era departe de a fi o certitudine, deşi nouă ni se părea că-i aşa…!

Oricum ar fi fost, vaporul se apropia mereu şi. judecind după faptul că îndrăznea să se aventureze prin strâmtorile astea, căpitanul, cu siguranţă, cunoştea ca-n palmă toate locurile prielnice navigaţiei din cuprinsul golfului Black-Rock. Nu se vedea nici un felinar la bord, nici o rază de lumină care să răzbată prin hublouri. când şi când doar, se auzea motorul care funcţiona cu presiune scăzută. Plescăitul valurilor era din ce în ce mai stăruitor şi în câteva minute, probabil, vasul avea să tragă „la chei”.

Să nu credeţi că expresia aceasta, folosită de obicei în porturi, nu şi-ar avea rostul aici. într-adevăr stâncile, aşa cum erau aşezate, alcătuiau o platformă, la vreo cinci, şase picioare mai sus de nivelul lacului, aşa încât locul era cum nu se poate mai potrivit pentru acostat.

— Să plecăm de aici!… spuse Wells apucându-mă de braţ.

— Nu! mă împotrivii eu. Să nu ne dăm cumva de gol. Mai bine să ne lipim de mal… să ne ascundem undeva într-un cotlon şi să aşteptăm.

— Atunci, vă urmăm.

Nu mai era nici un moment de pierdut. Încetul cu încetul, vasul se apropia de noi şi, pe puntea ce abia ieşea din apă, se desluşeau umbrele a doi oameni.

Se poate, oare, să nu fi fost, cu adevărat, decât doi inşi pe bord…?

După ce o luarăm înapoi prin gâtuitura săpată în mal, Wells, John Hart, Nab Walker şi cu mine începurăm să ne târâm de-a buşilea pe sub stânci. Ici şi colo se zărea căscându-se câte o văgăună. Mă strecurai cu Wells într-una din ele, iar cei doi agenţi îşi găsiră ascunziş într-alta.

Dacă oamenii din echipajul Nălucii coborau pe ţărm, nu aveau cum să ne vadă, acolo unde ne aflam, pe când noi puteam să-i vedem destul de bine şi să procedăm potrivit cu împrejurările.

După zgomotele ce ne veneau la ureche dinspre lac şi după cuvintele schimbate în limba engleză, ne dădeam seama că vasul acostase în sfârşit. O parâmă fu azvârlită chiar în dreptul gâtuiturii din care tocmai ieşisem.

Furişându-se până la gura ei, Wells observă că parâma era mânuită de unul din marinarii care sărise pe uscat pentru a trage vasul la edec.

Câteva minute mai târziu, prundişul scrâşni, frământat de paşi. Ieşind din gâtuitură, doi oameni se îndreptară spre liziera pădurii; mergeau unul după altul, luminându-şi drumul cu un felinar.

Ce căutau acolo, oare?… Nu cumva golful Black-Rock era locul în care poposea de obicei Năluca?… Poate că, cine ştie, căpitanul o fi avut alimente sau materiale depozitate în apropiere… Poate că se abătea pe acolo ca să se aprovizioneze, ori de câte ori itinerarul atât de capricios al călătoriilor sale îl purtau prin părţile acestea ale teritoriului Statelor Unite?… Era chiar atât de convins că pe aici nu călca picior de om şi că n-avea să se teamă că l-ar putea vedea cineva?

— Ce facem?… întrebă Wells.

— Să-i aşteptăm să vină înapoi şi atunci…

Rămăsei însă cu gura căscată de uimire, fără să mai pot spune un cuvânt.

Cei doi oameni de pe vas nu se aflau nici la treizeci de paşi depărtare, când unul dintre ei se întoarse brusc, lăsând să i se vadă chipul luminat din plin de felinarul pe care-l ţinea în mână…

Chipul era al unuia din indivizii ce stătuseră Ia pândă în faţa casei mele din Long-Street… Nu puteam să mă înşel!… Îl identificasem numaidecât, aşa cum l-ar fi identificat, de bună seamă, şi bătrâna mea slujnică… El era, da, într-adevăr, el era, unul din cei doi spioni pe care-i căutasem zadarnic, fără să le pot da de urmă!… De astă dată nu mai încăpea nici o îndoială că scrisoarea pe care o primisem venea din partea lor. Scrisoarea aceea, judecind după trăsăturile de condei, părea să fi fost aşternută pe hârtie de aceeaşi mână ca şi mesajul trimis de Stăpânul Lumii!… Şi, ca şi acest mesaj, fusese scrisă, probabil, pe bordul Nălucii!… Ce-i drept, ameninţările pe care le cuprindea se refereau la Great-Eyry, şi acest lucru mă făcea să mă întreb iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, ce legătură putea să existe între Great-Eyry şi Năluca…?

În câteva cuvinte, îl pusei la curent pe Wells cu cele întâmplate. Însoţitorul meu nu găsi altceva mai bun să-mi răspundă decât:

— Zău dacă mai înţeleg ceva…!

Între timp, cei doi inşi îşi văzuseră mai departe de drum spre liziera pădurii şi în curând se pierdură printre copaci.

— Numai de n-ar da peste trăsura noastră!… murmură Wells.

— N-aş crede, dacă nu se afundă mai adânc în pădure…

— Oricum… Dacă dau peste ea…?

— Au să se întoarcă înapoi să se îmbarce şi atunci putem foarte simplu să le aţinem calea.

Nu se auzea nici un zgomot de pe lac, din punctul în care acostase vasul. Ieşii afară din văgăună şi, trecând prin strâmtoare, mă oprii în dreptul grapinei ce se înfipsese în prundiş…

Vasul stătea la locul lui, liniştit, la capătul parâmei. Nici o licărire pe bord, nici ţipenie de om pe punte ca şi pe chei. Nu era oare cea mai bună ocazie?… Ce ne împiedica să sărim pe punte şi să aşteptăm acolo până se întorceau oamenii noştri?

— Domnule Strock… domnule Strock!

Era glasul lui Wells care mă chema.

Mă grăbii să fac stânga-mprejur şi să mă ghemuiesc în văgăună lângă el.

Poate că era prea târziu să mai punem stăpânire pe vas, dar cine ştie dacă încercarea noastră n-ar fi dat greş în cazul când se aflau şi alţi oameni pe bord…?

Fapt este că, între timp, cel cu felinarul împreună cu însoţitorul lui se arătaseră iar la liziera pădurii şi coborau acum pe prundiş, spre marginea lacului. Cu siguranţă că nu descoperiseră nimic suspect. Cărând fiecare câte un balot, se strecurară prin gâtuitură şi se opriră la poalele stâncilor teşite ca o platformă.

În momentul acela se auzi un glas strigând:

— Dumneata eşti, căpitane…?

— Da! răsună răspunsul.

Wells se aplecă la urechea mea să-mi spună:

— Sunt trei…

— Poate chiar patru… adăugai cu, dacă nu cinci ori şase!

Lucrurile începeau, aşadar, să se complice. Puteam noi să dăm piept cu un echipaj atât de numeros?… În orice caz, cea mai mică imprudenţă ne-ar fi costat scump!… Acum că se înapoiaseră la vas, ce aveau de gând oare să facă cei doi? Să se îmbarce cu baloturi, cu tot?… Şi după aceea ce-o să se întâmple: vaporul o să ridice ancora şi-o să plece, ieşind din golf, sau o să rămână pe loc până în zorii zilei?… Dar dacă se punea în mişcare, n-ar fi însemnat să-i pierdem urma pe veci?… Cum să mai dăm de el?… Din moment ce părăsea lacul Erie, nu avea oare la dispoziţie toate drumurile statelor limitrofe, dacă nu cumva prefera să navigheze pe Detroit-River ca să poată ajunge pe lacul Huron…?

O să ne mai întâlnim oare când va cu ocazia asta? S-ar mai putea, adică, să fie semnalat vreodată în apele golfului Black-Rock?

— Repede, pe bord… îi spusei lui Wells. Hart, Walker, dumneata şi cu mine suntem patru… Nu se aşteaptă să fie atacaţi… îi luăm prin surprindere… Ce-o vrea Dumnezeu! cum zic marinarii.

Mă pregăteam tocmai să-mi chem agenţii, când Wells mă apucă de braţ.

— Ia ascultaţi, îmi atrase el atenţia.

În momentul acela cineva din echipaj trăgea la edec vasul ca să-l apropie de stânci.

Luai aminte la cuvintele pe care căpitanul le schimba cu oamenii săi:

— Totul e-n ordine…?

— Tot, căpitane.

— Mi se pare c-au mai rămas două baloturi…?

— Două.

— Le puteţi căra pe amândouă odată, ca să le încărcăm pe Năluca?

Năluca! Era, va să zică, aparatul condus de Stăpânul Lumii…!

— Pe amândouă.? răspunse unul din oameni.

— Bine… atunci mâine în zori plecăm!

Să nu fi fost decât trei inşi pe bord, numai trei, căpitanul şi ceilalţi doi…?

Aceştia din urmă trebuiau să intre iar în pădure să care baloturile, pentru ca, la întoarcere, să se îmbarce din nou pe Năluca, să coboare apoi în cabina echipajului şi să se culce?… N-ar fi fost atunci momentul cel mai prielnic să-i atacăm, înainte de a-şi fi putut lua vreo măsură de apărare…?

Liniştiţi, deoarece auzisem chiar din gura căpitanului că n-avea de gând să plece decât în zori, Wells şi cu mine socotirăm, de comun acord, că lucrul cel mai bun era să aşteptăm până ce oamenii din echipaj aveau să se înapoieze pe bord şi, după ce vor fi adormit cu toţii, să punem stăpânire pe Năluca…

Totuşi, nu puteam să-mi explic de ce ridicase căpitanul ancora în ajun, fără să fi îmbarcat tot calabalâcul, din pricina căruia fusese silit să acosteze acum din nou în golf. Era zece şi jumătate. În momentul acela se auziră nişte paşi pe prundiş. Cel cu felinarul în mână ieşi iar la iveală, împreună cu însoţitorul său, şi amândoi o apucară în sus, spre dumbravă. Cum îi văzu intrând în pădure, Wells se duse să le dea de ştire agenţilor noştri, iar eu mă furişai prin strâmtoare până la marginea apei.

Năluca stătea ancorată la locul ei. După câte puteam să-mi dau seama, era vorba, într-adevăr, de un vas cu o formă alungită ca un fus, fără coşuri, fără catarge, fără greement, aidoma celui ce se plimbase prin apele teritoriale ale Noii Anglii.

Ne strecurarăm iarăşi în văgăunile noastre, după ce controlasem dacă revolverele funcţionează, cu gândul că s-ar putea să ne folosim, la nevoie, de ele.

Trecuseră cinci minute de când cei doi in$i dispăruseră şi, din clipă în clipă, ne aşteptam să-i zărim întorcându-se cu baloturile. Şi, după ce se vor fi îmbarcat, nu ne mai rămânea decât să găsim momentul potrivit pentru a sări pe bord, asta însă numai peste un ceas, când puteam fi siguri că, într-adevăr, şi căpitanul şi însoţitorii lui dormeau duşi. Cu condiţia numai ca să nu aibă răgaz nici să dea drumul ambarcaţiei pe lacul Erie, nici s-o cufunde în adâncul apei.

Trebuie să mărturisesc că în toată cariera mea n-ani stat pe ghimpi aşa cum stăteam în momentul acela…!

Aveam impresia că, de vreme ce trimişii zăboveau atâta în pădure, se întâmplase, probabil, ceva care-i împiedica să iasă din desiş…

Deodată se iscă un zgomot din senin, un tropot de cai ce păreau să fi scăpat din frâu, luând-o razna pe sub streaşina pădurii…

Erau telegarii noştri, care părăsiseră luminişul înspăimântaţi, năvălind spre prundiş…

În acelaşi moment ieşiră şi cei doi din dumbravă, de astă dată alergând cât îi ţineau picioarele…

Telegarii noştri, pesemne, îi băgaseră în sperieţi… Se vor fi gândit, nici vorbă, că în pădure stăteau ascunşi niscaiva poliţişti, care-i pândeau ca să-i înşface!

De aceea fugeau acum, val-vârtej, spre trecătoare. După ce vor fi smuls parâma, dintr-un salt vor fi pe bordul Nălucii, care avea să dispară apoi ca fulgerul de repede. Ar fi însemnat să pierdem definitiv partida…!

— Înainte, băieţi! strigai eu…

Şi pe loc o pornirăm la vale, pe prundiş, ca să Ie tăiem calea fugarilor.

Dând cu ochii de noi, aceştia lepădară imediat baloturile şi, descărcându-şi revolverele, îl răniră pe John Hart la picior.

La rândul nostru, le răspunserăm cu alte focuri, din păcate însă cu mai puţin succes. Fugarii nu păţiră nimic, nici măcar nu-şi încetiniră pasul. Apucând să iasă, în sfârşit, din strâmtoare, se aruncară în apă fără să mai piardă vremea să desprindă grapina, şi din câteva mişcări de înot reuşiră să ajungă pe bordul Nălucii…

Căpitanul, în picioare la prova, cu revolverul în mână, deschise focul; un glonte îl atinse uşor pe Wells.

Nab Walker şi cu mine ne prinserăm cu mâinile de parâmă, opintindu-ne din răsputeri. Dar degeaba. Dacă o reteza cineva de pe bord, vaporul până la urmă tot avea să se urnească din loc…

Deodată grapina se smulse de la sine din prundiş şi, agăţându-se cu unul din braţe de centironul meu, în timp ce Walker se prăvălea pe spate, răsturnat de smucitură, mă trase după ea, în pofida sforţărilor mele de a mă desprinde…

În momentul acela, cu motorul sub presiune, Năluca ţâşni din loc, părăsind cu cea mai mare viteză golful Black-Rock.