Capitolul XIV.

NIAGARA.

Timpul totuşi trecea şi situaţia mea nu suferise nici cea mai mică schimbare. Timonierul luase iar cârma în mână, în vreme ce căpitanul supraveghea, înăuntru, mersul maşinilor. Aşa cum am mai avut prilejul s-o spun, motorul funcţiona aproape fără zgomot, cu o regularitate, într-adevăr, remarcabilă, chiar atunci când viteza creştea. Niciodată nu constatasem un cât de mic şoc, aşa cum se întâmplă în genere atunci când se folosesc cilindri şi pistoane. De aici puteam trage concluzia că deplasările Nălucii, în oricare din metamorfozele sale, se efectuau cu ajutorul unui sistem rotativ. Dar nu aveam nici o posibilitate să mă conving dacă în realitate era aşa.

Pe de altă parte, observam că vasul nu-şi schimba câtuşi de puţin orientarea, continuând să înainteze spre ţărmul nord-estic al lacului, adică în direcţia oraşului Buffalo.

„Ce i-o fi venit căpitanului să meargă pe ruta asta?… mă tot întrebam în sinea mea. Doar n-o fi având de gând să ancoreze în port, în mijlocul puzderiei de vase de pescuit şi al flotilei comerciale?… Dacă vrea cumva să iasă din bazinul lacului Erie, nu cred că şi-a ales drumul cel mai potrivit pe albia Niagarei, căci oricât de năstruşnică ar fi invenţia lui, nu ştiu, zău, cum o să poată trece prin cataractă!… Singura cale ce-i stătea la îndemână era Detroit-River, dar după cum văd Năluca se depărtează de el pe minut ce trece…!”

Deodată îmi fulgeră prin minte: cine ştie dacă nu cumva căpitanul aşteaptă să se lase noaptea ca să acosteze undeva, la ţărmul lacului Erie? Pentru ca, transformându-se pe loc în automobil, să străbată ca vântul meleagurile învecinate…

Dar dacă nu reuşeam s-o şterg pe parcurs, atâta timp cât ne aflam pe uscat, în vecii vecilor nu mai puteam trage nădejde să-mi redobândesc libertatea…

Ce-i drept, aveam astfel prilejul să aflu, în sfârşit, unde se găsea tainiţa în care Stăpânul Lumii se fereca atât de straşnic, încât nimeni până atunci nu reuşise să-i descopere ascunzişul; asta, bineînţeles, în cazul când nu intenţiona să mă debarce într-un fel sau altul… Cred că nu mai e nevoie să explic ce înţelegeam eu prin debarcare.

Cunoşteam, totuşi, destul de bine capătul nord-estic al lacului, deoarece colindasem adesea cuprinsurile statului New York, între Albany, capitala statului, şi oraşul Buffalo. O anchetă, întreprinsă de poliţie cu trei ani în urmă, îmi îngăduise să cercetez în voie ţărmurile Niagarei, mai sus şi mai jos de cataractă, până la Suspension-Bridge, şi să vizitez cele două ostroave mai însemnate, situate între Buffalo şi târguşorul Niagara-Falls, pe urmă ostrovul Navy şi, în sfârşit, Goat-Island care desparte căderile de apă de pe teritoriul american de cele de pe teritoriul Canadei.

Aşadar, în cazul când mi s-ar fi oferit ocazia să-mi iau tălpăşiţa, n-aş fi rătăcit pe un tărâm necunoscut. Totul era să mi se prezinte o asemenea ocazie, deşi mă întreb dacă în adâncul sufletului o doream cu adevărat şi dacă m-aş fi folosit de ea la momentul potrivit?

Erau încă atâtea şi atâtea iţe nedescurcate în toată istoria asta, în care avusesem norocul sau, poate, ghinionul să fiu îndeaproape amestecat.

N-aveam nici un motiv să cred c-aş putea pune piciorul pe vreunul din malurile Niagarei. Cum s-o pornească Năluca aşa, razna, pe matca unui râu al cărui curs era la un moment dat zăgăzuit? Şi tot aşa, probabil nici de ţărmul lacului nu intenţiona să se apropie. În cel mai rău caz avea să se scufunde din nou, şi, după ce va fi coborât pe Detroit-River în jos, avea să se preschimbe într-un autovehicul, pentru a-şi continua călătoria pe uscat, condus de şoferul său, pe şoseaua rutieră a Statelor Unite.

Cam astea erau gândurile ce se îmbulzeau în mintea mea, în timp ce-mi roteam în zadar ochii cercetând depărtările.

Şi mereu aceleaşi stăruitoare întrebări la care nu găseam răspuns: Pentru ce îmi trimisese căpitanul, aşa cum s-a văzut mai înainte, scrisoarea aceea plină de ameninţări?… În ce scop venise să mă supravegheze atunci, la Washington?… Şi, în sfârşit, ce legătură exista între el şi Great-Eyry?… Că s-ar fi putut să pătrundă în bazinul lacului Kirdall, prin nu ştiu ce canale subterane, mai zic! Dar ca să răzbată prin nebiruita cingătoare de stânci, asta nu… niciodată…!

Pe la orele patru după-amiază, ţinând seama pe de o parte de viteza cu care mergea Năluca, iar pe de altă parte, de direcţia în care se îndrepta, ne aflam probabil la o depărtare de cel mult cincisprezece mile de oraşul Buffalo, pe care aşteptam din clipă în clipă să-l văd conturându-se la orizont, spre nord-est.

În timpul călătoriei noastre pe apă, zărisem de câteva ori nişte ambarcaţii trecând la o distanţă apreciabilă, distanţă pe care căpitanul căuta s-o menţină aşa cum socotea el de cuviinţă. Pe deasupra, Năluca nu ieşea prea mult la iveală deasupra apei şi, de la o depărtare mai mare de o milă, abia dacă se desluşea pe faţa lacului.

Între timp înălţimile ce înconjoară extremitatea lacului Erie începeau să se profileze în zare, formând mai jos de Buffalo un fel de pâlnie prin care apele din acest bazin se revarsă în albia râului Niagara. În dreapta, câteva dune îşi înălţau ghebele şi ici şi colo se înfiripau pâlcuri de copaci. În larg se zăreau mai multe nave de transport şi şalupe de pescuit, unele cu pânze, altele cu motor. Cerul era împâclit pe alocuri de trâmbe de fum, pe care o briză ce adia dinspre est le alunga peste lac.

Ce gânduri avea căpitanul, de se ducea aşa, întins, spre port? Să nu fi avut nici măcar atâta minte ca să-şi dea seama că n-are ce căuta acolo?… De aceea, din clipă în clipă, mă aşteptam să manevreze timona, făcând cale întoarsă spre ţărmul apusean al lacului Erie, doar dacă nu cumva plănuia să-şi petreacă noaptea în lac?

Dar zău dacă puteam să înţeleg încăpăţânarea cu care ţinea mai departe capul spre Buffalo…!

În momentul acela timonierul, ai cărui ochi stăteau aţintiţi scrutători spre nord-est, făcu un semn camaradului său. Acesta se ridică de la locul lui, îndreptându-se spre tambuchiul din mijloc, şi coborî în camera maşinilor.

Căpitanul se grăbi să iasă numaidecât pe punte şi, apropiindu-se de timonier, începu a se sfătui cu el cu voce scăzută.

Pilotul întinse mâna spre oraş arătându-i două puncte negre ce se deplasau la o distanţă de vreo cinci, şase sute metri, la tribord.

Căpitanul privi cu atenţie într-acolo, pe urmă, ridicând din umeri, se duse de se aşeză la pupa, fără să modifice direcţia Nălucii.

După un sfert de oră reuşi să desluşească două dâre de fum ce mijeau spre nord-est. Încetul cu încetul cele două puncte începură să capete o formă mai distinctă.

Erau două nave cu aburi care tocmai ieşiseră din portul Buffalo, îndreptându-se spre noi în pripă.

În momentul acela îmi trecu prin minte că navele acestea s-ar putea să fie chiar distrugătoarele despre care îmi pomenise domnul Ward, spunându-mi că li se încredinţase de o bucată de vreme misiunea de a supraveghea porţiunea respectivă de lac şi că, la nevoie, puteam să le solicit ajutorul. De tip recent, respectivele distrugătoare se numărau printre cele mai rapide nave cu aburi construite în Statele Unite. Puse în mişcare de motoare puternice, reprezentând cel mai înalt nivel al perfecţiunii tehnice, reuşiseră să atingă, cu prilejul probelor la care fuseseră supuse, o viteză de douăzeci şi şapte de mile pe oră.

E adevărat că viteza Nălucii era cu mult superioară şi, chiar dacă s-ar fi întâmplat cumva să fie încolţită, aşa încât să nu aibă putinţa de a se retrage, era suficient să intre în stare de imersiune ca să scape de urmăritori.

În împrejurările de faţă, în locul distrugătoarelor ar fi fost mai indicate nişte submersibile, pentru ca lupta să poată avea cât de cât sorţi de izbândă, şi nici chiar atunci nu ştiu dacă forţele ar fi fost egale.

În tot cazul, acum nu mai aveam nici cea mai mică îndoială că, într-adevăr, comandanţii acestor nave fuseseră avertizaţi probabil de Wells, care se grăbise să le bată o depeşă, de îndată ce se înapoiase la Toledo.

Evident că observaseră Năluca şi veneau acum întins spre ea. Cu toate astea, căpitanul părea că habar n-are, continuând să ţină drumul drept înainte, spre Niagara.

Era interesant de ştiut ce voiau să facă distrugătoarele?… Cu siguranţă că intenţionau să manevreze în aşa fel, încât Năluca să fie nevoită a pătrunde în unghiul pe care-l formau malurile lacului în partea aceea, lăsând Buffalo la tribord, dat fiind că Niagara nu-i putea oferi nici o portiţă de scăpare.

Între timp căpitanul luase iarăşi cârma; unul dintre oamenii din echipaj stătea la prova, iar celălalt coborâse în camera maşinilor.

Ce mai aşteptau, de nu-mi ordonau încă să intru la mine, în cabină?… Şi totuşi nu primii nici un ordin, spre deplina mea mulţumire; de altfel, nimeni nu se ocupa de mine, ca şi cum nici n-aş fi fost pe bord.

Observam, mărturisesc, cu inima ticăind de emoţie, apropierea distrugătoarelor. Navele, care, în momentul acela, se aflau la o distanţă mai mică de două mile, înaintau în aşa fel, încât să prindă Năluca între două focuri.

Cât despre Stăpânul Lumii, pe figura lui se citea cel mai adânc dispreţ. Ştia foarte bine că distrugătoarele n-aveau nici o putere asupra sa… Numai să dea un ordin, jos, la maşini, şi, oricât de sprintene ar fi fost ele, îndată le-ar fi lăsat hăt, departe, în urmă!… Din câteva turaţii ale motorului, Năluca ar fi ieşit din bătaia tunurilor. Iar ca proiectilele să poată lovi cumva submarinul în adâncul lacului Erie, asta era mai greu de crezut…!

După vreo zece minute, distanţa dintre noi şi cele două bastimente ce ne fugăreau era de numai o milă.

Căpitanul le lăsă totuşi să se apropie şi mai mult. Apoi apăsă pe manetă şi Năluca, mânată de propulsoarele ce acţionau cu o forţă sporită, zvâcni la suprafaţa lacului. Voia probabil să le joace un renghi şi distrugătoarelor, căci, în loc să se întoarcă, îşi continuă drumul. Cine ştie dacă nu va avea îndrăzneala să se strecoare printre ele, purtându-le de colo, colo, până când, odată cu căderea nopţii, bastimentele se vor vedea nevoite să se lase păgubaşe, încetând o urmărire fără folos.

Oraşul Buffalo începuse să se contureze limpede pe malul lacului Erie. Edificiile lui, clopotniţele, elevatoarele se vedeau desluşit. Ceva mai încolo, spre nord-vest, la o distanţă de patru sau cinci mile, începea Niagara.

În condiţiile astea, ce-mi rămânea de făcut? Bizuindu-mă pe forţele mele, ca un bun înotător ce eram, când vom fi ajuns să trecem în curmeziş prin dreptul distrugătoarelor, sau, şi mai bine, la mijloc, între amândouă, nu era oare cea mai bună ocazie s-o şterg, aruncându-mă în apă, ocazie care s-ar fi putut să nu se mai ivească niciodată?… Căpitanul cu siguranţă că n-o să-şi piardă vremea cu mine să mă caute!… Făcându-mi vânt în apă, poate c-aveam norocul să scap?… Cu siguranţă c-o să mă zărească cineva de pe puntea uneia din cele două nave… Cine ştie chiar dacă nu cumva comandanţii vor fi fost înştiinţaţi că s-ar putea să mă aflu şi eu pe bordul Nălucii?… O să vină oare vreo barcă să mă culeagă…?

Evident, aveam mult mai mulţi sorţi de izbândă dacă Năluca şi-ar fi continuat drumul pe albia Niagarei. În momentul când am fi ajuns în dreptul ostrovului Navy, aveam prilejul să pun piciorul pe un ţărm binecunoscut. Dar nu-mi venea să cred că i s-ar fi năzărit căpitanului să urmeze făgaşul acestui râu, care la un moment dat era întrerupt de faimoasele cataracte… aşa că mă gândii să aştept până ce distrugătoarele aveau să se apropie şi mai mult şi să procedez văzând şi făcând…

Cinstit vorbind; nu reuşisem încă să iau o hotărâre… Nu!… Nu puteam să mă împac de fel cu ideea că, dând bir cu fugiţii, ar fi însemnat să pierd definitiv prilejul de a dezlega misterul Nălucii… Instinctele mele de poliţist clocoteau la gândul c-ar fi fost destul să întind mâna ca să-l înşfac pe individul ăsta scos de sub scutul legii!… Nu!… N-am s-o şterg!… Ar fi însemnat să las totul baltă şi să ies definitiv din joc… Dar, pe de altă parte, puteam eu să ştiu ce soartă mă paşte şi până unde o să mă poarte Năluca, dacă rămâneam mai departe pe bord…?

Era şase şi un sfert. Distrugătoarele se apropiau mereu, lăsând între ele o distanţă de douăsprezece până Ia cincisprezece ancabluri. Aşa că, foarte curând, Năluca urma să fie prinsă între ele, având pe unul la babord, iar pe celălalt la tribord.

Tot timpul nu mă urnisem din loc. Omul de la prova stătea alături de mine.

Neclintit la timonă, cu ochii scânteind sub sprâncencle încruntate, căpitanul nu aştepta, poate, decât să pună capăt scenei printr-o ultimă manevră…

Deodată, de pe bordul distrugătorului din stânga izbucni o bubuitură. Trecând în zbor razant, la suprafaţa lacului, un proiectil lunecă pe lângă prova Nălucii şi pieri undeva, dincolo de pupa distrugătorului din dreapta.

Sării drept în sus. în picioare, lângă mine, omul din echipaj părea că aşteaptă un semn din partea căpitanului.

Acesta nici măcar nu întoarse capul şi cred că-n viaţa mea n-am să uit expresia dispreţuitoare ce i se întipărise pe faţă!… Într-o clipă mă pomenii împins spre cabina mea, al cărei chepeng se trânti imediat, odată cu capacele celelalte. Nu trecu mai mult de un minut până să se facă imersiunea… Submarinul dispăruse sub apă… Rând pe rând răbufniră alte câteva lovituri de tun, al căror clocot înăbuşit îmi veni la ureche. Pe urmă totul amuţi definitiv. O lumină ceţoasă se cernea prin hubloul cabinei. Submersibilul luneca tăcut, fără mişcări de ruliu sau de tangaj, prin adâncurile lacului Erie.

Vedeţi, aşadar, cât de repede şi, în acelaşi timp, cu câtă uşurinţă se săvârşise metamorfoza Nălucii, nu mai puţin rapid şi nici mai puţin lesnicios, probabil, decât atunci când trebuia să circule pe uscat!

Şi acum, ce intenţiona oare să facă Stăpânul Lumii?… După toate probabilităţile, avea să schimbe direcţia submersibilului, dacă nu cumva, trăgând la mal, Năluca avea să se transforme din nou în automobil. Chibzuind bine, mai curând îmi venea să cred că se gândea să schimbe direcţia spre vest, îndreptându-se spre gura lui Detroit-River, atunci când va fi socotit că distrugătoarele îi pierduseră urma. Deci imersiunea n-o să dureze mai mult decât răstimpul necesar pentru a ieşi din bătaia proiectilelor şi, odată cu căderea nopţii, fireşte, avea să înceteze şi urmărirea.

Lucrurile însă nu se pctrecură aşa. Abia trecuseră zece minute, când pe bord se simţi nu ştiu ce forfoteală. Din camera maşinilor venea zvon de glasuri. Rumoarea era însoţită de zgomotul unui mecanism. Îmi făcea impresia că submersibilul suferise o avarie din pricina căreia se vedea nevoit să se ridice la suprafaţă…

Într-adevăr, nu mă înşelasem. Într-o clipă semiobscuritatea ce stăruia în cabina mea fu împânzită de lumină. Năluca ieşise din adânc… Se auzeau paşi deasupra, pe punte, chepengurile erau toate deschise, chiar şi cel de la cabina mea… Căpitanul îşi reluase locul la cârmă, în timp ce oamenii din echipaj meştereau ceva înăuntru.

Mă uitai dacă distrugătoarele se mai vedeau cumva pe lac… Da… la o distanţă de numai un sfert de milă… îndată ce prinseră de veste că Năluca ieşise la iveală, începură s-o fugărească din nou. Acum însă în direcţia râului Niagara.

Drept să spun, nu puteam deloc să mă dumeresc ce rost avea manevra asta. Din moment ce ar fi pătruns pe albia râului, nu mai avea cum să scape. Nu mai putea să se afunde în apă, din pricina unei defecţiuni oarecare, iar în cazul când ar fi vrut să se întoarcă din drum, aparatul ar fi găsit trecerea barată de distrugătoare. Poate că voia să acosteze şi s-o şteargă, preschimbat în automobil, fie pe teritoriul statului New York, fie pe tărâmurile canadiene…?

În momentul acela Năluca avea un avans de o jumătate de milă. Distrugătoarele goneau pe urmele ei cu motoarele sub presiune, dar, ce-i drept, în condiţiuni destul de neprielnice ca s-o poată lovi cu armamentul lor de vânătoare.

Năluca se mulţumi să păstreze aceeaşi distanţă. Şi cu toate astea era o nimica toată pentru ea s-o depăşească, pentru ca mai târziu, după căderea nopţii, să poată vira spre ţărmul de vest al lacului!

Oraşul Buffalo începuse să se topească treptat în zare, spre dreapta, şi pe la orele şapte şi ceva ni se deschiseră în faţă malurile Niagarei. Dacă o apuca pe albia râului, ştiind prea bine totuşi că nu mai avea nici o ieşire, însemna că, într-adevăr, căpitanul îşi pierduse minţile… Dar, la drept vorbind, nu era nebun de legat cel care se proclamase, ba chiar credea cu tot dinadinsul c-ar fi Stăpânul Lumii…?

Îl vedeam stând acolo, la cârmă, liniştit, nepăsător, fără să întoarcă măcar o singură dată capul, ca să arunce o privire asupra distrugătoarelor.

Prin părţile acelea, faţa lacului era cu desăvârşire pustie. Navele ce făceau legătura cu diversele târguri de pe malurile Niagarei puteau fi numărate pe degete şi deocamdată nu se arăta niciuna. Nici măcar o şalupă de pescuit nu ieşea în calea Nălucii. În orice caz, dacă cele două distrugătoare se încăpăţânau să se ţină mai departe după ca pe cursul Niagarei, aveau să fie silite destul de curând să stopeze.

Aşa cum am mai spus, matca Niagarei e mărginită de un ţărm ce aparţine Statelor Unite, celălalt ţărm fiind dependent de teritoriul canadian. De o parte Buffalo, de cealaltă fortul Erie. Larg de aproape trei sferturi de milă, râul se îngustează în preajma cascadei. Lungimea sa, măsurată între lacul Erie şi Ontario, este de circa cincisprezece leghe şi pe albia lui se scurg spre nord, pentru a se vărsa în Ontario, apele lacurilor Superior, Michigan şi Huron. Între Erie şi Ontario există o diferenţă de nivel de trei sute patruzeci de picioare. E de ajuns să ne amintim că înălţimea de la care se prăvăleşte cataracta este de o sută cincizeci de picioare, nici mai mult, nici mai puţin. Supranumită „Horse-Shoe-Fall”, din pricină că e în formă de potcoavă, cascada a fost botezată de indigeni „Tunetul apelor”, şi pe drept cuvânt. Vuietul ei ca de tunet ce răzbubuie necontenit se aude până foarte departe, la câteva mile.

Între Buffalo şi târguşorul Niagara-Falls se află două ostroave care împart cursul râului în două braţe: ostrovul Navy, situat la o leghe mai sus de Horse-Shoe-Fall, şi Great-Island, care separă căderile de apă de pe teritoriul american de vecinele lor de pe teritoriul Canadei. La una din extremităţile acestui din urmă ostrov se înălţa cândva aşanumitul Terrapine-tower26, ridicat cu atâta semeţie în mijlocul puhoaielor, chiar pe buza prăpastiei. În cele din urmă însă fusese dărâmat, deoarece cataracta rctrăgându-se puţin câte puţin, la un moment dat, turnul ar fi ajuns să se surpe în abis.

Dintre localităţi se cuvin a fi menţionate două târguşoare aşezate pe cursul superior al râului, Schlosser pe malul drept şi Chipewa ne malul stâng, mai exact, de o parte şi de alta a ostrovului Navy. În locul acesta, deoarece de aici încolo panta e din ce în ce mai repede, curentul apei devine tot mai puternic, pentru a da naştere, cu două mile mai jos, vestitei cataracte.

Năluca trecuse de fortul Erie. Spre apus, soarele stătea să scapete în zare, deasupra teritoriului canadian, în timp ce luna – era plină la data aceea – ieşise la iveală din pâclele ce învăluiau orizontul spre nord-vest. Abia peste un ceas, deci, avea să se însereze.

Cu motoarele sub presiune, distrugătoarele continuau să ne urmărească la o distanţă de o milă, pe care se străduiau din răsputeri, dar fără nici un folos, s-o depăşească. Se zăreau lunecând cu iuţeală malurile adumbrite de arbori şi presărate cu vile cochete de-a lungul câmpiilor înverzite ce se întindeau de-o parte şi de alta.

De aici încolo Năluca, evident, nu mai putea să se întoarcă din drum. Distrugătoarele ar fi scufundat-o imediat, de astă dată fără scăpare. Ce-i drept, comandanţii lor n-aveau de unde să ştie ceea ce aflasem eu, anume că, din pricina unei defecţiuni, submersibilul fusese nevoit să se ridice la suprafaţă şi că, deocamdată, nu mai avea posibilitatea să scape de urmărire printr-o nouă imersiune. Cu toate astea, nu voiau să se dea bătuţi cu nici un chip, ţinând drumul drept înainte, şi pe cât se părea aveau de gând să meargă tot aşa mai departe, până în pânzele albe.

Dar dacă nu eram în stare să-mi explic îndârjirea cu care ne hăituiau distrugătoarele, nu. găseam o explicaţie nici pentru atitudinea căpitanului. În mai puţin de o jumătate de oră avea să se lovească de zăgazul pe care căderile de apă i-l puneau în cale. Oricât de perfecţionat ar fi fost aparatul, nu putea fi în măsură să treacă peste Horse-Shoe-Fall şi dacă s-ar fi întâmplat cumva să fie furat de puhoaiele vijelioase, ar fi dispărut fără urmă în prăpastia adâncă de o sută optzeci de picioare, pe care apele o săpaseră sub pragul cataractei. Îi mai rămânea totuşi un mijloc de scăpare dacă ar fi acostat la unul din ţărmurile râului şi, punând automobilul pe roate, ar fi luat-o la sănătoasa cu două sute patruzeci pe oră…!

Şi acum ce să fac?… Să încerc cumva s-o şterg, refugiindu-mă pe ostrovul Navy? Puteam foarte uşor să ajung înot până acolo… Dacă nu căutam să mă folosesc de prilejul acesta, în vecii vecilor Stăpânul Lumii nu s-ar fi hotărât să mă pună în libertate, dat fiind că reuşisem să descopăr o parte din secretele sale.

În momentul acela, însă, îmi dădui limpede seama că, de astă dată, n-o să fie chip să-mi iau tălpăşiţa. Chiar dacă nu mă ţineau ferecat în cabină, în orice caz, eram tot timpul supravegheat. În vreme ce căpitanul stătea la cârmă, omul de pe covertă, care se afla lângă mine, nu mă scăpa o clipă din ochi. La prima mişcare, m-ar fi înhăţat şi m-ar fi pus la popreală… Aşadar, soarta mea era acum strâns legată de soarta Nălucii.

Între timp, distanţa dintre vas şi distrugătoare se micşorase. Nu cumva, din pricina accidentului suferit, motorul Nălucii nu mai avea chiar atâta putere?… Şi totuşi căpitanul nu dădea nici cel mai mic semn de îngrijorare şi nici nu avea de gând să acosteze.

Se auzea şuieratul aburilor ce ţâşneau prin supapele distrugătoarelor, amestecându-se cu vălătucii negri de fum.

Totodată, însă, se auzea şi mugetul cumplit al cataractei, ce clocotea la mai puţin de trei mile, mai jos.

Năluca îşi continua drumul, lunecând pe braţul stâng al râului, de-a lungul ostrovului Navy, pe care îl depăşi curând. Un sfert de oră mai târziu ne ieşeau în întâmpinare primii copaci de pe Great-Island. Puhoaiele se năpusteau la vale cu o forţă din ce în ce mai mare şi dacă Năluca nu se hotăra să se oprească, distrugătoarele nu se mai puteau ţine, cine ştie cât, după ea!… Dacă turbatul ăsta de căpitan avea cumva chef să-şi găsească sfârşitul în vâltorile rostogolite de Horse-Shoe-Fall, distrugătoarele, în schimb, cred că n-aveau de gând să se arunce după el în prăpastie…!

Într-adevăr, semnale repetate de sirenă săgetară aerul şi distrugătoarele se opriră din mers, la o distanţă de cel mult cinci sau şase sute de picioare de pragul cataractei. Apoi răbufniră nişte detunături şi mai multe proiectile trecură pe lângă noi, fără să-şi atingă ţinta…

Soarele dispăruse în zare şi în umbrele amurgului, spre nord, luna se profila scânteietoare pe cer. Aparatul înainta acum cu o viteză ameţitoare, sporită de viteza curentului. Încă un minut şi avea să se prăvălească în hăul întunecos ce se căsca în mijlocul căderilor de apă.

Priveam încremenit de groază cum se mistuia pe lângă noi Great-Island, apoi cele trei mici ostroave de la capătul ei, învăluite în burniţa stârnită de frământarea vârtejelor…

Mă ridicai în picioare, gata să mă azvârl în apă, spre a mă refugia pe insulă…

În aceeaşi clipă mâinile omului de la prova se lăsară grele pe umerii mei…

Se auzi zgomotul unui mecanism, brusc declanşat în interior. Cele două mari dispozitive montate pe laturile aparatului se desfăşurară ca nişte aripi şi, chiar în momentul când era gata să se prăvălească în adânc, târâtă de puhoaie, Năluca se înălţă în văzduh, trecând peste vijelioasele cataracte, prin mijlocul curcubeului urzit de razele lunii.