Capitolul XVII.

ÎN NUMELE LEGII.

În ce chip avea să se sfârşească oare aventura în care cu bună ştiinţă mă avântasem?… Stătea cumva în puterea mea să provoc, mai curând sau mai târziu, deznodământul?… Cine altul decât Robur ţinea iţele în mână?… Mă gândeam că niciodată, probabil, n-o să am prilejul s-o întind la fugă, aşa cum făcuseră Uncle Prudent şi Phil Evans pe insula Chatham… Trebuia să mai aştept încă, dar cine putea să ştie cât avea să dureze aşteptarea asta…?

În orice caz, curiozitatea mea fusese satisfăcută în parte, adică în privinţa misterului ce planase până atunci asupra lui Great-Eyry. Acum, când ajunsesem să pun piciorul în incinta redutei de piatră, cunoşteam pe deplin cauzele fenomenelor observate în împrejurimi pe această culme a Munţilor Albaştri. Eram deci convins că cetăţenii Carolinei de Nord, statorniciţi prin partea locului, atât cei de la ţară, cât şi locuitorii târgului Pleasant-Garden sau ai orăşelului Morganton, nu erau ameninţaţi de vreo erupţie vulcanică sau de vreun cutremur de pământ. Nici o izbucnire plutonică nu mocnea în măruntaiele pământului. Nici un crater nu se căsca pe aceste înălţimi ale Munţilor Allegheny. Great-Eyry era, pur şi simplu, ascunzătoarea în care se aciuase Robur Cuceritorul. Cu străşnicie ferecată în mijlocul brâului de stânci, zănoaga în care îşi depozita proviziile şi toate materialele necesare, Robur o descoperise, pesemne, printr-o întâmplare, cu prilejul uncia din cutreierările lui prin văzduh, văzând în ea o tainiţă mult mai ferită, probabil, decât insula X din Oceanul Pacific…

Şi chiar dacă ajunsesem să cunosc secretul acesta, ce anume ştiam, în definitiv, despre miraculosul aparat de locomoţie şi despre diferitele lui moduri de funcţionare?… În ipoteza că mecanismul său cu multiple întrebuinţări era pus în mişcare cu ajutorul energiei electrice, energie pe care, la fel ca şi Albatrosul, o capta, printr-un procedeu cu totul inedit, din aerul ambiant, era interesant de ştiut cum se prezenta întregul dispozitiv. Nu mi se îngăduise însă nici măcar o singură dată să arunc o privire asupra lui şi puteam fi sigur că nici de acum încolo nu mi se va îngădui.

Cât priveşte libertatea mult râvnită, întrebându-mă dacă voi mai avea parte vreodată s-o redobândesc, chibzuiam în sinea mea: „Fără doar şi poate că Robur ţine cu tot dinadinsul să rămână necunoscut… E de văzut acum ce are de gând să facă, până la urmă, cu aparatul. Judecând după ameninţările sale, tare mă tem că mai curând ne putem aştepta la necazuri, decât la foloase din partea lui!… În orice caz, sunt convins că va căuta şi pe viitor să păstreze acelaşi incognito în care s-a menţinut până în momentul de faţă!… Există totuşi un om, unul singur, în stare să stabilească identitatea celui ce-şi spune Stăpânul Lumii şi Robur Cuceritorul şi omul acesta sunt eu, ostatecul lui, eu care am împuternicirea să-l arestez în orice clipă, eu care am chiar datoria să-i pun mâna pe umăr în numele legii…!

Pe de altă parte, avea rost să mai aştept vreun ajutor din afară?… Nici pomeneală! Autorităţile erau, bineînţeles, la curent cu cele întâmplate în golful Black-Rock… Agenţii John Hart şi Nab Walker, împreună cu Wells, avuseseră tot timpul să se înapoieze la Washington…

Cunoscând situaţia, domnul Ward nu putea să-şi facă prea mari iluzii în privinţa soartei mele. În fond,nu exista decât următoarea alternativă: Sau, în momentul când Năluca ieşise din golf, târându-mă după ea agăţat de odgon, mă înecasem în Iacul Erie, sau, pescuit de oameni de pe bordul Nălucii, mă aflam acum în mâinile căpitanului acesteia.

În primul caz nu-i rămânea decât să-i pună cruce inspectorului principal John Strock de la poliţia din Washington.

În celălalt caz, putea oare trage nădejde că va mai avea parte să dea ochii cu el vreodată…?

Precum se ştie, tot timpul nopţii şi a doua zi Năluca navigase la suprafaţa lacului Erie. Pe la orele patru după-amiază, în apropiere de Buffalo, două distrugătoare porniseră pe urmele ei; vasul reuşise totuşi să scape, fie sporindu-şi viteza pentru a se distanţa de ele, fie intrând în imersiune. Chiar dacă urmărirea continuase şi între malurile Niagarei, la un moment dat, navele de luptă fuseseră silite să se oprească din pricina puhoaielor ce ameninţau să le târască în clocotul cataractelor. Şi cum începuse să se întunece afară, ce puteau să-şi închipuie echipajele distrugătoarelor decât că Năluca îşi va fi aflat pieirea în hăul ce se căsca sub vâltorile cascadei?… Între timp se lăsase noapte şi, după toate aparenţele, nu cred ca aparatul să fi fost văzut de cineva, nici în clipa când se înălţase în văzduh, desprinzându-se de Horse-Shoe-Fall. Nici mai târziu pe parcursul călătoriei aeriene până la Great-Eyry…

Cât despre mine, nu ştiam dacă să mai încerc sau nu să-l descos pe Robur… Numai de-ar catadicsi măcar să mă asculte!… Nu era destul, oare, că-mi trâmbiţase numele lui în obraz? După socoteala sa, din moment ce-i cunoşteam numele, nu trebuia să mă declar mulţumit…?

Timpul trecea fără să aducă nici un fel de schimbare. Robur, împreună cu oamenii săi, munceau de zor, punând la punct aparatul ale cărui maşini necesitau diverse reparaţii. Mă gândii deci că în curând avea să-şi ia din nou zborul şi că, probabil, am să mă număr şi eu printre pasageri. Cu toate că, la drept vorbind, puteau foarte bine să mă părăsească în văgăuna asta, de unde nu aveam nici o posibilitate să scap şi unde pentru o bună bucată de vreme aş fi avut cu ce să-mi întreţin viaţa…

Ceea ce mă izbi, cu deosebire, în momentul acela fu starea de spirit a lui Robur, care părea tot timpul cuprins de exaltare. Ce o mai fi urzit oare creierul său pururea înfierbântat?… Ce planuri mai punea la cale? Unde, spre care tărâmuri voia s-o pornească? Nu i-o fi abătut cumva să-şi aducă la îndeplinire ameninţările cuprinse în ultima lui scrisoare, ameninţări ce, fără îndoială, nu puteau să se fi zămislit decât într-o minte zănatică…?

În noaptea următoare, mă culcai într-una din grote, pe un aşternut de ierburi uscate, având la îndemână câte ceva de-ale gurii. În ziua de 2 şi 3 august reparaţiile continuară. Ocupaţi cum erau, până peste cap, cu lucrul, Robur şi cu oamenii lui din echipaj abia dacă apucară să schimbe câteva cuvinte. Avură grijă să-şi reîmprospăteze merindele, pregătindu-se,probabil, pentru o plecare mai îndelungată. Cine putea şti dacă Năluca n-avea să se avânte iarăşi în spaţiu, peste mări şi ţări, şi dacă nu cumva comandantul ei intenţiona să aterizeze iarăşi pe insula X, în largul Oceanului Pacific?… îl vedeam uneori plimbându-se pe gânduri, încolo şi încoace, în ocolul îngrădit de stânci, oprindu-se în loc şi ridicând un braţ ameninţător spre Dumnezeu, cu care pretindea să împartă stăpânirea lumii!… Şi mă întrebam dacă nemăsurata lui trufie nu-l va împinge, în cele din urmă, în pragul nebuniei – nebunie pe care însoţitorii săi, şi ei cam într-o doagă, nu vor fi în stare s-o ţină în frâu. Cine ştie în ce aventuri s-ar putea să-i mai arunce? Nu se socotise el oare, în sinea lui, mai tare decât stihiile, pe care se încumeta să le înfrunte cu atâta îndrăzneală, încă de pe vremea când nu se afla decât în posesia unei aeronave? Dar acum, când uscatul, apele şi văzduhul îi puneau la dispoziţie un spaţiu nemărginit, unde nimeni nu era în stare să-l urmărească?

Mă puteam deci aştepta la orice, de aci încolo, chiar la cele mai cumplite catastrofe. Iar ca să scap din văgăuna de pe Great-Eyry înainte de a fi pornit, vrând, nevrând, într-o călătorie, nu era posibil! Şi nici mai apoi nu vedeam cum aş fi putut evada, atâta vreme cât Năluca săgeta văzduhul în zbor sau cutreiera mările. Doar dacă ar fi mers pe uscat şi cu o viteză nu prea mare. Slabă speranţă, cred că sunteţi de acord?

Aşa cum am spus, de la sosirea mea pe Great-Eyry, încercasem la un moment dat să aflu din gura lui Robur ce soartă îmi pregătea, dar nu reuşisem să capăt nici un răspuns. în ziua aceea mă hotărâi să mai încerc o dată.

Aşadar, după-amiaza îmi făcui de lucru prin faţa celei mai încăpătoare dintre grotele săpate în pereţii de piatră, căreia îi tot dădeam târcoale. Robur, care stătea proţăpit la gura ei, mă urmărea din ochi, privindu-mă cu oarecare stăruinţă. Voia cumva să intre în vorbă cu mine?… Mă apropiai de el.

— Domnule comandant, începui eu, v-am pus ceva mai înainte o întrebare la care n-aţi binevoit să-mi răspundeţi. Vă întreb din nou, ce-aveţi de gând cu mine?

Eram faţă-n faţă, la doi paşi unul de altul. Cu braţele încrucişate pe piept, Robur se uita la mine cu o privire ce mă făcu să îngheţ.

Da, da, să-ngheţ, ăsta-i cuvântul!… Fiindcă nu era privirea unui om cu mintea întreagă: în sclipirea ochilor lui nu mai părea să fie nimic omenesc.

Repetai întrebarea, de astă dată cu o voce mai autoritară. O clipă îmi veni să cred că Robur se va învrednici, în sfârşit, să-şi descleşteze gura.

— Ce aveţi de gând cu mine?… Îmi daţi sau nu drumul de aici?

Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială, Robur era într-adevăr stăpânit de o idee fixă, ce nu-l mai slăbea nici o clipă. Se mulţumi doar să întindă braţul spre cer, făcând din nou acelaşi gest pe care-l observasem la el în timp ce se plimba prin zănoagă… Ca şi când o forţă neînduplecată îl atrăgea spre tăriile albastre, ca şi când s-ar fi desprins cu desăvârşire de pământ şi destinul său ar fi fost să trăiască numai în văzduh, rămânând de-a pururi călător în spaţiul atmosferic…

Fără să-mi răspundă nimic, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit, Robur intră iarăşi în peşteră, unde, puţin mai târziu, pătrunse şi Turner.

Cât timp avea să mai dureze şederea sau, mai bine-zis, popasul Nălucii pe Great-Eyry?… Habar n-aveam. De un singur lucru apucai să-mi dau seama, în după-amiaza zilei de 3 august, şi anume că se terminaseră toate reparaţiile, precum şi curăţenia aparatului. Rufurile fuseseră încărcate cu proviziile păstrate în cuprinsul încercuit de stânci. În cele din urmă Tom Turner împreună cu celălat om din echipaj se apucară să adune toate resturile de materiale, îngrămădindu-le în mijlocul ocolului, lăzi goale, bucăţi de scânduri şi tot ce mai rămăsese de pe urma răposatului Albatros, jertfit noului sistem de locomoţie. Sub mormanul de rămăşiţe fusese aşternut un strat gros de ierburi uscate. în momentul acela îmi trecu prin minte că, probabil, Robur se pregătea să părăsească definitiv ascunzătoarea, ca să nu se mai întoarcă niciodată.

Într-adevăr, ştia foarte bine că toată lumea era cu ochii aţintiţi asupra lui Great-Eyry şi că recent se făcuse o expediţie cu scopul de a pătrunde în zănoagă… Mai curând sau mai târziu se putea deci aştepta la o nouă încercare, cu mai mari sorţi de izbândă, şi, temându-se că, până la sfârşit, adăpostul lui va fi luat cu asalt, era de la sine înţeles că nu voia să lase nici o urmă a şederii sale acolo…!

Soarele scăpătase după crestele Munţilor Albaştri. Razele lui nu mai învăluiau decât vârful Black-Dome, ce se vedea înălţându-se spre nord-est. Probabil că Năluca mai zăbovea doar până la căderea nopţii, când avea să-şi ia zborul. Nimeni nu apucase încă să afle că, din automobil sau din vas de navigaţie, putea oricând să se transforme în aparat de zbor. De altminteri, nu fusese până atunci semnalată nicăieri în spaţiu. Oare omenirea n-avea să cunoască cea de-a patra metamorfoză a Nălucii decât în ziua când Stăpânul Lumii se va fi hotărât să-şi pună în aplicare nesăbuitele lui ameninţări…?

Pe la orele nouă era întuneric beznă în adâncul zănoagei. Nici o licărire de stea pe cerul acoperit cu nori groşi, ce se învălătuceau mânaţi de vântul dinspre est. Zborul Nălucii nu putea fi observat nici de pe teritoriile americane, nici de pe întinsurile mărilor învecinate.

În momentul acela, apropiindu-se de rugul înjghebat în mijlocul ariei, Turner dădu foc aşternutului de ierburi uscate. Văpaia cuprinse totul într-o clipită. Ţâşnind din negura deasă de fum, snopi strălucitori de flăcări se ridicau mai sus decât meterezele de stânci ale lui Great-Eyry. Probabil că locuitorilor din Morganton şi Pleasant-Garden li se va fi năzărit şi de astă dată că vulcanul intrase iarăşi în activitate, căci ce putea să însemne vâlvătaia aceea decât o erupţie ce urma să se dezlănţuie din moment în moment!

Priveam flăcările ce se înteţiseră şi ascultam trosnetele ce detunau în văzduh. În picioare, pe puntea Nălucii, Robur privea şi el pălălaia, în timp ce Turner şi camaradul său împingeau înapoi, spre rug, aşchiile aprinse pe care răbufnirile focului le azvârleau pe jos…

Încetul cu încetul, văpaia începu să pălească. Încă puţin şi nu mai rămase decât o movilă de jeratic ce mocnea sub un linţoliu gros de spuză; tăcerea se aşternu din nou în mijlocul nopţii ca păcura.

Deodată simţii că mă apucă de braţ cineva. Turner mă mâna spre aparat. N-ar fi avut rost să mă împotrivesc şi, la urma urmei, mă gândeam că, orice s-ar fi întâmplat, tot era mai bine decât să rămân aşa, părăsit, în văgăună, fără un strop de mâncare!

Cum pusei piciorul pe punte, Turner se îmbarcă la rândul său împreună cu celălalt om din echipaj, care se duse să-şi ia în primire postul la prova, în timp ce Turner cobora în camera maşinilor, unde erau aprinse nişte becuri electrice, care nu lăsau să răzbată nici o rază de lumină afară.

Robur stătea, ca de obicei, la cârmă, gata să apese pe regulator, pentru a modifica după dorinţă viteza şi direcţia aparatului.

Cât despre mine, mă văzui silit să mă tolănesc pe fundul cabinei, al cărei chepeng se închise imediat. Aşa că, nici în noaptea aceea, la fel cum păţisem şi-n noaptea plecării noastre de la Niagara-Falls, nu-mi era dat să observ manevrele Nălucii.

Totuşi, dacă nu puteam să văd nimic din ce se întâmplă pe bord, îmi rămânea în schimb posibilitatea de-a auzi zgomotele mecanismului. La un moment dat avui senzaţia că aparatul se desprindea de pământ, înălţându-se încetul cu încetul. Apoi, după câteva mişcări de balansare, turbinele montate pe chilă începură a funcţiona din plin, cu o viteză uluitoare, în timp ce aripile uriaşe băteau aerul în cadenţă.

Aşadar, Năluca părăsise coclaurile muntelui Great-Eyry – poate chiar pentru totdeauna – „ieşind în spaţiu” aşa cum se spune despre o navă c-a ieşit în largul mării. Plana deasupra dublului lanţ al masivului Allegheny şi, probabil, n-avea să coboare din păturile superioare ale atmosferei decât după ce va fi depăşit întregul sistem orografic din ţinutul respectiv.

Care era însă direcţia zborului? Aparatul domina cumva din slăvile cerului vastele plaiuri ale Carolinei de Nord, în drum spre Oceanul Atlantic?… Sau, dimpotrivă, o pornise întins spre vest, pentru a traversa apoi Oceanul Pacific?… Dacă nu cumva se-îndrepta spre sud, grăbindu-se să ajungă deasupra Golfului Mexic?… Cum, după ce semn, am să-mi pot da seama – când avea să se lumineze de ziuă – deasupra cărei întinderi de ape va pluti pe căile văzduhului, dacă jur împrejur, cât voi putea cuprinde cu ochii, cerul şi marea se vor îngemăna la orizont…?

Trecură astfel câteva ceasuri, ce mi se părură infinit de lungi… Măcar de-aş fi căutat să-mi omor timpul trăgând un pui de somn!… Gândurile însă se îmbulzeau în mintea mea cu duiumul, cele mai multe fără nici o legătură între ele. Mă simţeam dus fără voia mea pe tărâmurile imposibilului, aşa cum eram purtat în slăvi, pe aripile unei lighioane zburătoare!… Cu viteza pe care o luase, cine ştie unde putea să ajungă, dacă o să zboare aşa toată noaptea asta fără sfârşit? Mă gândeam la uluitoarea călătorie a vestitului Albatros, ale cărei peripeţii fuseseră publicate de Institutul Weldon după relatările lui Uncle Prudent şi Phil Evans… Expediţia pe care o făcuse atunci Robur Cuceritorul cu ajutorul aeronavei putea foarte bine s-o mai repete o dată, în condiţii mult mai prielnice, fiind stăpân peste uscat, peste mări şi peste văzduh…!

În fine, cea dintâi geană de lumină se prefiră în cabina mea. Oare acum mi-era îngăduit să ies la aer şi să mă aşez la locul meu de pe punte, aşa cum fusesem liber s-o fac în timp ce navigam pe lacul Erie…?

Încercai să împing chepengul. Se deschise. Ieşii afară până la brâu. Jur împrejurul Nălucii privirea întâlnea acelaşi noian de apă desfăşurat până la orizont. Aparatul se afla deasupra unui ocean, la o înălţime ce, judecind din ochi, putea fi de o mie până la o mie două sute de picioare.

Robur nu se zărea nicăieri; probabil era ocupat în camera maşinilor.

Turner stătea la cârmă, iar camaradul său, ca de obicei, la prova.

Punând piciorul pe punte văzui, în sfârşit, ceea ce nu reuşisem să văd în timpul zborului de noapte de la cascada Niagarei la Great-Eyry: modul cum funcţionau viguroasele aripi ce fâlfiiau la tribord şi babord, cum băteau aerul pe care îl sfredeleau totodată şi turbinele montate de-o parte şi de alta, sub flancurile aparatului.

După poziţia soarelui, a cărui înălţime deasupra orizontului era de câteva grade, putui să-mi dau seama că ne îndreptam spre sud. Prin urmare, dacă Năluca păstrase aceeaşi direcţie de când trecuse peste centura de stânci a zănoagei, însemna că întinderea aceea de ape, ce tălăzuia sub noi, era Golful Mexic.

Pe cât se părea, avea să fie zăpuşeală mare în ziua aceea şi dinspre apus începuseră să se adune pe cer nori groşi, vineţii. Erau semne ce prevesteau o apropiată furtună şi pe care, fireşte, le observă şi Robur când, pe la orele opt, se urcă pe punte, ca să-l înlocuiască pe Turner. Poate că-şi va fi adus aminte în momentul acela de tromba marină în care Albatrosul era cât pe ce să piară sau de formidabilul ciclon din viitoarea căruia reuşise să iasă ca prin minune, deasupra pustietăţilor antarctice…?

E adevărat însă că, în asemenea împrejurări, Năluca era în măsură să facă un lucru pentru care o aeronavă n-ar fi avut mijloacele necesare. Putea adică să părăsească păturile superioare ale atmosferei, în care elementele se înteţeau în luptă, coborând pe suprafaţa mării, sau, dacă şi acolo hula marină bântuia cu prea multă înverşunare, să se cufunde în adânc, în căutarea unei zone de calm desăvârşit.

După anumite indicii – fiind probabil înzestrat cu însuşirile unui weather-wise28 – Robur îşi făcu socoteala că, în orice caz, vijelia n-avea să se dezlănţuie până la sfârşitul zilei. Îşi urmă deci drumul prin văzduh; abia după-amiaza se decise să navigheze în continuare pe faţa mării, dar nu pentru că s-ar fi temut să nu se strice cumva timpul. întocmai ca o pasăre de mare, o fregată bunăoară sau un alcion, Năluca putea să se odihnească în voie pe valuri, cu deosebirea că organele ci, făurite din metal şi puse în mişcare de o inepuizabilă sursă de electricitate, nu cunoşteau oboseala.

Cât vedeai cu ochii, neţărmurita desfăşurare de ape era cu desăvârşire pustie. Nu se zărea nici o pânză şi nici o dâră de fum, din zare în zare, până în cele mai adânci depărtări. Ceea ce mă făcea să cred că prezenţa aparatului nu putuse fi nicăieri semnalată, în spaţiul aerian.

Nici un eveniment deosebit nu se întâmplă în cursul după-amiezii. Năluca îşi continua drumul cu o viteză mijlocie. Ce intenţii va fi avut comandantul, mi-era cu neputinţă să ghicesc. Păstrând mai departe aceeaşi direcţie, la un moment dat trebuia să-i iasă în cale ori una ori alta dintre Antilele Mari, iar, mai încolo, la cealaltă extremitate a golfului, litoralul Venezuelei ori al Columbiei. Dar cine ştie dacă, peste noapte, n-avea de gând să se înalţe iar în văzduh, pentru a traversa pe calea aerului lungul istm pe care se află Guatemala şi Nicaragua, îndreptându-se spre insula X din largul Oceanului Pacific…?

În amurg, soarele scăpătă la orizont într-o baltă de sânge. Faţa mării licărea în mii de focuri în jurul Nălucii, care stârnea puzderie de scântei spintecând apa. Pe cât se părea, în curând avea să se dezlănţuie, aşa cum spun marinarii, „o furtună turbată”.

Robur, probabil, era şi el de aceeaşi părere.

În loc să rămân mai departe pe punte, vrând, nevrând, trebui să intru iar în cabina al cărei chepeng se închise peste mine.

Câteva clipe mai târziu, după zgomotele ce se auzeau pe bord, îmi dădui seama că aparatul se pregătea să intre în imersiune. Într-adevăr, după vreo cinci minute, Năluca luneca liniştită, croindu-şi drum prin adâncurile mării.

Sleit de oboseală şi de gândurile ce mă frământau necontenit, mă cufundai într-un somn adânc, de astă dată spontan, nu provocat de cine ştie ce substanţă soporifică.

Când mă trezii – după câte ceasuri, n-aş putea să spun – submersibilul nu se ridicase încă la suprafaţă.

Nu trebui să aştept prea mult până ce vasul execută şi această manevră. Lumina zilei începu a se cerne prin hublouri, în timp ce mişcările de ruliu şi tangaj deveneau din ce în ce mai pronunţate, datorită hulei marine destul de puternice.

Mă instalai, aşadar, la locul meu de lângă chepeng şi făcui ochii roată, cercetând orizontul.

Vijelia ameninţa să izbucnească din moment în moment. Pe cer, spre nord-est, se adunaseră nori groşi, între care prinseră a scăpăra fulgere orbitoare. Şi în acelaşi timp, tunetele se rostogoleau în văzduh, răzbubuind din zare în zare, îndelung repetate de ecou.

Eram uimit văzând cu ce iuţeală creştea furtuna, abătându-se din înălţimi. Atât de aprig şi de năprasnic se porni iureşul ei, încât un vas cu pânzele desfăşurate abia ar fi avut răgaz să le strângă, ca nu cumva să se aplece pe unul din borduri.

Vântul se dezlănţui cu o înverşunare nemaipomenită, ca şi cum ar fi spart brusc zăgazul pe care i-l puneau norii în cale. într-o clipă, marea începu să se înfoaie, zbuciumându-se cumplit. Talazurile despletite se spărgeau, revărsându-şi puhoaiele clocotitoare asupra Nălucii şi, dacă nu m-aş fi agăţat cu toată nădejdea de balustradă, puţin mai lipsea să fiu azvârlit peste bord.

Singurul lucru pe care-l avea de făcut comandantul era să transforme pe loc aparatul în submarin. La o adâncime de câteva zeci de picioare s-ar fi aflat în deplină siguranţă şi s-ar fi putut bucura iarăşi de tihnă. Stăruind să înfrunte încă o bucată de vreme furia mării ce se zbuciuma, năbădăioasă, ar fi însemnat să meargă de bunăvoie la pieire…

Robur stătea la postul lui pe punte de unde nu mă urnisem încă, aşteptând ordinul de a coborî în cabină. Şi totuşi nu primii nici un ordin, după cum nu se luase nici o măsură în vederea imersiunii.

Cu o flacără mai vie ca niciodată în ochi, Robur stătea nepăsător în mijlocul furtunii, privind-o drept în faţă, ca şi cum ar fi sfidat-o, ştiind că n-are nici un motiv să se teamă de ea. Năluca nu mai avea însă nici un moment de pierdut, trebuia să se cufunde fără zăbavă şi totuşi Robur nu părea încă hotărât s-o facă.

Nu! Stătea mai departe, înţepenit într-o atitudine trufaşă, ca unul care, în nestrămutatul său orgoliu, se crede mai presus de întreaga omenire. Privindu-l, mă întrebam, cu un fior de spaimă, dacă omul ăsta nu era cumva o făptură fantastică, venită de pe tărâmul unei lumi supranaturale…!

În momentul acela buzele lui rostiră următoarele cuvinte, pe care le auzii lămurit, cu tot vuietul amarnic al vijeliei:

— Eu… Robur… Robur… Stăpânul Lumii…!

Făcu apoi un gest, al cărui tâlc Turner şi camaradul său îl prinseră imediat. Era un ordin pe care, sărmanii de ei, smintiţi fiind, la fel ca şi comandantul lor, îl executară fără să stea o clipă pe gânduri.

Cu aripile larg desfăşurate, Năluca se înălţa în aer, aşa cum se ridicase cândva deasupra cascadei Niagara. Dar, dacă atunci căutase să scape din vâltorile cataractei, de astă dată zborul său nesăbuit o mână drept în toiul vijeliei, acolo unde vârtejurile erau mai năprasnice.

Aparatul săgeta văzduhul printre mii de fulgere, în clocotul tunetelor ce zguduiau cuprinsurile, sub cerul împânzit de văpăi. Îşi croia drum printre ţâşniturile orbitoare de foc, cu riscul de a fi în orice clipă lovit de trăsnet!

Robur nici nu se clintise din loc. Cu o mână pe cârmă, cu alta pe maneta regulatorului, înteţind mişcările aripilor ce băteau din răsputeri aerul, mâna aparatul tot mai departe, căutând parcă înadins locurile în care furtuna bântuia mai vajnic şi în care descărcările electrice se declanşau cu o violenţă nemaipomenită.

Ar fi trebuit să tabere cineva asupra nebunului, să nu-l lase să azvârle aparatul în mijlocul puhoiului de foc din tării! Ar fi trebuit să-l silească să coboare cât mai degrabă, căutând în adâncul apelor salvarea pe care n-o putea afla nici la suprafaţa mării şi nici în păturile superioare ale atmosferei!… Acolo putea să aştepte pe deplin liniştit să se potolească în fine cumplita încrâncenare a stihiilor…!

În momentul acela, toate instinctele mele, toată râvna datoriei de care eram însufleţit se înflăcărară deodată în mine cu o forţă covârşitoare!… Da! Era nebunie curată, dar puteam oare să stau aşa, cu mâinile încrucişate, puteam să nu arestez un răufăcător ca ăsta, pe care statul îl scosese de sub scutul legii, care ameninţa întreaga omenire cu invenţia lui atât de primejdioasă, puteam să nu-l înşfac de guler, să nu-l dau pe mâna justiţiei?… Eram sau nu eram inspectorul principal de poliţie Strock?… Şi, uitând că mă aflam deasupra unui ocean răscolit de vijelie şi că aveam de înfruntat de unul singur trei oameni dintr-o dată, zvâcnii din loc spre pupa şi cu un glas ca de tunet, mai puternic chiar decât vacarmul furtunii, strigai, năpustindu-mă asupra lui Robur:

— În numele legii…!

În aceeaşi clipă Năluca se cutremură ca şi când ar fi fost săgetată de o descărcare electrică extrem de puternică. Toată carcasa ei se scutură, aşa cum omul tremură din toate mădularele când vine în contact cu un curent electric.

Lovit în plin, chiar în mijlocul armăturii, aparatul începu să se desfacă din încheieturi.

Sub descărcările trăsnetelor, ce se abătuseră rând pe rând asupra ei, cu aripile frânte şi turbinele sfărâmate, Năluca se prăvăli de la o înălţime de peste o mie de picioare în adâncul golfului…!