VIII.

MAREA EXPERIENŢĂ.

În timpul unor strălucite cercetări asupra solubilităţii corpurilor solide în gaze – cercetări pe care le efectuase de-a lungul întregului an precedent – Cyprien remarcase că anumite substanţe, de pildă, siliciul şi alumina, insolubile în apă, sunt dizolvate de vaporii de apă la o înaltă presiune şi la o temperatură foarte ridicată.

Pornind de la această constatare, el se hotărî să examineze mai întâi dacă n-ar putea ajunge să găsească un corp gazos care să dizolve carbonul, pentru a obţine apoi o cristalizare.

Dar toate tentativele făcute în această direcţie rămaseră infructuoase şi, după mai multe săptămâni de încercări zadarnice, trebui să-şi dispună altfel bateriile.

Baterii – acesta era cuvântul potrivit, căci, aşa cum se va vedea, un tun avea să joace un rol important.

Diferite analogii îl făcură pe tânărul inginer să admită că diamantul s-ar putea forma în mină în acelaşi mod cu sulful în solfatare. Or, se ştie că sulful este rezultatul unei semi oxidări a hidrogenului sulfurat; după ce o parte s-a transformat în acid sulfuric, restul se depune în cristale pe pereţii solfatarului.

„Cine ştie dacă zăcămintele de diamante nu sunt adevărate carbonatare? Îşi spunea Cyprien. De vreme ce avem de-a face cu un amestec de hidrogen şi de carbon, care e adus odată cu apele şi depunerile aluvionare sub forma de gaz metan, de ce n-ar fi oxidarea hidrogenului, unită cu oxidarea parţială a carbonului, aceea care determină cristalizarea surplusului de carbon?”

De la această idee, până la aceea de a face ca un corp oarecare – într-o reacţie analogă, dar artificială – să îndeplinească funcţia teoretică a oxigenului, nu era prea departe pentru un chimist.

Cyprien se opri definitiv la înfăptuirea imediată a acestui program.

În primul rând, trebuia să imagineze un dispozitiv experimental, care să se apropie cât mai mult posibil de presupusele condiţii de producere a diamantului natural, în plus, acest dispozitiv trebuia să fie foarte simplu. Tot ce e măreţ în natură şi artă are acest caracter de simplitate. Exista ceva mai puţin complicat decât cele mai frumoase descoperiri făcute de omenire.

— Gravitaţia, busola, tiparul, maşina cu aburi, telegraful electric?

Cyprien îşi caută singur, în fundul minei, provizii de pământ având calităţi pe care le credea deosebit de favorabile pentru experienţa sa. Apoi făcu din acest pământ un mortar gros, cu care tencui cu multă grijă interiorul unui tub de oţel, lung de o jumătate de metru, gros de cinci centimetri şi având un calibru de opt centimetri.

Acest tub nu era altceva decât un segment de ţeavă de tun scos din funcţie, pe care îl cumpărase, la Kimberley, de la o companie de voluntari care se desfiinţa după o campanie împotriva triburilor din apropiere. Ţeava de tun, tăiată după trebuinţă în atelierul lui Jacobus Vandergaart, furnizase exact unealta necesară, adică un recipient destul de rezistent pentru a suporta o enormă presiune în interior.

După ce pusese în acest tub, închis în prealabil la una din cele două extremităţi, bucăţi de cupru şi aproximativ doi litri de apă, Cyprien îl umplu cu gaz metan; apoi îl închise cu capace de lut şi fixa cu buloane, la cele două capete, obturatoare metalice foarte solide.

Aparatul era construit. Nu mai trebuia decât să-l supună unei încălziri intense.

Pentru aceasta, fu aşezat într-un mare cuptor cu reverberaţie, al cărui foc trebuia să ardă zi şi noapte, pentru a obţine o încălzire până la incandescenţă, care să dureze timp de două săptămâni.

Atât tubul cât şi cuptorul erau acoperite cu un strat gros de pământ refractar, menit să păstreze cea mai mare cantitate posibilă de căldura şi să nu se răcească decât foarte încet, când va veni timpul.

Totul avea înfăţişarea unui enorm stup de albine sau a unei colibe de eschimoşi.

Matakit era acum în stare să facă stăpânului său unele servicii. El urmărise cu mare atenţie toate pregătirile experienţei şi, când află că era vorba de a fabrica diamante, se arătă plin de râvnă pentru a contribui la succesul operaţiei. Învăţase repede să alimenteze focul, aşa că se putea lăsa în seama lui grija de a-l întreţine.

Ar fi greu de imaginat cât de lungi şi de dificile au fost aceste pregătiri, atât de puţin complicate. La Paris, într-un laborator mare, experienţa ar fi putut începe la două ore după ce fusese concepută, dar aici, în această ţară pe jumătate sălbatică, lui Cyprien îi trebuiră trei săptămâni pentru a-şi realiza, imperfect, ideile sale. Şi încă avu şansa de a fi ajutat de împrejurări, mai ales că găsise în locul amintit nu numai unul vechi, dar şi cărbunii de care avea nevoie. În adevăr, acest combustibil era atât de rar la Kimberley, încât trebui să se adreseze la trei negustori deodată, pentru a-şi procura o tonă de cărbuni.

Până la urmă, toate greutăţile fură învinse şi focul odată aprins, Matakit avu grijă să nu-l lase să se stingă.

Trebuie spus că tânărul cafru era foarte mândru de misiunea ce-i fusese încredinţată. Treaba nu părea să fie cu totul nouă pentru el şi fără îndoială că în satul său ajutase nu o dată la pregătirea vreunei mâncări, mai mult sau mai puţin infernale.

În adevăr, Cyprien constatase de mai multe ori, de când Matakit intrase în serviciul său, că tânărul se bucura de o reputaţie de veritabil vrăjitor printre ceilalţi cafri.

Oarecare secrete de chirurgie elementară, doua sau trei numere de scamatorie, pe care le ştia de la tatăl său, formau de altfel tot bagajul său de magician.

Dar oamenii veneau să-l consulte pentru boli reale sau imaginare, pentru a le explica visele, pentru a le arbitra neînţelegerile.

Găsind răspuns la toate, Matakit avea totdeauna la îndemâna o reţetă, o prevestire, o sentinţă. Reţetele erau uneori bizare şi sentinţele curioase, dar compatrioţii săi erau mulţumiţi. Ce le trebuia mai mult?

Trebuie adăugat că retortele şi flacoanele, de care era acum înconjurat în laboratorul tânărului inginer, fără a mai vorbi de operaţiile misterioase la care era admis să colaboreze, contribuiau din plin la ridicarea prestigiului sau.

Cyprien nu se putea împiedica să surâdă, uneori, faţă de aerele solemne pe care bietul băiat le lua când îşi îndeplinea modestele lui sarcini de fochist şi de laborant, reînnoind cărbunii cuptorului, vânturând jeraticul, ştergând vreun rând de eprubete. Şi totuşi, era ceva înduioşător în însăşi această gravitate: expresia naivă a respectului pe care ştiinţa îl inspira unei naturi fruste, dar inteligentă şi dornică să înveţe.

Pe de altă parte, Matakit avea clipele sale de şotii şi de veselie, mai ales când era împreună cu Li. Între aceste două fiinţe se legase o strânsă prietenie – cu toate că aveau origini atât de diferite – în timpul vizitelor, destul de dese, pe care chinezul le făcea acum la ferma Watkins. Amândoi vorbeau destul de bine limba franceză, amândoi fuseseră salvaţi de Cyprien de la o moarte sigură şi îi păstraseră o vie recunoştinţa. Era foarte firesc deci ca ei să se simtă atraşi unul către celălalt printr-o simpatie sinceră şi aceasta simpatie se schimbase repede în afecţiune.

Între ei, Li şi Matakit îi dădeau tânărului inginer un nume emoţionant şi simplu, care exprima exact: natura sentimentului pe care-l aveau faţă de el. Îi ziceau „tăicuţul”, nevorbind despre el decât cu admiraţie şi devotament înflăcărat.

Acest devotament se manifestă din partea lui Li prin atenţia scrupuloasă cu care spăla şi călca rufăria lui Cyprien, din partea lui Matakit, prin grija religioasă şi punctualitatea cu care îndeplinea toate dispoziţiile stăpânului său.

Dar, câteodată, cei doi prieteni mergeau puţin prea departe în râvna lor de a-l satisface pe „tăicuţul”. Se întâmpla, de exemplu, ca Cyprien să găsească pe masa – mânca acum acasă – fructe sau dulciuri pe care nu le comandase şi a căror provenienţă îi rămânea necunoscută, căci nu le vedea figurând pe notele de plată ale furnizorilor. Sau, cămăşile aduse de la spălat aveau butoni de aur, de provenienţă de asemenea necunoscută. Apoi, pe rând, un jilţ elegant şi comod, o pernă brodată, o piele de pantera, un bibelou de preţ se adăugau în mod misterios mobilierului casei. Şi dacă Cyprien întreba despre aceasta fie pe Li, fie pe Matakit, nu putea scoate de la ei decât răspunsuri evazive:

— Nu ştiu! Nu eu…! N-am nici un amestec!

Cyprien ar fi fost de acord cu aceste atenţii, dar ceea ce nu-i convenea era bănuiala că izvorul lor nu era, poate, prea curat. Nu cumva aceste daruri costaseră doar oboseala de a fi luate? Totuşi, nimic nu confirmă presupunerile sale şi anchetele, adesea foarte minuţioase, întreprinse în legătură cu aceste ciudate achiziţii, nu dădeau nici un rezultat.

Iar în spatele lui, Matakit şi Li schimbau surâsuri fugare, priviri viclene, semne cabalistice, care însemnau în mod evident: „Eh, tăicuţul! E uluit de ce se petrece!” De altfel, alte griji, mult mai grave, îl preocupau pe Cyprien. John Watkins părea hotărât să o mărite pe Alice şi, în acest scop, de la un timp, făcea din locuinţa sa un adevărat muzeu de pretendenţi. Nu numai James Hilton era prezent aproape în fiecare seară, dar toţi minerii celibatari, pe care succesul exploatării lor părea să-i înzestreze, după părerea fermierului, cu calităţile necesare ginerelui pe care şi-l visase, erau atraşi la el acasă, opriţi la masă şi, la urmă, oferiţi alegerii fiicei sale.

Germanul Friedel şi napolitanul Pantalacci făceau parte dintre aceştia. Amândoi erau socotiţi acum printre minerii cei mai norocoşi din tabăra de la Vandergaart. Se bucurau şi la fermă de consideraţia care însoţeşte pretutindeni succesul. Friedel era mai pedant şi mai tăios ca niciodată, de când concepţiile sale rigide erau susţinute de câteva mii de lire sterline. Cât despre Annibal Pantalacci, transformat acum în filfizon colonial, strălucind de lanţuri de aur, inele, ace de cravată cu diamante, purta haine de pânză albă, care făceau ca tenul său să pară şi mai galben şi mai pământiu.

Cu glumele sale, cu şansonetele napolitane şi pretenţiile de om spiritual, acest personaj ridicul încerca, în zadar să o distreze pe Alice. Desigur, ea nu-i arăta un dispreţ deosebit – nici nu părea să cunoască motivul care îl aducea la fermă. Se mulţumea să nu-l asculte cu plăcere şi nu râdea niciodată nici de glumele lui deocheate, nici de atitudinile lui. Deşi nu-i cunoştea destul urâţenia morală pentru a bănui tristul revers al spoielii lui, fata nu vedea în el decât un vizitator vulgar şi nu mai puţin plictisitor decât cea mai mare parte a celorlalţi. Asta i se părea evident lui Cyprien şi el ar fi suferit grozav s-o vadă discutând serios, cu această fiinţă demnă de dispreţ, pe aceea, care se afla pe o treaptă atât de înaltă în respectul şi afecţiunea sa.

Şi ar fi suferit cu atât mai mult, cu cât mândria sa l-ar fi împiedicat să mărturisească ceva, considerând prea umilitor să încerce să înjosească în ochii domnişoarei Watkins chiar şi un rival atât de nedemn.

De altfel, cu ce drept ar fi făcut-o? Pe ce să-şi întemeieze criticile? Nu ştia nimic despre Annibal Pantalacci şi nu era călăuzit decât de o repulsie instinctivă în aprecierea sa defavorabilă. Dacă l-ar fi prezentat într-o lumină tragică, ar fi stârnit doar râsul.

Iată ceea ce înţelegea Cyprien foarte limpede şi ar fi fost disperat dacă Alice ar fi părut că acordă oarecare atenţie unui asemenea om.

Pe deasupra, se adâncise din nou cu îndârjire într-o muncă ce îl absorbea zi şi noapte. Nu era vorba de un singur procedeu de fabricare a diamantului, ci de douăzeci de experienţe aflate în pregătire, pe care urma să le îmbine, după terminarea celei dintâi. Nu se mai mulţumea cu date teoretice şi cu formule cu care acoperea ore întregi caietele sale de note. În fiecare clipă alerga până la Kopje, aducea de acolo noi mostre de roci şi de pământ, reîncepea analizele făcute de o sută de ori, dar cu o rigurozitate şi o precizie care nu lăsau loc nici unei erori. Cu cât pericolul de a o pierde pe miss Watkins devenea mai presant, cu atât era mai hotărât să nu crute nimic pentru a-l învinge.

Şi totuşi, atât de mare îi era neîncrederea în el însuşi, încât nu voise să-i spună nimic tinerei fete despre experienţa în curs. Miss Watkins ştia doar că urmându-i sfatul, el se reîntorsese la chimie şi era fericită.

IX.

O SURPRIZĂ.

Ziua în care experienţa părea că trebuie să fie terminată a fost o zi mare.

Trecuseră două săptămâni de când focul nu mai fusese întreţinut – ceea ce îngăduise aparatului să se răcească treptat. Apreciind că cristalizarea carbonului trebuia să fi avut loc, dacă totuşi se produsese în aceste condiţii, Cyprien hotărî să dea la o parte stratul de pământ ce forma o calotă împrejurul cuptorului.

Calota trebui să fie atacată cu lovituri puternice de cazma, deoarece se întărise ca o cărămidă în cuptorul cărămidarului. Dar, până la urmă, ea cedă eforturilor lui Matakit şi lasă să se vadă mai întâi partea superioară – capitelul – apoi întregul cuptor.

Inima tânărului inginer bătea cu o sută douăzeci de pulsaţii pe minut, în momentul în care tânărul cafru, ajutat de Li şi de Bardik, ridica acest capitel.

El nu credea că experienţa reuşise, fiind dintre cei care se îndoiesc mereu de ei înşişi! Dar, oricum, era posibil! Şi ce bucuros ar fi fost să fie aşa! Toate speranţele sale de fericire, de glorie, de bogăţie nu se aflau ele în acest mare cilindru negru, pe care îl revedea după atâtea săptămâni de aşteptare?

O, nenorocire! Ţeava de tun plesnise.

Da! Sub formidabila presiune a vaporilor de apă şi a gazului metan, la o temperatură foarte ridicată, nici măcar oţelul nu putuse rezista. Cu toate că pereţii lui erau groşi de cinci centimetri, tubul crăpase ca o simplă eprubetă. Avea pe una din părţi, aproape la mijloc, o fisură căscată ca o gură mare, înnegrită, răsucită de flăcări, părând să-i râdă în nas savantului descumpănit.

Nu avea noroc! Atâta osteneală, ca să ajungă la acest rezultat negativ! În adevăr, Cyprien s-ar fi simţit mai puţin umilit dacă, datorită unor măsuri de prevedere mai eficiente, aparatul său ar fi putut suporta proba focului! Să nu fi găsit cărbune cristalizat în cilindru? Era desigur de zece ori pregătit pentru această dezamăgire! Dar să fi încălzit, răcit, să fi răsfăţat, s-ar putea spune, timp de o lună acest vechi cilindru de oţel, bun de aruncat la gunoi, asta era culmea ghinionului! Bucuros l-ar fi expediat cu o lovitură de picior la poalele colinei, dacă tubul n-ar fi fost prea greu pentru a se lăsa tratat astfel!

Cyprien voia să-l lase în cuptor şi se pregătea să iasă, foarte trist, pentru a-i anunţa Alicei acest rezultat lamentabil, când o curiozitate de chimist, care dăinuia în el, îl făcu să apropie un chibrit aprins de gura tubului, cu scopul de a-i examina interiorul.

„Fără îndoială, se gândea el, pământul cu care l-am căptuşit pe dinăuntru s-a transformat în cărămida, ca şi învelişul exterior al cuptorului.”

Presupunerea era întemeiată. Totuşi, printr-un fenomen destul de straniu pe care Cyprien nu şi-l putu explica la început, un fel de bulgăre de argilă părea să se fi desprins din aceasta căptuşeală de pământ, după ce se întărise separat în tub.

Acest bulgăre, de un roşu întunecat, având diametrul unei portocale, putea trece uşor prin fisură. Cyprien îl scoase afară şi începu să-l examineze, fără prea mare interes. Apoi, văzând că era într-adevăr o bucată de argilă, desprinsă de pe suprafaţa interioară a tubului şi arsă izolat, era gata s-o arunce, când observă că sună a gol, ca o piesă de olărie.

Era ca un mic ulcior închis, în care juca un fel de zurgalău foarte greu.

„O adevărată puşculiţă!” îşi zise Cyprien.

Dar chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu capul, era incapabil să explice acest mister.

Totuşi, voi să fie cu inima împăcată. Luă un ciocan şi sparse puşculiţa.

Era în adevăr o puşculiţă, care conţinea o comoară nepreţuită. Nu, nu se putea face o confuzie în legătura cu natura pietrei care apăru privirilor uluite ale tânărului inginer! Această piatră era un diamant, învelit într-o gangă întru totul asemănătoare celei a diamantelor obişnuite, dar un diamant de dimensiuni colosale, neverosimile, fără precedent!

Judecaţi şi dumneavoastră! Acest diamant era mai mare decât un ou de găină, destul de asemănător ca formă cu un cartof şi trebuia să cântărească cel puţin trei sute de grame.

— Un diamant! Un diamant artificial! Repetă cu voce slabă Cyprien, uluit. Am găsit prin urmare soluţia, în ciuda accidentului suferit de tub! Deci sunt bogat! Alice, scumpa de Alice e a mea! Apoi, reîncepând să nu mai creadă nimic din ceea ce vedea:

— Dar e imposibil! E o iluzie, un miraj! Repeta el, muşcat de îndoială. Ah, voi şti în curând ce să cred!

Şi, fără să mai întârzie cu pusul pălăriei, tulburat, nebun de bucurie, cum era Arhimede ieşind din baia în care se scufundase când a descoperit faimosul său principiu, iată-l pe Cyprien coborând în fugă drumul spre fermă şi năpustindu-se ca un obuz la Jacobus Vandergaart.

Îl găsi pe bătrânul şlefuitor ocupat cu examinarea, pietrelor preţioase pe care Nathan, misitul de diamante, tocmai le adusese la tăiat.

— Ah, domnule Nathan, ce bine că sunteţi aici! Strigă Cyprien! Uitaţi-vă! Şi dumneavoastră, domnule Vandergaart, vedeţi ce vă aduc şi spuneţi-mi ce este?

Pusese piatra pe masa şi-şi încrucişase braţele.

Nathan luă primul piatra în mână, păli de uimire şi, cu ochii holbaţi, cu gura căscată, i-o dădu lui Vandergaart.

Acesta, după ce ridicase obiectul la înălţimea ochilor, în dreptul ferestrei, îl privi la rândul său pe deasupra ochelarilor. Apoi, îl repuse la loc pe masa şi, privindu-l pe Cyprien, zise liniştit:

— Acesta este cel mai mare diamant din lume.

— Da! Cel mai mare! Repetă Nathan. De patru sau cinci ori mai mare decât Koh-i-noor, „Muntele de lumină”, orgoliul tezaurului regal al Angliei, care cântăreşte o sută şaptezeci şi nouă de carate!

— De două sau de trei ori mai mare decât Marele Mogol, cea mai mare piatra cunoscută, care cântăreşte două sute optzeci de carate! Reluă bătrânul şlefuitor.

— De patru sau cinci ori mai mare decât diamantul Tarului, care cântăreşte o sută nouăzeci şi trei de carate! Replică Nathan, din ce în ce mai năucit.

— De şapte sau opt ori cât Regentul, care cântăreşte o sută treizeci şi şase de carate! Reluă Jacobus Vandergaart.

— De douăzeci sau treizeci de ori cât diamantul de la Dresda, care nu cântăreşte decât treizeci şi unu de carate! Strigă Nathan. Şi adăugă:

— Cred că, după tăiere, acesta va cântări încă cel puţin patru sute de carate! Dar cum să îndrăzneşti măcar să rişti o evaluare a unei asemenea pietre? E incalculabilă!

— De ce? Răspunse Jacobus Vandergaart, care rămăsese cel mai calm dintre ei. Koh-i-noor-ul este evaluat la treizeci de milioane de franci, Marele Mogol la douăsprezece milioane, diamantul Tarului la opt milioane, Regentul la şase milioane! Ei bine, acesta trebuie cu siguranţa să valoreze pe puţin o sută de milioane!

— Ei! Totul depinde de culoarea şi de calitatea sa! Replică Nathan, care începuse să-şi vină în fire şi credea poate că este util să pună jaloane, pentru viitor, în vederea unui târg posibil. Dacă este incolor şi de primă calitate, valoarea lui va fi de nepreţuit! Dar dacă e galben, cum sunt cele mai multe din diamantele noastre de Griqualand, această valoare va fi cu mult mai mică! Nu ştiu totuşi dacă n-aş prefera, pentru o piatră de această dimensiune, o frumoasă nuanţă albastră de safir, ca aceea a diamantului de la Hope, sau roză, ca aceea a Marelui Mogol, sau chiar un verde de nuanţa smaraldului, ca aceea a diamantului de la Dresda.

— Ba nu! Ba nu! Strigă bătrânul şlefuitor, cu înflăcărare. Eu sunt pentru diamantele incolore! Vorbeşte-mi despre Koh-i-noor sau despre Regent! Iată adevăratele geme! Pe lângă ele, celelalte nu sunt decât nişte pietre fanteziste! Cyprien nu-i mai asculta.

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse el precipitat, dar sunt obligat să vă părăsesc chiar în clipa asta! Şi, după ce-şi lua preţioasa piatră, urcă în fugă drumul spre ferma. Fără a-i da măcar prin gând să ciocănească, deschise uşa, o văzu pe Alice şi, înainte de a-şi da seama ce face, o lua în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii.

— Ei bine! Ce-i asta?! Strigă domnul Watkins, scandalizat de aceasta demonstraţie neaşteptată. Şedea la masă, în faţa lui Annibal Pantalacci, făcând o partidă de pichet cu acest farsor răutăcios.

— Miss Watkins, scuzaţi-mă! Bâlbâi Cyprien, surprins de propria-i îndrăzneală, dar radiind. Sunt foarte fericit! Sunt nebun de fericire! Priviţi! Iată ce vă aduc!

Şi mai degrabă aruncă decât depuse diamantul său pe masă, între cei doi jucători.

Ca şi Nathan şi Jacobus Vandergaart, aceştia înţeleseră imediat despre ce este vorba. Domnul Watkins, care nu atacase încă decât moderat raţia lui zilnică de gin, era într-o stare destul de lucidă.

— Dumneata ai găsit asta… dumneata… în claim-ul dumitale? Strigă el cu putere.

— Să găsesc asta? Răspunse Cyprien, triumfător. Am făcut mai mult decât atât! L-am fabricat eu însumi în întregime! A, domnule Watkins, în definitiv, chimia e şi ea bună la ceva.

Râdea şi strângea în mâinile sale degetele subţiri ale Alicei care, surprinsă de aceste demonstraţii pătimaşe, dar încântată de bucuria prietenului său, surâdea blând.

— Dumneavoastră vă datorez această descoperire, domnişoara Alice! Cine mi-a cerut să încerc fabricarea diamantului artificial, dacă nu încântătoarea şi adorabila dumneavoastră fiică, domnule Watkins? Oh, pot să mă închin în faţa ei ca vechii cavaleri în faţa doamnei lor şi să proclam că îi revine întregul merit al invenţiei! Căci, fără ea, nu m-aş fi gândit niciodată la asta! Domnul Watkins şi Annibal Pantalacci priveau diamantul, apoi se uitau unul la altul, dând din cap. Căzuseră literalmente în cea mai cumplita uluire.

— Zici că dumneata ai fabricat asta… dumneata însuţi? Reluă John Watkins. Deci e o piatră falsă?

— O piatră falsă? Strigă Cyprien. Ei bine, da! O piatră falsă! Dar Jacobus Vandergaart şi Nathan o evaluează la cel puţin cincizeci de milioane, poate chiar o sută! Dacă nu-i decât un diamant artificial, obţinut printr-un procedeu al cărui inventator sunt, nu e mai puţin perfect autentic! Vedeţi doar că nu-i lipseşte nimic… nici măcar ganga.

— Şi poţi să faci şi alte diamante la fel? Insistă John Watkins.

— Dacă pot… domnule Watkins? Evident! Am să vă fac diamante, cu grămada! Am să vă fac de zece ori, de o sută de ori mai mari decât acesta, dacă doriţi! Am să vă fac destule ca să pavaţi terasa cu ele, ca să asfaltaţi drumurile Griqualand-ului, dacă vă pofteşte inima! Numai primul pas e greu şi, după obţinerea celei dintâi pietre, restul e doar o problemă de detaliu, de punere la punct a unor dispoziţiuni tehnice!

— Dar dacă e aşa, relua fermierul, care pălise, aceasta va însemna ruina proprietarilor de mine, a mea, a întregului Griqualand!

— Evident! Strigă Cyprien. Ce interes va mai prezenta scormonirea pământului, pentru a căuta în el diamante mici, aproape fără valoare, de vreme ce fabricarea lor pe cale industrială, la dimensiunile dorite, va fi la fel de simplă ca aceea a plinilor de patru livre!

— Dar e monstruos! Replică John Watkins. E o infamie! E o ticăloşie! Dacă ceea ce spui e adevărat, dacă dumneata posezi într-adevăr acest secret… Se opri, sufocându-se.

— Nu sunt vorbe goale, zise cu răceală Cyprien, doar aveţi aici primul meu produs! Şi cred că e destul de mare pentru a vă convinge!

— Ei bine! Răspunse domnul Watkins, care putuse în sfârşit să-şi tragă răsuflarea, dacă e adevărat… ar trebui să fii împuşcat imediat, în mijlocul străzii mari a taberei, domnule Méré! Iată părerea mea!

— Care e şi a mea! Crezu necesar să adauge Annibal Pantalacci, cu un gest de ameninţare. Miss Watkins se ridicase în picioare, foarte palidă.

— Să fiu împuşcat pentru că am rezolvat o problemă de chimie, pusă în discuţie de cincizeci de ani?! Răspunse tânărul inginer, ridicând din umeri. Ar fi cam exagerat!

— Nu e nimic de râs, domnule! Replică fermierul, furios. Te-ai gândit la consecinţele a ceea ce numeşti descoperirea dumitale… la încetarea lucrului în mine… la Griqualand-ul deposedat de industria sa cea mai glorioasă… la faptul că aş deveni un cerşetor?

— Pe legea mea, mărturisesc că nu m-am gândit de loc la toate acestea! Răspunse cu sinceritate Cyprien. Sunt consecinţe inevitabile ale progresului industrial şi ştiinţă pură n-are de ce să ţină seama de ele! În plus, în ceea ce vă priveşte personal, domnule Watkins, fiţi fără teamă! Ce-i al meu e al dumneavoastră şi ştiţi bine pentru ce mi-am îndreptat cercetările în această direcţie!

John Watkins cântări imediat foloasele pe carele putea trage din descoperirea tinărului inginer şi, orice ar fi gândit napolitanul, nu ezită, cum se spune, să schimbe macazul.

— La urma urmei, reluă el, s-ar putea să ai dreptate şi dumneata vorbeşti ca un băiat cumsecade, domnule Méré! Da! Gândindu-mă bine, cred că o să ne putem înţelege! De ce să fabrici o cantitate prea mare de diamante? Ar fi cel mai sigur mijloc de depreciere a descoperirii dumitale! N-ar fi mai înţelept să păstrezi cu grijă secretul, să-l foloseşti cu chibzuială, să mai fabrici numai una sau două pietre la fel ca asta, sau chiar să te opreşti la acest prim succes, din moment ce îţi asigură dintr-o dată un capital considerabil şi face din dumneata cel mai bogat om din ţinut? În felul acesta, toată lumea va fi mulţumită, lucrurile vor continua să meargă ca şi în trecut, iar dumneata nu te vei aşeza de-a curmezişul unor interese onorabile!

Era un nou aspect al problemei, la care Cyprien nu se gândise încă. Dar dilema se preciza brusc, cu rigoarea sa nemiloasă: sau să păstreze pentru sine secretul descoperirii, să nu-l facă cunoscut lumii şi să abuzeze de el pentru a se îmbogăţi, sau, aşa cum pe drept cuvânt spunea JohnWatkins, să deprecieze dintr-o lovitură toate diamantele naturale şi artificiale şi, drept consecinţă, să renunţe la bogăţie, ca să ajungă… la ce? La ruinarea tuturor minerilor din Griqualand, din Brazilia şi din India.

În faţa acestei alternative, Cyprien ezita, poate, dar numai un moment. Şi totuşi, el înţelegea că, alegând calea sincerităţii, a onoarei, a fidelităţii faţă de ştiinţă, însemna să renunţe pentru totdeauna la însăşi speranţa care fusese principalul mobil al descoperirii sale.

Suferinţa sa era cu atât mai amară, mai răscolitoare, cu cât era mai neaşteptată, de vreme ce recădea brusc de la înălţimea unui vis atât de frumos!

— Domnule Watkins, zise el pe un ton grav, dacă aş păstra pentru mine secretul descoperirii mele, n-aş fi decât un falsificator! Aş cântări cu greutăţi măsluite şi aş înşela publicul asupra calităţii mărfii! Rezultatele obţinute de un savant nu-i aparţin doar lui! Ele fac parte din patrimoniul tuturor! A păstra pentru sine, dintr-un interes egoist şi personal, cea mai mică parte din ele ar însemna să te faci vinovat de cel mai josnic act pe care îl poate săvârşi un om! Eu nu voi proceda astfel! Nu! Nu voi aştepta nici măcar o săptămână, nici măcar o zi, ca să fac cunoscută formula pe care întâmplarea, ajutată de un pic de gândire, m-a făcut s-o descopăr! Singura mea rezervă va fi aceea de a o oferi, după cum e drept, mai întâi patriei mele, Franţa, care mi-a dat prilejul de a o servi! Mâine chiar, voi comunica Academiei de Ştiinţe secretul procedeului meu. Adio, domnule, vă rămân îndatorat pentru ca m-aţi făcut să-mi dau seama limpede de o datorie la care nu mă gândeam! Miss Watkins, îmi făurisem un vis frumos! Vai, trebuie să renunţ la el!

Mai înainte ca fata să poată face o mişcare către el, Cyprien îşi lua diamantul, apoi plecă, salutându-i pe Miss Watkins şi pe tatăl ei.

X.

JOHN WATKINS REFLECTEAZĂ.

Părăsind ferma, Cyprien, cu inima zdrobită, dar hotărât să îndeplinească ceea ce considera drept o datorie profesională, se duse din nou la Jacobus Vandergaart. Îl găsi singur. Misitul Nathari plecase în grabă, pentru a răspândi primul în tabăra o veste care-i interesa în mod atât de direct pe mineri.

Această veste stârni mare vâlvă, cu toate că încă nu se ştia că diamantul enorm al lui „Monsieur”, cum era numit Cyprien, era un diamant artificial. Dar lui „Monsieur” nu-i păsa de bârfelile din Kopje. El se grăbea să verifice, cu bătrânul Vandergaart, calitatea şi culoarea acestei pietre, înainte de a-şi întocmi raportul, îi spuse deci, aşezându-se lângă el:

— Draga Jacobus, fii bun şi taie-mi o faţetă pe cocoaşa asta, ca să vedem puţin ce se ascunde sub gangă!

— Nimic mai uşor, zise bătrânul şlefuitor, luând piatra din mâinile tânărului său prieten. Pe legea mea, ai ales foarte bine locul, adaugă el, constatând prezenţa unei mici ridicături pe una din părţile pietrei care, afară de acest defect, avea un oval aproape perfect. Tăind în partea asta, nu riscăm să stricăm ceva!

Fără a mai întârzia, Jacobus Vandergaart începu să lucreze şi, după ce alese din talerul său de lemn o piatră brută de patru-cinci carate, pe care o fixă la capătul unui fel de manetă, începu să roadă una de alta cele două pojghiţe exterioare.

— Ar fi fost mai uşor prin clivaj, zise el, dar cine ar îndrăzni să se distreze dând o lovitură de ciocan unei pietre având asemenea preţ!

Această operaţie, foarte lungă şi foarte monotonă, nu-i luă mai puţin de două ore. Când faţeta fu destul de mare pentru a îngădui o judecată asupra naturii diamantului, trebui s-o şlefuiască pe piatra de tocilă – şi asta dura mult timp.

Totuşi, era încă plină zi când aceste preliminarii fura terminate. Cyprien şi Jacobus Vandergaart, cedând în sfârşit curiozităţii, se apropiară ca să verifice rezultatul operaţiunii.

O faţetă frumoasă de culoarea jaisului, dar de o limpezime şi o strălucire excepţională, se arata privirilor lor.

Diamantul era negru! Caracteristica aproape unică, în orice caz excepţională, care-i mărea încă, dacă era posibil, valoarea.

Mâinile lui Jacobus Vandergaart tremurau de emoţie, făcând piatra să scânteieze în lumina apusului.

— Este cea mai extraordinară şi cea mai frumoasă gemă în care s-au reflectat vreodată razele soarelui! Spuse el, cu un fel de respect religios. Ce va fi oarecând le va putea refracta, după ce va fi tăiată pe toate feţele.

— Ţi-ai lua sarcina asta? Întreba cu vioiciune Cyprien.

— Desigur, dragul meu! Ar fi onoarea şi încoronare a lungii mele cariere! Dar poate ai face mai bine să alegi o mână mai tânără şi mai fermă decât a mea?

— Nu! Răspunse cu afecţiune Cyprien. Sunt sigur că nimeni n-ar face-o cu mai multă grijă şi mai multă iscusinţă decât dumneata! Păstrează acest diamant, dragă Jacobus şi şlefuieşte-l pe îndelete. Vei face din el o capodoperă! Ne-am înţeles! Bătrânul întorcea pe o parte şi pe alta piatra între degete şi părea că ezită să-şi formuleze gândul.

— Un lucru mă îngrijorează, zise în sfârşit. Nu mă pot obişnui cu ideea de a păstra la mine o bijuterie de o asemenea valoare! Ţin în palmă cel mai puţin cincizeci de milioane de franci şi poate chiar mai mult! Nu-i prudent să-ţi iei o asemenea răspundere!

— Nimeni nu va şti nimic, dacă n-ai să spui nimănui, domnule Vandergaart! Cât despre mine, îţi garantez secretul!

— Hm! Vor bănui! Poate ai fost urmărit, în drum spre mine! Se va presupune, chiar dacă nu se va şti cu certitudine! În ţinutul ăsta sunt tot felul de oameni! Nu! N-aş dormi liniştit!

— Poate ai dreptate, replica Cyprien, înţelegând ezitarea bătrânului. Dar ce e de făcut?

— La asta mă gândesc şi eu! Răspunse Jacobus Vandergaart, care tăcu timp de câteva minute. Apoi reluă:

— Ascultă, dragul meu. Ceea ce vreau să-ţi propun e un lucru delicat şi presupune să ai o încredere absolută în mine! Dar mă cunoşti destul ca să nu ţi se pară ciudat că vreau să luăm atâtea precauţii! Trebuie să plec chiar acum cu instrumentele mele şi cu această piatră, pentru a mă refugia într-un colţ oarecare, unde să nu fiu cunoscut – la Bloemfontein sau la Hope Town, de exemplu. Voi închiria acolo o cameră modestă, mă voi închide ca să lucrez în cel mai mare secret şi nu mă voi întoarce decât după terminarea operaţiei. Poate voi reuşi astfel să fac să mi se piardă urma! Dar, repet, aproape că mi-e ruşine să sugerez un asemenea plan…

— Pe care îl găsesc foarte înţelept, răspunse Cyprien şi nu ştiu cum să te conving să-l realizezi!

— Trebuie să ţii seama că va dura mult timp, că-mi va trebui cel puţin o lună şi că mi se pot întâmpla destule accidente pe drum!

— Nu interesează, domnule Vandergaart, dacă dumneata crezi că e cea mai bună cale de urmat! Şi apoi, dacă diamantul dispare, nu va fi mare nenorocire!

Jacobus Vandergaart îl privi pe tânărul său prieten cu un fel de spaimă.

„Un asemenea noroc să-i fi luat minţile?” se întrebă el.

Cyprien îi înţelese gândul şi începu să surâdă. Îi explică de unde provenea diamantul şi cum putea să fabrice de acum înainte altele, oricâte ar voi. Dar, fie ca bătrânul şlefuitor nu-i crezu întrutotul povestea, fie că avea un motiv personal să nu vrea să rămână singur în această cabană izolată, împreună cu o piatră preţioasă în valoare de cincizeci de milioane, el insistă să plece imediat.

Iată de ce, după ce aruncă într-un sac vechi de piele instrumentele şi boarfele sale, Jacobus Vandergaart atârna la uşa locuinţei o tăbliţă de ardezie pe care scrise: „Plecat pentru afaceri”, băgă cheia în buzunar, puse diamantul în buzunarul de la vestă şi plecă.

Cyprien îl însoţi două-trei mile pe drumul Bloemfontein-ului şi nu-l părăsi decât la insistenţele sale repetate.

Se înnoptase bine când tânărul inginer ajunse acasă, gândindu-se poate mai mult la miss Watkins decât la faimoasa lui descoperire.

Fără a-şi lua răgazul de a onora cina pregătită de Matakit, se aşeza la masa de lucru şi începu să redacteze nota pe care voia s-o adreseze cu prima poştă secretarului permanent al Academiei de Ştiinţe.

Era o descriere minuţioasă şi completă a experienţei sale, urmată de o teorie foarte ingenioasă asupra reacţiei care trebuise să dea naştere magnificului cristal de carbon.

„Caracterul cel mai remarcabil al acestui produs, spunea el între altele, consta în identitatea completă cu diamantul natural şi mai ales în prezenţa unei gange exterioare.”

În adevăr, Cyprien nu ezita să atribuie acest efect atât de curios grijii cu care îşi căptuşise recipientul cu un strat de pământ selecţionat din Vandergaart Kopje. Felul în care o parte din acest pământ se desprinsese de perete, ca să formeze în jurul cristalului o adevărată coajă, nu era uşor de explicat şi doar experientele ulterioare aveau să-l elucideze. Se putea imagina că se produsese acolo un fenomen cu totul nou de afinitate chimică şi autorul îşi propunea să facă din aceasta obiectul unui studiu aprofundat. N-avea pretenţia să elaboreze dintr-o dată teoria completă şi definitivă a descoperirii sale. Ceea ce voia, era mai întâi s-o comunice fără întârziere lumii savante, să marcheze prioritatea Franţei, să provoace discuţii şi să facă lumină în legătură cu o serie de fapte încă neexplicate şi obscure pentru el însuşi.

După ce îşi începu memoriul, ţinându-şi astfel la zi contabilitatea ştiinţifică şi aşteptând să-l poată completa cu noi observaţii mai înainte de a-l trimite celui în drept, tânărul inginer mânca puţin şi se duse la culcare.

A doua zi dimineaţa, Cyprien plecă de acasă şi se plimba gânditor pe diferite terenuri ale minei. Anumite priviri îl urmăreau fără pic de simpatie. Dacă nu le remarca, era pentru că uitase toate urmările marii sale descoperiri, stabilite cu atâta duritate în ajun de John Watkins, adică ruina, într-un termen mai mult sau mai puţin lung, a concesionarilor şi a concesiunilor Griqualand-ului. Şi aceasta era suficient, desigur, ca să producă îngrijorare în mijlocul unui ţinut pe jumătate sălbatic, unde nimeni nu şovăie să-şi facă dreptate cu propriile sale mâini, unde legea supremă este siguranţa muncii şi a comerţului ce decurge din ea. Dacă fabricarea diamantului artificial ar fi devenit o industrie practică, toate milioanele îngropate în minele Braziliei ca şi în cele ale Africii Australe, fără a mai vorbi de miile de existenţe sacrificate până atunci, ar fi fost pierdute iremediabil. Fără îndoială, tânărul inginer putea păstra secretul experienţei sale; dar, în această privinţă, declaraţia lui fusese foarte limpede: nu voia să-l păstreze.

Pe de altă parte, în timpul nopţii – o noapte de toropeală, în timpul căreia John Watkins nu visa decât diamante neverosimile, de o valoare de mai multe miliarde – tatăl Alicei avusese timp să mediteze şi să reflecteze. Era firesc ca Annibal Pantalacci şi alţi mineri să vadă cu îngrijorare şi mânie revoluţia pe care descoperirea lui Cyprien urma să o aducă în exploatarea terenurilor diamantifere, deoarece ei le exploatau pentru propriul lor profit. Dar el, ca simplu proprietar al fermei Watkins, avea o altă situaţie.

Fără îndoială, dacă claim-urile ar fi fost părăsite în urma scăderii preţului gemelor, dacă toată această populaţie de mineri ar fi părăsit taberele Griqualandului, valoarea fermei sale ar fi scăzut într-o proporţie însemnată şi nu şi-ar mai fi desfăcut aşa de uşor produsele, casele şi cabanele sale n-ar mai fi fost închiriate, din lipsă de locatari şi poate ca într-o zi ar fi fost obligat să părăsească un ţinut devenit neproductiv.

„Bun! Îşi zicea John Watkins, dar vor mai trece mulţi ani înainte de a ajunge aici! Fabricarea diamantelor artificiale n-a ajuns încă în stadiul practic, chiar cu procedeele domnului Méré! Poate că întâmplarea a jucat un rol important în reuşita lui! Dar, întâmplare sau nu, el a fabricat o piatră de o valoare enormă şi, dacă în condiţiile unui diamant natural ar valora cincizeci de milioane, valorează oricum câteva, deşi e produsă în mod artificial! Da, acest tânăr trebuie reţinut cu orice preţ! Cel puţin câtva timp trebuie împiedicat să bată toba despre imensa lui descoperire! Trebuie ca piatra aceasta să intre definitiv în posesia familiei Watkins şi să nu iasă decât în schimbul unui număr respectabil de milioane! Cât despre a-l reţine pe cel care a fabricat-o, asta e foarte simplu – chiar fără să mă angajez în mod definitiv! Alice e aici, prin Alice voi şti să-i întârzii plecarea în Europa! Da! Chiar dacă ar trebui să i-o promit de nevastă! Chiar dacă ar trebui să i-o dau!”

Fără îndoială că, sub presiunea unei cupidităţi mistuitoare, John Watkins ar fi ajuns până acolo! În toată această afacere nu se vedea decât pe el, nu se gândea decât la el însuşi! Şi dacă bătrânul egoist se preocupa şi de fiica sa, era numai ca să-şi spună: „La urma urmei, Alice n-are de ce să se plângă! Acest savant tânăr şi nebun arată foarte bine! O iubeşte şi îmi închipui că nici ea n-a rămas insensibilă la iubirea lui! Or, ce e mai frumos decât să uneşti două inimi făcute una pentru cealaltă… sau, cel puţin, să le faci să spere aceasta unire, până când toată povestea va fi lămurită! Ah! Pe Sfântul John, patronul meu, la naiba cu Annibal Pantalacci şi cu ceilalţi! Fiecare pentru el, chiar şi în Griqualand!”

Aşa gândea John Watkins manevrând această balanţă ideală, în care echilibra viitorul fiicei sale cu o simplă bucată de carbon cristalizat şi era foarte fericit gândindu-se că talgerele se menţineau pe aceeaşi linie orizontală.

A doua zi, hotărârea lui era luată: nu va grăbi nimic, va lăsa lucrurile să meargă de la sine, cunoscând drumul pe care-l vor parcurge.

Deocamdată trebuie să-şi revadă chiriaşul – ceea ce era uşor, deoarece tânărul inginer venea zilnic la ferma – dar de asemenea voia să revadă faimosul diamant care căpătase în visele lui proporţii fabuloase.

Domnul Watkins se duse deci la cabana lui Cyprien, care, dată fiind ora matinală, era încă acasă.

— Ei bine, tânărul meu prieten, îi zise el bine dispus, cum ai petrecut această noapte… aceasta primă noapte care a urmat marii dumitale descoperiri?

— Foarte bine, domnule Watkins, foarte bine! Răspunse cu răceală tânărul.

— Cum? Ai putut dormi?

— Ca de obicei!

— Toate aceste milioane, care-au ieşit din acest cuptor, continua domnul Watkins, nu ţi-au tulburat somnul?

— În nici un fel, răspunse Cyprien. Trebuie să înţelegi bine, domnule Watkins, acest diamant ar valora milioane numai dacă ar fi opera naturii şi nu aceea a unui chimist…

— Da… da… domnule Cyprien! Dar eşti sigur că ai putea să-mi faci altul… sau altele? Ai garanta? Cyprien ezita, ştiind că, într-o experienţă de acest fel, puteau fi multe eşecuri.

— Vezi, n-ai garanta! Continua John Watkins… Deci, până la o nouă încercare şi un nou succes, diamantul dumitale va păstra o valoare enormă! Şi, dacă asta-i situaţia, cel puţin deocamdată, de ce să spui că e o piatră artificială?

— Vă repet, răspunse Cyprien, că nu pot ascunde un secret ştiinţific atât de important!

— Da… da! Reluă John Watkins, făcându-i semn să tacă, de parcă ar fi putut fi auzit de afară. Da… da! Vom mai vorbi despre asta! Dar nu te mai preocupa de Pantalacci şi de ceilalţi! Nu vor spune nimic despre descoperirea dumitale, pentru că interesul lor e să nu spună nimic! Crede-mă… aşteaptă! Şi mai ales gândeşte-te că fiica mea şi cu mine suntem fericiţi de succesul dumitale! Da… foarte fericiţi! Dar n-aş putea să mai văd acest faimos diamant? Ieri abia am avut timp să-l examinez! Ai vrea să-mi îngădui…

— Nu mai e la mine! Răspunse Cyprien.

— L-ai trimis în Franţa! Strigă domnul Watkins, zdrobit la acest gând.

— Nu… nu încă! În stare brută nu i s-ar putea aprecia frumuseţea! Fiţi liniştit!

— Cui l-ai încredinţat? Pe toţi sfinţii Angliei, cui?

— L-am dat lui Jacobus Vandergaart să-l şlefuiască şi nu ştiu unde l-a dus.

— Ai încredinţat un asemenea diamant acestui nebun bătrân? Strigă John Watkins, înfuriat de-a binelea. Dar asta e demenţă, domnule! Curată demenţă!

— Aş! Răspunse Cyprien. Ce poate să facă Jacobus, sau oricine altul, cu un diamant a cărui valoare, pentru cei care nu-i cunosc originea, este de cel puţin cincizeci de milioane? Credeţi că ar fi uşor să-l vândă pe ascuns?

Domnul Watkins păru izbit de acest argument. Desigur, nu era uşor să te descotoroseşti de un diamant de asemenea preţ. Cu toate acestea, fermierul nu era liniştit şi ar fi dat mult, da… mult! Pentru ca imprudentul Cyprien să nu-l fi încredinţat bătrânului şlefuitor… sau cel puţin pentru ca bătrânul şlefuitor să se fi şi întors la Griqualand, cu preţioasa gemă!

Dar Jacobus Vandergaart ceruse o lună şi, oricât de nerăbdător era John Watkins, trebuia să aştepte.

E de la sine înţeles că, în zilele următoare, comesenii săi obişnuiţi, Annibal Pantalacci, herr Friedel şi evreul Nathan, l-au bârfit destul pe cinstitul şlefuitor.

Vorbeau în absenţa lui Cyprien şi totdeauna pentru a-i aminti lui John Watkins că timpul trece şi Jacobus Vandergaart nu se arată.

— Şi de ce ar reveni în Griqualand, zise Friedel, când îi este atât de uşor să păstreze acest diamant, de o valoare uriaşă, a cărui origine artificială nu e trădată încă de nimic?

— Pentru că n-ar găsi cui să-l vândă! Răspunse domnul Watkins, reproducând argumentul tânărului inginer, care nu mai avea însă puterea să-l liniştească.

— Frumos raţionament! Ripostă Nathan.

— Da! Frumos raţionament! Adaugă Annibal Pantalacci şi, credeţi-mă, bătrânul crocodil e departe la ora asta! Nimic mai uşor, mai ales pentru el, decât să denatureze piatra şi s-o facă de nerecunoscut! Nu ştiţi nici măcar ce culoare are! Cine îl împiedică să o taie în patru, ori în şase şi să facă din ea, prin clivaj, mai multe diamante de dimensiuni încă foarte respectabile?

Aceste discuţii tulburau sufletul domnului Watkins, care începea să-şi spună că Jacobus Vandergaart nu se va mai întoarce.

Numai Cyprien credea cu tărie în cinstea bătrânului şlefuitor, afirmând sus şi tare că se va întoarce în ziua fixată. Şi avea dreptate.

Jacobus Vadergaart se întoarse cu patruzeci şi opt de ore mai devreme. Sârguinţă şi râvna lui fuseseră atât de mari, că în douăzeci şi şapte de zile terminase de tăiat diamantul. Se întoarse în timpul nopţii, ca să-l dea la tocilă şi să fie gata cu şlefuitul şi, în dimineaţa celei de a douăzeci şi nouă zile, Cyprien îl văzu pe bătrân prezentându-se la el.

— Iată piatra, spuse el simplu, punând pe masa o mică cutie de lemn.

Cyprien deschise cutia şi rămase înmărmurit.

Aşezat pe un aşternut de bumbac alb, un enorm cristal negru, în formă de romboid dodecaedru, arunca focuri prismatice atât de strălucitoare, încât laboratorul părea luminat. Aceasta combinaţie – culoarea cernelii, transparenţa diamantină absolut perfectă, puterea refringentă fără egal – producea cel mai minunat şi mai tulburător efect. Te simţeai în prezenţa unui fenomen cu adevărat unic, a unui joc al naturii probabil fără precedent. Lăsând la o parte orice idee de valoare, bijuteria era splendidă prin ea însăşi.

— Nu e numai cel mai mare, dar şi cel mai frumos diamant din câte sunt în lume! Zise grav Jacobus Vandergaart, cu un accent de orgoliu patern. Cântăreşte patru sute treizeci şi două de carate! Poţi fi mândru că ai făcut o capodoperă, dragul meu! Prima încercare a fost o lovitură de maestru!

Cyprien nu răspunse nimic complimentelor bătrânului şlefuitor. Din punctul lui de vedere, el nu era decât autorul unei descoperiri ciudate – nimic mai mult. Mulţi alţii se străduiseră, fără să reuşească, acolo, unde el reuşise fără îndoială, pe acest teren al chimiei anorganice. Dar ce consecinţe folositoare pentru omenire ar avea fabricarea diamantului artificial? În mod inevitabil, ea ar ruina, într-un timp dat, pe toţi cei care trăiau din comerţul pietrelor preţioase şi, în fond, n-ar îmbogăţi pe nimeni.

Gândindu-se la asta, tânărul inginer îşi revenea din exaltarea ce-l cuprinsese în primele ore care urmaseră descoperirii sale. Da! Acum, acest diamant, oricât de admirabil arăta ieşit din mâinile lui Jacobus Vandergaart, nu-i mai apărea decât ca o piatră fără valoare, căreia în curând avea să-i lipsească până şi prestigiul rarităţii.

Cyprien luă cutia în care scânteia incomparabila gemă şi, după ce strânse mâna bătrânului, se îndrepta spre ferma domnului Watkins.

Fermierul era în camera sa scundă, mereu îngrijorat, mereu tulburat, aşteptând întoarcerea, care i se părea atât de improbabilă, a lui Jacobus Vandergaart. Alice se afla lângă el, liniştindu-l cât putea mai bine.

Cyprien deschise uşa şi rămase o clipă în prag.

— Ei bine? Întreba cu însufleţire John Watkins, ridicându-se cu o mişcare rapidă.

— Ei bine, cinstitul Jacobus Vandergaart a sosit chiar în dimineaţa asta! Răspunse Cyprien.

— Cu diamantul?

— Cu diamantul, admirabil tăiat şi care cântăreşte încă patru sute treizeci şi două de carate!

— Patru sute treizeci şi două de carate! Strigă John Watkins. Şi l-ai adus cu dumneata?

— Iată-l.

Fermierul luă cutia, o deschise şi ochii săi mari scânteiau aproape ca diamantul pe care-l privea ca în extaz! Apoi, când putu ţine în mâna sa, sub această formă uşoară şi portativă, materială şi sclipitoare în acelaşi timp, valoarea colosală pe care o reprezenta gema, încântarea sa căpătă accente atât de bombastice, încât deveneau ridicole.

Domnul Watkins avea lacrimi în glas şi vorbea diamantului ca unei fiinţe însufleţite.

— Oh! Frumoasă, superbă, splendidă piatra! Iată-te deci întoarsă, micuţo! Cât eşti de strălucitoare! Cât eşti de grea! Câte guinee sunătoare trebuie să valorezi! Ce-o să facem cu tine, frumoasa mea? O să te trimitem la Cape Town şi de acolo la Londra, ca să fii văzută şi admirată? Dar cine va fi atât de bogat ca să te cumpere? Nici regina nu şi-ar putea permite un asemenea lux! Ar trebui să renunţe pentru asta la venitul ei pe doi sau trei ani! Va fi necesar un vot al parlamentului, o subscripţie naţională! Se va face, fii liniştită! Şi tu te vei duce să dormi în Turnul Londrei, lângă Koh-i-noor, care nu va mai fi decât un băieţel pe lângă tine! Cât poţi tu valora, frumoasa mea?

Şi după ce făcu un calcul mintal:

— Diamantul ţarului a fost plătit de Ecaterina a II-a cu un milion de ruble bani peşin şi nouăzeci şi şase de mii de franci rentă viageră! Nu va fi desigur nimic exagerat dacă s-ar cere un milion de lire sterline şi cinci sute de mii de franci rentă perpetuă! Apoi, venindu-i o idee subită:

— Domnule Méré, nu crezi că proprietarul unei asemenea pietre ar trebui înnobilat? Toate felurile de merite au dreptul să fie reprezentate în Camera lorzilor şi a poseda un diamant de aceasta mărime nu-i, desigur, un merit obişnuit! Priveşte, fiica mea, priveşte! Doi ochi nu sunt de ajuns pentru a admira o asemenea piatră! Pentru prima dată în viaţa sa, miss Watkins privi un diamant cu oarecare interes.

— În adevăr, e foarte frumos! Străluceşte ca o bucată de cărbune ce este, dar ca un cărbune incandescent! Spuse ea, luându-l cu delicateţe de pe aşternutul lui de bumbac. Apoi, cu o mişcare instinctivă, pe care orice tânără ar fi avut-o în locul ei, se apropie de oglinda aşezată deasupra căminului şi-şi puse minunata bijuterie pe frunte, în mijlocul şuviţelor de păr blond.

— O stea montată în aur! Zise curtenitor Cyprien, făcând, contrar obişnuinţelor sale, un madrigal.

— E adevărat! Parcă-i o stea! Strigă Alice, bătând bucuroasă din palme… Ei bine, trebuie să-i lăsăm acest nume! Să-l botezăm Steaua Sudului! Vreţi, domnule Cyprien? Nu e negru ca frumuseţile indigene ale acestui ţinut şi strălucitor precum constelaţiile cerului nostru austral?

— Fie, Steaua Sudului! Zise John Watkins, care nu acorda numelui prea mare importanţă. Dar fii atentă să nu-ţi scape din mină! Reluă el înspăimântat, la o mişcare neaşteptată a fetei. S-ar sparge ca sticla!

— În adevăr? E atât de fragil? Se mira Alice, punând cu destulă nepăsare diamantul în cutia sa. Sărmană stea, deci nu eşti decât un astru de nimic, un banal dop de carafă!

— Un dop de carafă! Strigă domnul Watkins, sufocat. Copiii sunt lipsiţi de orice respect!

— Domnişoară Alice, zise atunci tânărul inginer, dumneavoastră m-aţi încurajat să încerc fabricarea artificială a diamantului! Deci dumneavoastră vi se datorează existenţa acestei pietre! Dar, în ochii mei, este o bijuterie care nu va mai avea nici o valoare comercială când i se va cunoaşte provenienţa! Tatăl dumneavoastră îmi va îngădui, fără îndoială, să v-o ofer, în amintirea influenţei fericite pe care aţi avut-o asupra lucrărilor mele!

— Ei! Făcu domnul Watkins, neputând ascunde ceea ce simţea la această propunere… neaşteptată.

— Domnişoara Alice, continua Cyprien, acest diamant este al dumneavoastră! Vi-l ofer… vi-l dăruiesc!

Şi miss Watkins, drept orice răspuns, întinse tânărului o mână pe care acesta o strânse cu afecţiune în ale sale.