Capitolul XIII.

PE BORDUL NĂLUCII.

Când îmi venii în fire, afară se făcuse ziuă. O lumină scăzută se cernea prin hubloul gros al cabinei înguste, în care fusesem coborât… câte ceasuri trecuseră de atunci, n-aş fi putut să spun. Aveam totuşi impresia, judecând după razele-i piezişe, că soarele nu se înălţase prea mult deasupra orizontului.

Eram culcat într-un hamac cu cadru de lemn, cu o cuvertură întinsă peste mine. Hainele atârnau într-un colţ, mi se zvântaseră între timp. Iar centironul, spintecat pe jumătate de braţul grapiriei, zăcea pe podele.

După cum mă simţeam, nu păream a fi rănit nicăieri. Atâta doar că aveam parcă plumb în oase. Şi dacă îmi pierdusem cunoştinţa, îmi dădeam seama prea bine că nu putea să fi fost din pricina slăbiciunii. În timp ce eram târât de odgon pe faţa lacului, în tot momentul capul mi se cufunda în apă, şi aş fi murit, probabil, asfixiat, dacă cei de pe vas nu m-ar fi tras la vreme sus, pe punte.

Şi acum, va să zică, mă aflam pe bordul Nălucii, singur, numai cu căpitanul şi cei doi oameni din echipaj…?

Probabil, ca să nu spun chiar cu siguranţă, asta era situaţia. Scena petrecută în ajun mi se înfăţişa din nou în minte – Hart, rănit de un glonte, prăbuşindu-se pe prundiş, Wells întâmpinând un foc de revolver, Walker răsturnat pe spate, în clipa când grapina se agăţase de centiromul meu… La rândul lor, ce puteau să-şi închipuie tovarăşii mei decât că-mi găsisem sfârşitul în adâncul lacului Erie…?

Dar cum, în ce condiţii îşi urma călătoria, în momentul acela, Năluca?… Poate că, după ce-şi transformase între timp vaporul în automobil, căpitanul străbătea acum, în goana mare, cine ştie ce rută de pe teritoriul cutărui sau cutărui stat din împrejurimile Iacului?… Dacă într-adevăr aşa se întâmplase, în timp ce zăcusem ceasuri întregi în nesimţire, însemna că maşina, mergând cu maximum de viteză, va fi ajuns departe, departe de tot?… Sau, nu cumva, preschimbată din nou în submersibil, îşi continua drumul, ca mai înainte, pe sub apă…?

Nicidecum. În clipa de faţă, Năluca naviga pe întinsul unei pânze de apă larg desfăşurată. Lumina ce pătrundea în cabină era o dovadă că aparatul nu se afla în stare de imersiune.

Pe de altă parte, nu simţeam nici o zdruncinătură, aşa cum s-ar fi întâmplat, desigur, în cazul când aş fi mers cu automobilul pe o şosea.

Prin urmare, Năluca încă nu luase contact cu uscatul.

Mai rămânea de aflat dacă mai naviga şi acum în bazinul lacului Erie, dar asta era cu totul altă problemă. În cuprinsul atât de vast al acestei regiuni lacustre, căpitanul putea foarte bine să se fi îndreptat spre Detroit-River, mergând pe firul apei în sus, pentru a ieşi în larg fie pe lacul Huron, fie pe Lacul Superior… Despre asta însă mi-ar fi fost greu să-mi dau seama.

Îmi luai totuşi inima în dinţi şi mă hotărâi să mă urc pe punte. Pe urmă, îmi ziceam, am să văd eu ce-am să fac. Mă dădui jos cu chiu cu vai clin hamac, îmi luai hainele şi începui să mă îmbrac, fără să ştiu dacă nu fusesem cumva încuiat în cabină.

Încercai apoi să clintesc chepengul ce se alia deasupra capului meu. Abia îl împinsei puţin şi capacul se şi deschise. Ridicându-mă puţin, mă pomenii până la brâu afară din cabină.

Primul lucru pe care-l făcui fu să mă uit peste balustrada vasului. Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, acelaşi neţărmurit noian de apă! Nicăieri nici un liman în zare! Nimic altceva decât linia orizontului de unde cerul începea să se boltească! Nu puteam şti deocamdată dacă mă aflam pe un lac sau în largul mării. Dar nu-mi trebui mult ca să mă dumiresc. Cum înaintam cu o viteză destul de mare, apa spintecată de etrava navei ţâşnea până la pupa şi o bură măruntă îmi biciuia obrazul. Era apă dulce şi, după toate probabilităţile, chiar din lacul Erie.

În afară de asta, nu cred să fi trecut mai mult de şapte sau opt ore de când Năluca ridicase ancora din golful Black-Rock, deoarece soarele se afla doar la jumătatea distanţei dintre linia orizontului şi zenit. Iar dimineaţa respectivă nu putea fi decât a zilei de 31 iulie.

Prin urmare, având în vedere dimensiunile lacului Erie, adică aproximativ două sute de mii de mile lungime şi circa cincizeci de mii mile lăţime, n-aveam nici un motiv să fiu mirat că nu se zăreau ţărmurile. nici cel de est, dinspre statul New York, nici cel de vest, din marginea teritoriului canadian.

În momentul acela se aflau doi oameni pe punte, unul la prova, supraveghind mersul ambarcaţiei, celălalt mai spre pupa, la cârmă, ţinând direcţia nord-est, lucru de care puteam să-mi dau seama după poziţia soarelui. Primul era unul din cei doi spioni, de pe Long-Street, pe care-l descoperisem în preajma lacului Erie tocmai când se pregătea s-o ia în sus pe prundiş, spre dumbravă.

Al doilea era cel care purtase felinarul, în timpul raitei pe care o dăduseră prin pădure.

Pe cel de-al treilea, căruia i se adresaseră la înapoierea lor pe bord, numindu-l căpitan, îl căutai în zadar cu privirea. Nu se vedea nicăieri.

Vă puteţi închipui cât de mult aş fi vrut să dau ochi, în sfârşit, cu făuritorul năstruşnicului aparat, comandantul Nălucii, personajul fabulos de care era preocupată toată suflarea omenească, temerarul inventator care nu pregeta să se ia la harţă cu întreaga omenire, proclamându-se, cu de la sine putere, Stăpânul Lumii…!

Mă îndreptai, aşadar, spre insul de la prova şi, după un moment de tăcere, mă hotărâi să-l întreb:

— Unde-i căpitanul?

Omul se uită la mine printre gene. Părea să nu fi înţeles întrebarea, deşi ştiam din ajun, când îi auzisem glasul, că vorbea englezeşte.

După cum avui prilejul să observ, nu părea deloc neliniştit că ieşisem din cabină. Se mulţumi să-mi întoarcă spatele şi să-şi aţintească din nou privirea în zare.

Mă întorsei atunci spre pupa, cu gândul de a repeta întrebarea, în clipa când ajunsei însă în dreptul timonierului, acesta mă împinse la o parte, aşa că nici de astă dată nu izbutii să obţin un răspuns.

Trebuia, aşadar, să aştept până se îndura să se arate la faţă cel ce ne întâmpinase cu focuri de revolver, pe mine şi pe tovarăşii mei, atunci când apucasem odgonul Nălucii, opintindu-ne să tragem vasul la edec.

Avui destul răgaz să examinez pe îndelete felul cum era alcătuit în exterior aparatul care mă purta cine ştie unde…

Puntea şi construcţiile de la suprafaţă erau făcute dintr-un metal cu totul necunoscut pentru mine. Aproape de centru, un chepeng pe jumătate ridicat acoperea încăperea destinată maşinilor, care funcţionau regulat, aproape fără să producă zgomot. Aşa cum am spus mai înainte, vasul nu avea nici catarge, nici velatură, nici măcar prăjina pavilionului ce se arborează de obicei la pupa. La prova, se zărea ieşind la iveală capătul unui periscop, cu ajutorul căruia Năluca se putea orienta pe sub apă.

De o parte şi de alta a vasului se aflau două dispozitive metalice, răsfrânte în jos, aidoma celor menite să cerceteze deriva la unele corăbii olandeze de negoţ, şi a căror utilitate, în cazul de faţă, nu puteam să mi-o explic.

Un al treilea chepeng, de formă rotundă, aşezat către prova, acoperea probabil cabina în care dormeau cei doi oameni din echipaj, atunci când Năluca nu era în plin mers.

Spre pupa, un chepeng identic permitea coborârea în cabina căpitanului, care tot nu catadicsea să se arate.

Aceste capace erau perfect ajustate pe suportul lor, prevăzut cu o garnitură de cauciuc, deschizăturile respective fiind astupate ermetic, aşa încât nici o picătură de apă nu putea să pătrundă înăuntru, în timpul peregrinărilor submarine.

Cât priveşte motorul, ce imprima o asemenea viteză ameţitoare aparatului, nu reuşii să descopăr nimic şi tot aşa în privinţa sistemului propulsor, nicăieri nu văzui nici urmă de elice sau de turbină. Singurul lucru pe care-l constatai fu acela că ambarcaţia nu lăsa în urmă decât o dâră lungă şi cu un relief puţin pronunţat, datorită formei extrem de fine pe care o avea carena vasului şi care-i dădea posibilitatea să alunece cu mare uşurinţă printre valuri, chiar în toiul unei furtuni.

În sfârşit, ca să încheiem cu aceste amănunte, agentul care punea în mişcare tot acest mecanism nu erau nici aburii şi nici vaporii de benzină, de alcool sau de alte lichide volatile, care sunt în genere folosite la motoarele automobilelor sau submarinelor. Le-ar fi dat în vileag mirosul lor. Nu mai încăpea, deci, nici o îndoială că, în cazul de faţă, agentul în chestiune era electricitatea înmagazinată pe bord la un potenţial excepţional de mare.

Şi atunci se punea întrebarea: de unde provenea această energie? Să fi fost vorba oare de nişte pile electrice sau dc acumulatori? Dar cum puteau fi încărcate pilele sau acumulatorii? Care era sursa pururi neistovită ce le furniza energia? Unde funcţiona generatorul care o producea?… Doar dacă nu cumva era captată din mediul ambiant, din atmosferă sau din apă, prin cine ştie ce procedee încă necunoscute până în ziua de azi?… îmi făceam socoteala dacă, în condiţiile în care mă aflam, voi reuşi să descopăr vreodată toate aceste secrete…

Mă întorsei iarăşi cu gândul la tovarăşii mei pe care-i lăsasem pe malul golfului Black-Rock. Unul din ei era rănit şi cine ştie dacă nu şi Wells, ba poate chiar şi Nab Walker?… când m-or fi văzut aşa, agăţat de capătul odgonului care mă târa după el, puteau oare să-şi închipuie că cei de pe bordul Nălucii mă vor pescui din apă?… Desigur că nu!… Mă întrebam chiar dacă nu cumva, între timp, domnul Ward nu primise o telegramă din Toledo, care-i anunţa moartea mea… Cine s-ar mai fi încumetat acum să pornească o nouă expediţie împotriva aşa numitului Stăpân al Lumii…?

Tot felul de gânduri mi se învălmăşeau în cap, în timp ce aşteptam să iasă căpitanul pe punte…

Dumnealui însă nu dădea nici un semn de viaţă! Tot aşteptând aşa, la un moment dat, foamea începu să-şi arate colţii şi pe drept cuvânt. Nu mai pusesem nimic în gură din ajun, când mâncasem pentru ultima oară împreună cu însoţitorii mei – admiţând că lucrul acesta se petrecuse într-adevăr în ajun… Judecind după sfârşeala pe care o simţeam la stomac, îmi venea să mă întreb dacă nu cumva mă aflam pe bordul Nălucii de vreo două zile… ba poate chiar mai de mult…

Din fericire, incertitudinea în care mă aflam, neştiind dacă o să capăt sau nu ceva de mâncare, avea să se risipească repede.

Omul de la prova, care coborâse în cabină, ieşise tocmai din nou pe punte. Fără să scoată o vorbă, îmi puse nişte merinde în faţă şi se întoarse numaidecât la postul său.

Carne conservată, peşte uscat, biscuiţi marinăreşti şi o stacană de bere englezească atât de tare, încât trebui s-o îndoiesc cu apă, alcătuia tainul de prânz, pe care mă grăbii să-l onorez cum se cuvine. Echipajul probabil că se ospătase înainte de a fi apucat eu să ies din cabină, fiindcă nimeni nu-mi ţinu de urât în timpul mesei.

Şi cum nu era chip să le scoţi nici cu cleştele vorba din gură, căzui iarăşi pe gânduri, frământând mereu aceleaşi întrebări: „Cum au să se sfârşească peripeţiile astea?… O să am parte, odată şi odată, să dau ochi cu căpitanul invizibil şi s-o îndura oare să mă pună în libertate?… Sau dacă nu s-o îndura, am să reuşesc cumva să mi-o recapăt singur?… Depinde de împrejurări!… Dar cum să fac să pot scăpa de aici dacă Năluca o să navigheze tot timpul în larg, departe de ţărmuri, sau dacă îşi continuă drumul pe sub apă?… Deci, afară de cazul când aparatul s-ar transforma în automobil, însemna să renunţ la orice încercare de a evada…?

Dar de ce nu v-aş spune-o cinstit?… Nici prin minte nu mi-ar fi trecut s-o şterg, aşa, pe furiş, fără să fi reuşit mai întâi să descopăr măcar câteva din secretele Nălucii. Nu m-ar fi lăsat inima să scap asemenea ocazie. Deşi nu aveam, deocamdată, de ce să mă felicit pentru ultima mea expediţie – în care prea puţin lipsise ca să-mi pierd viaţa – deşi viitorul părea să mi se înfăţişeze în culori mai curând sumbru decât luminoase, izbutisem totuşi să fac un pas înainte… Dar dacă mi-era sortit să nu mai pot intra niciodată în legătură cu semenii mei, dacă, aşa cum Stăpânul Lumii era scos de sub scutul legii, la rândul meu, mi-era dat să rămân pururea rupt de întreaga omenire…?

Între timp Năluca îşi continua drumul spre nord-vest, adică în direcţia axei longitudinale a lacului Erie. Mergea acum cu o viteză ceva mai redusă. Dacă ar fi sporit-o la maximum nu i-ar fi trebuit mai mult de câteva ore ca să ajungă la capătul dinspre nord-est al bazinului respectiv. Singura scurgere ce exista acolo pentru apele lacului Erie este râul Niagara, care comunică pe de altă parte cu lacul Ontario. Jar cursul râului Niagara este întrerupt, la un moment dat, de vestitele cataracte, la vreo cincisprezece mile mai jos de Buffalo, unul din cele mai importante oraşe ale statului New York. Din moment ce Năluca n-o apucase pe Detroit-River în sus, cum putea să iasă din cuprinsul acestui bazin, decât doar dacă şi-ar fi continuat drumul pe uscat…?

Soarele trecuse de amiază. Vremea era frumoasă şi, cu toate că arşiţa se înteţise, căldura nu era chiar atât de nesuferită, datorită brizei ce împrospăta aerul. Malurile lacului încă nu începuseră să apară nici în zarea tărâmului canadian, nici a celui american.

La urma urmei, nu cumva căpitanul ţinea cu tot dinadinsul să nu se arate în faţa ochilor mei?… Să fi avut vreun motiv? Poate că era o măsură de precauţie, ce dovedea că ar fi avut intenţia să mă pună în libertate, chiar în aceeaşi seară, după ce Năluca va fi acostat?… Parcă nu-mi venea să cred!

Pe la orele două după-amiază însă se auzi un zgomot uşor, după care chepengul din mijloc se ridică şi mult-aşteptatul personaj puse piciorul pe punte.

Trebuie să vă spun că nici dumnealui nu se sinchisi câtuşi de puţin de mine, aşa cum nu se sinchisiseră nici oamenii din echipaj; se duse pur şi simplu la timonier şi-i luă locul la cârmă. După câteva cuvinte schimbate cu voce scăzută, timonierul coborî în compartimentul maşinilor.

Căpitanul îşi plimbă jur împrejur ochii pe linia orizontului, cercetă apoi busola, ce se afla în dreptul timonei, şi corectă puţin direcţia, în timp ce Năluca îşi sporea viteza.

Era un om de vreo cincizeci de ani, de statură mijlocie, lat în spate, cu capul mare şi părul mai mult sur decât alb, tuns scurt. Nu purta nici mustăţi şi nici favoriţi, doar un barbişon des, tăiat după moda americană. Avea braţe şi picioare musculoase, falca de jos cu maseteri puternici, pieptul larg şi, ca semn caracteristic, dovedind un caracter foarte energic, sprâncenele permanent încruntate. Fără îndoială era înzestrat cu o constituţie de fier, un om sănătos tun, cu sânge fierbinte, ce-i rumenea faţa arsă de soare.

Ca şi însoţitorii săi, căpitanul era îmbrăcat în haine marinăreşti peste care îşi pusese mantaua de ploaie şi, pe cap, purta o simplă beretă de lână.

Mă uitam ţintă la el. Şi cu toate că nu căuta de fel să-mi ocolească privirea, pe chipul său se citea o indiferenţă totală, ca şi cum nu s-ar fi aflat nici un om străin pe bord.

Nu mai e nevoie să adaug că recunoscusem în el, din capul locului, pe unul din cei doi indivizi ce stătuseră cândva la pândă, în faţa casei mele de pe Long-Street!

Şi de vreme ce eu ştiam acum cine este, fără doar şi poate că şi el, la rândul său, recunoscuse în mine pe inspectorul principal Strock, căruia i se încredinţase misiunea de a pătrunde în ascunzătoarea de pe Great-Eyry!

Şi tot uitându-mă la el, îmi trecu la un moment dat prin minte un lucru la care niciodată nu mă gândisem la Washington, şi anume că mai văzusem undeva figura aceea cu trăsături atât de caracteristice… Unde?… Pe o fişă, poate, de la biroul de informaţii sau, pur şi simplu, într-o fotografie, în mai ştiu eu ce vitrină?

Era o amintire atât de ceţoasă, încât mă întrebam dacă nu mă înşelam cumva.

Oricum, dacă însoţitorii lui nu fuseseră destul de politicoşi ca să-mi răspundă, poate că cel puţin el avea să-şi plece mai cu luare-aminte urechea la cuvintele mele?… În definitiv, vorbeam aceeaşi limbă, deşi n-aş fi pus mâna în foc că era, tot ca şi mine, american prin naştere… Doar să nu-şi fi pus în gând a se preface că nu înţelege, ca să nu fie nevoit să-mi răspundă…!

La urma urmei, ce intenţii avea cu mine?… Voia cumva să se descotorosească fără multă tocmeală de persoana mea?… Poate că n-aştepta decât să coboare noaptea ca să-mi facă vânt peste bord? Puţinele lucruri pe care le ştiam despre el ajungeau ca să mă ia la ochi ca pe un martor primejdios!… În cazul ăsta, ar fi fost mai bine să mă fi lăsat agăţat de parâmă!… Cel puţin aşa nu mai era nevoie acum să mă expedieze în fundul lacului…!

Ridicându-mă de unde şedeam, mă îndreptai spre pupa şi mă proţăpii în faţa lui.

Se uită drept în ochii mei cu o privire arzătoare ca o flacără.

— Dumneavoastră sunteţi căpitanul?… îl întrebai.

Nimic, nici un cuvânt din partea lui.

— Vasul ăsta… e Năluca, nu-i aşa…?

Şi de astă dată întrebarea mea rămase fără de răspuns.

Făcui atunci un pas înainte şi dădui să-l apuc de braţ…

Mă împinse în lături, fără brutalitate, dar cu un gest ce vădea o putere neobişnuită.

Nu mă dădui totuşi bătut şi mă înfiinţai iarăşi în faţa lui:

— Ce aveţi de gând cu mine?… îl întrebai, de astă dată ceva mai răstit.

Credeam că, în sfârşit, acum, buzele lui, strâns încleştate din pricina supărării ce i se citea pe obraz, aveau să scape câteva cuvinte. Probabil că de aceea se şi grăbi a întoarce capul, ca să-şi pună frâu gurii. Apăsă apoi cu mâna pe accelerator. Imediat maşina intră în viteză.

Simţii cum mă podideşte mânia şi, pierzându-mi cumpătul, mă pregăteam tocmai să-i strig: „Bine, dacă-i aşa!… N-ai decât să nu-mi spui nimic!… Eu… te-am dibăcit acum, ştiu cine eşti, după cum ştiu cu certitudine că acesta e aparatul semnalat la Madison, la Boston şi pe lacul Kirdall!… Da, da! Aparatul care cutreiera în goana mare drumurile de uscat, faţa mărilor şi a lacurilor, ca şi adâncul apelor!… Iar vasul pe care ne aflăm se numeşte Năluca, iar dumneata eşti comandantul lui… Cu mâna dumitale ai scris scrisoarea trimisă guvernului… Dumneata care te crezi în stare să înfrunţi întreaga omenire… Dumneata, Stăpânul Lumii!”

Putea oare să tăgăduiască?… În momentul acela tocmai descoperisem faimoasele iniţiale gravate pe timonă.

Din fericire izbutii să mă stăpânesc şi, văzând că nu e chip să capăt vreun răspuns la întrebările mele, mă întorsei la locui unde stătusem mai înainte, lângă chepengul cabinei mele… Şi ceasuri întregi rămăsei cu ochii în zare, scrutând depărtările, în speranţa că din clipă în clipă avea să iasă la iveală un colţ de uscat.

Da! Să aştept… Asta-i tot ce mai aveam de făcut… Să aştept!… Nu se putea ca înainte de scăpătatul zilei să nu se ivească la orizont malul lacului Erie, de vreme ce Năluca ţinea cu străşnicie direcţia nord-est!