VI.

OBICEIURI DE TABĂRĂ.

Acest subiect de conversaţie, veţi recunoaşte, n-avea cum să-i placă tânărului inginer. Nu puteau fi pe gustul lui astfel de informaţii despre onorabilitatea omului pe care continua să-l considere drept viitorul sau socru. Aşa că se obişnui să considere părerea lui Jacobus Vandergaart despre afacerea terenului ca o idee fixă a unui procesoman, demnă de crezut doar în mică măsură.

John Watkins, căruia îi pomenise într-o zi despre această afacere, după ce izbucnise în râs în loc de orice răspuns, îşi atinse fruntea cu degetul arătător, clătinând din cap, ca pentru a spune că mintea bătrânului Vandergaart o lua razna din ce încă mai mult!

Şi nu era oare posibil ca bătrânul, sub impresia descoperirii minei de diamante, să-şi fi băgat în cap, fără motive suficiente, ca aceasta era proprietatea lui? În definitiv, tribunalele nu-i dăduseră dreptate şi părea destul de puţin verosimil că judecătorii să nu fi adoptat poziţia cea mai justificată. Iată ce-şi spunea tânărul inginer, ca să se scuze faţă de el însuşi că rămăsese în continuare în relaţii cu John Watkins, după ce auzise ceea ce gândea despre el Jacobus Vandergaart.

Un alt vecin de tabără, pe care Cyprien îl vizita de asemenea cu plăcere, uneori, deoarece regăsea la el viaţa burului cu tot coloritul ei specific, era un fermier, numit Mathys Pretorius, binecunoscut de toţi minerii din Griqualand.

Cu toate că avea doar patruzeci de ani, Mathys Pretorius cutreierase vastul bazin al fluviului Orange, înainte de a se stabili în acest ţinut. Dar această viaţă nomadă nu făcuse din el, ca din bătrânul Jacobus Vandergaart, un om uscăţiv şi irascibil. Mai curând îl toropise şi-l îngrăşase în asemenea măsură, încât abia putea merge. Putea fi asemuit cu un elefant.

Aproape întotdeauna aşezat într-un imens fotoliu de lemn, construit special pentru formele lui majestuoase, Mathys Pretorius nu ieşea decât cu trăsura, un fel de car cu banchete de răchită, la care era înhămat un struţ enorm. Uşurinţă cu care pasărea trăgea la aceasta greutate imensă arăta desigur marea ei forţă musculară.

Mathys Pretorius venea de obicei în tabăra ca să încheie cu cantinierii vreo afacere cu legume. Era foarte popular acolo, ce-i drept, o popularitate de neinvidiat, deoarece se întemeia pe laşitatea lui proverbială. Minerii se distrau înfricoşându-l, spunându-i mii de năzbâtii.

Uneori îi anunţau invazia iminentă a basutoşilor sau a zuluşilor! Alteori, în prezenţa lui, se prefăceau că citesc într-un ziar un proiect de lege prevăzând pedeapsa cu moartea, pe întinsul posesiunilor britanice, împotriva oricărui individ care cântărea mai mult de trei sute de livre! 8 Sau se anunţă că un câine turbat fusese văzut pe drumul către Driesfontein şi bietul Mathys Pretorius, care era obligat să meargă pe acel drum ca să se întoarcă acasă, găsea o mie de pretexte numai să rămână în tabără.

Dar aceste teme himerice nu erau nimic pe lângă teroarea sinceră care-l cuprindea la gândul că s-ar putea descoperi o mină de diamante pe proprietatea sa. Îşi imagină cu anticipaţie lucrurile oribile care s-ar fi petrecut, dacă oameni lacomi, invadându-i grădina de zarzavaturi, călcând pe răzoare, ar fi venit pe deasupra să-l exproprieze! Căci cum să te îndoieşti că n-ar avea aceeaşi soartă ca Jacobus Vandergaart! Englezii ar şti să găsească temeiuri pentru a dovedi că pământul său era al lor.

Când puneau stăpânire pe creierul lui, aceste gânduri întunecate îi aduceau moartea în suflet. Dacă, din nenorocire, zărea un căutător de diamante pe lângă locuinţa sa, îi pierea pofta de mâncare şi de băutură! Şi, cu toate acestea, se îngraşă. Mereu!

Unul dintre cei mai îndârjiţi persecutori ai săi era acum Annibal Pantalacci, răutăciosul napolitan – căruia, în paranteză fie zis, părea să-i meargă de minune, căci folosea trei cafri pe claim-ul lui şi arboră un diamant enorm la cravată – descoperise slăbiciunea nefericitului bur. Drept urmare, cel puţin o dată pe săptămână, se amuză făcând sondaje sau săpând în împrejurimile fermei Pretorius.

Această proprietate se întindea pe malul stâng al Vaal-ului, cam la două mile mai sus de tabără şi cuprindea terenuri aluvionare, care ar fi putut fi foarte bine în mod efectiv diamantifere, cu toate ca nimic până atunci nu indicase asta.

Pentru a avea succes cu comedia lui prostească, Annibal Pantalacci se aşeza foarte la vedere, chiar în faţa ferestrelor lui Mathys Pretorius şi, cel mai adesea, aducea şi alţi doritori de distracţie pe seama acestei mistificări.

Bietul om putea fi văzut atunci, ascuns pe jumătate în dosul perdelei de stambă, urmărind îngrijorat toate mişcările lor, spionându-le gesturile, gata să alerge la grajd şi să înhame struţul ca să fugă, dacă s-ar fi crezut ameninţat de o invazie pe proprietatea sa.

Făcuse imprudenţa de a mărturisi unuia dintre prietenii săi că ţinea zi şi noapte pasarea înhămată şi coşul trăsurii plin de provizii, pentru a putea s-o şteargă la primul semn sigur.

— Mă voi duce la boşimani, la nord de Limpopo! Spunea el. Acum zece ani făceam cu ei comerţ cu fildeş şi te asigur că e de o sută de ori mai bine să fii în mijlocul sălbaticilor, al leilor şi şacalilor, decât să rămâi printre aceşti englezi nesătui!

Or, confidentul nefericitului fermier n-avusese nimic mai grabnic de făcut – după obiceiul invariabil al confidenţilor – decât să aducă la cunoştinţa publică aceste planuri. Inutil de spus că Annibal Pantalacci profitase pentru a-i amuza pe mineri.

O altă victimă obişnuită a glumelor proaste ale acestui napolitan era, ca şi în trecut, chinezul Li.

Şi el se stabilise în Vandergaart-Kopje, unde deschisese o spălătorie. În realitate, faimoasa cutie roşie, care-l intrigase pe Cyprien în primele zile ale călătoriei de la Cape Town la Griqualand, nu conţinea decât perii, sodă, bucăţi pe săpun şi sineală.

E drept ca Cyprien nu-şi putea stăpâni râsul când îl întâlnea pe Li, totdeauna tăcut şi rezervat, umblând cu panerul cu rufe pe la clienţi.

Dar ceea ce-l scotea din sărite era că Annibal Pantalacci se purta cu o adevărată cruzime faţă de bietul om. Îi arunca sticle de cerneală în putina cu leşie, întindea frânghii de-a curmezişul uşii, ca să-l facă să cadă, îl ţintuia pe banca pe care şedea, înfigându-i un cuţit în pulpana bluzei. Mai ales nu scăpă ocazia de a-i trage câte o lovitură cu piciorul, numindu-l „câine de păgân!” şi dacă devenise clientul lui, o făcuse anume ca să se poată deda săptămânal la acest exerciţiu. Niciodată nu-şi găsea destul de albă rufăria, cu toate ca Li o spală şi o calcă minunat. Pentru o cută imaginară, se înfuria îngrozitor şi-l lovea pe nenorocitul de chinez, ca şi cum i-ar fi fost rob.

Acestea erau distracţiile grosolane ale taberei, dar uneori ele deveneau tragice. Dacă se-ntâmplă, de pildă, ca un negru, lucrător în mină, să fie acuzat că a furat un diamant, toată lumea se credea datoare să-l conducă pe vinovat înaintea magistratului, după ce în prealabil îl snopise în bătaie. Astfel că dacă, întâmplător, judecătorul îl achita pe învinuit, loviturile rămâneau încasate! Dealtfel, trebuie spus că, în asemenea cazuri, achitările erau rare. Judecătorul pronunţa condamnarea mai repede decât înghiţea o felie de portocală cu sare, un fel de mâncare favorită a ţinutului.

Sentinţa consta, de obicei, în cincisprezece zile de muncă silnică şi douăzeci de lovituri de „cat of nine tails” („pisica cu noua cozi”), un fel de bici din curele cu noduri, care se mai foloseşte încă în Marea Britanie şi în posesiunile engleze pentru biciuirea condamnaţilor.

Dar exista o crimă pe care minerii o iertau mai greu decât furtul şi anume, tăinuirea de lucruri furate.

Ward, yankeul venit în Griqualand odată cu tânărul inginer, trai într-o zi o crudă experienţă, după ce cumpărase nişte diamante de la un cafru. Or, cafrii nu pot deţine diamante în mod legal, legea interzicându-le să cumpere claim-uri sau să le lucreze pe cont propriu.

Imediat ce fapta fu cunoscută – era seară, la ora când întreaga tabără era agitată după cina – o mulţime furioasă invadă cârciuma celui vinovat, o devastă, apoi îi dete foc şi l-ar fi spânzurat probabil pe yankeu de stâlpul pe care oameni binevoitori îl şi ridicaseră, dacă, din fericire pentru el, o duzină de poliţişti călări n-ar fi sosit tocmai la timp pentru a-l salva, ducându-l la închisoare.

Pe deasupra, scenele violente erau dese, în mijlocul acestei populaţii amestecate, aprige, pe jumătate sălbatice. Toate rasele se ciocneau într-un talmeş-balmeş. Setea de aur, beţia, influenţa unui climat torid, disperarea şi dezamăgirile încingeau minţile şi tulburau conştiinţele! Poate că, dacă toţi aceşti oameni ar fi avut noroc în munca lor, ar fi fost mai calmi şi mai răbdători. Dar faţă de unul dintre ei, căruia i se întâmpla din când în când să găsească o piatră de mare valoare, existau sute care vegetau penibil, abia câştigând strictul necesar, dacă nu cădeau în cea mai neagră mizerie! Mina era ca o masă verde pe care îţi riscai nu numai capitalul, dar şi timpul şi truda şi sănătatea. Şi puţini erau jucătorii norocoşi cărora întâmplarea fericită le îndruma târnăcopul în exploatarea claimurilor de la Vandergaart-Kopje!

Iată ce începea să vadă Cyprien, din ce în ce mai limpede, întrebându-se dacă trebuia să continue sau nu o meserie atât de puţin bănoasă, când, într-o bună zi, ajunse să-şi schimbe felul de muncă.

Li umblând cu panerul cu rufe într-o dimineaţă, se trezi în faţă cu o ceată de doisprezece cafri care sosiseră în tabără să caute de lucru.

Aceşti oameni sărmani veneau din munţii îndepărtaţi care separa ţara propriuzisă a cafrilor de ţinuturile basutoşilor. Străbătuseră pe jos mai mult de o sută cincizeci de leghe, de-a lungul fluviului Orange, mergând în şir indian, trăind din ce puteau găsi în calea lor, adică rădăcini, plante comestibile, lăcuste.

Erau într-o stare înfricoşătoare de slăbiciune, mai degrabă schelete decât fiinţe vii. Cu picioarele lor descărnate, cu trupurile lungi, despuiaţi, cu pielea ca tăbăcită, ce părea să acopere doar o carcasă, cu coastele ieşite în afară, cu obrajii scofâlciţi, păreau mai degrabă dispuşi să devoreze o friptură din carne de om, decât să sape zile întregi. Aşa că nimeni nu se grăbea să-i angajeze şi rămăseseră cinchiţi la marginea drumului, nehotărâţi, posaci, abrutizaţi de mizerie.

Cyprien fu adânc mişcat de înfăţişarea lor. Le făcu semn să aştepte, se întoarse la hotelul unde lua masa, comandă un ceaun enorm de mălai fiert în apă, pe care puse să-l ducă bieţilor nenorociţi, împreună cu câteva cutii de carne conservată şi două sticle de rom.

Apoi, îi privi cu plăcere în timpul acestui ospăţ, fără precedent pentru ei.

În adevăr, păreau nişte naufragiaţi, găsiţi pe o plută, după cincisprezece zile de post şi de spaimă. Mâncară atâta, încât în mai puţin de un sfert de oră ar fi putut face explozie ca nişte obuze. În interesul sănătăţii lor, Cyprien trebui să pună capăt agapei, ca să nu-i vadă pe toţi comesenii murind înăbuşiţi.

Unul singur dintre aceşti negri, cu fizionomia inteligentă şi fină – cel mai tânăr dintre toţi, după cât se putea aprecia – arătase oarecare reţinere în satisfacerea foamei sale. Şi, ceea ce e mai rar, se gândi să mulţumească binefăcătorului său, în timp ce celorlalţi nici nu le trecu prin minte. El se apropie de Cyprien, îi luă mâna cu o mişcare naivă şi graţioasă, apoi o puse pe capul său cu păr scurt şi creţ.

— Cum te cheamă? Îl întrebă tânărul inginer, mişcat de acest semn de recunoştinţă. Cafrul care, întâmplător, înţelegea câteva cuvinte englezeşti, răspunse imediat.

— Matakit.

Privirea lui pură şi încrezătoare îi plăcu lui Cyprien. Îi veni ideea să-l angajeze pe acest tânăr înalt, bine făcut, ca să lucreze pe claim-ul lui – o idee, fără îndoială, bună.

„La urma urmei, îşi zise, aşa fac toţi aici! Şi e mai bine pentru acest biet cafru să mă aibă pe mine patron, decât să intre pe mâna unuia ca Pantalacci!”

Şi continuă:

— Ei bine, Matakit, cauţi de lucru, nu-i aşa? Cafrul făcu un semn afirmativ. Vrei să lucrezi la mine? Îţi voi da hrană, unelte şi douăzeci de şilingi pe lună!

Acesta era tariful şi Cyprien ştia că nu i-ar fi putut oferi mai mult, fără să stârnească mânia întregii tabere. Dar se gândea că va adăuga acestei mici remuneraţii veşminte, obiecte de menaj şi tot ce ştia că preţuiesc cafrii.

Drept orice răspuns, Matakit, surâzând, îşi arătă cele două rânduri de dinţi albi şi puse din nou pe cap mâna protectorului sau. Contractul era semnat.

Cyprien se duse îndată acasă, împreună cu noul său servitor. Scoase din valiza sa un pantalon de pânză, o cămaşă de flanelă, o pălărie veche şi le dădu lui Matakit, care nu-şi credea ochilor. Să se vadă, imediat după sosirea în tabără, îmbrăcat cu un costum atât de splendid, întrecea cu mult cele mai îndrăzneţe vise ale bietului tânăr. Nu mai ştia cum să-şi exprime recunoştinţa şi bucuria. Ţopăia, râdea şi plângea în acelaşi timp.

— Matakit, îmi pari un băiat de treabă! Zicea Cyprien. Văd că pricepi puţin engleza! Nu ştii să spui măcar un cuvânt? Cafrul făcu un semn negativ.

— Bine, dacă-i aşa, vreau să înveţi franceza! Continuă Cyprien.

Şi, fără a mai întârzia, dădu elevului său prima lecţie, spunându-i numele obiectelor uzuale şi punându-l să le repete.

Dar Matakit era nu numai cumsecade, ci şi inteligent, având o memorie cu adevărat excepţională. În mai puţin de două ore, învăţase mai mult de o sută de cuvinte, pe care le pronunţa destul de corect.

Cyprien, uimit de o asemenea uşurinţă, îşi puse în gând să o valorifice.

Tânărului cafru îi fură necesare şapte-opt zile de repaus şi de hrana substanţială pentru a se reface după oboselile călătoriei şi a fi în stare să muncească.

Aceste opt zile fură atât de bine folosite de profesorul său şi de el, încât, la sfârşitul săptămânii, Matakit era în stare să-şi exprime ideile în limba franceză – într-un mod incorect, dar, în definitiv, perfect inteligibil. Aşa că Cyprien îl puse să-şi povestească întreaga viaţă. Povestea era foarte simplă.

Matakit nu ştia nici măcar numele ţării sale, care se afla în munţii dinspre soare răsare. Putea spune doar că acolo era mare mizerie. Voise deci să facă avere, după exemplul câtorva războinici din tribul sau care se expatriaseră şi, ca şi ei, venise în Câmpia Diamantelor.

Ce nădăjduia să câştige aici? Nimic mai mult decât de zece ori zece piese de argint.

Cafrii dispreţuiesc monezile de aur. E o prejudecată de nezdruncinat, datorită primilor europeni care au făcut comerţ cu ei.

Şi ce-ar face ambiţiosul Matakit cu aceste piese de argint?

Ei bine, ar face rost de o mantie largă, roşie, de o puşcă şi de pulbere, apoi s-ar întoarce în satul său.

Acolo, ar cumpăra o femeie, care ar munci pentru el, i-ar îngriji vaca şi i-ar cultiva lanul de porumb. În aceste condiţii, ar fi un om de seamă, un mare şef.

Toată lumea l-ar invidia pentru puşca şi pentru marea lui avere şi ar muri la adânci bătrâneţe, stimat de toţi. Asta era tot.

Cyprien rămase pe gânduri, ascultând programul atât de simplu al cafrului. Trebuia oare să schimbe, să lărgească orizontul acestui biet sălbatic, să-i indice drept scop al activităţii lui lucruri mai importante decât o mantie largă, roşie şi o puşcă cu cremene? Nu era mai bine să nu se atingă de ignoranţa lui naivă, să-l lase să-şi ducă, în coliba lui, viaţa pe care şi-o dorea? Era o problemă gravă pe care tânărul inginer nu îndrăznea s-o rezolve, dar pe care Matakit se însărcina curând s-o tranşeze.

În adevăr, îndată ce fu în posesia primelor elemente ale limbii franceze, tânărul cafru arata o sete extraordinară de a învăţa. Întrebă fără încetare, voia să ştie totul, numele fiecărui obiect, întrebuinţarea şi originea lui. Apoi îl pasionară cititul, scrisul, calculul matematic. Era cu adevărat nesăţios!

Cyprien se hotărî repede. În faţa unei vocaţii atât de evidente, nu era cazul să ezite. Începu deci să-i dea în fiecare seară câte o lecţie de o oră. Şi Matakit, după muncă în mină, consacra instruirii sale tot timpul liber.

Miss Watkins, mişcată la rândul ei de aceasta râvnă puţin obişnuită, repetă lecţiile cu tânărul cafru. De altfel, Matakit şi le recita singur toată ziua, când lovea puternic cu târnăcopul în adâncul claim-ului, când trăgea sus găleţile cu pământ sau tria pietrele. Râvna lui era atât de comunicativă, încât îi cuprindea pe toţi muncitorii şi lucrul în mina părea că se face cu mai multă grijă.

La recomandarea lui Matakit, Cyprien angajase un alt cafru din tribul sau, numit Bardik, a cărui tragere de inimă şi inteligenţă meritau de asemenea să fie apreciate…

Tânărul inginer avu atunci o şansă pe care n-o mai cunoscuse: găsi o piatră de aproape şapte carate, pe care o vându imediat, cu cinci mii de franci, misitului Nathan.

Era, în adevăr, o afacere foarte bună. Un miner care n-ar fi căutat în produsul muncii sale decât un câştig obişnuit, ar fi fost pe drept cuvânt satisfăcut. Da, fără îndoială, dar Cyprien caută altceva.

„Chiar dacă aş avea la două-trei luni un asemenea noroc, îşi spunea el, ce mare scofală? Nu de un diamant de şapte carate am nevoie, ci de o mie, sau o mie cinci sute de asemenea pietre… altfel, miss Watkins va fi a lui James Hilton, sau a vreunui alt rival care nu preţuieşte cu nimic mai mult decât el!”

Cyprien era cufundat în astfel de gânduri triste, întorcându-se la mină, după dejun, într-o zi plină de căldură şi de praf – acel praf roşu, orbitor, care pluteşte aproape fără încetare în atmosfera minelor de diamante – când, deodată, ajungând la colţul unei colibe izolate, dădu înapoi cu groază. Avea în faţa ochilor un spectacol jalnic.

Un om se spânzurase de oiştea unei căruţe cu două roţi, sprijinită de peretele colibei, cu partea dinapoi lăsată pe pământ. Nemişcat, cu picioarele întinse, cu mâinile fără viaţă, acest corp atârna ca un fir cu plumb, făcând un unghi de douăzeci de grade cu oiştea, într-o pânză de lumină orbitoare.

Era sinistru.

Cyprien, mai întâi uluit, fu cuprins de un puternic sentiment de milă când îl recunoscu pe chinezul Li, atârnând spânzurat de coada lui lungă depăr, între cer şi pământ.

Tânărul inginer nu ezită să facă ceea ce se cuvenea în primul rând. În jumătate de minut, urcă până în vârful oiştei, prinse corpul chinezului pe sub braţe, îl ridica în sus, pentru a opri efectele strangulării, apoi tăie coada cu briceagul sau. După ce termină, coborî prevăzător şi aşeză trupul la umbra colibei.

Era şi timpul. Li nu se răcise încă. Inima îi bătea slab, dar bătea. Curând deschise ochii şi, ciudat, revăzând lumina zilei, păru să-şi recapete cunoştinţa.

Pe faţa impasibilă a bietului om, chiar după această groaznica încercare, nu se citea nici teamă, nici uimire. S-ar fi zis că se trezea dintr-un somn uşor.

Cyprien îi dădu câteva picături de apă, amestecată cu oţet, pe care o avea în plosca sa.

— Acum poţi vorbi? Îl întrebă, în mod maşinal, uitând că Li nu-l putea înţelege. Totuşi, celălalt făcu un semn afirmativ.

— Cine te-a spânzurat aşa?

— Eu, răspunse chinezul, fără să aibă aerul că făcuse ceva extraordinar sau vrednic de mustrare.

— Dumneata? Ai încercat să te sinucizi, nenorocitule! Şi de ce?

— Lui Li îi era prea cald! Li se plictisea! Răspunse chinezul. Apoi închise ochii, ca pentru a scăpa de alte întrebări. Cyprien îşi dădu seama abia atunci de faptul ciudat că vorbiseră în limba franceză.

— Ştii şi englezeşte? Îl întrebă din nou.

— Da, răspunse Li, deschizând ochii. Păreau două butoniere oblice, de o parte şi de alta a naşului său turtit.

Cyprien avu impresia că regăseşte în această privire ceva din ironia pe care o surprinsese câteodată în timpul călătoriei de la Cape Town la Kimberley.

— Motivele astea sunt absurde! Spuse el, cu severitate. Nu se omoară nimeni pentru că îi este prea cald! Spune-mi adevărul! Fac prinsoare că la mijloc e tot o glumă de prost gust a acestui Pantalacci! Chinezul lăsă capul în jos.

— Voia să-mi taie coada, zise el cu voce joasă şi sunt sigur că ar fi reuşit, într-o zi sau alta! Chiar în acea clipă, Li zări faimoasa coada în mâna lui Cyprien şi constată că nenorocirea, de care se temea mai mult decât de orice, se produsese.

— Oh! Domnule! Cum! Dumneavoastră… dumneavoastră mi-aţi tăiat-o…?! Strigă el, pe un ton sfâşietor.

— Nu te puteam desprinde altfel, prietene! Răspunse Cyprien. Dar, ce naiba! Asta nu te înjoseşte cu nimic! Linişteşte-te!

Chinezul părea atât de nenorocit, încât Cyprien, temându-se să nu-l vadă căutând din nou un mijloc de sinucidere, se hotărî să se întoarcă acasă luându-l cu sine.

Li îl urma supus, se aşeza la masă lângă salvatorul sau, se lasă dăscălit, făgădui să nu repete tentativa şi, sub influenţa unei ceşti de ceai fierbinte, îi împărtăşi câteva date destul de vagi din biografia sa.

Născut la Canton, fusese instruit pentru comerţ, lucrând la o firmă englezească. Apoi, trecuse în Ceylon, de acolo în Australia şi la urmă în Africa. Nicăieri n-avusese noroc. Spălătoria nu mergea mai bine, în ţinutul miner, decât alte douăzeci de meserii pe care le încercase. Dar sperietoarea lui era Annibal Pantalacci. Acest om îi făcea viaţa amară şi, fără el, poate că s-ar fi acomodat cu existenţa precară pe care o ducea în Griqualand! În definitiv, numai ca să scape de persecuţiile lui Pantalacci, voise să termine cu viaţa.

Cyprien îl îmbărbăta pe bietul om, îi făgădui să-l apere de napolitan, îi dădu să spele toate rufele pe care le putu găsi şi îl trimise acasă, nu numai mângâiat, dar vindecat pentru totdeauna de superstiţia privind apendicele său capilar.

Şi ştiţi cum procedase tânărul inginer? Îi spusese foarte simplu, dar cu gravitate, lui Li că funia spânzuratului aduce noroc şi ca ghinionul lui s-a terminat, acum, când are coada în buzunar.

— În orice caz, Pantalacci n-o să ţi-o mai poată tăia!

Acest raţionament desăvârşi tratamentul.

Se împliniseră cincizeci de zile de când Cyprien nu mai găsise nici un diamant în mina sa. Era din ce în ce mai dezgustat de meseria de miner, care îi părea o tragere pe sfoară când nu ai un capital destul de mare ca să cumperi un claim de primă calitate şi să angajezi o duzină de cafri ca să lucreze în el.

În consecinţă, într-o dimineaţă, lăsând pe Matakit şi Bardik să plece cu Thomas Steel, Cyprien rămase singur sub cortul său. Voia să răspundă unei scrisori a prietenului său Pharamond Barthes, care-i trimisese veşti despre el printr-un negustor de fildeş, în drum spre Cape Town.

Pharamond Barthes era încântat de vânătorile şi aventurile pe care le trăia. Împuşcase trei lei, şaisprezece elefanţi, şapte tigri, plus un număr incalculabil de girafe şi antilope, fără a mai pune la socoteală vânatul mărunt.

Nu numai că hrănea, cu produsul vânătoarei sale, micul corp expediţionar pe care-l luase cu sine, dar i-ar fi fost uşor, dacă ar fi voit, să realizeze beneficii considerabile din vânzarea blănurilor şi a fildeşului, sau prin schimburi cu triburile de cafri în mijlocul cărora se afla.

Scrisoarea se termina astfel: „Nu vii să dai o raită cu mine pe malul fluviului Limpopo? Voi fi acolo către sfârşitul lunii viitoare şi am de gând să cobor până la golful Delagoa, ca să revin pe mare la Durban, unde m-am angajat să-i readuc pe basutoşii mei. Lasă-ţi, aşadar, Griqualandul tău nesuferit pentru câteva săptămâni şi vino să ne întâlnim.”

Cyprien reciti această scrisoare, când o detunătură formidabilă, urmată de o mare agitaţie în întreaga tabără, îl făcu să se ridice şi să iasă din cort.

Mulţimea minerilor, într-o mare dezordine şi emoţie, alerga înspre mină.

— O surpare de teren! Se strigă din toate părţile. Noaptea fusese, în adevăr, foarte rece, aproape glacială, în timp ce ziua trecută putea fi socotită printre cele mai calde, de multă vreme încoace. De obicei, aceste schimbări bruşte de temperatură, cu contracţiile pe care le provocau în mijlocul masivului terenurilor lăsate descoperite, aveau drept rezultat astfel de cataclisme.

Cyprien se grăbi s-o ia spre Kopje.

Ajuns acolo, văzu dintr-o privire ce se întâmplase. O enormă bucată de pământ, înaltă de cel puţin şaizeci de metri şi lungă de două sute, se desprinsese vertical, formând o crăpătură care semăna cu breşa unui meterez prăbuşit. Mai multe mii de chintale de pietriş se desprinseseră din aceasta crăpătură, rostogolindu-se în claim-uri, umplându-le de nisip, de dărâmături, de pietre. Tot ceea ce se afla pe creasta bucăţii de pământ, în acel moment – oameni, boi, căruţe – nu făcuse decât un salt în abis şi zăcea acum pe fund.

Din fericire, cea mai mare parte a muncitorilor nu coborâse încă în mină, unde jumătate din tabără ar fi fost înmormântată sub dărâmături.

Primul gând al lui Cyprien fu la asociatul său, Thomas Steel. Avu curând plăcerea să-l recunoască printre oamenii care căutau să-şi dea seama de dezastru, la marginea crăpăturii. Alerga imediat spre el.

— Am scăpat ca prin urechile acului! Zise minerul din Lancashire, strângându-i mâna.

— Şi Matakit? Întreba Cyprien.

— Bietul băiat e acolo, dedesubt! Răspunse Thomas Steel, arătând dărâmăturile care se îngrămădiseră pe proprietatea lor comună. Abia îl pusesem să coboare şi aşteptam să termine de umplut prima găleată ca s-o trag, când s-a produs surparea!

— Dar nu putem sta aici, fără să facem nimic pentru a încerca să-l salvăm! Strigă Cyprien. Poate trăieşte încă! Thomas Steel clătina din cap.

— E puţin probabil să mai trăiască sub cincisprezece sau douăzeci de tone de pământ! Zise el. De altfel, ar trebui cel puţin zece oameni care să muncească două sau trei zile, pentru a goli mina!

— Ce contează! Răspunse hotărât tânărul inginer. Nu vreau să se spună că am lăsat un om îngropat în acest mormânt, fără a încerca să-l scoatem afară!

Apoi, adresându-se unuia dintre cafri prin intermediul lui Bardik, care era acolo, el anunţă că oferă marea sumă de cinci şilingi pe zi tuturor acelora care ar vrea să se angajeze sub ordinele lui pentru a curăţa claim-ul.

Treizeci de negri se oferiseră imediat şi, fără a pierde o clipă, se apucară de lucru. Târnăcoapele, hârleţele, lopeţile nu lipseau; găleţile şi cablurile erau pregătite, tomberoanele de asemenea. Un mare număr de mineri albi, aflând că era vorba de a dezgropa un nenorocit prins sub pământul surpat, îşi oferiră sprijinul în mod benevol. Thomas Steel, electrizat de zelul lui Cyprien, nu se arata cel mai puţin activ în conducerea acestei operaţii de salvare.

La amiază, se scoseseră deja mai multe tone de nisip şi de pietre, îngrămădite pe fundul claim-ului.

La ora trei, Bardik scoase un strigăt răguşit: zărise un picior negru ce ieşea din pământ, sub cazmaua sa.

Oamenii îşi dublară eforturile şi, câteva minute mai târziu, întregul corp al lui Matakit era dezgropat. Nenorocitul cafru era culcat pe spate, nemişcat, după toate aparenţele mort. Printr-o ciudată întâmplare, o găleată de piele se răsturnase peste faţa lui şi o acoperea ca o mască.

Cyprien remarcă numaidecât aceasta împrejurare care-l făcu să se gândească la posibilitatea readucerii la viaţa a nefericitului; dar speranţa era destul de slabă, căci inima nu mai bătea, pielea era rece, membrele ţepene, mâinile crispate de agonie, iar figura – având paloarea lividă a negrilor – era şi ea îngrozitor de crispată din cauza asfixiei.

Cyprien nu-şi pierdu curajul. Porunci ca Matakit să fie dus în cabana lui Thomas Steel, care era cea mai apropiată. Fu întins pe masa care servea de obicei la trierea pietrişului şi supus unor frecţii sistematice, unor mişcări ale cutiei toracice, destinate să provoace o respiraţie artificială, folosită în mod obişnuit pentru readucerea la viaţa a înecaţilor. Cyprien ştia că acest tratament este aplicat deopotrivă în toate cazurile de asfixie şi acum nu era altceva de făcut, căci nu se vedea nici o rană, nici o fractură, nici măcar o lovitură serioasă.

— Ia te uită, domnule Méré, strânge încă în mână un bulgăre de pământ! Observă Thomas Steel, care fricţiona de zor marele corp negru.

Vrednicul fiu al Lancashire-ului îşi dădea toată osteneala. Dacă ar fi trebuit să lustruiască axul principal al unei maşini cu aburi de o mie două sute de cai putere, n-ar fi putut s-o facă cu mai multă forţă!

Aceste eforturi nu întârziară să dea rezultate. Rigiditatea cadaverică a tânărului cafru păru să cedeze, cu încetul. Temperatura pielii se modifica simţitor.

Cyprien, care pândea, la nivelul inimii, cel mai mic semn de viaţă, avu impresia că simte sub mână un uşor freamăt de bun augur.

Curând, aceste simptome se accentuară. Pulsul începu să bată, o inspiraţie ridică aproape imperceptibil pieptul lui Matakit; apoi, o expiraţie mai puternică dovedi reluarea evidentă a funcţiunilor vitale.

Deodată, două strănuturi puternice zgâlţâiră din cap până-n picioare acest mare trup negru, adineaori atât de inert. Matakit deschise ochii, respira, îşi recapătă cunoştinţa.

— Ura! Ura! Băiatul e în afară de orice pericol! Strigă Thomas Steel care, şiroind de transpiraţie, îşi încetă fricţiunile. Dar uită-te, domnule Méré, nu lasă deloc acest bulgăre de pământ pe care îl strânge în degetele crispate!

Tânărul inginer avea cu totul alte griji decât să observe acest amănunt! El dădea bolnavului să înghită o linguriţă de rom, îl ridica pentru a-i uşura respiraţia. La urmă, când îl văzu revenit la viaţă, îl înfăşură în cuverturi şi, cu ajutorul a trei sau patru oameni binevoitori, îl duse în propria sa locuinţă de la ferma Watkins.

Aici, bietul cafru fu culcat în patul inginerului. Bardik îi dădu să bea o ceşcuţă cu ceai fierbinte. După un sfert de oră, Matakit căzu într-un somn tihnit şi calm: era salvat.

Cyprien simţea acea bucurie incomparabilă pe care o încerci după ce ai smuls o viaţă omenească din ghearele morţii. În timp ce Thomas Steel şi ajutoarele sale, foarte obosiţi de atâtea mişcări terapeutice, se duceau să-şi sărbătorească succesul la cârciuma cea mai apropiată, udându-l cu valuri de bere, Cyprien, vrând să rămână lângă Matakit, luă o carte, neîntrerupându-şi lectura decât ca să-l privească dormind, ca un părinte care supraveghează somnul fiului său convalescent. De şase săptămâni, de când Matakit intrase în serviciul său, Cyprien nu avusese decât motive să fie mulţumit şi chiar încântat de el. Inteligenţa, docilitatea, râvna lui erau fără egal. Era cumsecade, bun, binevoitor, având un caracter deosebit de blând şi de vesel. Nici o muncă nu-l speria, nici o dificultate nu părea să-l descurajeze. Cyprien îşi spunea uneori că nu exista culme socială pe care un francez, înzestrat cu asemenea calităţi, n-ar fi putut s-o atingă.

Şi aceste daruri preţioase se aflau sub pielea neagră şi în capul cu părul scurt şi creţ al unui simplu cafru.

Şi totuşi, Matakit avea un cusur – un cusur foarte grav – datorat evident educaţiei dintâi şi obiceiurilor prea spontan dobândite în satul său. Trebuie s-o spunem? Matakit era un pic hoţ, dar în mod aproape inconştient. Când vedea un obiect la-ndemână, i se părea foarte natural să şi-l însuşească.

În zadar stăpânul lui, alarmat de aceasta deprindere, îl dojenea cu cea mai mare asprime! În zadar îl ameninţase că-l da afară, dacă-l mai prinde! Matakit făgăduia că n-o să mai greşească, plângea, se ruga să-l ierte şi a doua zi reîncepea, dacă avea ocazia.

De obicei nu şterpelea mare lucru. Ceea ce-i stârnea în mod deosebit lăcomia n-avea mare valoare: un cuţit, o cravată, un prelungitor de creion sau vreun fleac asemănător. Dar Cyprien nu era mai puţin dezolat să constate un asemenea viciu la o fire atât de simpatică.

„Să aşteptăm… să sperăm! Îşi spunea el. Poate voi reuşi să-l fac să înţeleagă de ce nu trebuie să facă astfel.”

Privindu-l dormind, Cyprien se gândea la aceste contraste atât de bizare, datorate anilor petrecuţi de Matakit în mijlocul sălbaticilor din tribul său.

Aproape de căderea nopţii, tânărul cafru se trezi odihnit şi bine dispus, ca şi cum n-ar fi suferit două sau trei ore de întrerupere aproape completă a funcţiilor respiratorii. Putea acum povesti ce se întâmplase.

Găleata, care-i căzuse întâmplător peste faţă şi o scară lungă, făcând o pavăză deasupra lui, îl apăraseră la început împotriva efectelor mecanice ale surpării, apoi, vreme destul de îndelungată, împotriva unei asfixii complete, lăsându-i, în fundul închisorii lui subterane, o mică provizie de aer. Îşi dăduse foarte bine seama de aceasta împrejurare fericită şi făcuse totul ca să profite de ea, respirând numai la lungi intervale. Dar încet, încet aerul se alterase. Matakit simţise că-şi pierde treptat cunoştinţa. Apoi căzuse într-un fel de somn greu şi plin de nelinişte, din care nu se trezea, din când în când, decât pentru a face un efort suprem de a trage aer în piept. Pe urmă, totul dispăruse.

Nu mai ştiuse ce i se întâmpla şi murise… căci se întorcea într-adevăr din moarte!

Cyprien îl lasă să vorbească puţin, îi dădu să bea şi să mănânce şi-l obliga, cu toate protestele lui, să rămână peste noapte în patul în care-l aşezase. În sfârşit, fiind sigur că orice pericol trecuse, îl lăsă singur şi se duse să facă vizita sa obişnuită familiei Watkins.

Tânărul inginer simţea nevoia să împărtăşească Alicei impresiile sale din timpul zilei, dezgustul crescând pentru mina – dezgust pe care deplorabilul accident de dimineaţă îl accentuă şi mai mult. Era scârbit la gândul că primejduieşte viaţa lui Matakit pentru şansa foarte problematică de a pune mâna pe câteva diamante.

„Să fac eu însumi această meserie, mai merge! Îşi zicea. Dar să-l oblig s-o facă pentru un salariu mizerabil pe acest biet cafru, care nu-mi datorează nimic, e pur şi simplu odios!”

Comunică, deci, fetei revoltele şi decepţiile sale. Îi vorbi despre scrisoarea primită de la Pharamond Barthés. În adevăr, n-ar face mai bine să urmeze sfatul prietenului său? Ce ar pierde dacă ar pleca pe malurile fluviului Limpopo şi şi-ar încerca norocul la vânătoare? N-ar fi mai nobil decât să râcâie pământul, ca un avar, sau să pună nişte amărâţi să-l râcâie pentru el?

— Ce spuneţi, miss Watkins, dumneavoastră care aveţi atâta înţelepciune şi simţ practic? Daţi-mi un sfat! Am mare nevoie de el! Mi-am pierdut echilibrul moral! Îmi trebuie o mână prietenească spre a-mi reveni!

Vorbea astfel cu toată sinceritatea găsind o plăcere pe care nu şi-o putea explica, el, atât de rezervat de obicei, în a înfăţişa, înaintea acestei blânde şi încântătoare confidente, slăbiciunea nehotărârii sale.

Conversaţia avea loc de câteva minute în limba franceză şi acest simplu amănunt o făcea să fie foarte intimă, cu toate ca John Watkins, adormit puţin după cea de a treia pipă, nu părea să fie atent niciodată la ceea ce vorbeau tinerii în limba engleză, sau în orice altă limbă.

Alice îl asculta pe Cyprien cu o adâncă simpatie.

— Tot ceea ce-mi spuneţi, domnule Méré, sunt lucruri la care m-am gândit de multă vreme! Mi-e greu să înţeleg cum un inginer, un savant, s-a putut decide cu inima uşoară să ducă o astfel de viaţă. Nu-i o crimă împotriva dumneavoastră înşivă? Să vă irosiţi timpul preţios într-o astfel de muncă, pe care un simplu cafru sau un hotentot o fac mai bine decât dumneavoastră… E rău, vă asigur!

Cyprien n-ar fi avut decât un cuvânt de spus, pentru a lămuri această problemă care o uimea şi o contraria atât de mult pe Alice. Şi cine ştie dacă ea nu exagera puţin indignarea sa, tocmai pentru a-i smulge o mărturisire? Dar aceasta nu. Ea jurase s-o păstreze pentru sine şi s-ar fi dispreţuit dacă ar fi procedat altfel; şi-o reţinu deci pe buze.

Miss Watkins continuă:

— Dacă ţineţi atât de mult să găsiţi diamante, domnule Méré, de ce nu le căutaţi, mai degrabă, acolo unde aţi avea cu adevărat şansa să le găsiţi – în creuzetul dumneavoastră? Cum adică! Sunteţi chimist, ştiţi mai bine ca oricine ce sunt aceste pietre mizerabile, cărora li se dă un asemenea preţ şi vreţi să le obţineţi printr-un efort neplăcut şi maşinal? În ceea ce mă priveşte, revin la ideea mea: dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş căuta mai degrabă să fabric diamante, decât să încerc să găsesc unele gata făcute!

Alice vorbea cu atâta însufleţire, cu atâta încredere în ştiinţă şi în Cyprien însuşi, încât inima tânărului era ca scăldată într-o rouă răcoritoare.

Din nefericire, John Watkins se trezi în acel moment din toropeala sa, ca să ceară veşti de la Vandergaart-Kopje. Trebuiră deci să revină la limba engleză, să părăsească acea conversaţie între patru ochi, atât de caldă. Vraja fusese ruptă.

Dar sămânţa fusese aruncată pe pământ bun şi avea să încolţească.

Întorcându-se acasă, tânărul inginer se gândea la cuvintele atât de vibrante şi atât de juste totodată pe care i le spusese miss Watkins. Aspectul lor himeric dispărea în ochii lui, lăsând să se vadă doar ceea ce aveau generos, încrezător şi tandru.

„Şi de ce nu, la urma urmei? Spunea el. Fabricarea diamantului, care putea să pară utopică acum un secol, astăzi este într-un fel un fapt împlinit! Domnii Fremy şi Peil au fabricat la Paris rubine, smaralde şi safire, care nu sunt decât cristale de alumină, colorate în mod diferit! Domnul Mac-Tear, din Glasgow, domnul J. Ballantine Hannay, din acelaşi oraş, au obţinut, în 1880, cristale de carbon, care aveau toate proprietăţile diamantului şi al căror singur defect era de a costa îngrozitor de scump – mult mai scump decât diamantele naturale din Brazilia, din India sau din Griqualand – şi, în consecinţă, de a nu răspunde nevoilor comerţului! Dar, îndată ce soluţia ştiinţifică a unei probleme a fost găsită, soluţia industrială nu poate fi departe! De ce să n-o căutăm…? Toţi aceşti savanţi, care n-au reuşit până acum, sunt teoreticieni, oameni de biblioteca şi de laborator! Ei n-au studiat diamantul la faţa locului, pe pământul lui natal, în leagănul lui, ca să spun aşa. Eu pot beneficia de lucrările lor, de experienţa lor şi de a mea pe deasupra! Eu am extras diamantul cu mâinile mele! Am analizat, am studiat sub toate aspectele terenurile în care se găseşte! Dacă cineva trebuie, cu un pic de noroc, să învingă ultimele dificultăţi, acela sunt eu! Trebuie să fiu eu!”

Iată ce-şi repeta Cyprien, ce chibzui el în toate felurile, până spre dimineaţă.

Se hotărî curând. A doua zi, îl încunoştiinţară pe Thomas Steel că – cel puţin deocamdată – n-avea să mai lucreze şi nici să-i pună pe alţii să lucreze în claim. Căzură chiar de acord că, dacă Steel va găsi un mijloc să se descotorosească de partea lui Cyprien, e liber s-o facă; apoi se închise în laborator, pentru a se gândi la noile sale proiecte.