XII.

PREGĂTIRI DE PLECARE.

Dimineaţa, când Cyprien Méré află ce se petrecuse în ajun, în timpul banchetului, prima sa reacţie fu să protesteze împotriva gravei acuzaţii aduse servitorului său. Nu putea admite că Matakit era autorul unui asemenea furt, împărtăşind îndoiala Alicei în această privinţă. Mai degrabă i-ar fi bănuit pe Annibal Pantalacci, herr Friedel, Nathan sau pe oricare altul, care nu-i păreau demni de încredere!

Totuşi, era puţin probabil ca un european sa fi fost vinovat de această crimă. Pentru toţi cei care nu-i cunoşteau originea, Steaua Sudului era un diamant natural şi, în consecinţă, avea o asemenea valoare, încât era foarte greu să-l înstrăinezi.

„Şi cu toate acestea, repeta pentru sine Cyprien, nu e posibil să fie Matakit!”

Dar tot atunci îşi aducea aminte de unele furturi pe care cafrul le săvârşise chiar fiind în serviciul său. Cu toate admonestările stăpânului, împins de natură sa – cu vederi foarte largi în privinţa deosebirii dintre ce-i al tău şi ce-i al meu – el nu se putuse dezbăra de aceste obiceiuri condamnabile. E adevărat că nu şterpelea decât obiecte de mică valoare; dar nu era nevoie de mai mult pentru a-i stabili un mic cazier judiciar, care nu era în favoarea lui.

De altfel, trebuia să se ţină seama de prezenţa cafrului în sala banchetului, când diamantul dispăruse ca prin farmec; apoi, de faptul că nu mai fusese găsit în coliba lui, după scurt timp; în sfârşit, de fuga lui, prea explicabila poate, căci nu se mai îndoia nimeni că părăsise ţinutul.

În adevăr, Cyprien aşteptă zadarnic toată dimineaţa ca Matakit să apară, neputând crede încă în vinovăţia servitorului sau; dar servitorul nu se întoarse.

Se constată chiar că sacul conţinând economiile sale şi câteva obiecte sau unelte, necesare unui om care are de gând să traverseze regiunile aproape pustii ale Africii Australe, dispăruse din colibă. Îndoiala nu mai era deci posibilă.

Pe la ora zece, tânărul inginer, întristat poate mai mult de purtarea lui Matakit decât de pierderea diamantului, se duse la ferma lui John Watkins.

Acolo îi găsi ţinând mare sfat, pe fermier, Annibal Pantalacci, James Hilton şi Friedel. În momentul când apăru, Alice, care-l văzuse venind, intră de asemenea în sală, unde tatăl şi cei trei obişnuiţi ai casei discutau cu mare însufleţire despre ce era de făcut ca să reintre în posesia diamantului furat.

— Să fie urmărit! Strigă John Watkins, în culmea furiei. Să fie prins şi, dacă diamantul nu este asupra lui, să i se deschidă pântecul, pentru a se vedea dacă nu l-a înghiţit! Ah, fata mea, bine-ai făcut ieri că ne-ai povestit întâmplarea aceea! O să căutăm piatra până şi în măruntaiele acestui ticălos!

— Dar vai, interveni Cyprien pe un ton glumeţ, care nu plăcu de loc fermierului, ca să înghită o piatră de această mărime, ar trebui ca Matakit să aibă un stomac de struţ!

— Oare stomacul unui cafru nu e în stare de orice, domnule Méré? Ripostă John Watkins. Mă mir că ţi se pare potrivit să râzi într-un asemenea moment şi de o asemenea problemă!

— Nu râd, domnule Watkins! Răspunse foarte serios Cyprien. Dar, dacă regret acest diamant este numai pentru că mi-aţi permis să-l ofer domnişoarei Alice…

— Şi vă sunt tot atât de recunoscătoare, domnule Cyprien, adaugă miss Watkins, ca şi cum ar mai fi încă în posesia mea!

— Minte de femeie! Strigă fermierul. Tot atât de recunoscătoare ca şi cum ar fi în posesia ei, acest diamant fără pereche în lume!

— În adevăr, nu e acelaşi lucru! Observă James Hilton.

— Oh, de loc! Adaugă Friedel.

— Dimpotrivă, este exact acelaşi lucru, ripostă Cyprien, deoarece, dacă am fabricat acest diamant, voi şti să fabric şi altul!

— Oh, domnule inginer, zise Annibal Pantalacci, pe un ton foarte ameninţător la adresa tânărului, cred că aţi face bine să nu mai reîncepeţi experienţa dumneavoastră… în interesul Griqualand-ului… şi al dumneavoastră, de asemenea!

— Adevărat, domnule? Replică Cyprien. Cred că nu e cazul să vă cer permisiunea în această privinţă!

— Aţi şi găsit momentul să discutaţi despre asta! Strigă domnul Watkins. Parcă domnul Méré e sigur de reuşita unei noi încercări? Un al doilea diamant care ar ieşi din aparatul său ar avea culoarea, greutatea şi, în consecinţă, valoarea primului? Poate măcar garanta că va fabrica o altă piatră, chiar de o valoare mult mai mică? Ar îndrăzni să afirme că întâmplarea n-a jucat un mare rol în reuşita sa?

Ceea ce spunea John Watkins era prea rezonabil pentru că tânărul inginer să nu fie simţitor la aceste argumente; ele corespundeau, de altfel, multor obiecţii pe care şi le adusese singur. Experienţa nu era perfect explicabilă, fără îndoială, prin datele chimiei moderne; dar întâmplarea nu intervenise oare, în mare măsură, în acest prim succes? Şi, dacă ar reîncepe, era sigur că va reuşi a doua oară?

În aceste condiţii, trebuiau să pună mâna cu orice preţ pe hoţ şi, ceea ce era mai important încă, pe obiectul furat.

— Nu s-a găsit nici o urmă a lui Matakit? Întrebă john Watkins.

— Niciuna, răspunse Cyprien.

— Au fost cercetate toate împrejurimile taberei?

— Da şi cercetate bine! Răspunse Friedel. Ticălosul a dispărut, probabil în timpul nopţii şi e greu, ca să nu spun imposibil, de ştiut încotro s-a îndreptat!

— Ofiţerul de poliţie a făcut o percheziţie în coliba lui? Reluă fermierul.

— Da, răspunse Cyprien şi n-a găsit nimic care să-l pună pe urmele fugarului.

— Ah! Strigă domnul Watkins, aş da cinci sute, chiar o mie de lire ca să fie prins!

— Vă înţeleg, domnule Watkins! Răspunse Annibal Pantalacci. Dar mi-e teamă că nu vom găsi niciodată nici diamantul, nici pe cel care l-a furat!

— Cum aşa?

— Pentru că odată pornit, relua Annibal Pantalacci, Matakit nu va fi atât de prost încât să se oprească în drum! Va trece Limpopo, se va înfunda în pustiu, va merge până la Zambezi, sau până la lacul Tanganyka, până la boşimani dacă va fi nevoie!

Vorbind astfel, vicleanul napolitan îşi mărturisea oare în mod sincer gândul? Nu voia numai să împiedice urmărirea lui Matakit, cu scopul de a-şi rezerva această sarcină? Iată ce se întreba Cyprien, observându-l.

Dar domnul Watkins nu era omul care să abandoneze partida, numai pentru că ar fi fost greu de jucat, în adevăr, ar fi sacrificat întreaga sa avere pentru a reintra în posesia acestei pietre incomparabile şi ochii lui nerăbdători, plini de furie, priveau pe fereastra deschisă până la marginile înverzite ale Vaal-ului, ca şi cum ar fi sperat să-l zărească pe fugar la liziera lui!

— Nu, strigă el, asta nu poate rămâne aşa! Îmi trebuie diamantul meu! Acest netrebnic trebuie să fie prins! Ah, dacă n-aş suferi de gută, garantez că asta n-ar dura mult!

— Tata! Exclamă Alice, încercând să-l liniştească.

— Să vedem, cine îşi ia această sarcină? Strigă John Watkins, aruncând o privire în jurul său. Cine vrea să pornească în urmărirea cafrului? Vă dau cuvântul meu ca recompensă va fi pe măsura succesului. Şi, cum nimeni nu spunea nimic, continuă:

— Iată, domnilor, sunteţi aici patru tineri care doriţi mâna fiicei mele! Ei bine, prindeţi-mi-l pe acel om cu diamantul meu (spunea acum „diamantul meu”) şi, pe onoarea lui Watkins, fiica mea va fi a aceluia care mi-l va aduce!

— Primesc! Strigă James Hilton.

— De acord! Declară Friedel.

— Cine n-ar vrea să încerce să câştige un premiu atât de preţios? Murmură Annibal Pantalacci, cu un rânjet.

Alice, roşie la faţă, profund umilită de a se vedea aruncată ca miza a unei asemenea partide şi asta în prezenta tânărului inginer, încerca zadarnic să-şi ascundă stinghereală.

— Miss Watkins, îi zise Cyprien în şoaptă, înclinându-se respectuos înaintea ei, aş intra şi eu în joc, dar o pot face fără permisiunea dumneavoastră?

— O aveţi, împreună cu urările mele cele mai sincere, domnule Cyprien! Răspunse ea cu ardoare.

— Atunci, sunt gata să merg până la capătul lumii! Strigă Cyprien, întorcându-se spre John Watkins.

— Pe legea mea, s-ar putea să nu fiţi departe de adevăr, zise Annibal Pantalacci, fiindcă Matakit o să ne poarte mult pe drumuri! După cum cred că a alergat, mâine va fi la Potchefstrom şi va ajunge în partea de sus a ţării, mai înainte chiar ca noi să ne fi părăsit cabanele!

— Şi cine ne împiedică să plecăm azi… imediat? Întreba Cyprien.

— Oh, nu eu! N-aveţi decât, dacă vă îndeamnă inima! Replică napolitanul. Dar, în ceea ce mă priveşte, n-am să mă lansez într-o acţiune fără şanse de succes! Un car bun, cu o duzină de boi de jug şi doi căi de călărie, e minimum necesar pentru o expediţie dificilă, ca aceea pe care o prevăd. Şi astea nu se găsesc decât la Potchefstrom!

Oare de astă dată, Annibal Pantalacci vorbea serios? Oare nu urmărea doar să-şi descurajeze rivalii? Răspunsul afirmativ ar fi fost îndoielnic. Neîndoielnic însă era faptul că avea perfectă dreptate. Fără asemenea mijloace de locomoţie, fără aceste resurse, ar fi fost o nebunie să încerci să pătrunzi în nordul Griqualand-ului!

Totuşi, un echipaj cu boi – Cyprien ştia asta – costa pe puţin opt-zece mii de franci şi el nu avea nici patru mii.

— O idee! Zise deodată James Hilton care, în calitatea sa de „africander” de origine scoţiană, avea o puternică aplecare spre economii. De ce să nu ne asociem toţi patru pentru această expediţie? Şansele fiecăruia ar rămâne egale şi cel puţin cheltuielile ar fi împărţite!

— Mi se pare just, spuse Friedel.

— Primesc, răspunse fără să ezite Cyprien.

— În acest caz, observa Annibal Pantalacci, va trebui convenit ca fiecare îşi va păstra independenta şi vă fi liber să-i părăsească pe ceilalţi, în momentul când va socoti util să încerce să-l ajungă pe fugar.

— Asta e de la sine înţeles! Răspunse James Hilton. Ne asociem pentru cumpărarea carului, boilor şi proviziilor, dar fiecare va putea să se desprindă, când va găsi cu cale s-o facă! Şi cu atât mai bine pentru cel ce va atinge ţinta cel dintâi!

— De acord! Răspunseră Cyprien, Annibal Pantalacci şi Friedel.

— Când plecaţi? Întreba John Watkins, căruia această combinaţie îi împătrea şansele de a reintra în posesia diamantului.

— Mâine, cu diligenţa de Potchefstrom, răspunse Friedel. N-avem cum să ajungem înaintea ei.

— De acord!

În acest timp, Alice îl luase pe Cyprien la o parte şi-l întreba dacă crede într-adevăr ca Matakit putea fi autorul unui asemenea furt.

— Miss Watkins, îi răspunse tânărul inginer, trebuie să mărturisesc că toate aparenţele sunt împotriva lui, de vreme ce a fugit! Dar ceea ce mi se pare sigur, este că acest Annibal Pantalacci are aerul unui domn care ar putea spune multe despre dispariţia diamantului! Ce mutră de nemernic… şi ce asociat remarcabil voi avea! Eh, la război ca la război! La urma urmei, tot e mai bine să-l am lângă mine şi să-i pot supraveghea mişcările, decât să-l las să acţioneze separat şi după placul sau!

Cei patru pretendenţi îşi luară curând rămas bun de la John Watkins şi de la fiica sa. Cum era firesc în asemenea împrejurări, salutul de despărţire fu scurt şi se mărgini la o strângere de mină. Ce-şi puteau spune aceşti rivali, care plecau împreună, dorindu-şi reciproc să se ducă la naiba?

Întorcându-se acasă, Cyprien îi găsi pe Li şi pe Bardik. Tânărul cafru se arătase totdeauna foarte zelos, de când îl luase în serviciul său. Acum stătea de vorbă cu chinezul în pragul uşii. Inginerul îi anunţă că urma să plece în compania lui Friedel, James Hilton şi Annibal Pantalacci, ca să-l urmărească pe Matakit.

Amândoi schimbară atunci o privire – una singură; apoi, apropiindu-se, fără un cuvânt în legătură cu ceea ce gândeau despre fugar, îi spuseră:

— Tăicuţule, ia-ne cu tine, te rugam stăruitor!

— Să vă iau cu mine? Şi de ce, mă rog?

— Ca să-ţi preparăm cafeaua şi mesele, zise Bardik.

— Ca să-ţi spălăm rufăria, adaugă Li.

— Şi să împiedicăm oamenii răi să-ţi facă vreun rău! Continuară, ca înţeleşi. Cyprien îi privi, recunoscător.

— Fie, răspunse, vă iau pe amândoi, dacă ţineţi atâta!

Apoi se duse să-şi ia rămas bun de la bătrânul Jacobus Vandergaart care, fără a aproba sau dezaproba faptul că Cyprien se asociase acestei expediţii, îi strânse mâna cordial, urându-i călătorie bună.

A doua zi dimineaţa, pe când se îndrepta, urmat de cei doi servitori credincioşi, către tabăra Vandergaart, pentru a lua diligenţa de Potchefstrom, tânărul inginer îşi ridică ochii spre ferma Watkins, încă adâncită în somn.

Era o iluzie? I se păru că vede în dreptul perdelei de muselina albă a unei ferestre o siluetă gingaşă care, în timp ce el se depărta, îi făcea un ultim semn de adio.