Capitolul XVI.

ROBUR CUCERITORUL.

De statură mijlocie, lat în spate, cu o structură geometrică închipuind un trapez regulat, a cărui bază mare era formată de linia umerilor, iar deasupra, înţepenită pe un gât vânjos, o căpăţână mare, sferoidală. Nişte ochi ce scăpărau, arzători, în orbite, la cea mai uşoară tulburare sufletească, străjuiţi de sprâncenele pururea încruntate, semn al unei energii deosebit de viguroase. Părul tuns scurt, cu reflexe metalice, ca un ghemotoc de sârmă, pieptul larg înfoindu-se şi slobozind aerul ca nişte foaie, braţe, mâini, picioare pe măsura trunchiului; nici mustăţi, nici favoriţi, doar un barbişon tăiat după moda americană, lăsând să se vadă articulaţia fălcilor şi muşchii maseteri ce, după aspect, păreau înzestraţi cu o putere formidabilă.

Iată în câteva trăsături portretul acestui om extraordinar, aşa cum îl înfăţişa fotografia publicată în toate ziarele Statelor Unite la data de 13 iunie 18…, a doua zi după ce faimosul personaj îşi făcuse apariţia, într-un chip într-adevăr senzaţional, la una din şedinţele Institutului Weldon din Philadelphia.

În faţa mea, deci, se afla Robur Cuceritorul, care binevoia, în fine, să iasă din anonimat, aruncându-mi în obraz numele său răsunător ca o ameninţare, şi asta chiar între meterezele de piatră ale lui Great-Eyry…!

Aici ar fi locul, cred, să amintesc în câteva cuvinte întâmplările ce atrăseseră asupra numitului Robur atenţia întregii ţări. Cu atât mai mult cu cât de ele sunt legate peripeţiile acestei miraculoase aventuri, al cărei deznodământ era sortit să depăşească tot ceea ce mintea omenească şi-ar fi putut închipui.

În seara zilei de 12 iunie avea loc o adunare a Institutului Weldon sub preşedenţia lui Uncle Prudent, unul din personajele marcante ale capitalei statului Pennsylvania, secretar fiind un alt personaj nu mai puţin important, din aceeaşi localitate, Phil Evans. Se discuta problema atât de arzătoare a dirijabilelor. Sub auspiciile consiliului de administraţie, fusese construit aşa-numitul Go ahead, cu o capacitate de patruzeci de mii de metri cubi. Deplasarea lui pe orizontală trebuia să se efectueze cu ajutorul unui dinam menit să pună în mişcare elicea, o maşină în acelaşi timp puternică şi uşoară, în care se punea mare nădejde, aşteptându-se cele mai bune rezultate. Mai rămânea de văzut doar unde avea să fie montată elicea: la spatele nacelei, aşa cum pretindeau unii, sau în faţă, după dorinţa altora?

Cum nu ajunsese încă la o înţelegere în privinţa aceasta, în ziua respectivă, „avantiştii” şi „arieriştii” erau ca de obicei în conflict. Discuţia se înfierbântase chiar în asemenea măsură, încât puţin mai lipsea ca să se işte o încăierare între câţiva dintre membrii Institutului Weldon.

Tocmai când harababura era în toi, cineva dinafară, un necunoscut, ceru stăruitor să i se dea voie a intra în sala de şedinţe.

Solicitatorul fu primit şi se prezentă sub numele de Robur. La cererea lui, i se dădu cuvântul, în mijlocul celei mai desăvârşite tăceri. Luând atunci o poziţie fermă, în dezbaterea angajată în jurul dirijabilelor, declară sus şi tare că, de vreme ce omul reuşise să ajungă stăpânul mărilor mulţumită corăbiilor cu pânze şi navelor puse în mişcare de roţi sau de elice, nu va putea să ajungă stăpân asupra spaţiului atmosferic decât folosindu-se de aparate mai grele decât aerul, argumentând că pentru a te mişca în toată libertatea în sânul acestui element, trebuie neapărat să ai o greutate mai mare ca a lui.

În fond era iar vorba de veşnicul conflict între aerostatică şi aviaţie, în cursul acestei şedinţe, în care partizanii principiului „mai uşor decât aerul” erau în număr precumpănitor, la un moment dat discuţiile deveniră atât de aprinse, încât Robur, pe care unii din adversarii săi îl porecliseră în ironie Cuceritorul, se văzu silit să părăsească sala.

Dar, la vreo câteva ore după dispariţia acestui personaj atât de original, Uncle Prudent şi Phil Evans fură victimele unei răpiri săvârşite cu o rară îndrăzneală.

În momentul când treceau prin Fairmont-Park, însoţiţi de valetul Frycollin, câţiva oameni tăbărâră asupra lor, le puseră câte un căluş în gură, îi legară fedeleş, apoi, oricât încercară ei să li se împotrivească, îi purtară pe sus, pe aleile pustii, pentru a-i urca în cele din urmă cu de-a sila într-un aparat ce staţiona în mijlocul unei pajişti. În zorii zilei, ferecaţi în aparatul lui Robur, pluteau în văzduh deasupra unor tărâmuri pe care se căzneau în zadar să le recunoască.

Uncle Prudent şi Phil Evans avură astfel prilejul să constate că oratorul din ajun nu-i dusese de nas şi că se afla, într-adevăr, în posesia unui aparat de zbor construit pe principiul „mai greu decât aerul”. Datorită aparatului respectiv, spre norocul sau ghinionul lor – puteau acum să facă o călătorie cu totul extraordinară.

Aeronava, concepută şi realizată de Robur, se baza pe o dublă utilizare dată elicei care, învârtindu-se, îl făcea să se deplaseze în direcţia axei. Dacă axa era verticală, se ridica drept în sus, iar dacă era orizontală se deplasa într-un plan orizontal. Întocmai ca elicopterul, care se înalţă în văzduh deoarece loveşte pieziş aerul ca şi cum s-ar deplasa pe un plan înclinat.

Aeronava pomenită aici, Albatrosul, era alcătuită dintr-o şarpantă lungă de treizeci de metri, prevăzută cu două propulsoare, unul aşezat înainte şi altul la spate, şi cu un întreg dispozitiv format din treizeci şi şapte de elice de suspensie montate pe axe verticale, pe laturile construcţiei, cincisprezece de o parte şi cincisprezece de alta, iar şapte, mai înainte, la mijlocul aparatului. Toate la un loc alcătuiau o arboradă de treizeci şi şapte de catarge, cu braţe în loc de vele, cărora maşinile instalate în rufurile de sub platformă le imprimau o mişcare de rotaţie vertiginoasă.

Cât priveşte forţa necesară pentru susţinerea în aer şi deplasarea aeronavei, putem spune că nu era generată nici de vaporii de apă sau de vreun alt lichid, nici de aerul comprimat sau de vreun alt gaz elastic. Robur nu făcuse apel nici la diferite amestecuri explozive, mulţumindu-se să recurgă la un agent folosit în atâtea şi atâtea scopuri diferite, vreau să zic electricitatea. Unde şi cum se alimenta inventatorul cu energia electrică necesară ca să încarce acumulatorii?… Probabil – fiindcă nimeni nu izbutise să-i afle secretul – o capta din aerul înconjurător, în care se află totdeauna o cantitate mai mare sau mai mică de fluid electric, tot aşa cum faimosul căpitan Nemo o capta din apa înconjurătoare, atunci când pornea să cutreiere, pe bordul Nautilului, adâncurile oceanului.

Trebuie să vă spun că nici chiar lui Uncle Prudent sau lui Phil Evans nu le-a fost dat să descopere secretul acesta, în timpul acestei călătorii prin văzduh, care avea să poarte Albatrosul în zbor jur împrejurul sferoidului terestru.

Echipajul aflat la ordinele lui Robur se compunea dintr-un contra-maistru, pe nume John Turner, trei mecanici, două ajutoare şi un bucătar, în total opt oameni, adică tocmai câţi trebuiau pentru serviciul de bord.

Să nu uităm nici cuvintele rostite odată de Robur faţă de pasagerii săi, care se pomeniseră pe nepusă masă tovarăşii săi de drum: „Am reuşit să ajung stăpânul celei de a şaptea părţi din lume, mai vastă decât Australia, Oceania, Asia, America şi Europa, stăpânul uriaşelor domenii atmosferice, al aşa-numitei Icarii aeriene, pe care mii şi mii de icarieni o vor colinda într-un viitor apropiat!”

Aşa începu faimoasa expediţie plină de peripeţii a Albatrosului, care îşi luă zborul pe deasupra vastelor cuprinsuri ale Americii de Nord.

Zadarnic Uncle Prudent şi Phil Evans îşi manifestară nemulţumirea, dând glas unor proteste pe deplin justificate, Robur se arătă neînduplecat, având de partea sa dreptul celui mai tare. Aşa că, până la urmă, trebuiră să se resemneze sau, mai bine-zis, să se plece în faţa acestui drept.

Zburând spre vest, Albatrosul trecu pe deasupra uriaşului lanţ al Munţilor Stâncoşi, pe deasupra plaiurilor Californiei, lăsând apoi în urmă San Francisco, străbătu în zbor Pacificul de nord până în dreptul peninsulei Kamceatka. Sub ochii pasagerilor de pe bordul aviatorului prinseră a se desfăşură întinsurile Celestului Imperiu, a cărui capitală, Pekin, se zări în mijlocul celor patru ziduri de centură ale sale. Sub acţiunea elicelor de suspensie Albatrosul se ridică la o altitudine şi mai mare, pentru a trece peste crestele Munţilor Himalaya, peste vârfurile albe de nămeţi şi peste scânteietorii gheţari. Nici o clipă nu se abătu de la direcţia iniţială, spre est. După ce zbură peste meleagurile Persiei şi întinsurile Mării Caspice, trecu fruntariile continentului european, pluti apoi peste stepele moscovite şi, apucând-o pe Volga în sus, fu semnalat deasupra Moscovei, deasupra Petersburgului şi deasupra teritoriului Finlandei, în sfârşit, de nişte pescari de pe Baltica. Pătrunse în spaţiul aerian al Suediei, pe paralela oraşului Stockholm, în cel al Norvegiei pe paralela oraşului Kristiania, cârmi apoi spre sud, pluti la o mie de metri înălţime deasupra Franţei, pentru ca, în dreptul Parisului, să se lase în jos, dominând de la o altitudine de o sută de picioare metropola, în bătaia puternicelor reflectoare de pe bord, ce lăsau să coboare asupra oraşului doi snopi scânteietori de raze. În sfârşit, începură a se desfăşura tărâmurile Italiei, făcând să defileze sub ochii lor Florenţa, Roma şi Neapole, pe urmă apele Mediteranei, pe care o traversară în diagonală. Aeronava ajunse astfel în dreptul coastelor Africii, deasupra vastelor ei cuprinsuri pe care le străbătu, începând cu capul Spartei de pe litoralul Marocului şi până în Egipt, trecând pe deasupra Algeriei, Tunisiei şi Tripolitaniei. Cârmind apoi spre Tombouctou, regina Sudanului, se avântă peste întinsurile Atlanticului. De aci înainte ţinu tot timpul direcţia sud-vest, şi nimic nu reuşi să-i curme zborul, deasupra neţărmuritei pânze de apă, nici chiar furtunile năprasnice, nici chiar urgia unei gigantice trombe care o prinse în vârtejele ei şi din clocotul căreia aparatul reuşi să scape teafăr, spulberând-o cu lovituri de tun.

Când uscatul se ivi, în fine, la orizont, se aflau la gura Strâmtorii Magellan. Albatrosul trecu pe deasupra ei de la nord spre sud, pentru a o părăsi la extremitatea Capului Horn, încumetându-se a-şi continua drumul peste stihiile Pacificului de miazăzi.

Înfruntând apoi cumplitele pustietăţi ale Antarcticei, după ce avu de înfruntat un ciclon, de-a cărui urgie nu reuşi să scape decât refugiindu-se în centrul acestuia unde domnea un relativ calm, Robur îşi continuă plimbarea peste cuprinsurile aproape necunoscute ale Ţării Graham. împresurat de splendorile fără de seamăn ale aurorei australe, aparatul se roti timp de câteva ceasuri deasupra Polului. Prins iarăşi de prăpădul uraganului, mânat de forţa lui năprasnică spre vulcanul Erebus, ce scuipa foc pe gură, reuşi ca prin minune să nu piară mistuit de flăcări.

În cele din urmă, spre sfârşitul lunii iulie, după ce răzbise din nou în largul Pacificului, se opri în preajma unei insule din Oceanul Indian. Aruncată peste bord, ancora se înţepeni între stâncile de pe ţărm, şi pentru prima oară de la plecare, Albatrosul făcu, în fine, un popas, la o înălţime de o sută cincizeci de picioare, menţinându-se în aer cu ajutorul elicelor de suspensie.

Insula cu pricina, după cum Uncle Prudent şi colegul său avură prilejul să afle, era insula Chatham, situată la cincisprezece grade spre est de Noua Zeelandă. Iar pricina pentru care aeronava se oprise acolo era faptul că propulsoarele, avariate în toiul ultimului uragan, trebuiau reparate neapărat pentru ca aparatul să-şi poată urma călătoria spre insula X – o insulă necunoscută din Oceanul Pacific, pe care fusese construit Albatrosul – şi care se afla încă destul de departe, la o distanţă de două mii opt sute de mile.

Uncle Prudent şi Phil Evans îşi dădeau prea bine seama că, după ce se vor fi terminat reparaţiile, Albatrosul avea să se vânture mai departe prin lume, la nesfârşit. Aşa că nu trebuiau să scape ocazia de a evada atâta timp cât aparatul era ancorat.

Cablul ancorei ce ţinea fixat Albatrosul avea o lungime de cel mult o sută cincizeci de picioare. Lăsându-se să alunece de-a lungul lui, cei doi pasageri împreună cu vaietul lor Frycollin puteau să ajungă fără prea mare caznă pe pământ, iar dacă evadarea se înfăptuia în toiul nopţii, n-aveau nici un motiv să se teamă că i-ar putea zări cineva. Ce-i drept,în momentul când se va fi luminat de ziuă, lipsa lor avea să fie descoperită numaidecât şi, cum nu exista nici o posibilitate să părăsească insula Chatham, cu siguranţă că fugarii aveau să fie din nou înhăţaţi.

Se gândiră atunci la o soluţie destul de îndrăzneaţă, şi anume: să frângă aripile năstruşnicei aeronave, făcând-o să sară în aer cu ajutorul unui cartuş de dinamită şterpelit din depozitul de muniţii de pe bord; să nimicească aparatul împreună cu inventatorul lui şi cu întregul echipaj. până să explodeze cartuşul, aveau tot răgazul s-o şteargă pe cablu în jos şi să privească apoi cum se prăbuşeşte Albatrosul, din care n-avea să mai rămână nici o fărâmă.

Zis şi făcut. în aceeaşi seară aprinseră cartuşul şi, fără să bage nimeni de seamă, se lăsară să alunece, rând pe rând, pe cablu. Cei de pe bord însă prinseră de veste că evadaseră. Îndată, de sus, de pe platformă, fură trase asupra lor mai multe focuri de puşcă, dintre care niciunul însă nu-şi atinse ţinta. Uncle Prudent se repezi şi reteză pe loc cablul ancorei, iar Albatrosul, lipsit de ajutorul elicelor de propulsie, o porni mânat de vânt, pentru ca, puţin după aceea, să se prăbuşească, prefăcut în ţăndări din pricina exploziei, în valurile Oceanului Pacific.

Vă mai aduceţi aminte, cred, că Uncle Prudent, Phil Evans şi Frycollin dispăruseră în noaptea de 12 spre 13 iunie, după plecarea lor de la Institutul Weldon. De atunci nu se mai ştia ce se întâmplase cu ei. Imposibil de formulat vreo ipoteză în privinţa asta. Exista oare vreo legătură cât de îndepărtată între dispariţia aceasta uluitoare şi incidentul provocat de Robur în cursul memorabilei şedinţe?… Nimănuia nu-i trecu prin cap aşa ceva.

Colegii celor doi onorabili cetăţeni începură-să fie îngrijoraţi, văzând că nu mai ies la iveală. Se făcură cercetări, poliţia se puse şi ea în mişcare, se trimiseră telegrame în toate părţile, în lungul şi în latul Noului ca şi Vechiului Continent. Nimic, nici un rezultat. Până şi premiul de cinci mii de dolari, făgăduit oricărui cetăţean în măsură să dea vreo informaţie cu privire la persoanele dispărute, rămase mai departe în casa de fier a Institutului Weldop.

Asta era, deci, situaţia. Cazul făcuse foarte mare vâlvă, mai cu seamă în cuprinsul Statelor Unite; şi acum încă mi-l aduc aminte, de parc-ar fi fost ieri.

În ziua de 20 septembrie însă începu să circule un zvon care, răspândit la început în Philadelphia, nu întârzie să se împrăştie mai departe.

Uncle Prudent şi Phil Evans descinseseră, în după-amiaza zilei respective,la domiciliul onorabilului preşedinte al Institutului Weldon.

În aceeaşi seară, convocaţi imediat la o şedinţă, membrii institutului făcură o primire entuziastă celor doi colegi ai lor. La întrebările ce li se puseră, însă, unul şi celălalt răspunseră cu toată rezerva sau, mai bine-zis, nici nu se învredniciră măcar să răspundă. Iată ce se întâmplase, aşa cum ieşi în vileag mai târziu:

După evadarea lor şi prăbuşirea Albatrosului, Uncle Prudent şi Phil Evans căutaseră să-şi asigure existenţa, până ce avea să se ivească prilejul de a părăsi insula Chatham. Pe ţărmul occidental dăduseră peste sălaşul unui trib de indigeni, care-i primiseră destul de bine. Din păcate însă insula nu se afla în drumul navelor, care ancorau doar în răstimpuri îndelungate acolo. Neavând încotro, naufragiaţii se înarmaseră cu răbdare şi după vreo cinci săptămâni, în sfârşit, reuşiseră să se îmbarce pentru America.

Din momentul în care se înapoiară acasă, Uncle Prudent şi Phil Evans nu avură decât un singur gând în minte, şi ştiţi care?… Pur şi simplu, să ducă mai departe lucrarea de care se apucaseră, terminând construcţia balonului Go ahead, spre a se avânta din nou în păturile superioare ale atmosferei, pe care le cutreieraseră de curând pe bordul aeronavei. De n-ar fi făcut-o, ar fi însemnat că nu sunt americani get-beget.

În anul următor, în ziua de 20 aprilie, aerostatul era gata să-şi ia zborul sub conducerea lui Harry W. Tynder, vestitul aeronaut, care avea misiunea să-i însoţească în călătorie pe preşedintele şi pe secretarul Institutului Weldon.

Trebuie să spun că, de la reîntoarcerea lor, nu se mai auzise nimic despre Robur, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. De altfel, nu erau suficiente motive să credem că explozia de pe bordul Albatrosului, care pierise în adâncurile Oceanului Pacific, pusese capăt totodată şi carierei lui, bogate în peripeţii…?

Sosi şi ziua sortită ascensiunii. Eram şi eu de faţă, printre miile de spectatori ce se înghesuiau în parcul Fairmont. După câte se ştie, având în vedere volumul său colosal, Go ahead urma să se ridice la cele mai mari înălţimi. Se înţelege de la sine că disputa dintre „avantişti” şi „arierişti” fusese aplanată într-un mod pe cât de simplu, pe atât de logic, montându-se, atât în partea dinainte, cât şi la spatele nacelei, câte o elice pusă în mişcare cu ajutorul unui curent electric, a cărui intensitate depăşea toate rezultatele obţinute până atunci în direcţia aceasta.

Vremea era cât se poate de favorabilă, nici un norişor pe cer şi nici cea mai uşoară adiere de vânt.

La unsprezece şi douăzeci o lovitură de tun dădu de veste mulţimii adunate că Go ahead era gata de plecare.

„Daţi-i drumul!”

Formula sacramentală fu pronunţată cu un glas detunător chiar de Uncle Prudent, cu gura lui. Aerostatul se înălţă încetul cu încetul, falnic, în văzduh. Urmară apoi câteva încercări de deplasare pe orizontală, operaţie încununată de succesul cel mai strălucit.

Deodată se auzi un strigăt – un strigăt care o clipă mai târziu răsună dintr-o sută de mii de piepturi…!

În zare, spre nord-vest, se ivise un corp în mişcare, ce se apropia cu o viteză uimitoare.

Era acelaşi aparat care, cu un an înainte, îi răpise fără veste pe cei doi membri ai Institutului Weldon, pentru a-i plimba după aceea pe deasupra continentului european, Asiei, Africii, şi a celor două Americi.

„Albatrosul!… Albatrosul!”

Da… el era şi probabil că şi inventatorul său, Robur, se afla pe bord: Robur Cuceritorul!

Vă închipuiţi ce ochi făcură Uncle Prudent şi Phil Evans văzând Albatrosul, pe care-l socoteau nimicit!… Şi chiar aşa se şi întâmplase; aparatul fusese distrus de explozie şi rămăşiţele lui se prăbuşiseră în valurile Pacificului împreună cu inginerul care-l construise şi cu întreg echipajul! Salvaţi însă în foarte scurt timp de un vas ce-i pescuise din apă, naufragiaţii reuşiseră să debarce pe coasta Australiei, unde nu zăboviseră mult, fiind grăbiţi să se înapoieze pe insula X.

Robur nu mai avea decât un singur gând acum: să se răzbune. Şi pentru ca răzbunarea să fie deplină, se apucase să construiască un alt aparat, o aeronavă mai perfecţionată chiar decât prima. Prinzând de veste apoi că foştii săi pasageri, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, se pregăteau să reia experienţa cu Go ahead, o pornise fără întârziere spre Statele Unite, unde, aşa cum s-a văzut, sosise Ia ţanc, în ziua şi ia ora fixată.

Şi acum ce avea de gând să facă: să tabere cumva, ca o gigantică pasăre de pradă, asupra lui Go ahead?… Ducându-şi până la capăt răzbunarea, poate că Robur voia totodată să demonstreze, în faţa tuturor, superioritatea aeronavei asupra aerostatelor şi a oricărui alt aparat mai uşor decât aerul…?

Uncle Prudent şi Phil Evans, care se aflau în nacelă, îşi dădură seama de pericolul ce-i pândea şi de soarta ce li se hărăzise. Go ahead trebuia să fugă neapărat, dar nu deplasându-se pe orizontală, fiindcă într-o clipă aeronava i-ar fi luat-o înainte, ci înălţându-se în păturile superioare ale atmosferei, unde poate avea norocul să scape de aprigul său adversar.

Go ahead se ridică deci la o înălţime de cinci mii dc metri. Albatrosul se ţinu după el, executând la rândul său o mişcare de ascensiune, în timpul căreia îi dădu mereu târcoale fără să-l slăbească o clipă – după cum spuneau ziarele în relatările ce mi s-au întipărit cuvânt cu cuvânt în minte – evoluând pe o traiectorie circulară, a cărei rază se micşora tot mai mult, la fiecare nouă rotire. Se pregătea cumva să-l nimicească dintr-o singură lovitură, spintecând învelişul atât de fragil al balonului…?

Lepădând o parte din lest, Go ahead se înălţă cu o mie de metri mai sus… Sporind la maximum turaţiile elicelor sale, Albatrosul continuă să-l fugărească.

Deodată se produse o explozie. Sub presiunea gazului din interior, care din pricina altitudinii se dilatase peste măsură, învelişul balonului plesnise şi, pe jumătate dezumflat, aerostatul cobora vertiginos, gata să se prăbuşească la pământ.

În acelaşi moment Albatrosul se repezi spre el, dar nu pentru a-i da lovitura de graţie, ci spre a-i sări într-ajutor. Da! Uitând că venise acolo să se răzbune, Robur se apropie de Go ahead şi de echipajul acestuia, ca să-l salveze luându-l pe platforma aeronavei sale. Pe urmă balonul, aproape cu totul golit de gaz, căzu peste arborii din Fairmont-Park, ca o imensă zdreanţă.

Toată lumea stătea cu sufletul la gură, încremenită de spaimă!

Toţi aşteptau să vadă ce-o să mai urmeze, acum când preşedintele şi secretarul Institutului Weldon se aflau din nou la cheremul inginerului Robur… Să fi avut oare de gând să dispară din nou cu ei în văzduh, de astă dată pentru totdeauna…?

Lucrurile se lămuriră aproape numaidecât. După ce se opri câteva minute, la o altitudine de cinci sau şase sute de metri, Albatrosul continuă să coboare, ca şi cum ar fi vrut să aterizeze pe pajiştea din Fairmont-Park. Şi totuşi, la ce se putea aştepta din partea mulţimii? Avându-l la îndemână, lumea, scoasă din minţi, ar fi fost în stare să se stăpânească şi n-ar fi tăbărât oare asupra aeronavei? Cum ar fi lăsat să-i scape prilejul de a-l captura, în sfârşit, pe Robur Cuceritorul?

Albatrosul se lăsa din ce în ce mai jos şi abia când ajunse la vreo cinci, şase picioare distanţă de la pământ se opri, elicele de suspensie continuând să se învârtească.

Mulţimea tălăzui, gata-gata să cotropească poiana.

În momentul acela vocea lui Robur răsună peste capetele tuturor. Transcriu mai jos textual frazele pe care le rosti cu acest prilej: „Cetăţeni ai Statelor Unite, preşedintele şi secretarul Institutului Weldon sunt din nou în puterea mea. Luându-i prizonieri, n-aş face decât să mă folosesc de dreptul meu de represalii. Văzând însă ura pătimaşă dezlănţuită în sufletul lor de succesele Albatrosului, am înţeles că lumea nu este încă de ajuns de coaptă pentru însemnata revoluţie pe care cucerirea văzduhului o va produce cândva. Uncle Prudent şi Phil Evans, sunteţi liberi!”

Preşedintele şi secretarul Institutului Weldon, împreună cu aeronautul Tynder, abia apucară să sară jos de pe platformă, şi aeronava se ridică la treizeci de picioare deasupra solului, unde era ferită de orice primejdie.

Robur îşi urmă cuvântarea: „Cetăţeni ai Statelor Unite, experienţa mea s-a încheiat, dar fiecare lucru trebuie făcut la timpul său. Deocamdată n-aş putea birui atâtea interese divergente, contradictorii. Plec, aşadar, luând cu mine secretul descoperirii mele. Secretul acesta, însă, nu va fi pierdut pentru omenire. Lumea îl va dobândi când va fi destul de luminată ca să nu abuzeze niciodată de el. Bun rămas, cetăţeni ai Statelor Unite!”

Apoi, ridicat în tărie de elicele sale, purtat de propulsoare, Albatrosul pieri în depărtări, spre est, petrecut de uralele mulţimii.

Am ţinut să înfăţişez în amănunţime scena din urmă, pentru a da posibilitatea cititorului să cunoască starea de spirit în care se afla insul acesta atât de ciudat. După cum vedeţi, simţămintele de care era animat în momentul acela faţă de omenire nu erau duşmănoase. Omul se mulţumea să păstreze totul pentru viitor. Fără doar şi poate însă se simţea în atitudinea lui încrederea nestrămutată pe care o avea în geniul său şi nemăsuratul orgoliu alimentat de conştiinţa puterii pe care o deţinea.

Nu-i de mirare deci că sentimentele acestea, cu trecerea vremii, se înrădăcinaseră atât de adânc în el, încât omul năzuia acum, nici mai mult, nici mai puţin, decât să înrobească lumea întreagă, după cum se vădea din ultima lui scrisoare şi din ameninţările lui atât de semnificative. Nu cumva, între timp, starea asta de surescitare mintală se agravase înspăimântător de mult, atât de mult, încât cine ştie la ce lucruri nesăbuite l-ar fi putut împinge…?

Cât priveşte cele întâmplate mai târziu, din momentul când Albatrosul dispăruse din văzduh, ceea ce aflasem acum îmi îngăduia să reconstitui cu înlesnire faptele. Năstruşnicul inventator nu se mulţumise să plăsmuiască o maşină zburătoare, oricât de perfecţionată ar fi fost. Îi venise în minte să construiască un aparat capabil să se deplaseze pe uscat, pe apă şi sub apă, ca şi în văzduh. Şi atunci, probabil, pe şantierul de pe insula X, o echipă de oameni aleşi pe sprinceană, păstrând cu străşnicie secretul, reuşiseră să alcătuiască, piesă cu piesă, maşina menită a realiza această triplă performanţă. Pe urmă, cel de-al doilea Albatros fusese, la rândul său, distrus, după cum bănuiam eu, în cetatea de stânci de pe Great-Eyry, unde până atunci nu călcase încă picior de om. Cam în aceeaşi vreme Năluca începuse să cutreiere drumurile de pe teritoriul Statelor Unite, mările din preajmă şi spaţiul aerian al Americii. Mai departe se cunosc împrejurările în care, după ce fusese în van fugărită pe întinsul lacului Erie, izbutise să scape de urmăritori pe calea aerului, luându-mă cu ea ostatec pe bord!