III.

UN PIC DE ŞTIINŢĂ, DĂRUITĂ CU MULTĂ PRIETENIE.

Tânărul inginer, ne grăbim s-o spunem spre cinstea lui, nu venise în Griqualand ca să-şi petreacă timpul în această atmosferă de lăcomie, de beţie şi de fum de tutun. Avea sarcina de a executa măsurători topografice şi geologice în anumite zone ale ţinutului, de a strânge eşantioane de roci şi terenuri diamantifere, de a efectua la faţa locului analize delicate. Prima lui grijă trebui deci să fie aceea de a-şi găsi o locuinţă liniştită, în care să-şi poată instala laboratorul şi care să-i servească drept un fel de centru al explorărilor sale în întreg districtul miner.

Măgura pe care se ridica ferma Watkins îi atrase imediat atenţia, fiind foarte potrivită pentru lucrările sale, fiind destul de departe de tabăra minerilor, ca să sufere cât mai puţin din cauza vecinătăţii lor zgomotoase, Cyprien s-ar fi aflat acolo la cel mult o oră de mers de cele mai îndepărtate Kopje, căci districtul diamantifer n-are o circumferinţă mai mare de zece-doisprezece kilometri. Să aleagă una din casele părăsite de John Watkins, să se-nţeleagă în privinţa chiriei şi să se stabilească acolo fu treaba de jumătate de zi pentru tânărul inginer. De altfel, fermierul se arătă a fi înţelegător. Adevărul e că se plictisea grozav în singurătatea sa şi vedea cu plăcere instalându-se lângă el un tânăr, care avea să-i aducă un pic de distracţie.

Dar, dacă domnul Watkins socotise că va găsi în chiriaşul său un tovarăş de masă sau un partener gata să dea asalt cănii cu gin, se înşelase. Abia instalat cu retortele, cuptoarele şi reactivele sale în cabana închiriată – şi chiar mai înainte de a-i fi sosit principalele piese ale laboratorului – Cyprien îşi începuse plimbările geologice prin regiune. Aşa că seara, când se-ntorcea, frânt de oboseală, aducând bucăţi de rocă în cutia sa de zinc, în tolbă, în buzunare şi chiar în pălărie, avea chef mai curând să se arunce pe pat şi să doarmă, decât să vină şi să asculte bârfelile domnului Watkins. Pe deasupra, el fuma puţin şi bea şi mai puţin încă. Nu era tocmai chefliul pe care îl visase fermierul.

Cu toate acestea, Cyprien era atât de loial şi de bun, cu purtări atât de simple şi sentimente atât de sincere şi totodată atât de modest, încât era imposibil să-l vezi mai mult timp fără să te ataşezi de el. Domnul Watkins – poate fără să-şi dea seama – îl respecta pe tânărul inginer mai mult decât pe oricine până atunci. Ah, dacă băiatul ăsta ar fi ştiut să bea zdravăn! Dar ce să faci cu un om care nu pune niciodată o picătură de gin în gură? Iată cum se terminau totdeauna reflecţiile fermierului asupra chiriaşului său.

Cât despre miss Watkins, ea adoptase imediat o atitudine de camaraderie sinceră faţă de tânărul savant.

Găsind la el o distincţie, o superioritate intelectuală pe care nu le întâlnea în anturajul său obişnuit, ea se grăbise să folosească ocazia neaşteptată ce i se oferea, de a completă, prin noţiuni de chimie experimentală, instrucţia foarte solidă şi foarte variată, pe care şi-o făcuse până atunci prin lectura lucrărilor de ştiinţă.

Laboratorul tânărului inginer, cu aparatele sale ciudate, o interesa foarte mult. Era mai ales foarte curioasă să cunoască totul despre natura diamantelor, această piatră preţioasă care juca un rol atât de important în conversaţiile şi în comerţul ţării. De fapt, Alice era înclinată să vadă în această gemă doar o pietricică fără valoare. Cyprien – ea îşi dădea seama de asta – avea acelaşi dispreţ pentru diamante. Şi aceasta comuniune de sentimente contribuise la împrietenirea lor rapidă. Se putea spune că numai ei, în întregul Griqualand, nu credeau că unicul scop al vieţii trebuie să fie căutarea, şlefuirea şi vinderea acestor pietricele râvnite cu atâta ardoare în toate ţările lumii.

— Diamantul, îi spuse într-o zi tânărul inginer, nu este altceva decât carbon pur. Nimic mai mult decât un fragment de carbon cristalizat. Poate fi ars ca orice bucată de jeratic şi tocmai această combustibilitate a făcut să se bănuiască, pentru prima dată, adevărata lui natură. Newton, care observă atâtea lucruri, notase că diamantul refractă lumina mai mult decât oricare alt corp transparent. Or, cum el ştia că această proprietate aparţine majorităţii substanţelor combustibile, a dedus din acest fapt, cu obişnuita lui îndrăzneală, că diamantul „trebuie” să fie combustibil. Şi experienţa îi dădu dreptate.

— Dar, dacă diamantul nu-i decât carbon, de ce costa atât de scump, domnule Méré? Întrebă fata.

— Pentru că este foarte rar, domnişoara Alice, răspunse Cyprien şi pentru că n-a fost găsit încă, în natură, decât în cantităţi foarte mici. Multă vreme, s-a extras numai din India, Brazilia şi insula Borneo. Şi vă amintiţi foarte bine, desigur, căci trebuie să fi avut pe atunci şapte sau opt ani, momentul în care s-a semnalat pentru prima dată prezenţa diamantelor în această provincie a Africii de Sud.

— Sigur că îmi amintesc! Spuse miss Watkins. În Griqualand, toată lumea parcă înnebunise! Nu vedeai decât oameni înarmaţi cu cazmale şi lopeţi, scormonind peste tot, abătând cursul pâraielor, ca să le examineze albiile, visând şi vorbind doar despre diamante! Cât eram de mică, vă asigur că eram sătulă uneori, domnule Méré! Dar spuneaţi că diamantul e scump, fiindcă e rar… Asta-i singura lui calitate?

— Nu numai asta, miss Watkins. Transparenţa, strălucirea lui, după ce a fost tăiat astfel încât să refracte lumina, însăşi dificultatea acestei tăieri şi, în sfârşit, duritatea lui foarte mare fac din el un corp într-adevăr foarte interesant pentru omul de ştiinţă şi, aş adăuga, foarte util pentru industrie. Ştiţi că nu poate fi şlefuit decât cu propriul său praf şi tocmai această duritate preţioasă a permis să fie întrebuinţat, de câţiva ani, pentru străpungerea rocilor. Fără ajutorul acestei geme, nu numai că ar fi foarte greu de lucrat sticla şi multe alte substanţe dure, dar săparea tunelurilor, a galeriilor de mine, a fântânilor arteziene ar fi de asemenea mult mai dificilă!

— Acum înţeleg, zise Alice, care simţi deodată un fel de stimă pentru bietele diamante pe care le dispreţuise până atunci. Dar, domnule Méré, acest cărbune, din care spuneţi că e compus diamantul în stare cristalină – am spus bine, nu-i aşa?

— Acest cărbune, ce este el, în definitiv?

— Un corp simplu, nemetalic şi unul dintre cele mai răspândite în natură, răspunse Cyprien. Toţi compuşii organici, fără excepţie – lemnul, carnea, pâinea, iarba – conţin cărbune într-o mare proporţie. Ei datorează tocmai prezenţei cărbunelui, sau carbonului, printre elementele lor componente, gradul de înrudire ce se observa între ei.

— Ce lucru ciudat! Spuse miss Watkins. Va să zică, aceste tufişuri, iarba acestui izlaz, copacul ce ne adăposteşte, carnea struţului meu, Dada, şi eu însămi şi dumneavoastră, domnule Méré, suntem în parte făcuţi din cărbune… ca diamantele? Totul nu-i decât cărbune în lumea aceasta?

— Într-adevăr, domnişoara Alice, e un lucru presimţit de mult, dar ştiinţa contemporană tinde să-l demonstreze din ce în ce mai limpede! Sau, mai bine zis, ea tinde să reducă din ce în ce numărul corpurilor elementare, număr considerat mult timp drept sacramental. Procedeele observaţiei spectroscopice au aruncat, în această privinţă, foarte recent, o nouă lumină asupra chimiei. Astfel, cele şaizeci şi două de substanţe, clasate până acum drept corpuri elementare sau fundamentale, s-ar putea să nu fie decât o singură şi unica substanţa atomică – poate hidrogenul – în alcătuiri electrice, dinamice şi calorice diferite.

— Oh, mă-nspăimântaţi, domnule Méré, cu toate aceste cuvinte mari! Strigă miss Watkins. Vorbiţi-mi mai degrabă despre cărbune! Dumneavoastră, domnii chimişti, nu-l puteţi oare cristaliza cum faceţi cu sulful, din care mi-aţi arătat deunăzi cristale atât de frumoase? Ar fi mult mai uşor decât să se sape găuri în pământ, pentru a găsi diamante!

— S-a încercat adesea să se realizeze fabricarea diamantului artificial prin cristalizarea carbonului pur, răspunse Cyprien. Trebuie să adaug că s-a reuşit chiar, în oarecare măsură. Despretz, în 1853 şi, recent de tot, în Anglia, un alt savant au produs praf de diamant aplicând unor cilindri de cărbune, curăţaţi de orice substanţă minerală şi preparaţi cu zahăr candel, un curent electric foarte puternic, în vid. Până acum problema n-a fost rezolvată la nivel industrial. Probabil că e o chestiune de timp. Dar, într-o zi sau alta… poate chiar acum, când vă vorbesc, miss Watkins, procedeul fabricării diamantului e pe cale de a fi descoperit!

Vorbeau astfel, plimbându-se pe terenul nisipos din jurul fermei, sau seara, aşezaţi sub acoperişul uşor al verandei, privind sclipirea stelelor pe cerul austral.

Apoi, Alice îşi lua rămas bun de la tânărul inginer şi se întorcea la fermă, când nu-l lua cu ea ca să-i arate micul său cârd de struţi, închişi într-un ţarc, la poalele măgurii pe care se ridica locuinţa lui John Watkins. Capul lor mic, alb, ridicat pe un trup negru, picioarele lor mari şi ţepene, mănunchiurile de pene gălbui care le împodobesc extremităţile aripilor şi coada, toate acestea o captivau pe Alice, care se distra, de un an sau doi, să crească o întreagă trupă de păsări-picioroange gigantice.

De obicei, aceste animale nu sunt domesticite şi fermierii din Colonia Capului le lăsa să trăiască aproape în stare sălbatică. Se mulţumesc să le ţină în ţarcuri foarte întinse, împrejmuite cu bariere înalte din sârmă de alamă, asemănătoare celor puse, în unele ţări, de-a lungul căilor ferate. Struţii, rău înzestraţi pentru zbor, nu pot sări peste aceste bariere. Ei trăiesc acolo tot anul, într-o captivitate de care nu-şi dau seama, se hrănesc cu ce găsesc, caută colturi ferite ca să-şi depună ouăle, pe care legi aspre le apară de hoţi. Numai în epoca năpârlirii, când urmează să fie jumuliţi de penele atât de căutate de femeile din Europa, hăitaşii alungă struţii, încet-încet, într-o serie de ţarcuri din ce în ce mai mici, până când pot fi prinşi uşor şi li se smulge podoabă.

Aceasta industrie a luat de câţiva ani o dezvoltare uimitoare în Colonia Capului şi e de mirare că în Algeria, unde n-ar fi mai puţin fructuoasă, se afla abia la început. Fiecare struţ, redus astfel la sclavie, aduce proprietarului său, fără nici o cheltuială, un venit anual care variază între două şi trei sute de franci. Ca să se înţeleagă acest lucru, trebuie ştiut că o pană mare, când e de bună calitate, se vinde cu şaizeci şi optzeci de franci – preţ curent în comerţ – şi că penele mijlocii şi mici au şi ele o valoare destul de mare.

Dar miss Watkins creştea o duzină din aceste mari păsări, numai pentru distracţia ei personală. Îi făcea plăcere să le vadă clocindu-şi ouăle lor enorme, sau când veneau la mâncare cu puii, cum ar fi făcut găinile şi curcile. Cyprien o însoţea uneori şi-i plăcea să dezmierde pe unul dintre cei mai frumoşi din cârd – un anumit struţ, cu capul negru, cu ochii aurii – tocmai acel răsfăţat Dada, care înghiţise bila de fildeş folosită la cârpit ciorapii.

Între timp, puţin câte puţin, Cyprien simţise născându-se în el un sentiment mai adânc şi mai tandru faţă de această fată. Se gândise că n-ar găsi niciodată o femeie mai sinceră, mai inteligentă, mai plăcută, mai desăvârşită în toate privinţele, cu care să-şi împartă viaţa lui de muncă şi de meditaţie. Într-adevăr, miss Watkins, rămasă de mică fără mamă, obligată să îndrume treburile casnice, era o gospodină perfectă şi, în acelaşi timp, o adevărată femeie de lume. Tocmai acest amestec deosebit de distincţie şi de simplitate atrăgătoare îi dădea atâta farmec. Fără a avea pretenţiile ridicole ale atâtor tinere elegante din oraşele Europei, ea nu se temea să-şi bage mâinile albe în aluat ca să prepare o budincă cu stafide, să supravegheze pregătirea meselor şi să se convingă că lenjeria e în bună stare. Şi asta n-o împiedica să interpreteze sonatele lui Beethoven tot aşa de bine şi poate chiar mai bine decât altele, să vorbească corect două sau trei limbi, să-i placă să citească, să poată aprecia capodoperele tuturor literaturilor şi să aibă mult succes la micile reuniuni mondene, care se ţineau uneori la fermierii bogaţi din district.

Asta nu înseamnă că femeile distinse ar fi fost prea puţine la aceste reuniuni. În Transvaal, ca şi în America, în Australia şi în toate ţările noi, unde preocupările materiale ale unei civilizaţii care se improvizează îi absorb pe bărbaţi, cultura intelectuală este, mai mult decât în Europa, monopolul aproape exclusiv al femeilor. Aşa că ele sunt, cel mai adesea, mult superioare soţilor şi fiilor lor, în ceea ce priveşte instrucţiunea generală şi rafinamentul artistic. S-a întâmplat tuturor călătorilor să descopere, nu fără oarecare stupefacţie, la soţia unui miner australian, sau a unui squatter din Far-West, un talent muzical de prim ordin, asociat celor mai serioase cunoştinţe literare sau ştiinţifice. Fiica unui negustor din Omaha sau a unui mezelar din Melbourne ar roşi la gândul că poate fi inferioară în instruire, în bune maniere, în însuşiri de tot felul, unei prinţese din vechea Europa. În Statul Liber Orange, unde educaţia fetelor este de mult timp egală cu cea a băieţilor, dar unde aceştia părăsesc prea devreme băncile şcolii, acest contrast între cele două sexe este mai mare decât oriunde aiurea. Bărbatul este, în gospodărie, „bread-winner” ul, cel care câştiga pâinea; el adaugă asprimii sale native pe cea imprimată de meseria exercitată în aer liber, de viaţă, de oboseli şi de pericole. Dimpotrivă, femeia îşi asuma, pe lângă îndatoririle casnice, cultivarea artelor şi a literelor, pe care o dispreţuieşte sau o neglijează soţul său.

Şi astfel găseşti uneori o floare de frumuseţe, de distincţie şi de farmec crescând la marginea deşertului; era cazul fiicei fermierului John Watkins.

Cyprien îşi spusese toate acestea şi, deoarece îi plăcea să meargă drept la ţintă, nu ezitase să vină să-şi prezinte cererea.

Cădea acum, vai! Din înălţimea visului său şi zărea, pentru prima dată, prăpastia aproape de netrecut care îl despărţea de Alice. Se-ntoarse acasă cu inima plină de mâhnire, după aceasta întrevedere hotărâtoare. Dar el nu era omul care să se lase pradă unei disperări zadarnice; era hotărât să lupte pe acest teren şi, deocamdată, putea să găsească în misiunea sa un leac sigur pentru mâhnire.

După ce se aşeză la masa lui mică, tânărul inginer termină, cu un scris rapid şi ferm, lunga scrisoare confidenţială, pe care o începuse dimineaţă, către maestrul său venerat M. J. membru al Academiei de Ştiinţe şi profesor titular la Şcoala de Mine: „… Ceea ce n-am crezut că trebuie să consemnez în memoriul meu oficial, deoarece nu este încă pentru mine decât o ipoteză, este opinia pe care aş fi ispitit să mi-o fac, după observaţiile mele geologice, asupra adevăratului mod de formare a diamantului. Nici ipoteza după care ar fi de origine vulcanică, nici aceea potrivit căreia ar fi ajuns în zăcămintele actuale datorită acţiunii unor zguduiri puternice nu mă satisfac mai mult decât pe dumneavoastră, scumpe maestre şi n-am nevoie să vă amintesc motivele care ne fac să nu le acceptăm. Formarea diamantului, pe loc, sub acţiunea focului, este deasemenea o explicaţie cu mult prea vagă şi care nu mă mulţumeşte defel. Care ar fi natura acestui foc şi de ce n-ar fi modificat el toate felurile de calcar, care se găsesc în mod obişnuit în zăcămintele diamantife e pur şi simplu puerila, ca şi cea a vârtejurilor sau a torsiunii atomilor.

Singura explicaţie care mă satisface, dacă nu întrutotul, cel puţin în oarecare măsură, este aceea aducerii de către ape a elementelor gemei şi a formării ulterioare a cristalului, pe loc. Sunt foarte izbit de profilul special, aproape uniform, al diferitelor zăcăminte pe care le-am studiat şi măsurat cu cea mai mare grijă. Toate prezintă, mai mult sau mai puţin, forma generală a unui fel decupat, de capsulă, sau, mai degrabă, ţinând seama de crusta ce le acoperă, a unei ploşti de vânătoare, culcată pe o parte. Este ca un rezervor de treizeci sau patruzeci de mii de metri cubi, în care s-ar fi descărcat un conglomerat de nisip, de noroi şi de terenuri aluvionare, aplicat peste rocile primitive.

Acest caracter este foarte vădit mai ales la Vandergaart-Kopje, unul dintre zăcămintele cele mai recent descoperite şi care aparţine, în treacăt fie zis, chiar proprietarului cabanei din care vă scriu.

Ce se petrece, când se varsă într-o capsulă un lichid care conţine corpuri străine în suspensie? Aceste corpuri străine se depun mai ales la fund şi pe marginile capsulei. Ei bine, tocmai asta se produce în Kopje! Diamantele se găsesc mai ales pe fundul şi spre centrul bazinului, ca şi la limitele extreme ale acestuia. Şi faptul e atât de bine constatat, încât preţul claim-urilor intermediare scade foarte repede, în timp ce concesiunile centrale, sau vecine cu marginile bazinului ating o valoare enormă, imediat ce forma zăcământului a fost determinată. Analogia de mai sus pledează deci pentru transportul materialelor prin acţiunea apelor.

Pe de altă parte, un mare număr de împrejurări, pe care le veţi găsi enumerate în memoriul meu, tind să indice formarea pe loc a cristalelor şi nu transportul lor în stare perfectă.

Pentru a nu repeta decât două sau trei argumente, trebuie arătat ca diamantele sunt reunite aproape întotdeauna în grupe de aceeaşi natură şi de aceeaşi culoare, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ar fi fost aduse, gata formate, de un torent. Se găsesc frecvent două lipite împreună, care se desprind la cea mai mică izbitură. Cum ar fi rezistat ele frecărilor şi meandrelor unui drum de apă? În plus, diamantele mari se găsesc aproape totdeauna la adăpostul unei stânci, ceea ce ar arăta că influenţa stâncii – radiaţia sa calorică, sau orice altă cauză – a uşurat cristalizarea. În sfârşit, rar, chiar foarte rar, se găsesc chiar mante mari şi mici împreună. De fiecare dată când se găseşte o piatră frumoasă, ea este izolată. E ca şi cum toate elementele diamantine ale cuibului s-au concentrat într-un singur cristal, sub acţiunea unor cauze speciale.

Aceste motive şi multe altele încă mă fac să înclin pentru ipoteza cristalizării pe loc a elementelor aduse de ape.

Dar de unde au venit apele care au cărat rămăşiţele organice, destinate să se transforme în diamante? E un lucru pe care n-am reuşit să-l stabilesc, cu tot studiul foarte atent al diferitelor terenuri.

Descoperirea ar avea totuşi importanţa ei. În adevăr, dacă s-ar izbuti să se cunoască drumul urmat de ape, de ce nu s-ar ajunge, făcând acest drum invers, la punctul iniţial de unde au pornit diamantele, acolo unde exista fără îndoială o cantitate mult mai mare decât în micile rezervoare exploatate în prezent? Ar fi o demonstraţie completă teoriei mele şi aş fi foarte fericit să se realizeze.

Dar nu eu o voi face, căci iată-mă aproape la sfârşitul misiunii mele şi mi-a fost imposibil să formulez vreo concluzie serioasă în această privinţă.

Am fost mai norocos în analizele rocilor…”

Şi tânărul inginer, continuându-şi expunerea, intra în detalii tehnice privind lucrările sale, detalii fără îndoială de un mare interes pentru el şi pentru corespondentul său, dar despre care cititorul profan s-ar putea să aibă o altă părere. De aceea e mai prudent să-l cruţăm.

La miezul nopţii, după ce termină lunga lui scrisoare, Cyprien stinse lampa, se-ntinse în hamac şi adormi adânc.

Munca înăbuşise mâhnirea – cel puţin pentru câteva ore – dar o viziune graţioasă apăru de mai multe ori în visele tânărului savant şi i se păru ca ea-i spunea să nu-şi piardă nădejdea!

IV.

VANDERGAART-KOPJE

„Hotărât lucru, trebuie să plec, îşi zise a doua zi Cyprien Méré, pe când se spală şi se îmbrăca, trebuie să părăsesc Griqualand-ul! După câte am înghiţit de la omul ăsta, a mai rămâne aici încă o zi ar fi o dovadă de slăbiciune! Nu vrea să-mi dea mâna fiicei sale? Poate că are dreptate! În orice caz, n-aş dori să rămână cu impresia că-i cer să-mi acorde circumstanţe atenuante! Trebuie să accept bărbăteşte acest verdict, oricât ar fi de dureros şi să aştept vremuri mai bune!”

Fără a mai sta pe gânduri, Cyprien începu să-şi împacheteze aparatele în lăzile pe care le păstrase, pentru a le folosi ca bufete şi dulapuri. Muncea plin de râvnă, de vreo oră sau două, când, pe fereastra deschisă, străbătând aerul dimineţii, o voce proaspătă şi pură, ca un cântec de ciocârlie de la poalele măgurii, ajunse până la el înaripată de una dintre cele mai minunate melodii ale poetului Moore: 5

It is the last rose of summer Left blooming alone All her lovely companions Are faded and gone.

„E ultimul trandafir al verii, singurul rămas înflorit; gingaşii lui însoţitori sunt veştezi, au murit.”

Cyprien alerga la fereastră şi o zări pe Alice, care se îndrepta către ţarcul struţilor, cu şorţul plin de bunătăţi, pe gustul lor. Ea era aceea care cânta la răsăritul soarelui.

Will not leave thee, thou lone one!

To pine on the steni, Since the lovely are sleeping, Go sleep with them… „Nu te voi lăsa doar pe tine să tânjeşti pe tulpină!

Toţi ceilalţi dorm, du-te să dormi cu ei…”

Tânărul inginer nu se crezuse niciodată foarte sensibil la poezie şi totuşi aceasta îl răscoli adânc. Rămase lângă fereastră, ţinându-şi răsuflarea, ascultând sau, mai bine zis, sorbind aceste cuvinte dulci.

Cântecul se opri. Miss Watkins le împărţea struţilor mâncarea şi era o plăcere să-i vezi întinzându-şi gâturile lungi şi ciocurile neîndemânatice către mâna ei mică şi fără astâmpăr. Apoi, după ce isprăvi împărţirea hranei, ea urca spre casă, cântând din nou:

It is the last rose of summer Left blooniing alone…

Oh! Who would inhabit This black world alone?

„E ultimul trandafir al verii, singurul rămas înflorit… Oh, cine ar vrea să trăiască singur, în această lume posomorâtă?”

Cyprien stătea în picioare, în acelaşi loc, cu ochii umezi, ca ţintuit de o vrajă.

Vocea se îndepărta, Alice se apropia de fermă; era la mai puţin de douăzeci de metri de clădire, când zgomotul unor paşi grăbiţi o făcu să se-ntoarcă, apoi să se oprească deodată.

Mânat de o pornire necugetată dar irezistibilă, Cyprien ieşise din cabană cu capul descoperit şi alergă spre ea.

— Domnişoara Alice!

— Domnule Méré? Erau acum faţă în faţă, în plin răsărit de soare, pe drumul care mărginea ferma. Umbrele lor se desenau cu claritate pe bariera de lemn alb, în peisajul arid. Acum, după ce o ajunsese din urmă, Cyprien părea mirat de ceea ce făcuse şi tăcea, nehotărât.

— Aveţi să-mi spuneţi ceva, domnule Méré? Întrebă ea cu interes.

— Trebuie să-mi iau rămas bun, domnişoara Alice! Plec chiar azi! Răspunse el cu o voce nesigură. Uşoara rumeneală care colora tenul delicat al domnişoarei Watkins dispăru brusc.

— Plecaţi? Vreţi să plecaţi? Întrebă ea, foarte tulburată.

— În ţara mea… în Franţa, răspunse Cyprien. Mi-am terminat lucrările! Misiunea mea s-a încheiat… Nu mai am ce face în Griqualand şi sunt nevoit să mă întorc la Paris…

Vorbind astfel, cu vocea întretăiată, avea aerul unui vinovat care îşi cere iertare.

— Ah! Da! E adevărat! Trebuia să vină şi ziua asta! Îngăimă Alice, fără să ştie prea bine ce spune. Era năucită. Vestea o surprindea în plină fericire inconştientă, ca o lovitură de măciucă. Deodată, lacrimi mari îi umeziră ochii şi împodobiră genele lungi care-i umbreau. Ca şi cum aceasta explozie de mâhnire ar fi readus-o la realitate, ea regăsi puterea de a surâde:

— Plecaţi? Ei bine şi cu eleva dumneavoastră devotată cum rămâne? Vreţi s-o părăsiţi fără să fi terminat cursul ei de chimie? Vreţi să rămân la oxigen şi tainele azotului să-mi rămână necunoscute pentru totdeauna? Asta-i foarte rău, domnule!

Ea încerca să-şi ţină firea şi să glumească, dar tonul vocii îi dezminţea vorbele. Se ghicea în el un reproş adânc, care-i merse drept la inimă tânărului şi care s-ar fi putut traduce astfel: „Bine, dar eu? Nu însemn deci nimic pentru dumneata? Mă cufunzi din nou în neant?! Ai venit aici, printre burii şi minerii aceştia lacomi, să te arăţi ca o fiinţă superioară şi privilegiată, un savant mândru, dezinteresat, cu totul deosebit! Mai iniţiat în studiile şi lucrările dumitale! Ai fost sincer cu mine şi mi-ai împărtăşit marile dumitale ambiţii, preferinţele literare, gusturile artistice! Mi-ai revelat distanţa care separă pe un gânditor ca dumneata de bimanii care mă înconjoară! Ai făcut totul spre a fi admirat şi iubit…! Ai reuşit! Apoi, vii să mă anunţi, din senin, că pleci, ca totul s-a sfârşit, că te întorci la Paris şi te grăbeşti să mă uiţi! Şi crezi că pot asista la toate astea cu sânge rece?”

Iată ce se ghicea în vorbele Alicei şi ochii ei umezi o spuneau atât de bine, încât Cyprien era cât pe ce să răspundă acestui reproş neexprimat, dar grăitor. Puţin lipsi să nu strige: „Trebuie s-o fac! Ţi-am cerut ieri mâna şi tatăl dumitale a refuzat, fără a mă lăsa măcar să sper! Înţelegi acum de ce plec?”

Îşi aminti la timp promisiunea făcută. Se angajase să nu vorbească niciodată fiicei lui John Watkins despre visul pe care şi-l făurise şi s-ar fi dispreţuit dacă nu şi-ar fi ţinut cuvântul.

Dar, în acelaşi timp, simţea cât de brutală, aproape sălbatică, era această intenţie de a pleca imediat, atât de brusc născută sub lovitura eşecului său umilitor. Îi apărea imposibil acum să părăsească astfel, fără nici o pregătire, fără nici o amânare, aceasta fată încântătoare pe care o iubea şi care îi răspundea – era prea vizibil – cu o afecţiune atât de sinceră şi de profundă.

Hotărârea care i se păruse, cu două ceasuri mai devreme, imperios necesară, acum îl înspăimânta. Numai îndrăznea nici măcar s-o mărturisească. Deodată, o renegă:

— Când vorbesc de plecare, domnişoara Alice, nu înseamnă că plec în dimineaţa asta… cred că nici astăzi! Mai am de luat note… de isprăvit anumite lucruri! În orice caz, voi avea cinstea să vă revăd şi să vorbesc cu dumneavoastră despre planul de studii!

Acestea fiind spuse, Cyprien se întoarse brusc şi o lua la fugă, ca un nebun, reveni la cabană sa, se aruncă într-un fotoliu de lemn şi începu să reflecteze profund.

Cursul gândurilor i se schimbase.

„Să renunţ la atâta graţie, din pricina banilor! Îşi spunea el. Să abandonez lupta la prima piedică! E aceasta o atitudine atât de curajoasă pe cât mi-o imaginez? N-ar fi mai bine să sacrific unele prejudecăţi şi să încerc să devin demn de ea? Atâţia oameni fac avere, în câteva luni, căutând diamante! De ce n-aş face şi eu la fel? Cine mă împiedică să dezgrop şi eu o piatră de o sută de carate, cum li s-a întâmplat altora; sau şi mai bine, să descopăr un nou zăcământ? Fără-ndoială, am mai multe cunoştinţe teoretice decât cea mai mare parte a tuturor acestor oameni! De ce nu mi-ar da ştiinţa ceea ce muncă, ajutată de puţin noroc, le-a dat lor? Şi apoi, nu risc mare lucru dacă încerc! Chiar din punctul de vedere al misiunii mele, poate că nu e lipsit de interes să pun mâna pe cazma şi să încerc meseria de miner! Şi dacă reuşesc, dacă devin bogat prin acest mijloc primitiv, cine ştie dacă John Watkins nu se va îndupleca şi nu va reveni asupra primei sale hotărâri? Preţul merita să încerc aventura!”

Cyprien începu să se plimbe prin laborator; dar, de data asta, braţele i se odihneau, doar gândirea lucra.

Deodată se opri, îşi puse pălăria şi ieşi.

După ce străbătu cărarea care cobora spre câmpie, se îndrepta cu paşi mari spre Vandergaart-Kopje.

Ajunse în mai puţin de o oră.

Chiar atunci, mulţimea minerilor se întorcea în tabără, pentru al doilea prânz. Trecând în revistă toate aceste fete bronzate, Cyprien se întreba cui să se adreseze ca să obţină informaţiile de care avea nevoie, când recunoscu într-un grup faţa loiala a lui Thomas Steel, fostul miner din Lancashire. Avusese ocazia să-l întâlnească de două sau trei ori, de la sosirea lor simultană în Griqualand şi constatase că vrednicul băiat prospera văzând cu ochii, după cum arătau în suficientă măsură aspectul său înfloritor, hainele nou-nouţe şi mai ales centură lată de piele care îi strângea mijlocul.

Cyprien se hotărî să-l oprească şi să-i împărtăşească proiectele sale – ceea ce şi făcu, în câteva cuvinte.

— Să arendezi un claim? Nimic mai uşor, dacă ai bani! Îi răspunse minerul. Este unul chiar lângă al meu! Patru sute de lire sterline6 şi e al dumitale! Cu cinci sau şase negri, care-l vor exploata pentru dumneata, scoţi sigur diamante: de şapte-opt sute de franci pe săptămână!

— Dar n-am zece mii de franci şi nici urmă de negru! Zise Cyprien.

— Atunci cumpăra a opta sau chiar a şaisprezecea parte dintr-un claim şi lucrează singur! O mie de franci va fi de ajuns pentru aceasta achiziţie.

— Asta ar corespunde mai mult posibilităţilor mele, răspunse tânărul inginer. Dar dumneata, domnule Steel, cum ai făcut, dacă nu sunt prea curios? Ai venit aici cu un capital?

— Am venit cu braţele mele şi cu trei piese mici de aur în buzunar. Dar am avut noroc. La început am muncit pe din două, pe o optime de teren al cărui proprietar prefera să stea în cafenea decât să se ocupe de afacerile sale. Ne înţelesesem că vom împărţi diamantele şi am găsit unele destul de frumoase – mai ales o piatră de cinci carate, pe care am vândut-o cu două sute de lire sterline! Atunci n-am mai muncit pentru leneşul ăsta şi am cumpărat o şaisprezecime, pe care am exploatat-o eu însumi. Deoarece n-am găsit decât pietre mici, m-am descotorosit de ea, acum zece zile. Lucrez din nou, pe din două cu un australian, pe terenul său, dar n-am câştigat mai mult de cinci lire sterline amândoi, în prima săptămână.

— Dacă aş găsi să cumpăr un teren, nu prea scump, ai fi dispus să te asociezi cu mine ca să-l exploatăm? Întrebă tânărul inginer.

— Cu o condiţie, răspunse Thomas Steel: fiecare dintre noi să păstreze pentru el ceea ce va găsi! Nu pentru că n-aş avea încredere, domnule Méré! Dar, vezi dumneata, de când sunt aici, am observat că pierd aproape întotdeauna la împărţeală, deoarece târnăcopul şi hârleţul mă cunosc şi sap de două sau trei ori mai mult decât ceilalţi!

— Mi se pare întemeiat, răspunse Cyprien.

— Ah! Făcu deodată lancashireanul, întrerupându-se. Mi-a venit o idee şi poate mai bună! Dacă am lua pe seama noastră unul din claim-urile lui John Watkins?

— Cum adică, unul din claim-uri? Nu-i aparţine întregul Kopje?

— Fără îndoială, domnule Méré, dar ştii că guvernul colonial ia în stăpânire, imediat, orice zăcământ diamantifer nou descoperit. Guvernul îl administrează, îl cadastrează şi-l împarte în claim-uri, reţinând cea mai mare parte din preţul concesiunilor şi plătind proprietarului doar o redevenţă fixă. Când terenul este atât de întins ca acesta, redevenţa înseamnă un foarte frumos venit şi, pe de altă parte, proprietarul are dreptul prioritar de a răscumpăra atâtea claimuri câte poate munci. E cazul lui John Watkins, care are mai multe în exploatare, în afară de faptul că e proprietarul întregii mine. Dar nu le poate exploata atât de bine cum ar vrea, deoarece guta îl împiedică să vină la faţa locului şi cred că ţi-ar acorda condiţii avantajoase, dacă i-ai propune să închiriezi unul.

— Aş prefera să te tocmeşti dumneata cu el, răspunse Cyprien.

— Dacă-i vorba numai de atâta lucru, s-a făcut! Replică Thomas Steel. Vom şti curând la ce să ne aşteptăm!

Trei ore mai târziu, jumătate din claim-ul numărul 942, marcat cum se cuvine cu ţăruşi şi trecut pe plan, era arendat, cu toate formele de cuviinţă, domnilor Méré şi Thomas Steel, cu plata unei prime de nouăzeci de lire sterline şi vărsământul impozitului în mâinile casierului. În plus, se stipulase special în acte ca arendaşii vor împărţi cu John Watkins produsele exploatării lor şi îi vor da cu titlul de „royalty” primele trei diamante mai mari de zece carate, pe care le-ar fi putut găsi. Nimic nu demonstra că această eventualitate s-ar fi putut prezenta, dar, în definitiv, ea era posibilă – totul era posibil.

În general, afacerea putea fi considerată ca extraordinar de avantajoasă pentru Cyprien şi domnul Watins i-o spuse, cu obişnuita-i sinceritate, ciocnind un pahar cu el, după semnarea contractului.

— Ai apucat pe calea cea bună, băiete! Rosti el, bătându-l pe umăr. Ai stofă! N-aş fi surprins să te văd devenind unul dintre cei mai buni mineri ai Griqualandului.

Cyprien nu se putu împiedica de a vedea în aceste cuvinte o prevestire fericită pentru viitor.

Miss Watkins, care era de faţă la întrevedere, avea în ochii săi albaştri o rază de soare atât de luminoasă!

Nu! N-ai fi crezut niciodată că aceiaşi ochi plânseseră toată dimineaţa.

De altfel, printr-un acord tacit, fu evitată orice explicaţie în legătură cu întristătoarea scenă din dimineaţa aceea. Cyprien rămăsese, era evident şi, la urma urmei, asta era lucrul esenţial.

Tânărul inginer pleca deci cu inima uşoară, să se pregătească de mutare, neluând de altfel decât câteva haine într-o valiză uşoară, căci avea de gând să locuiască sub cort, la Vandergaart-Kopje şi să nu revină la fermă decât pentru a-şi petrece timpul liber.

V.

PRIMA EXPLOATARE.

Cei doi asociaţi se apucară de lucru, a doua zi de dimineaţă. Claim-ul lor era situat la marginea terenului diamantifer şi trebuia să fie bogat, dacă teoria lui Cyprien Méré era întemeiată. Din nenorocire, acest claim fusese exploatat înainte în mod intens şi se adâncea în măruntaiele pământului până la peste cincizeci de metri.

Totuşi, din anumite puncte de vedere, asta constituia un avantaj, deoarece, aflându-se la un nivel mai coborât decât claim-urile vecine, beneficia, după legea locului, de tot pământul şi, în consecinţă, de toate diamantele care ar fi putut să cadă în el din claim-urile ce-l înconjurau.

Treaba era foarte simplă. Cei doi asociaţi începeau să desprindă cu târnăcopul şi hârleţul, sistematic, o oarecare cantitate de pământ. Apoi, unul dintre ei urca la marginea minei şi ridica, de-a lungul cablului de sârmă, găleţile cu pământ care îi erau trimise de jos.

Acest pământ era transportat cu căruciorul la coliba lui Thomas Steel. Acolo, după ce îl sfărâmau cu nişte butuci mari şi aruncau bolovanii fără valoare, îl treceau printr-un ciur cu găuri de cincisprezece milimetri diametru, pentru a separa pietrele mai mici, pe care le examinau atent înainte de a le arunca şi pe ele. În sfârşit, pământul era cernut cu o sită deasă, lăsând să treacă praful şi atunci ajungea în stadiul să fie triat.

După ce era răsturnat pe o masă, cei doi mineri, înarmaţi cu un fel de răzuitoare, făcută dintr-o bucată de tablă, îl examinau cu cea mai mare grijă, puţin câte puţin şi-l turnau sub masă, de unde era cărat afară şi aruncat.

Toate aceste operaţiuni aveau drept scop descoperirea, dacă era cazul, a unui diamant, uneori abia de mărimea unei jumătăţi de bob de linte. Şi asociaţii se simţeau foarte fericiţi, dacă ziua nu trecea fără să fi observat măcar unul. Ei munceau cu mult zel şi triau foarte minuţios pământul claim-ului; dar, în general, în primele zile, rezultatele fură aproape negative.

Cyprien, mai ales, părea să aibă prea puţin noroc. Dacă se afla un mic diamant în pământul examinat de el, aproape totdeauna îl observa Thomas Steel. Primul pe care avu satisfacţia să-l descopere nu cântărea, cu ganga cu tot, nici o şesime de cărat.

Caratul este cam a cincea parte dintr-un gram (exact: 0,2052 grame). Un diamant de un carat, foarte pur, limpede şi fără culoare, valorează, şlefuit, cam două sute cincizeci franci. Dar, dacă diamantele mai mici au o valoare proporţional foarte redusă, valoarea celor mai mari creste foarte repede. Se socoteşte, în general, că valoarea comercială a unei pietre cu ape frumoase este egală cu pătratul greutăţii sale, exprimată în carate, înmulţit cu preţul curent al caratului; dacă presupunem că preţul unui carat este de două sute cincizeci de franci, o piatră de zece carate, de aceeaşi calitate, valorează de o sută de ori mai mult, adică douăzeci şi cinci de mii de franci.

Dar pietrele de zece carate şi chiar de un carat, sunt foarte rare. Tocmai de aceea sunt atât de scumpe. Pe de altă parte, diamantele din Griqualand sunt aproape toate gălbui, ceea ce scade considerabil valoarea lor ca bijuterie.

Găsirea unei pietre cântărind o şesime de carat, după şapte sau opt zile de muncă, însemna deci foarte puţin, faţă de eforturile şi oboseala pe care le ceruse. La acest preţ, era mai convenabil să lucrezi pământul, să păzeşti turmele sau să spargi pietre pentru construirea drumurilor. Aşa îşi spunea şi Cyprien, în sinea lui. Totuşi, speranţa de a da peste un diamant frumos, care să răsplătească dintr-o dată truda mai multor săptămâni, sau chiar mai multor luni, îl susţinea, după cum îi susţine pe toţi minerii, chiar şi pe cei mai puţin încrezători. Cât despre Thomas Steel, el muncea ca o maşină, în virtutea obişnuinţei, fără să se gândească la nimic – cel puţin în aparenţă.

Cei doi asociaţi mâncau de obicei împreună, mulţumindu-se cu sandvişurile şi berea cumpărate de la o tarabă în aer liber, dar cinau la una din numeroasele pensiuni care-şi împărţeau clientela taberei. Seara, după ce se despărţeau, Thomas Steel intra în vreo sală de biliard, în timp ce Cypriense ducea pentru o oră sau două la fermă.

Tânărul inginer avea adesea neplăcerea să-şi întâlnească acolo rivalul, pe James Hilton, un flăcău înalt, cu părul roşu, cu tenul alb şi cu faţa plină de pistrui.

Era neîndoielnic că acest rival făcea progrese rapide în câştigarea simpatiei lui John Watkins, bând mai mult gin şi fumând mai mult tutun de Hamburg decât el.

E adevărat ca Alice nu putea să aibă decât cel mai deplin dispreţ pentru ferchezuiala vulgară şi conversaţia neinteresantă a tânărului Hilton. Dar prezenţa acestuia nu era mai puţin nesuferită pentru Cyprien. Astfel că, uneori, incapabil să-l suporte, dându-şi seama că nu poate să se stăpânească, spunea bună seara societăţii şi pleca.

— Franţuzul nu-i mulţumit! Spunea atunci John Watkins, făcând cu ochiul amicului său. Se pare că diamantele nu-i vin singure sub hârleţ!

Şi James Hilton râdea prosteşte.

Cel mai adesea, în acele seri, Cyprien îşi termina seara la un bătrân şi cumsecade bur, stabilit foarte aproape de tabără, care se numea Jacobus Vandergaart.

Numele lui fusese dat terenului diamantifer, al cărui teritoriu îl ocupase el, în primele timpuri ale concesiunii. Mai mult chiar, dacă ar fi fost să-l crezi, numai printr-o judecată nedreaptă fusese deposedat, în avantajul lui John Watkins. Cu totul ruinat, el trăia acum într-o veche colibă de pământ, câştigându-şi pâinea ca şlefuitor de diamante, meserie pe care o practicase odinioară la Amsterdam, oraşul său natal.

Se întâmpla destul de des, în adevăr, ca minerii, curioşi să cunoască greutatea exactă a pietrelor lor după tăiere, să i le aducă, fie pentru a le despica, fie pentru a le supune unor operaţiuni mai delicate. Dar aceasta muncă cere o mâna sigură şi o vedere bună şi bătrânul Jacobus Vandergaart, excelent meseriaş la timpul lui, întâmpina în prezent mari greutăţi în executarea comenzilor.

Cyprien, care-i dăduse să-i monteze în inel primul său diamant, îl îndrăgise repede pe bătrân. Îi plăcea să vină şi să se aşeze în atelierul modest, ca să stea la taclale sau pur şi simplu să-i ţină tovărăşie, în timp ce acesta lucra la masa lui de şlefuitor.

Jacobus Vandergaart, cu barbă albă, cu fruntea pleşuvă, acoperită cu o tichie de plus negru, cu nasul lung, înarmat cu o pereche de ochelari rotunzi, avea înfăţişarea unui bătrân alchimist din secolul al cincisprezecelea, în mijlocul uneltelor sale bizare şi al flacoanelor cu acizi.

Într-un taler mic de lemn, pe o masă aşezată în faţa ferestrei, se găseau diamantele brute, încredinţate lui Jacobus Vandergaart şi a căror valoare era uneori considerabilă. Dacă voia să despice unul, a cărui cristalizare nu i se părea perfectă, începea prin a constata cu lupa direcţia fisurilor care împart toate cristalele în lame cu suprafeţe paralele; apoi făcea, cu tăişul unui diamant prelucrat, o incizie în sensul voit, introducea o mică lama de oţel în această incizie şi lovea scurt.

Diamantul era despicat pe o fată şi operaţia se repeta pe celelalte.

Dacă însă Jacobus Vandergaart voia, dimpotrivă, „să taie” piatra, sau, pentru a vorbi mai limpede, să-i dea o formă anumită, el începea prin a fixa modelul pe care voia să i-l dea, desenând cu creta, pe ganga, faţetele proiectate. Apoi, punea pe rând fiecare din aceste faţete în contact cu un al doilea diamant, supunându-le unei frecări prelungite unul de celălalt. Cele două pietre se rodeau reciproc şi faţeta se forma încetul cu încetul.

Jacobus Vandergaart reuşea astfel să dea gemei una din formele consacrate, intrând toate în următoarele trei mari diviziuni: „briliantul dublu”, „briliantul simplu” şi „roză”.

Briliantul dublu se compune din şaizeci şi patru de faţete, o placă şi o chiulasă.

Briliantul simplu e o jumătate din briliantul dublu. Roza are partea de jos plata şi cea de sus bombată, ca un dom cu faţete.

Cu totul excepţional, Jacobus Vandergaart avea de tăiat o „brioletă”, adică un diamant care, neavând o parte de sus şi de jos, are forma unei mici pere. În India, brioletele sunt găurite la capătul mai subţire, ca să fie atârnate de un şnur.

Cât despre „pandelocuri”, pe care bătrânul şlefuitor avea cel mai adesea ocazia să le taie, acestea sunt „jumătăţi de pere” cu placă şi chiulasă, având faţete pe partea anterioară.

Odată tăiate, diamantele mai trebuiau şlefuite.

Această operaţie se făcea cu ajutorul unei tocile, un fel de disc din oţel, cu un diametru de aproximativ douăzeci şi opt de centimetri, pus pe lat pe masă, care se învârtea pe un pivot sub acţiunea unei roţi mari cu manivela, efectuând două-trei mii de rotaţii pe minut. Pe acest disc, umezit cu ulei şi presărat cu praf de diamant provenit de la şlefuirile precedente, Jacobus Vandergaart presa, una după alta, fetele pietrei sale, până ce capătă un lustru perfect.

Manivela era învârtită când de un băietan hotentot, pe care îl angaja cu ziua la nevoie, fie de un prieten de felul lui Cyprien, căruia îi făcea plăcere să-l ajute. În timpul lucrului, stăteau de vorbă. Uneori, Jacobus Vandergaart, ridicându-şi ochelarii pe frunte, se oprea pentru a povesti vreo istorie din trecut. Ştia totul, în adevăr, despre această Africă de Sud în care locuia de patruzeci de ani. Şi ceea ce dădea atâta farmec conversaţiei sale era tocmai faptul că ea reproducea tradiţia ţării – tradiţie încă foarte recentă şi foarte vie.

Înainte de orice, bătrânul şlefuitor nu înceta să vorbească despre neplăcerile lui de ordin patriotic şi personal. Englezii erau, după părerea lui, cei mai ticăloşi spoliatori din câţi au fost vreodată pe pământ. Trebuie să-i lăsăm răspunderea părerilor sale cam exagerate – poate chiar să i le scuzăm.

— Nu-i de mirare, repeta el, că Statele Unite ale Americii s-au declarat independente, cum nu vor întârzia să facă India şi Australia! Ce popor ar tolera o asemenea tiranie! Ah, domnule Méré, dacă lumea ar şti toate nedreptăţile pe care aceşti englezi, atât de mândri de banii şi de puterea lor navală, le-au semănat pe glob, n-ar exista destule insulte ca să le fie aruncate în obraz! Fără să aprobe sau să dezaprobe, Cyprien asculta.

— Vrei să-ţi povestesc ce mi-au făcut mie, care-ţi vorbesc? Reluă Jacobus Vandergaart, însufleţindu-se. Ascultă-mă şi o să-mi spui dacă pot exista două păreri în legătură cu asta! Şi, cum Cyprien îl asigură ca nimic nu i-ar face mai mare plăcere, şlefuitorul continua astfel:

— M-am născut la Amsterdam, în 1806, în timpul unei călătorii a părinţilor mei. Mai târziu, am revenit acolo ca să învăţ meseria de şlefuitor, dar întreaga copilărie mi-am petrecut-o în Colonia Capului, unde familia mea emigrase de cincizeci de ani. Eram olandezi şi eram foarte mândri de asta, când Marea Britanie puse mâna pe colonie – cică cu titlu provizoriu! Dar John Bull nu mai lăsa din mână ceea ce a luat odată şi, în 1815, am fost declaraţi în mod solemn supuşi ai Regatului-Unit, de către întreaga Europă adunată în Congres!

Te întreb, de ce s-a amestecat Europa în treburile provinciilor africane? Supuşi englezi – dar noi nu voiam să fim, domnule Méré! De aceea, socotind că Africa era destul de vastă pentru a ne da o patrie care să fie a noastră – numai a noastră!

— Am părăsit Colonia Capului ca să pătrundem în adâncul teritoriilor încă sălbatice, care mărgineau ţinutul spre nord. Ni se spunea „buri”, adică ţărani, sau „voortrekkeri”, adică pionieri, oameni de avangardă.

Abia defrişasem aceste teritorii, abia dobândisem, prin muncă, o existentă independentă, când guvernul britanic susţinu că sunt ale sale – din nou sub pretextul că eram supuşi englezi!

Atunci avu loc marele nostru exod. Era în 1833.

Din nou am emigrat în masă. După ce am încărcat în harabale, trase de boi, mobilele, utilajele şi seminţele, am pătruns şi mai adânc în deşert.

În acea epocă, teritoriul Natal-ului era aproape în întregime depopulat. Un cuceritor sângeros, numit Tchaka, un adevărat Attila negru din rasa zuluşilor, exterminase aici mai mult de un milion de fiinţe omeneşti, din 1812 până în 1828. Succesorul său, Dingaan, stăpânea şi el prin teroare. Acest rege sălbatic ne-a autorizat să ne stabilim în ţara în care se ridica azi oraşele Durban şi Port-Natal.

Dar perfidul Dingaan ne dăduse autorizaţia cu gândul ascuns de a ne ataca, atunci când starea noastră va deveni prosperă! Aşa că fiecare dintre noi se înarmă pentru a rezista şi numai prin eforturi extraordinare, pot spune prin minuni de vitejie, în peste o sută de bătălii, în care femeile şi chiar copiii noştri au luptat alături de noi, am reuşit să rămânem în stăpânirea acestor terenuri, stropite cu sudoarea şi cu sângele nostru.

Dar abia îl învinsesem definitiv pe despotul negru şi-i distrusesem puterea, când guvernatorul Coloniei Capului trimise o coloană britanică având misiunea de a ocupa teritoriul Natal-ului, în numele Maiestăţii Sale Regina Angliei! Cum vezi, eram tot supuşi englezi! Asta se întâmpla în 1842.

Alţi emigranţi, compatrioţi ai noştri, cuceriseră de asemenea Transvaal-ul şi anihilaseră pe fluviul Orange puterea tiranului Moselekatze. Şi ei îşi văzură confiscată, printr-un simplu ordin de zi, noua patrie pe care o plătiseră cu atâtea suferinţe!

Trec peste amănunte. Această luptă a durat douăzeci de ani. Mereu mergeam mai departe şi mereu Marea Britanie întindea peste noi mâna sa lacomă, ca peste nişte robi care aparţineau domeniului ei, chiar după ce îl părăsiseră!

În sfârşit, după multe chinuri şi lupte sângeroase, am izbutit să facem să ni se recunoască independenţa în Statul Liber Orange. O proclamaţie regală, semnată de regină Victoria, datată cu 8 aprilie 1854, ne garanta libera stăpânire a terenurilor noastre şi dreptul de a ne conduce aşa cum voiam. Ne-am constituit definitiv în republică şi se poate spune că statul nostru, întemeiat pe respectul scrupulos al legii, pe libera dezvoltare a energiilor individuale şi pe învăţătura răspândită din abundenţă în toate clasele sociale, ar putea încă servi de model multor naţiuni, care se cred probabil mai civilizate decât un mic stat din Africa Australă!

Griqualand făcea parte din acest stat. M-am stabilit aici ca fermier, chiar în casa în care ne aflam acum, cu biata mea soţie şi cu cei doi copii. Atunci am trasat kraal-ul meu, sau ţarcul meu pentru animale, chiar pe locul unde se afla mina în care lucrezi. Zece ani mai târziu, John Watkins veni aici şi îşi construi prima cabană. Pe atunci nu se ştia că pe aceste terenuri sunt diamante şi, în ceea ce mă priveşte, avusesem atât de puţine ocazii, timp de peste treizeci de ani, să practic vechea mea meserie, încât abia îmi aminteam de existenţa acestor pietre preţioase.

Deodată, către 1867, se răspândi vestea că terenurile noastre erau diamantifere. Un bur de pe malurile Hart-ului găsise diamante până şi în excrementele struţilor, până şi în pereţii de argila ai fermei sale.7

Imediat, guvernul englez, credincios sistemului său de acaparare, în ciuda tuturor tratatelor şi a tuturor drepturilor, declara că Griqualand-ul îi aparţine.

În zadar protesta republica noastră! În zadar propuse să supună diferendul arbitrajului unui şef de stat european! Anglia refuza arbitrajul şi ne ocupa teritoriul.

Cel puţin mai speram că drepturile particularilor vor fi respectate de nedrepţii noştri stăpâni! În ceea ce mă priveşte, rămas văduv şi fără copii, în urma groaznicei epidemii din 1870, nu mai aveam curajul să plec în căutarea unei noi patrii, să-mi refac un nou cămin – al şaselea sau al şaptelea din cariera mea îndelungată! Am rămas deci în Griqualand. Sunt aproape singurul din ţinut care nu m-am molipsit de aceasta febră a diamantului care îi cuprindea pe toţi şi am continuat să-mi cultiv grădina de legume, ca şi cum zăcământul de la „Du To it's Pan” n-ar fi fost descoperit la o bătaie de puşcă de casa mea!

Or, într-o zi, am constatat uluit că zidul kraal-ului meu, clădit din pietre uscate, fusese dărâmat în timpul nopţii şi mutat la trei sute de metri mai departe, în mijlocul câmpiei. În locul zidului meu, John Watkins, ajutat de o sută de cafri, ridicase un altul, care se unea cu al său şi care includea astfel în domeniul lui o ridicătură de pământ nisipoasa şi roşcată, până atunci proprietatea mea necontestată.

M-am plâns acestui spoliator… El a râs de mine! L-am ameninţat că-l dau în judecată… Mi-a spus că n-am decât s-o fac!

Trei zile mai târziu, aveam explicaţia enigmei. Ridicătura de pământ, care-mi aparţinea, era o mină de diamante. John Watkins, după ce se convinsese de aceasta, se grăbise să mute ţarcul meu, apoi alergase la Kimberley să declare în mod oficial mina pe numele său.

M-am judecat… Nu doresc să afli vreodată, domnule Méré, ce înseamnă să te judeci într-o ţară engleză!

Rând pe rând mi-am pierdut boii, caii, oile! Mi-am vândut până şi mobilierul, până şi boarfele, ca să hrănesc aceste lipitori umane care se cheamă avocaţi, procurori, şerifi, portărei! Pe scurt, după un an de alergătura, de aşteptări, de speranţe pierdute fără încetare, de nelinişti şi de revolte, chestiunea proprietăţii a fost hotărâtă definitiv în instanţă de apel, fără drept de recurs, nici casare posibilă…

Am pierdut procesul şi, pe deasupra, eram ruinat!

O hotărâre definitivă a declarat nefondate pretenţiile mele, mi-a respins acţiunea şi arata că îi era imposibil tribunalului să stabilească în mod clar dreptul fiecărei părţi, dar că era necesar ca pe viitor să le fixeze un hotar precis. Astfel, s-a fixat la 25 grade longitudine, la est de meridianul Greenwich, linia ce avea să despartă pe viitor cele două proprietăţi. Terenul situat la apus de aceasta linie trebuia să fie atribuit lui John Watkins, iar terenul situat la răsărit, lui Jacobus Vandergaart.

Ceea ce pare să-i fi determinat pe judecători să pronunţe această hotărâre bizară este ca, în adevăr, acest al 25-lea grad de longitudine trece, în planurile districtului, peste teritoriul pe care-l ocupase kraal-ul meu.

Dar mina, vai! Era la apus. Ea reveni deci, în mod firesc, lui John Watkins!

Totuşi, ca o mărturie de neşters a opiniei întregului ţinut despre această judecată nedreaptă, mina se numeşte şi azi tot Vandergaart-Kopje!

Ei bine, domnule Méré, n-am oare dreptul să spun că englezii sunt nişte ticăloşi? Zise bătrânul bur, terminând istorisirea lui prea adevărată.