XI.

STEAUA SUDULUI

Vestea întoarcerii lui Jacobus Vandergaart se răspândise repede. Aşa că o mulţime de vizitatori se îndreptă în curând spre fermă, ca să vadă minunea Kopje-ului. Se afla repede şi că diamantul aparţinea domnişoarei Watkins şi că tatăl ei, mai mult decât ea, era adevăratul proprietar.

Aşa se explica surescitarea curiozităţii publice în legătură cu acest diamant, operă a omului şi nu a naturii.

Trebuie spus aici că nu se aflase încă nimic despre originea artificială a diamantului în chestiune. Pe de o parte, minerii din Griqualand nu erau atât de nesocotiţi încât să răspândească un secret care putea să determine ruina lor imediată. Pe de altă parte, Cyprien, nevoind să se hazardeze, nu spusese încă nimic despre aceasta şi se hotărâse să nu trimită memoriul său relativ la Steaua Sudului, mai înainte de a fi controlat succesul său printr-o a doua experienţă. Ceea ce făcuse prima dată, voia să fie sigur că poate face şi a doua oară.

Curiozitatea publică crescuse deci teribil şi John Watkins n-ar fi putut în mod cuviincios să refuze să o satisfacă, cu atât mai mult, cu cât asta îi măgulea vanitatea. Puse Steaua Sudului pe un strat subţire de bumbac, în vârful unei mici coloane de marmură albă, care se înălţa în mijlocul şemineului din holul său şi ziua întreagă stătea aşezat în fotoliu, supraveghind incomparabila bijuterie şi arătând-o publicului.

James Hilton fu primul care-i spuse cât era de imprudent ceea ce făcea. Îşi dădea el seama de pericolele la care se expunea, arătând astfel tuturor valoarea enormă pe care o adăpostea sub acoperişul sau? După părerea lui Hilton, era neapărat necesar să ceară de la Kimberley o gardă specială de poliţişti, căci altfel noaptea următoare ar fi putut să-i aducă necazuri.

Înfricoşat de această perspectivă, domnul Watkins se grăbi să urmeze sfatul judicios al oaspetelui său şi nu se simţi în siguranţă decât când văzu sosind, spre seară, o brigadă de poliţişti călări. Cei douăzeci şi cinci de oameni fură instalaţi în dependinţele fermei.

Afluenţa curioşilor crescu în zilele următoare şi celebritatea Stelei Sudului depăşi curând graniţele districtului şi se răspândi până în oraşele cele mai îndepărtate. Ziarele coloniei consacrară articole peste articole descrierii dimensiunilor, formei, culorii şi strălucirii sale. Cablul telegrafic de la Durban se însărcina să transmită aceste amănunte, prin Zanzibar şi Aden, la început Europei şi Asiei, apoi celor două Americi şi Oceaniei. Fotografii solicitară onoarea de a fixa pe peliculă portretul minunatului diamant.

Desenatori speciali veniră, trimişi de ziare ilustrate, să-i reproducă imaginea. În fine, fu un eveniment pentru lumea întreagă.

La toate acestea se adaugă legenda. Printre mineri circulau poveşti fantastice despre proprietăţile miraculoase ce i se atribuiau. Se spunea în şoaptă că o piatră neagră nu se putea să nu „aducă nenorocire”. Oameni cu experienţă dădeau din cap, declarând că preferau să vadă această piatră a diavolului la Watkins, decât la ei acasă. Clevetirile şi chiar calomniile, însoţitoare inerente ale celebrităţii, nu i-au lipsit nici Stelei Sudului – care, fireşte, nu le lua în seamă şi continua să reverse… torente de lumină asupra hulitorilor obscuri!

Dar nu la fel se petreceau lucrurile cu John Watkins, pe care aceste trăncăneli îl exasperau. I se părea ca ele scad ceva din valoarea pietrei şi le resimţea ca pe nişte insulte personale. De când guvernatorul coloniei, ofiţerii din garnizoanele vecine, magistraţii, funcţionarii, toate corpurile constituite veniseră să aducă omagiul lor bijuteriei sale, el considera aproape un sacrilegiu comentariile uşuratice pe care unii îşi permiteau să le facă.

Aşa că, pentru a reacţiona împotriva acestor născociri, cât şi pentru a-şi satisface gustul de petrecere, hotărî să se dea un mare banchet în onoarea acestui scump diamant pe care socotea să-l transforme în bani – orice-ar fi putut spune Cyprien şi oricât de mare ar fi fost voinţa fiicei sale de a-l păstra ca atare.

Atât de mare este influenţa stomacului asupra părerilor multor oameni, încât vestea banchetului a fost de ajuns ca să modifice de pe o zi pe alta opinia publică în tabăra de la Vandergaart. Oamenii care se arătaseră cei mai răuvoitori faţă de Steaua Sudului îşi schimbară subit tonul, spunând că, la urma urmei, această piatră era cu totul nevinovată de reaua influenţă ce i se atribuia şi solicitară cu umilinţă o invitaţie la John Watkins.

În bazinul Vaal-ului, avea să se vorbească multă vreme despre acest zaiafet. În ziua aceea erau optzeci de invitaţi, aşezaţi la masa sub un cort ridicat în prelungirea uneia din laturile holului, al cărui perete fusese dărâmat anume pentru această împrejurare. Un „baron regal” sau friptura colosală, făcută dintr-o spinare de bou, ocupa centrul mesei, având de o parte şi de alta berbeci întregi şi toate felurile de vânat din ţinut. Munţi de legume şi fructe, butoaie de bere şi de vin, desfăcute şi aşezate unele peste altele din loc în loc, completau peisajul acestui banchet cu adevărat pantagruelic.

Steaua Sudului, tronând pe soclul ei, înconjurată de lumânări aprinse, prezida, în spatele lui John Watkins, sărbătoarea dată în onoarea ei.

Serviciul era asigurat de douăzeci de cafri, angajaţi anume, sub conducerea lui Matakit, care se oferise să-i dirijeze – cu încuviinţarea stăpânului său.

Erau prezente, în afară de brigadă de poliţie, căreia domnul Watkins ţinuse să-i mulţumească astfel pentru paza sa, toate persoanele de seamă din tabăra şi din împrejurimi: Mathys Pretorius, Nathan, James Hilton, Annibal Pantalacci, Friedel, Thomas Steel şi alţi cincizeci.

Până şi animalele fermei – boii, câinii şi mai ales struţii domnişoarei Watkins – luau parte la sărbătoare, venind să cerşească resturile festinului.

Alice, aşezată în faţa tatălui său, la celălalt capăt al mesei, făcea onorurile cu graţia sa obişnuită, dar nu fără o tristeţe ascunsă, cu toate că înţelegea foarte bine motivul absenţei lui Cyprien Méré şi a lui Jacobus Vandergaart.

Tânărul inginer evitase totdeauna, pe cât cu putinţă, societatea unor Friedel, Pantalacci şi a altora asemeni lor. De altfel, de când îi reuşise experienţa, le cunoştea intenţiile puţin binevoitoare şi chiar ameninţările împotriva descoperitorului metodei de fabricaţie artificială, care putea să-i lase săraci lipiţi. În consecinţă, se abţinuse să apară la petrecere. Cât despre Jacobus Vandergaart, John Watkins făcuse numeroase demersuri pentru a încerca o împăcare, dar el respinsese cu răceală aceste tentative.

Banchetul se apropia de sfârşit. Dacă avusese loc în cea mai mare ordine, asta se datora prezenţei domnişoarei Watkins, care impusese o anumită reţinere celor mai grosolani comeseni, cu toate că Mathys Pretorius servise ca totdeauna drept ţintă glumelor proaste ale lui Annibal Pantalacci. Acesta îi trimitea nenorocitului bur cele mai uluitoare înştiinţări: un foc de artificii avea să fie tras sub masă; nu se aştepta decât retragerea domnişoarei Watkins, pentru a-l condamna pe cel mai gras dintre cei de faţă să bea, una după alta, douăsprezece sticle de gin; era vorba că sărbătoarea să se termine printr-o mare încăierare şi o bătălie generală cu revolverele!

Dar fu întrerupt de John Watkins care, în calitate de preşedinte al banchetului, bătea în masă cu mânerul cuţitului, pentru a anunţa toasturile tradiţionale.

Se făcu linişte. Amfitrionul, ridicându-se cât era de înalt, îşi sprijini degetele mari ale mâinilor de marginea fetei de masa şi-şi începu scurtă cuvântare cu o voce cam neclară, din pricina prea numeroaselor libaţii.

Spuse că această zi va rămâne cea mai mare amintire a vieţii sale de miner şi de colonist! După ce trecuse prin încercările cunoscute în tinereţe, era o bucurie de neuitat să se vadă acum, în această bogată ţară a Griqualand-ului, înconjurat de optzeci de prieteni, reuniţi pentru a sărbători cel mai mare diamant din lume! E adevărat că, mâine chiar, unul dintre onorabilii comeseni care îl înconjurau putea găsi o piatră şi mai mare! În asta consta atracţia şi poezia vieţii de miner! (Vie aprobare.) Această fericire, el o dorea în mod sincer oaspeţilor săi! (Surâsuri, aplauze.) El credea chiar că poate afirma că numai acela era greu de mulţumit care, în locul lui, nu s-ar declara satisfăcut! În concluzie, îi invită pe oaspeţii săi să bea pentru prosperitatea Griqualand-ului, pentru menţinerea preţului pe pieţele diamantelor – cu toată concurenţa, oricare ar fi fost ea – în sfârşit, pentru călătoria fericită pe care Steaua Sudului avea s-o întreprindă pentru aduce, întâi la Cape Town, pe urmă în Anglia, strălucirea splendorii ei!

— Dar nu înseamnă un pericol să trimiţi la Cape Town o piatră de o asemenea valoare? Întreba Thomas Steel.

— Oh! Va fi bine păzită! Răspunse domnul Watkins. Destule diamante au călătorit în aceste condiţii şi au ajuns cu bine la destinaţie!

— Chiar şi cel al domnului Durieux de Sancy, zise Alice şi totuşi, fără devotamentul servitorului sau…

— Eh, ce i s-a întâmplat atât de extraordinar? Întrebă James Hilton.

— Iată povestea, răspunse Alice, fără să se lase rugată: „Domnul de Sancy era un gentilom francez de la curtea lui Henric al III-lea. El avea un diamant vestit, purtând şi astăzi numele proprietarului sau. În paranteză fie spus, acest diamant mai avusese numeroase aventuri. Aparţinuse, printre altele, lui Carol Temerarul, care îl avea asupra sa când a fost omorât sub zidurile oraşului Nancy. Un soldat elveţian găsi piatra, cercetând cadavrul ducelui de Bourgogne şi o vându cu un florin unui biet preot, care o ceda unui evreu pentru cinci sau şase florini. În epoca în care piatră era în mâinile domnului de Sancy, tezaurul regal se afla la mare ananghie şi domnul de Sancy consimţi să pună diamantul amanet pentru a împrumuta regelui suma primită. Cămătarul se găsea la Metz. Trebuia deci să încredinţeze unui servitor bijuteria, pentru a i-o duce acolo.

— Nu vă temeţi că acest om va fugi în Germania?

— Sunt sigur de el!

În ciuda acestei asigurări, nici omul, nici diamantul n-au ajuns la Metz. Curtea nu pierdu prilejul de a-şi bate joc de domnul de Sancy.

— Sunt sigur de servitorul meu, repeta el. Probabil că a fost ucis! Şi într-adevăr, căutându-l, i s-a găsit cadavrul în şanţul unui drum.

— Deschideţi-i abdomenul! Zise domnul de Sancy. Diamantul trebuie să fie înăuntru! Îl ascultară şi afirmaţia lui se dovedi întemeiată. Umilul erou, căruia istoria nici măcar nu i-a păstrat numele, fusese credincios până şi după moarte datoriei şi onoarei, punând în umbra prin strălucirea faptei sale, cum a zis un vechi cronicar, strălucirea şi calitatea bijuteriei pe care o ducea cu el”. Aş fi foarte surprinsă, adaugă Alice, terminându-şi povestirea, ca într-un caz asemănător Steaua Sudului să nu inspire acelaşi devotament în timpul călătoriei sale!

O aclamaţie unanimă salută cuvintele domnişoarei Watkins, optzeci de braţe ridicară un număr egal de pahare şi toţi ochii se îndreptară în mod instinctiv spre cămin, pentru a aduce un omagiu incomparabilei pietre.

Dar Steaua Sudului nu mai era pe soclul unde, adineauri încă, scânteia în spatele lui John Watkinst.

Uimirea celor optzeci de feţe era atât de evidentă, încât amfitrionul se întoarse imediat pentru a vedea care e cauza ei.

Abia constată lipsa pietrei că se şi prăbuşi în fotoliul său, ca lovit de trăsnet.

Oaspeţii se grăbiră să-i dea ajutor, îi desfăcură cravata, îl stropiră cu apă… în sfârşit, îşi reveni din leşin.

— Diamantul! Urlă el cu o voce asurzitoare. Diamantul! Cine a luat diamantul?

— Domnilor, toată lumea rămâne pe loc! Zise şeful brigăzii de poliţie, ordonând ocuparea ieşirilor sălii. Toţi comesenii se priveau uluiţi sau îşi schimbau impresiile în şoaptă. Nu erau nici cinci minute de când cei mai mulţi dintre ei văzuseră, sau cel puţin credeau să fi văzut preţioasa piatră. Dar trebuia acceptata realitatea: diamantul dispăruse.

— Cer ca toate persoanele prezente să fie percheziţionate înainte de a pleca! Propuse Thomas Steel, cu sinceritatea lui obişnuită.

— Da! Da! Răspunse adunarea şi încuviinţarea părea unanimă. Această propunere părea să-i dea un pic de speranţă lui John Watkins.

Ofiţerul de poliţie îi aşeză pe toţi comesenii într-o parte a sălii şi începu prin a se supune el însuşi operaţiei cerute. Îşi întoarse buzunarele pe dos, îşi scoase pantofii, puse să-i fie cercetate hainele de cine voia. Apoi proceda la un examen analog al fiecărui om din brigada sa. La urmă, comesenii defilară unul câte unul prin faţa sa şi fură supuşi pe rând unei investigaţii minuţioase.

Aceste cercetări nu dădură însă nici un rezultat.

Toate colţurile şi ungherele sălii banchetului fură scormonite cu cea mai mare grijă. Nu se găsi nici urmă de diamant.

— Rămân cafrii care-au servit la masă! Spuse ofiţerul de poliţie, care nu voia să se dea bătut.

— E limpede! Cafrii l-au luat! Fu răspunsul. Sunt destul de hoţi pentru asta!

Bieţii oameni ieşiseră totuşi puţin înainte de toastul lui John Watkins, îndată ce nu mai fusese nevoie de serviciile lor. Stăteau pe vine, afară, în cerc, în jurul unui foc mare aprins în curte şi, după ce mâncaseră bucatele rămase de la banchet, pregăteau în felul lor un concert, după moda din ţara cafrilor. Chitare făcute din tigve, fluiere în care se sufla cu nasul, tam-tam-uri de toate felurile începuseră acel talmeş-balmeş sonor care precede orice mare manifestare muzicală a indigenilor din Africa de Sud.

Cafrii nici măcar nu ştiau exact ce s-a petrecut, când îi aduseră în sala pentru a le percheziţiona putinele veşminte. Înţeleseră doar că era vorba de furtul unui diamant de mare preţ.

Ca şi cercetările precedente, nici acestea n-au fost utile şi fructuoase.

— Dacă hoţul se afla printre aceşti cafri – şi trebuie să fie!

— A avut de zece ori timpul necesar pentru a ascunde la loc sigur obiectul furat! Observa foarte judicios unul dintre comeseni.

— Evident, zise ofiţerul de poliţie şi nu exista poate decât un singur mijloc de a-l face să se denunţe şi anume, să ne adresăm unui ghicitor din rasa lui. Încercarea reuşeşte uneori…

— Dacă permiteţi, zise Matakit, care era acolo cu ceilalţi, pot face eu experienţa!

Oferta fu imediat acceptată şi comesenii se aşezară în jurul cafrilor; apoi Matakit, obişnuit cu acest rol de ghicitor, se pregăti să-şi înceapă ancheta.

Începu prin a trage pe nări două sau trei prize de tabac dintr-o tabacheră de corn care nu-l părăsea niciodată.

— Voi face acum proba nuieluşelor! Spuse el după această operaţie preliminară. Se duse să caute într-un tufiş vecin douăzeci de vergi pe care le măsură foarte exact şi le tăie astfel, ca să fie de o lungime egală, adică de vreo 12 degete englezeşti9. Apoi le împărţi cafrilor aşezaţi în rând, după ce pusese una de o parte, pentru el.

— Vă veţi duce unde vreţi timp de un sfert de oră, le spuse pe un ton solemn şi nu vă veţi întoarce decât atunci când veţi auzi tam-tam-ul! Dacă hoţul se afla printre voi, nuieluşa lui va fi mai lungă cu trei degete!

Cafrii plecară care încotro, foarte vizibil impresionaţi de acest mic discurs, ştiind bine că, datorită procedeelor sumare ale justiţiei din Griqualand, erai repede prins şi, fără a avea timp să te aperi şi mai repede încă spânzurat.

Cât despre comeseni, care urmăriseră cu interes amănuntele acestei înscenări, se grăbiră să o comenteze, fiecare în sens diferit.

— Hoţul nu se va întoarce, dacă se afla printre aceşti oameni! Obiectă unul.

— Ei bine, chiar acest fapt îl va trăda! Răspunse celălalt.

— Aş! Va fi mai şiret decât Matakit şi se va mulţumi să scurteze cu trei degete nuieluşa sa, ca să scape de lungirea de care se teme!

Probabil că asta spera şi ghicitorul şi tocmai această scurtare nefericită va fi suficientă pentru a-l denunţa pe vinovat!

Între timp, cele cincisprezece minute trecuseră şi Matakit, lovind brusc tam-tam-ul, îi rechema pe suspecţi.

Reveniră toţi până la unul, se aşezară la rând în faţa lui şi-i dădură nuieluşele.

Matakit le luă, forma un mănunchi din ele şi le găsi pe toate perfect egale. Era gata să le pună la o parte şi să declare încercarea concludentă pentru onoarea compatrioţilor săi, când se răzgândi şi compară nuieluşele cu cea pe care o păstrase.

Toate erau mai scurte cu trei degete!

Bieţii oameni crezuseră că e prudent să ia această măsură de prevedere împotriva unei lungiri care, în minţile lor superstiţioase, putea foarte bine să se producă. Acest fapt nu indică o conştiinţă perfect curată şi, fără îndoială, toţi furaseră vreun diamant în timpul zilei.

Un hohot de râs general întâmpină acest rezultat neaşteptat. Matakit, cu ochii plecaţi, părea cum nu se poate mai umilit că un procedeu, a cărui eficacitate o demonstrase adesea în kraal-ul sau, devenise atât de ineficace în viaţă civilizată.

— Domnule, nu ne rămâne decât să ne recunoaştem neputinţă! Zise atunci ofiţerul de poliţie, salutându-l pe John Watkins care rămăsese în fotoliul său, zdrobit de deznădejde. Poate vom fi mai norocoşi mâine, promiţând o mare recompensă oricui ne va putea pune pe urmele hoţului!

— Hoţul! Strigă Annibal Pantalacci. Şi de ce n-ar fi chiar cel căruia i-aţi dat sarcina să-i judece pe semenii săi?

— Ce vreţi să spuneţi? Întreba ofiţerul de poliţie.

— E vorba de acest Matakit care, jucând rolul ghicitorului, a putut spera să înlăture bănuielile! În clipa aceea, dacă cineva s-ar fi întors spre el, l-ar fi putut vedea pe Matakit făcând o strâmbătură ciudată, părăsind repede sala şi fugind spre coliba lui.

— Da! Continuă napolitanul. Era dintre aceia care au servit la masă! E un şmecher, un ticălos, la care domnul Méré ţine, nu se ştie pentru ce!

— Matakit e cinstit, răspund pentru el! Strigă miss Watkins, gata să-l apere pe servitorul lui Cyprien.

— Ei! Ce ştii tu despre el? Replică John Watkins. Da! E în stare să fi pus mâna pe Steaua Sudului!

— Nu poate fi departe! Reluă ofiţerul de poliţie, într-un minut va fi percheziţionat! Dacă diamantul e la el, va primi tot atâtea lovituri de bici câte carate are piatra şi, dacă nu va muri, va fi spânzurat după a patru sute treizeci şi doua lovitură!

Miss Watkins tremura de teamă. Toţi aceşti oameni, pe jumătate sălbatici, aplaudau groaznica sentinţă a ofiţerului de poliţie. Dar cum să reţii aceste naturi brutale, lipsite de remuşcări şi de milă?

După un minut, domnul Watkins şi oaspeţii săi erau în fata colibei lui Matakit, a cărei uşa fu spartă. Matakit nu se mai afla acolo şi-l aşteptară zadarnic toată noaptea. A doua zi dimineaţă încă nu se întorsese şi nu mai încăpea îndoială că părăsise Vandergaart-Kopje.