Capitolul XV.

CUIBUL VULTURULUI.

A doua zi când mă trezii în sfârşit, după un somn destul de adânc, aparatul nu mai părea să facă nici o mişcare. Îmi dădui seama din primul moment: nu mergea în goana roţilor pe uscat, nu naviga nici pe apă şi nici pe sub apă, şi nici prin văzduh nu zbura. însemna deci că inventatorul se înapoiase la el, în bârlog, în ascunzătoarea misterioasă în care, până la el, nici o altă făptură omenească nu pusese încă piciorul…?

Şi atunci, din moment ce nu socotise cu cale să se descotorosească de mine, voi avea parte, în cele din urmă, să-i descopăr secretul…?

Pe drept cuvânt se vor mira cititorii că fusesem în stare să dorm dus tot timpul călătoriei mele prin văzduh. Nici mie nu-mi venea parcă să cred. Mă întrebam dacă nu cumva somnul acesta fusese provocat de cine ştie ce substanţă soporifică, amestecată în mâncare, căpitanul Nălucii vrând astfel să fie sigur că n-o să am prilejul să observ unde anume avea să aterizeze?… Tot ce pot să vă spun este că în viaţa mea n-am încercat o senzaţie atât de extraordinară ca în momentul când aparatul, în loc să fie smuls de clocotitoarele vâltori ale cataractei, îşi luase zborul printr-o simplă declanşare a mecanismului său, ca o pasăre ale cărei aripi uriaşe băteau aerul cu o putere uluitoare…!

Aşadar, aparatul născocit de Stăpânul Lumii avea patru funcţii diferite, putându-se transforma, rând pe rând, în automobil, în vas de navigaţie, în submersibil şi în maşină zburătoare. Pe pământ, în apă, prin văzduh, în oricare din aceste trei elemente se putea deplasa la fel de uşor, cu aceeaşi forţă şi aceeaşi repeziciune!… Şi când te gândeşti că asemenea miraculoase prefaceri se îndeplineau în câteva clipe!… Acelaşi mecanism acţiona toate aceste mijloace diferite de locomoţie! Văzusem cu ochii săvârşindu-se, rând pe rând, metamorfozele! Ceea ce nu izbutisem încă să aflu, dar tot mai nădăjduiam să descopăr la un moment dat, era sursa de energie pe care o folosea aparatul şi, în fine, cine putea fi inventatorul genial care, după ce îl făurise, piesă cu piesă, îl conducea cu atâta îndemânare şi, în acelaşi timp, cu atâta îndrăzneală!

În momentul în care Năluca, înălţându-se, ajunsese să domine căderile de apă de pe ţărmul canadian, stăteam rezemat de chepengul cabinei mele. Limpezimea înserării îmi îngăduia să observ direcţia în care se îndrepta aviatorul.27 Zburând pe deasupra şuvoiului, aparatul depăşise Suspension-Bridge, situat la vreo trei mile mai jos de Horse-Shoe-Fall, adică în locul unde apele râului se năpustesc cu o iuţeală năprasnică în cotul pe care Niagara îl face, pentru a se vărsa în lacul Ontarib.

Mi se păruse că, ajungând în punctul acela, aeronava se abătuse spre est.

Căpitanul stătea, ca şi mai înainte, la postul lui de la pupa. Nici nu mai încercasem să intru cu el în vorbă. La ce bun?… Tot n-ar fi catadicsit să-mi răspundă.

Remarcasem în schimb că Năluca se orienta cu o surprinzătoare uşurinţă. Fără doar şi poate, cunoştea ca-n palmă căile văzduhului, în orice caz, tot atât de bine cât cunoştea şi drumurile maritime şi pe cele de uscat.

Cunoscând rezultatele la care izbutise să ajungă, puteam înţelege mai lesne imensul orgoliu al celui ce îndrăznise a se proclama singur Stăpânul Lumii. Nu stăpânea oare un aparat ce întrecea orice mecanism făurit de mâna omenească şi împotriva căruia oamenii nu aveau nici o putere?… într-adevăr, pentru ce s-ar fi înduplecat să-l vândă, pentru ce s-ar fi lăsat ispitit de milioanele cu care era îmbiat?… Da, acum puteam să-mi explic încrederea absolută în sine, pe care o mărturisea toată atitudinea lui!… Cine ştie unde putea să-l ducă ambiţia lui dacă, într-o bună zi, depăşind orice limită, ar fi degenerat în nebunie curată…?

La vreo jumătate de oră după ce Năluca îşi luase zborul, fără să-mi dau seama cum, căzusem în cea mai deplină nesimţire. Starea aceasta, după cum ziceam, fusese fără îndoială prilejuită de un soporific. Căpitanul, probabil, nu voia să-mi lase răgazul să mă dumeresc asupra direcţiei spre care se îndrepta.

Aşadar, n-aş putea să spun dacă aviatorul îşi continua zborul prin văzduh sau dacă îşi croia drum mai departe pe suprafaţa cutărei mări ori cutărui lac, în cazul când nu ar fi preferat cumva şoselele ce străbăteau teritoriul american. Nu mai ţin minte nimic, dar absolut nimic din tot ce s-a întâmplat în noaptea de 31 iulie spre 1 august.

Şi acum mă întrebam ce întorsătură avea să ia de aci încolo aventura şi, în primul rând, în ce fel avea să se încheie pentru mine…?

Spuneam că, în momentul când somnul acela ciudat se destrămase, Năluca părea să fi încremenit într-o completă imobilitate. Nu se putea să mă înşel: în orice mod s-ar fi deplasat, chiar pe calea aerului, mi-aş fi dat seama că aparatul era în mişcare.

Când mă trezii, aşadar, mă aflam Ia mine în cabină, unde fusesem zăvorât fără să fi simţit nimic, aşa cum se întâmplase şi în prima noapte petrecută pe bord, în timp ce Năluca încă mai naviga pe lacul Erie.

Rămânea de văzut dacă de astă dată mi se va îngădui să ies pe punte, de vreme ce aparatul aterizase.

Încercai să ridic chepengul, dar acesta nici nu se clinti.

„Ei, asta-i acum! mă gândii eu. Te pomeneşti că n-o să-mi mai dea drumul de aici până ce Năluca n-o s-o pornească iarăşi în călătorie, fie pe apă, fie în zbor…?”

Fiindcă, într-adevăr, numai în aceste împrejurări nu aveam nici o posibilitate de a evada…!

Vă puteţi închipui deci nerăbdarea şi neliniştea de care eram cuprins, neştiind cât avea să dureze popasul acesta pe uscat.

Nu cred să fi aşteptat mai mult de un sfert de oră şi un zgomote de drugi urniţi din loc îmi ajunse la ureche. Chepengul fu ridicat de afară. Lumina şi aerul proaspăt năvăliră din plin în cabină.

Dintr-un salt mă înfiinţai din nou pe punte, la locul meu obişnuit.

Făcui ochii roată, îmbrăţişând într-o singură clipă zările, jur împrejur.

Aşa cum bănuisem, Năluca se afla în stare de repaus pe sol, în adâncul unei căldări cu o circumferinţă de o mie cinci sute sau, poate, o mie opt sute de picioare. Un strat de pietriş gălbui era aşternut peste tot. Oriunde te-ai fi uitat, nu se zărea nicăieri măcar un smoc de iarbă.

Căldarea avea forma unei elipse aproape perfecte, cu axa mare orientată în direcţia nord-sud. Ce înălţime o fi avut însă brâul de stânci ce o împresura şi care era configuraţia lui, privit de sus, de pe creastă, nu puteam să-mi dau seama. Deasupra noastră se învolburau neguri groase, pe care razele soarelui nu reuşiseră încă să le risipească. Ici, colo trâmbe mari de ceaţă spânzurau până jos, pe fundul acoperit cu pietriş. Era, probabil, încă prea devreme şi pâclele aveau să se împrăştie foarte curând.

Îmi făcea impresia că temperatura ce stăruia în mijlocul acestor ziduri de piatră era destul de scăzută, cu toate că ne aflam în prima zi a lui august. însemna deci că locul acela era situat undeva pe înălţimile Noului Continent… Unde anume?… Oricât de mare ar fi fost viteza cu care zburase, aparatul tot n-ar fi avut timp să traverseze Atlanticul sau Pacificul pentru că, de când decolase de pe Niagara, nu trecuseră mai mult de douăsprezece ore.

În momentul acela, căpitanul tocmai ieşea dintr-o văgăună, probabil o grotă săpată la temelia cetăţii de piatră cotropite de neguri.

Când şi când, prin pânzele de ceaţă se întrezăreau umbrele unor păsări mari, al căror ţipăt răguşit săgeta tăcerea adâncă. Cine ştie dacă nu erau cumva înspăimântate de aparatul care avea nişte aripi cât toate zilele şi cu care nu se puteau măsura, nici ca putere, nici în ce priveşte iuţeala zborului!

Totul mă făcea să cred că, într-adevăr, aici se afla ascunzişul unde poposea Stăpânul Lumii, la capătul fiecăreia din miraculoasele lui călătorii. Aici se afla garajul în care îşi punea la adăpost automobilul, portul în care ancora vaporul său, cuibul destinat aparatului său zburător…!

Năluca se odihnea pe fundul căldării. În sfârşit, aveam prilejul s-o cercetez pe îndelete şi, după cum se vedea, nimeni nu se gândea să mă împiedice. Căpitanul părea să se sinchisească de mine tot atât cât se sinchisise şi până atunci. Cu puţin înainte, cei doi oameni din echipaj se apropiaseră de el, apoi intraseră câteşitrei în grota mai sus-pomenită. Puteam deci să examinez în voie aparatul, cel puţin pe dinafară. Cât priveşte amenajările interioare, deocamdată trebuia să mă mulţumesc numai cu închipuirea.

În afară de cabina mea, celelalte compartimente erau închise; degeaba încercai să le deschid. Mult mai interesant ar fi fost, poate, dacă aş fi ajuns să-mi dau seama ce fel de motor folosea Năluca în multiplele ei metamorfoze.

Sării jos de pe punte şi avui tot răgazul să purced la o primă cercetare.

Aparatul era fusiform, fiind ceva mai ascuţit la capătul anterior. Avea coca de aluminiu şi aripile dintr-o substanţă a cărei natură nu reuşii s-o descopăr. Cele patru roţi pe care era montat aveau un diametru de două picioare şi erau înconjurate de pneuri groase, care făceau ca mersul lui să fie lin, chiar în plină viteză. Spiţele se lăţeau în chip de palete şi probabil că, atunci când Năluca naviga la suprafaţa apei sau sub apă, îi dădeau posibilitatea să-şi accelereze viteza.

Principalele piese ale sistemului propulsor însă nu erau roţile, ci două turbine Parson, fixate longitudinal, de o parte şi de alta a chilei. Acţionate cu o viteză extraordinară de motorul navei, turbinele sfredeleau apa, determinând înaintarea vasului; îmi pusei chiar întrebarea dacă nu cumva erau folosite şi pentru propulsarea aparatului în mediul atmosferic.

În orice caz, aparatul se putea susţine şi deplasa în spaţiu numai datorită aripilor uriaşe care, în stare de repaus, stăteau aplecate în jos şi lipite de bordurile navei, ca nişte dispozitive pentru derivă. Aşadar, sistemul aplicat de inventator se baza pe folosirea unui aparat „mai greu decât aerul”, sistem ce-i dădea posibilitatea de a se mişca în spaţiu cu o viteză pe care nu reuşea s-o atingă zborul celor mai puternice păsări.

Cât priveşte agentul care punea în mişcare toate aceste mecanisme, aşa cum am mai spus, nu putea fi decât electricitatea. Unde erau însă încărcaţi acumulatorii, care putea fi sursa lor?… Să fi existat oare pe undeva un generator de energie electrică, menit să-i alimenteze?… Nu cumva într-una din grotele acelea, ce se deschideau în pereţii căldării, se aflau nişte dinamuri în funcţiune…?

Dacă, în urma cercetărilor făcute, avusesem prilejul-să constat că aparatul era prevăzut cu roţi, turbine şi aripi, în schimb, nu ştiam încă nimic în privinţa mecanismului şi nici a agentului ce-l punea în mişcare. Gândindu-mă bine, la ce mi-ar fi slujit însă descoperirea acestui secret?… Trebuia mai întâi să fiu liber ca să trag vreun folos, şi acum, că apucasem să cunosc unele lucruri, Stăpânul Lumii nu s-ar fi înduplecat cu nici un preţ să-mi redea libertatea…!

Mai aveam o portiţă de scăpare. Să caut să-mi iau tălpăşiţa. Dar când voi mai întâlni o asemenea ocazie?… Dacă nu izbutisem s-o prind câtă vreme Năluca fusese în călătorie, ce mai puteam nădăjdui acum, când poposisem în mijlocul acelor metereze de piatră…?

Problema fundamentală ce se cerea rezolvată înainte de toate era aceea a locului în care se afla situată depresiunea. Unde aterizase oare aparatul?… Exista cumva vreo comunicaţie cu ţinuturile înconjurătoare?… Să nu fi fost nici o ieşire nicăieri? Nu se putea pătrunde înăuntru decât trecând pe deasupra meterezelor cu ajutorul unui aparat de zbor?… Şi, pe urmă, în ce regiune a Statelor Unite aeronava luase contact cu pământul?… Oricât de mare ar fi fost viteza cu care zbura, ţinând seamă de faptul că nu decolase decât în ajun, cu siguranţă că Năluca nu putea să se fi depărtat de teritoriul Statelor Unite şi cu atât mai puţin să fi părăsit Lumea Nouă pentru Vechiul Continent!… Chibzuind bine, drumul parcurs în timpul nopţii putea fi oare mai lung de câteva sute de leghe…?

Exista, ce-i drept, o ipoteză la care mă întorceam mereu cu gândul şi care, din pricina asta, cred, merita să fie luată în consideraţie, dacă nu şi acceptată. N-ar fi fost posibil oare ca portul în care poposea de obicei Năluca să fie chiar Great-Eyry?… Cu atât mai mult cu cât aparatul de zbor putea să pătrundă cu cea mai mare uşurinţă acolo?… Din moment ce pajurile şi vulturii erau în stare s-o facă, de ce ar fi fost Năluca mai prejos decât ei? Căldarea aceea, zăvorâtă între stânci, nu constituia oare pentru Stăpânul Lumii un ascunziş atât de bine tăinuit, încât poliţia nu reuşise până acum să-l dibuiască? Distanţa dintre Niagara şi locul respectiv din masivul Munţilor Albaştri nu depăşea patru sute cincizeci de mile. În douăsprezece ore Năluca avusese tot răgazul să le străbată…!

Într-adevăr, ideea asta începuse să se înfiripe, încetul cu încetul, în cugetul meu! Legăturile ce existau între Great-Eyry şi autorul scrisorii semnate cu iniţiale se explicau, în felul acesta, cât se poate de lămurit. Şi ameninţările pe care mi le adresase în cazul când aş mai fi făcut o nouă tentativă. Şi faptul că fusesem urmărit într-o vreme. Dar fenomenele petrecute pe Great-Eyry nu eram oare îndreptăţit să i le atribui tot lui, cu toate că n-aş fi putut spune încă pentru care motiv?… Sigur că da! Mă aflam în Great-Eyry, nici vorbă! Dar, din moment ce nu reuşisem cu nici un preţ, mai înainte, să pătrund înăuntru, puteam oare să ies de acolo altfel decât cu ajutorul Nălucii?

Ah! Dacă negura s-ar fi împrăştiat în fine, poate c-aş fi izbutit să recunosc locurile… Şi cine ştie dacă, atunci, ipoteza pe care o făcusem nu s-ar fi dovedit conformă cu realitatea…?

Şi fiindcă mă puteam mişca în voie, deoarece nici căpitanul şi nici însoţitorii lui nu se sinchiseau de mine câtuşi de puţin, îmi veni în gând să fac înconjurul depresiunii.

În momentul acela se aflau câteşitrei în grota de la extremitatea nordică a incintei, care, aşa cum am spus, avea forma unei elipse. O pornii deci în inspecţie de la extremitatea opusă.

Apropiindu-mă de zidul de piatră, o luai de-a lungul temeliilor, în care se deschideau tot felul de cotloane şi văgăuni. Deasupra se ridica peretele neted format din roci cu feldspat, ca întreg lanţul Munţilor Allegheny. Cât de înalt putea fi zidul acela de piatră şi cât de zimţuită putea fi creasta lui nu eram încă în măsură să-mi dau seama, până ce nu se vor fi risipit ceţurile, alungate de suflarea brizei sau topite de razele soarelui.

Deocamdată mă mulţumii să fac înconjurul brâului masiv de stânci, în văgăunile cărora lumina abia pătrundea. Tot felul de resturi se vedeau zăcând împrăştiate în interiorul acestora, şi grămezi de ierburi uscate. Se mai desluşeau încă pe jos urmele lăsate în nisip de paşii căpitanului şi ai însoţitorilor săi.

Niciunul dintre ei nu ieşise încă la iveală, probabil că roboteau de zor înăuntru, în grotă, la gura căreia zăceau trântite mai multe baloturi. Vor li avut poate de gând să le transporte pe bordul Nălucii. Mă întrebam chiar dacă nu cumva în momentul acela îşi strângeau, ca să zic aşa, calabalâcul, pregătindu-se să părăsească pentru totdeauna ascunzişul…?

Într-o jumătate de ceas, isprăvisem de făcut înconjurul pereţilor şi-mi îndreptai din nou paşii spre mijlocul terenului. Din loc în loc pământul era presărat cu un strat de cenuşă înălbită de vreme, ce se aşternuse pe jos în crâmpeie largi, cu cioturi de bârne şi de scânduri arse, tocuri de uşi şi ferestre de care mai atârnau încă balamalele, schelete metalice răsucite de dogoarea focului, probabil rămăşiţele unui aparat ce căzuse pradă flăcărilor.

Cândva, pesemne, în inima cetăţii de piatră izbucnise, întâmplător sau provocat, un incendiu… Nu era, deci, firesc să fac o legătură între incendiul acesta şi fenomenele observate cândva pe muntele Great-Eyry, flăcările ce se înălţaseră peste creste, zgomotele ce se răspândiseră în văzduh, băgând în răcori pe locuitorii din împrejurimi, atât pe cei din Pleasant-Garden, ca şi pe cei din Morganton?… Dar de unde erau toate aceste hârburi şi ce interes va fi avut căpitanul să le distrugă…?

În momentul acela, vântul ce se stârnise dinspre est trecu într-o răbufnire peste întreg cuprinsul. Cerul învăluit în pâcle se limpezi deodată. Căldarea fu scăldată în lumina revărsată de razele soarelui, ce se ridicase de două suliţe pe boltă.

Fără să vreau,dădui un ţipăt…!

Creasta meterezelor stâncoase ce încingeau cuprinsul ieşise la iveală, la o înălţime de o sută de picioare. Şi în aceeaşi clipă îmi sări în ochi stana aceea de piatră în chip de vultur, pe care, aşa cum se profila pe cer, o recunoscui numaidecât.

Nu mai încăpea nici o îndoială, era stânca pe care şi eu, şi domnul Elias Smith o remarcasem în cursul ascensiunii pe Great-Eyry…!

Nu mai încăpea nici o îndoială, va să zică! În noaptea trecută, aparatul străbătuse în zbor distanţa cuprinsă între lacul Erie şi teritoriul Carolinei dc Nord!… Aici era garat aparatul, în adâncul Acestei zănoage!… Aici se afla, deci, cuibul de piatră, parcă anume făcut pentru năstruşnica pasăre gigantică, plăsmuită de genialul inventator, singurul om de pe lume care izbutise să treacă peste aceste ziduri atât de straşnic întărite?… Cine ştie dacă nu descoperise cumva, în fundul unei văgăuni mai adânci, vreo galerie subterană ce răspundea în afară şi care îi permitea să părăsească uneori Great-Eyry, lăsând Năluca înăuntru, la adăpost…?

Acum, în sfârşit, eram pe deplin luminat!… Acum puteam să-mi explic lămurit şi prima scrisoare expediată de pe Great-Eyry, prin care eram ameninţat cu moartea!… Dacă am fi reuşit atunci să pătrundem în zănoagă, poate, că, cine ştie, am fi ajuns să descoperim toate aceste secrete, înainte ca Stăpânul Lumii să fi apucat s-o şteargă, fugind din calea noastră…?

Rămăsesem locului, încremenit, cu ochii aţintiţi asupra vulturului de piatră, cuprins de o emoţie răscolitoare!… Mă întrebam dacă nu era de datoria mea să caut cu orice preţ să distrug aparatul până ce n-avea să-şi ia din nou zborul, vânturându-se prin lume…

În aceeaşi clipă se auzi un zgomot de paşi.

Mă întorsei într-acolo.

Căpitanul, care venea spre mine, se opri în faţa mea şi mă privi drept în ochi.

Atunci simţii că-mi ies din fire şi, fără să vreau, lăsai să-mi scape aceste cuvinte:

— E Great-Eyry!… Great-Eyry…!

— Da, inspectore!

— Şi dumneata eşti… Stăpânul Lumii…?

— Da, eu… îmi răspunse înălţând fruntea cu o mişcare plină de trufie. Eu… Robur… Robur Cuceritorul!