XIII.

STRĂBĂTÂND TRANSVAAL-UL.

Ajungând la Potchefstrom, cei patru călători aflară că un tânăr cafru – ale cărui semnalmente erau cele ale lui Matakit – trecuse în ajun prin oraş. Era o împrejurare fericită pentru succesul expediţiei lor. Dar urmărirea avea să dureze mult, fără îndoială, pentru că fugarul îşi procurase acolo o trăsurică uşoară cu două roţi, trasă de un struţ şi avea să fie greu să-l ajungă din urmă.

În adevăr, nu exista alergători mai buni, mai rezistenţi şi mai rapizi decât aceste păsări. Trebuie adăugat că struţii de ham sunt foarte rari, chiar în Griqualand, căci se dresează greu. Din această cauză, Cyprien şi însoţitorii săi nu mai găsiră alţii la Potchefstrom.

Or, în aceste condiţii – după cum se putu constata – Matakit îşi urmă drumul spre nord, cu un echipaj care ar fi ţinut piept la zece cai.

Nu le rămânea decât să pornească în urmărirea lui, cât mai repede posibil. E drept că fugarul avea un mare avans şi avantajul unei viteze mult superioare celei a modului de locomoţie pe care adversarii săi urmau să-l adopte. Dar forţele unui struţ au anumite limite. Matakit va fi silit să se oprească şi poate să piardă timp… în cel mai rău caz, îl vor ajunge la capătul călătoriei sale.

Cyprien avu curând ocazia să se felicite că i-a luat pe Li şi pe Bardik, când se puse problema să se echipeze în vederea expediţiei. Nu e o treabă uşoară să alegi cu discernământ obiectele ce puteau fi cu adevărat utile. Nimic nu poate înlocui experienţa deşertului. Degeaba era Cyprien foarte priceput la calculul diferenţial şi integral, dacă nu cunoştea ABC-ul vieţii din Veld, al vieţii pe „trek”, sau pe urmele roţilor carului, cum se spune acolo. Iar însoţitorii săi nu numai că nu păreau să-l ajute cu sfaturile lor, dar aveau mai degrabă tendinţa de a-l induce în eroare.

În privinţa carului, acoperit cu o prelată impermeabilă, a boilor de jug şi a diferitelor provizii, lucrurile merseră destul de bine. Interesul comun le impunea să le aleagă cu chibzuinţă şi James Hilton se achita de minune de această sarcină. Dar nu era acelaşi lucru cu ceea ce rămânea la latitudinea fiecăruia – cumpărarea unui cal, de exemplu.

Cyprien pusese ochii, în târgul de vite, pe un frumos noaten de trei ani, plin de foc, pe care l-ar fi putut cumpăra cu un preţ moderat: îl încălecase şi, găsindu-l bine dresat, se pregătea să numere negustorului suma cerută, când Bardik îl lua la o parte şi-i spuse:

— Cum, tăicuţule, vrei să cumperi calul ăsta?

— Desigur, Bardik! E cel mai frumos din câţi am găsit vreodată, la un asemenea preţ!

— N-ar trebui să-l iei, chiar de ţi l-ar da în dar! Răspunse tânărul cafru. Acest cal n-ar rezista nici opt zile la călătoria prin Transvaal!

— Ce vrei să spui? Îl întreba Cyprien. O faci pe ghicitorul cu mine?

— Nu, tăicuţule, dar Bardik cunoaşte desertul şi te previne ca acest cal nu-i „sărat”.

— Nu-i „sărat”? Vrei să mă faci să cumpăr un cal pus la saramură?

— Nu, tăicuţule, asta înseamnă că n-a avut încă boala Veld-ului. O va avea curând şi, chiar dacă nu va muri, nu-l vei mai putea folosi!

— Ah! Făcut Cyprien, foarte impresionat de avertismentul dat de servitorul său. Şi în ce consta această boală?

— E o febră arzătoare, însoţită de tuse, răspunse Bardik. Trebuie să cumperi numai căi care au avut această boala – ceea ce se vede cu uşurinţa după aspect – deoarece, după ce au scăpat o dată, rar se îmbolnăvesc a doua oară!

În faţa unei asemenea eventualităţi, nu se putea ezita. Cyprien suspenda imediat tratativele şi se duse să se informeze. Toţi îi confirmară ceea ce îi spusese Bardik. Era un fapt atât de notoriu în ţinut, încât nici nu se mai vorbea de el.

Pus astfel în garda împotriva lipsei lui de experienţă, tânărul inginer deveni mai prevăzător şi îşi asigura sfaturile unui medic veterinar din Potchefstrom.

Datorită intervenţiei acestui specialist, putu să-şi procure, în câteva ore, calul potrivit pentru o asemenea călătorie. Era un bătrân cal cenuşiu, numai piele şi oase, cu coada tăiată. Dar era destul să-l vezi, ca să fii sigur că acesta, cel puţin, fusese „sărat” şi că, cu toate că te zdruncina puţin când mergea la trap, valora evident mai mult decât înfăţişarea lui. Templar – aşa îl chema – se bucura în ţinut de o adevărată reputaţie în privinţa rezistenţei lui şi, imediat ce-l văzu, Bardik, care îşi câştigase dreptul de a fi consultat, se declara pe deplin satisfăcut.

De altfel, cafrul avea să fie însărcinat în mod special cu conducerea atelajului, funcţie în îndeplinirea căreia Li îi fusese desemnat drept ajutor.

Nu era cazul deci să se îngrijească de cai pentru ei, ceea ce Cyprien n-ar fi putut face niciodată, dat fiind preţul pe care trebuise să-l plătească pentru cumpărarea propriului său cal.

Problema armelor nu era mai puţin delicată. Cyprien îşi alesese bine puştile, una cu ţeava lungă, ghintuită, sistem Martini-Henry şi o carabină Remington, nu prea elegante, dar având un tir precis şi reîncărcându-se rapid. Nu s-ar fi gândit însă niciodată, dacă chinezul nu i-ar fi dat ideea, să se aprovizioneze cu cartuşe cu glonţ explozibil. Crezuse de asemenea că-i ajung cinci-şase sute de încărcături de pulbere şi de plumb şi fu foarte surprins aflând că patru mii de focuri de fiecare armă era minimul cerut de prudenţă în această ţară a fiarelor şi a indigenilor numai puţin de temut.

Cyprien trebui să mai ia două revolvere cu gloanţe explozibile şi-şi completă armamentul cu un minunat cuţit de vânătoare, care stătea de cinci ani în vitrina armurierului din Potchefstrom, fără să-i fi dat cuiva prin gând să-l cumpere.

Tot Li insista să facă aceasta achiziţie, asigurându-l că nimic nu era mai folositor decât acest cuţit. De altfel, sarcina pe care şi-o lua de a întreţine personal tăişul şi lustrul acestei lame scurte şi late, destul de asemănătoare cu sabia-baionetă a infanteriei franceze, arăta încrederea lui în armele albe.

Faimoasa ladă roşie îl însoţea şi acum pe prudentul chinez. Avea acolo, pe lângă o mulţime de cutii şi ingrediente misterioase, aproximativ şaizeci de metri de sfoară elastică şi subţire, dar strâns împletită, pe care mateloţii o numesc „de undiţă”. Şi dacă îl întrebai ce o să facă cu ea, răspundea evaziv:

— Rufele nu trebuiesc întinse în deşert, ca şi aiurea?

În douăsprezece ore, toate cumpărăturile erau terminate. Cearşafuri impermeabile, cuverturi de lână, ustensile de menaj, conserve, juguri, lanţuri, curele de schimb alcătuiau în partea din spate a carului, fondul de rezervă. Partea din faţă, umplută cu paie, trebuia să servească drept pat şi adăpost pentru Cyprien şi tovarăşii săi de călătorie.

James Hilton se achitase foarte bine de mandatul primit şi părea să fi cumpărat foarte convenabil tot ce putea fi necesar asociaţiei. Era destul de mândru de experienţa lui de colonist. Aşa că, mai mult ca să-şi arate superioritatea decât din spirit de camaraderie şi-ar fi informat bucuros însoţitorii despre obiceiurile Veld-ului.

Dar Annibal Pantalacci nu întârzie să-l oprească.

— Ce nevoie ai să-i împărtăşeşti franţuzului cunoştinţele dumitale? Îi spuse el în şoaptă. Ţii atât de mult să-l vezi câştigând premiul cursei? În locul dumitale, aş păstra pentru mine ceea ce ştiu şi n-aş spune un cuvânt!

Şi James Hilton replică, privindu-l pe napolitan cu o sinceră admiraţie:

— Ceea ce îmi spui e foarte întemeiat… foarte întemeiat! Iată o idee care nu mi-ar fi venit!

Cyprien îl avertizase în mod loial pe Friedel despre ce aflase în legătură cu caii din ţinut, dar se lovi de o înfumurare şi o încăpăţânare fără margini. Neamţul nu voia să audă nimic şi avea pretenţia să nu acţioneze decât după capul său. Cumpără deci calul cel mai tânăr şi mai înfocat pe care îl putu găsi – chiar acela la care renunţase Cyprien – şi se aproviziona mai ales cu unelte de pescuit, sub pretextul că în curând vor fi sătui de vânat.

În fine, odată terminate aceste pregătiri, porniră la drum, caravana formându-se după cum urmează: în faţă, carul cu coviltir, tras de doisprezece boi roşcaţi şi negri, înainta, sub măiastra conducere a lui Bardik, care, când mergea pe lângă aceste animale robuste, cu ţepuşă în mână, când se instală în partea din faţă a carului, ca să se odihnească. Acolo, tronând lângă capră, se lăsa în voia zdruncinăturilor, fără a se mai îngriji de rest şi părând încântat de acest mod de locomoţie. Cei patru călăreţi veneau unul lângă altul, în ariergardă. Afară de cazurile când socoteau nimerit să se îndepărteze ca să împuşte o potârniche sau să cerceteze împrejurimile, aceasta trebuia să fie pentru multe zile ordinea aproape de neschimbat a micii caravane.

După o scurtă deliberare, căzură de acord să se îndrepte spre izvoarele fluviului Limpopo. Toate informaţiile tindeau să arate că Matakit trebuia să urmeze acest drum. În adevăr, el nu putea să procedeze altfel, dacă intenţiona să se îndepărteze cât mai repede de posesiunile britanice. Avantajul cafrului asupra celor ce-l urmăreau consta în cunoaşterea perfectă a locurilor şi în sprinteneala echipajului sau. Pe de o parte, el ştia desigur unde merge şi o lua pe drumul cel mai scurt, pe de alta, era convins că, datorită legăturilor sale în nordul ţării, va găsi pretutindeni sprijin şi protecţie, hrană şi adăpost chiar şi ajutoare, dacă era nevoie.

Şi cine putea garanta că el n-avea să profite de influenţa sa asupra băştinaşilor, pentru a se întoarce împotriva celor ce-l urmăreau şi a-i ataca? Cyprien şi însoţitorii săi înţelegeau deci din ce în ce mai limpede necesitatea de a călători împreună şi de a se susţine reciproc în această expediţie, dacă voiau ca unul dintre ei să culeagă roadele.

Transvaal-ul, care urma să fie străbătut de la sud la nord, este acea vastă regiune a Africii Meridionale – de cel puţin treizeci de mii de hectare – a cărei suprafaţă se întinde intre Vaal şi Limpopola apus de munţii Drakenberg, de colonia engleză Natal, de ţara zuluşilor şi de posesiunile portugheze.

Colonizat în întregime de buri, vechii cetăţeni olandezi ai Coloniei Capului, care au dat, în cincisprezece sau douăzeci de ani, o populaţie agricolă de peste o sută de mii de albi, Transvaal-ul a stârnit, în chip firesc, pofta Marii Britanii. Astfel că ea l-a anexat în 1877 posesiunilor sale din Colonia Capului. Dar desele revolte ale burilor, care se încăpăţânează să rămână independenţi, fac îndoielnică soarta acestui frumos ţinut. 10

El este unul dintre cele mai plăcute şi mai fertile ţinuturi ale Africii şi, de asemenea, unul dintre cele mai sănătoase – şi asta explică, fără a justifica, atracţia pe care o exercită asupra redutabililor săi vecini.

Minele de aur, descoperite acolo, au influenţat şi ele acţiunea politică a Angliei.

Din punct de vedere geografic, este împărţit de obicei, cu buri cu tot, în trei regiuni principale: ţinutul înălţimilor, sau Hooge-Veld, ţinutul colinelor, sau Banken-Veld şi ţinutul mărăcinilor, sau Bush-Veld.

Ţinutul înălţimilor este cel mai sudic. El este format din lanţurile de munţi care se îndepărtează de munţii Drakenberg, către apus şi miazăzi. Este districtul miner al Transvaal-ului, unde climatul este rece şi uscat ca în Oberland-ul Bernei.

Banken-Veld-ul este mai ales un ţinut agricol. Întinzându-se la nord de Hooge-Veld, el adăposteşte în văile adânci, udate de cursuri de apă şi umbrite de arbori veşnic verzi, cea mai mare parte a populaţiei olandeze.

În fine Bush-Veld-ul sau ţinutul mărăcinilor, prin excelenţă teren de vânătoare, se întinde în câmpii vaste până la malurile fluviului Limpopo, spre nord, prelungindu-se până la ţinutul cafrilor betşuani, spre apus.

Plecaţi din Potchefstrom, situat în Banken-Veld, călătorii trebuiau să străbată mai întâi în diagonală cea mai mare parte a acestei regiuni, înainte de a ajunge în Bush-Veld şi de acolo, mai la nord, pe malurile fluviului Limpopo.

Această parte a Transvaal-ului era cel mai uşor de străbătut. Se aflau încă într-un ţinut pe jumătate civilizat. Cele mai mari accidente se reduceau la o roată împotmolită sau la un bou bolnav. Raţele sălbatice, potârnichile, căprioarele se iveau din belşug pe drum, asigurându-le în fiecare zi prânzul şi masa de seara. Noaptea o petreceau de obicei în vreo fermă, ai cărei locuitori, izolaţi de restul lumii trei sferturi din an, îi primeau cu o bucurie sinceră pe oaspeţii ajunşi până la ei.

Peste tot, burii erau aceiaşi – ospitalieri, amabili, dezinteresaţi. Eticheta ţinutului cere, e adevărat, să li se ofere o plată pentru adăpostul pe care îl dau drumeţilor lor. Dar aceasta plată ei o refuză aproape întotdeauna şi chiar insistă la despărţire ca oaspeţii să primească făină, portocale, piersici uscate. Dacă li se lasă în schimb orice, un obiect de echipament sau de vânătoare, un bici, un lanţ de ceas, o pungă pentru pulbere, sunt încântaţi, oricât de mică ar fi valoarea acestor fleacuri.

Aceşti oameni cumsecade duc o existentă destul de liniştită, în mijlocul vastelor singurătăţi. Ei trăiesc fără eforturi, din produsele turmelor lor; împreună cu servitorii hotentoţi sau cafri, cultivă exact atâta pământ cât le este necesar ca să obţină proviziile de grâne şi legume.

Casele lor sunt construite foarte simplu, din pământ şi acoperite cu un strat gros de paie. Când ploaia face câte o breşă în pereţi, ceea ce se întâmplă destul de des, soluţia e la îndemână. Toată familia frământa lutul, din care prepara o grămadă mare; apoi, fete şi băieţi, luând câte un pumn din el, bombardează breşa, pe care o astupa repede. În interiorul acestor locuinţe se găsesc doar câteva mobile, scaune de lemn fără spetează, mese rudimentare, pături pentru cei mai în vârstă; copiii se mulţumesc să doarmă pe piei de oaie.

Şi totuşi, arta îşi are locul său în aceste existenţe primitive. Aproape toţi burii sunt muzicanţi, cânta din vioara sau din flaut. Le place la nebunie dansul şi nu cunosc obstacole şi oboseala când e vorba să se reunească – uneori venind de la douăzeci de leghe – pentru a se deda petrecerilor lor preferate.

Fetele sunt modeste şi adesea foarte frumoase, în veşmintele lor simple de ţărance olandeze. Se mărita tinere, aducând ca zestre logodnicului lor doar o duzină de boi sau de capre, un car sau alte bunuri de acest fel. Soţul îşi ia sarcina să clădească locuinţa, să defrişeze mai multe pogoane de pământ în împrejurimi – şi iată întemeiată gospodăria.

Burii trăiesc foarte mult şi nicăieri în lume nu sunt atât de mulţi centenari.

Un fenomen ciudat, neexplicat încă, este obezitatea de care suferă aproape toţi, când ajung la maturitate şi care atinge proporţii extraordinare. Dealtfel, sunt foarte înalţi şi această particularitate îi caracterizează pe coloniştii de origine franceză sau germană, ca şi pe cei olandezi…

Călătoria continua fără incidente. Se întâmplă rar că expediţia să nu aibă veşti despre Matakit, chiar de la ferma la care se oprea în fiecare seară. Peste tot fusese văzut trecând, tras cu repeziciune de struţul lui, la început cu un avans de două sau trei zile, apoi de cinci sau şase, apoi de şapte sau opt. Evident, erau pe urmele lui; dar, de asemenea foarte evident, el câştiga teren.

Cei patru urmăritori erau totuşi siguri că-l vor ajunge. Fugarul se va opri până la urma undeva. Prinderea lui nu era decât o chestiune de timp.

Aşa ca Cyprien şi însoţitorii săi nu-şi făceau prea multe griji. Începură, puţin câte puţin să se consacre ocupaţiilor preferate. Tânărul inginer strângea mostre de roci. Friedel pretindea că recunoaşte, numai după caracterele lor exterioare, proprietăţile plantelor pe care le colecţiona. Annibal Pantalacci îi persecuta pe Bardik sau pe Li şi reuşea să facă să i se ierte răutăţile, pregătind în timpul haltelor macaroane delicioase. James Hilton luase asupra sa aprovizionarea caravanei cu vânat; nu trecea o jumătate de zi fără a împuşca o duzină de potârnichi, o grămadă de prepeliţe, câteodată un mistreţ sau o antilopă.

Etapa cu etapă, ajunseră astfel în Bush-Veld. Curând, fermele deveniră mai rare şi apoi dispărură. Se aflau la limitele extreme ale civilizaţiei.

Cu începere din acest punct, trebuiră să-şi organizeze tabăra în fiecare seară, să aprindă focuri mari, în jurul cărora oameni şi animale se aşezau să doarmă, făcând de gardă pe rând.

Peisajul capăta un aspect din ce în ce mai sălbatic. Câmpii de nisip gălbui, desişuri de tufe spinoase, din loc în loc pârâuri mărginite de smârcuri, urmau după văile verzi ale Banken-Veld-ului. Uneori trebuiau să facă un înconjur ca să evite o adevărată pădure de „thorn trees”, sau arbori cu spini. Sunt arbuşti înalţi de trei până la cinci metri, având un mare număr de ramuri aproape orizontale, toate înarmate cu spini lungi de două până la patru degete, tari şi ascuţiţi ca nişte pumnale.

Zona exterioară a Bush-Veld-ului, căreia i se spune mai des Lion-Veld – sau Veld-ul leilor – nu părea de loc să justifice această denumire de temut, căci, după trei zile de călătorie, nu fusese văzută sau semnalată niciuna dintre aceste fiare.

„E fără îndoială o legendă, îşi zicea Cyprien şi leii se vor fi retras mai departe, spre deşert!”

Dar când îşi exprima opinia în faţa lui James Hilton, aceasta începu să râdă:

— Crezi că nu sunt lei pe aici? Asta se datoreşte faptului că nu ştii să-i vezi!

— Ei poftim! Să nu vezi un leu, în mijlocul unei câmpii goale! Răspunse Cyprien, pe un ton destul de ironic.

— Ei, bine, pariez pe zece lire că, în mai puţin de o oră, am să-ţi arăt unul pe care nu l-ai remarcat, zise James Hilton!

— Nu pariez niciodată, din principiu, răspunse Cyprien, dar abia aştept să fac această experienţă!

Merseră timp de douăzeci şi cinci sau treizeci de minute şi nimeni nu se mai gândea la lei, când James Hilton strigă:

— Domnilor, priviţi muşuroiul de furnici care se înalta acolo, la dreapta!

— Mare lucru! Îi răspunse Friedel. De două sau trei zile, nu vedem altceva! În adevăr, nimic nu-i mai frecvent, în Bush-Veld decât aceste mari mormane de pământ galben, ridicate de nenumărate furnici, singurele care împreună cu câteva tufişuri sau un grup de mimoze sărăcăcioase întrerup din loc în loc monotonia câmpiilor. James Hilton râse încet.

— Domnule Méré, reluă el, dacă vrei să-ţi porneşti puţin calul la galop, ca să te apropii de acest muşuroi de furnici – acolo, unde arăt eu cu degetul – îţi promit că vei vedea ceea ce doreai să vezi! Nu te apropia totuşi prea mult, altfel s-ar putea să o păţeşti!

Cyprien dădu pinteni calului şi se îndreptă spre pată galbenă pe care James Hilton o numise un muşuroi de furnici.

— Acolo e instalată o familie de lei! Spuse neamţul îndată ce Cyprien se îndepărta. Unul la zece din aceste mormane gălbui, pe care le numiţi muşuroaie de furnici, nu sunt altceva decât lei!

— Per Bacco! Strigă Pantalacci, ce nevoie aveai să-l faci atent să nu se apropie de ei? Dar, dându-şi seama că Bardik şi Li îl asculta, continua dând un alt sens gândului sau:

— Franţuzul ar fi tras o spaimă straşnică, iar noi am fi avut de ce râde!

Napolitanul se înşela. Cyprien nu era omul care să tragă o spaimă straşnică. La două sute de paşi de locul ce-i fusese indicat, îşi dădu seama cu ce muşuroi de temut avea de-a face. Erau acolo un leu enorm, o leoaică şi trei pui, aşezaţi în cerc, ca pisicile, dormind liniştiţi la soare.

La zgomotul copitelor lui Templar, leul deschise ochii, îşi ridica leneş capul enorm şi căscă, arătând, între două rânduri de dinţi formidabili, o prăpastie în care un copil de zece ani ar fi putu dispare cu totul. Apoi privi călăreţul, care se oprise la douăzeci de paşi de el.

Din fericire, fiorosul animal era sătul, altfel n-ar fi rămas atât de indiferent.

Cyprien, cu mâna pe carabina, aşteptă două sau trei minute reacţia monseniorului leu. Dar, văzând ca acesta n-are poftă să înceapă ostilităţile, nu-l lăsa inima să tulbure tihna interesantei familii şi, făcând cale întoarsă, reveni în buiestru la tovarăşii săi.

Aceştia, nevoiţi să-i recunoască sângele rece şi vitejia, îl primiră cu aclamaţii.

— Aş fi pierdut pariul, domnule Hilton, spuse foarte simplu Cyprien.

Chiar în acea seară ajunseră pe malul drept al fluviului Limpopo. Acolo, Friedel se încăpăţâna să pescuiască, cu toate sfaturile lui James Hilton.

— E foarte nesănătos, amice! Îi spuse acesta. Să ştii că în Bush-Veld nu trebuie să stai, după apusul soarelui, pe malul cursurilor de apă, nici să…

— Aş! Aş! Am văzut eu destule în viaţa mea! Răspunse neamţul, încăpăţânat.

— Ei, striga Annibal Paritalacci, ce poate fi rău în asta – un ceas sau două pe malul apei? Parcă nu mi s-a întâmplat să petrec jumătate de zi, în apa pân' la subţiori, la vânătoare de raţe?

— Nu e deloc acelaşi lucru! Reluă James Hilton, insistând pe lângă Friedel.

— Astea-s basme! Răspunse napolitanul. Dragă Hilton, ai face mai bine să aduci cutia cu parmezan pentru macaroanele mele, decât să-l împiedici pe amicul nostru să se ducă să pescuiască! Ne va mai schimba meniul nostru obişnuit!

Friedel pleca, fără a voi să audă nimic şi întârzie atât de mult cu aruncatul unditei, încât ajunse la tabără după ce se întunecase.

Îndărătnicul pescar mânca cu pofta, onora, ca toţi mesenii, peştii pe care îi pescuise, dar se plânse de frisoane puternice, când se culca în vagon alături de ceilalţi.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, când se pregătiră de plecare, Friedel avea febră mare şi nu putu să se urce pe cal. Ceru, totuşi, să se pornească la drum, afirmând c-o să stea foarte bine pe paie, în car. I se făcu voia.

La amiază, delira.

La ora trei, era mort.

Boala lui fusese o febră fulgerătoare. În faţa acestui sfârşit atât de neaşteptat, Cyprien nu se putu stăpâni să nu-şi spună ca Annibal Pantalacci, prin sfaturile lui rele, avea o răspundere dintre cele mai grave în cele întâmplate. Dar nimeni în afară de el nu părea să facă această remarcă.

— Vedeţi că aveam dreptate să spun că nu trebuie să hoinăreşti pe malul apei, la căderea nopţii! Se mulţumi să repete filosofic James Hilton.

Se opriră, câteva clipe, pentru a înhuma cadavrul, care nu putea fi lăsat la cheremul fiarelor.

Era cadavrul unui rival, aproape al unui duşman şi totuşi Cyprien se simţi profund mişcat, aducându-i ultimul salut. Spectacolul morţii, pretutindeni atât de impunător şi atât de solemn, pare să dobândească în deşert o măreţie nouă.

Singur cu natura, omul înţelege mai bine că există un sfârşit inevitabil. Departe de familia sa, departe de toţi cei pe care-i iubeşte, gândul său zboară melancolic spre ei. Cyprien îşi spuse că poate va cădea şi el mâine pe imensa câmpie, pentru a nu se mai ridica, fiind şi el îngropat sub un metru de nisip peste care va fi aşezată o piatră nescrisă, că pe ultimul său drum nu-l vor însoţi nici lacrimile unei surori sau ale unei mame, nici părerile de rău ale unui prieten. Şi, întorcând asupra-şi o parte din mila pe care i-o inspira soarta camaradului său, i se păru că închide ceva din el însuşi în acest mormânt!

A doua zi după lugubra ceremonie, calul lui Friedel, care îi urmă legat în spatele carului, se îmbolnăvi de boala Veld-ului. Fură nevoiţi să-l părăsească.

Bietul animal nu supravieţuise decât câteva ore stăpânului său.

XIV.

LA NORD DE LIMPOPO.

Le trebuiră trei zile de căutări şi sondaje ca să găsească un vad prin albia fluviului Limpopo. Şi nu se ştie dacă l-ar fi descoperit, fără ajutorul câtorva cafri macalacaşi, întâlniţi pe malul apei, care se oferiră să călăuzească expediţia.

Aceşti cafri sunt nişte sărmani robi, pe care betşuanii îi ţin în sclavie, constrângându-i să muncească fără nici o plată, tratându-i cu o extremă duritate şi, mai mult încă, interzicându-le, sub ameninţarea cu moartea, să mănânce carne. Nenorociţii macalacaşi pot omorî orice vânat întâlnesc în drumul lor, cu condiţia să-l aducă seniorilor şi stăpânilor lor. Aceştia nu le lăsa decât măruntaiele – aproape cum fac vânătorii europeni cu câinii lor.

Un macalacaş nu are nimic al său, nici măcar o colibă sau o tigvă. El umblă aproape gol, slab, descărnat, purtând în bandulieră intestine de bivol, care par de la distanţa bucăţi de caltaboş negru şi care nu sunt, în realitate, decât burdufurile foarte primitive în care se găseşte provizia lui de apă.

Geniul comercial al lui Bardik se manifesta curând în arta desăvârşită cu care ştiu să-i facă pe aceşti nenorociţi să spună că posedă, în ciuda mizeriei lor, câteva pene de struţ, ascunse cu grijă într-un desiş vecin. El le propuse imediat să le cumpere şi fixară în acest scop o întâlnire pentru aceeaşi seară.

— Ai bani să le dai în schimb? Îl întreba Cyprien, destul de surprins. Şi Bardik, râzând cu toată gura, îi arătă un pumn de nasturi de aramă, colecţionaţi de el de o lună sau două, pe care îi purta într-o pungă de pânză.

— Asta nu-i o monedă serioasă, îi spuse Cyprien şi nu-ţi pot îngădui să plăteşti acestor nenorociţi cu câteva duzini de nasturi vechi! Dar îi fu imposibil să-l facă pe Bardik să înţeleagă de ce proiectul său era vrednic de mustrare.

— Dacă macalacaşii primesc nasturii mei în schimbul penelor lor, ce e rău în asta? Se miră el. Ştiţi foarte bine că nu i-a costat nimic să strângă penele! Nici măcar nu au dreptul să le ţină la ei, de vreme ce nu le pot arăta decât în ascuns! Un nasture, dimpotrivă, este un lucru folositor, mai folositor decât o pană de struţ! Pentru ce, deci, n-aş putea să le ofer o duzină, sau chiar două, în schimbul unui număr egal de pene?

Raţionamentul era doar aparent valabil. Tânărul cafru nu înţelegea că macalacaşii aveau să primească nasturii lui de aramă nu pentru întrebuinţarea pe care le-ar fi putut-o da, de vreme ce ei nu purtau nici un fel de veşminte, ci pentru valoarea pe care o atribuiau acestor bucăţi rotunde de metal, atât de asemănătoare monedelor. Era, prin urmare, o adevărată înşelăciune.

Cyprien trebui să recunoască, totuşi, ca nuanţa era prea subtilă pentru aceasta inteligenţă de sălbatic, foarte toleranţă în materie de tranzacţii şi-l lăsa să acţioneze după plac.

Operaţia comercială a lui Bardik continuă seara, la lumina torţelor. Macaiacaşii aveau evident o teamă întemeiată că vor fi înşelaţi, căci nu se mulţumiră cu focurile aprinse de albi şi veniră cu mănunchiuri de hlujeni de porumb, pe care îi înfipseră în pământ şi-i aprinseră.

Scoaseră apoi la iveală penele de struţ şi începură să examineze nasturii lui Bardik.

Începu o discuţie foarte însufleţită, cu multă gesticulaţie şi strigăte, asupra naturii şi valorii acestor bucăţi rotunde de metal.

Nimeni nu înţelegea vreun cuvânt din ceea ce-şi spuneau, cu mare repeziciune; dar era suficient să le urmăreşti feţele congestionate, strâmbăturile semnificative, furiile cât se poate de serioase, ca să fii sigur că discuţia era pentru ei de cel mai înalt interes.

Deodată, această discuţie pasionantă fu întreruptă de o apariţie neaşteptată.

Un negru înalt, înfăşurat cu demnitate într-o mantie de stambă roşie, cu fruntea încinsă cu acea diademă din intestine de oaie pe care războinicii cafri o poartă în mod obişnuit, ieşi din desişul lângă care se duceau tratativele, apoi începu să lovească puternic cu lemnul suliţei pe macaiacaşii prinşi în flagrant delict de operaţii interzise.

— Lopep! Lopep! Strigară nenorociţii sălbatici, împrăştiindu-se în toate părţile, ca nişte şoareci.

Dar un cerc de războinici negri, ieşind deodată din tufişurile care înconjurau tabăra, se strânse în jurul lor şi îi opri pe loc.

Lopep ceru imediat nasturii; îi privi atent, la lumina torţelor de porumb şi îi puse, cu o evidentă satisfacţie, în fundul pungii lui de piele. Apoi, înainta spre Bardik şi, după ce-i luă din mâini penele de struţ, le confisca, aşa cum făcuse şi cu nasturii.

Albii rămăseseră spectatori pasivi ai acestei scene şi nu prea ştiau dacă trebuie să se amestece, când Lopep rezolva încurcătura înaintând spre ei. Oprindu-se la câţiva paşi, le adresă pe un ton imperios un discurs destul de lung, de altfel cu totul de neînţeles.

James Hilton, care pricepea câteva cuvinte din dialectul betşuan, reuşi totuşi să prindă sensul general al acestei alocuţiuni şi-l transmise tovarăşilor săi. Şeful cafru se plângea că i-au permis lui Bardik să negocieze cu macalacaşii, care nu pot avea nimic al lor. Terminând, el declară că avea să confişte mărfurile de contrabandă şi-i întreba pe albi dacă au ceva împotrivă.

Părerile erau împărţite. Annibal Pantalacci ar fi vrut să cedeze imediat, pentru a nu se certa cu şeful betşuan. James Hilton şi Cyprien, recunoscând că punctul lui de vedere era greşit, se temeau că, arătându-se prea concilianţi, îi vor da nas lui Lopep şi că, dacă acesta şi-ar fi mărit pretenţiile, s-ar fi ajuns la o ciocnire.

Într-o consfătuire rapidă, ţinută în şoaptă, conveniră deci să lase sefului betşuan nasturii, dar să i se ceară penele de struţ.

James Hilton se grăbi să-i explice hotărârea lor, jumătate prin gesturi, jumătate cu ajutorul câtorva cuvinte cafre.

Lopep lua mai întâi un aer diplomatic şi păru să ezite.

Dar ţevile puştilor europene, pe care le vedea lucind în umbră, îl făcură să se hotărască repede şi restitui penele.

După aceea, acest şef, foarte inteligent în adevăr, se arăta mai suplu. El oferi celor trei albi, lui Bardik şi lui Li câte o priză de tabac din marea lui tabacheră şi se aşeză alături de ei. Un pahar de rachiu, pe care i-l întinse napolitanul, sfârşi prin a-l înveseli; apoi, când se ridica, după o şedinţă de o oră şi jumătate, petrecută de o parte şi de alta într-o tăcere aproape completă, invită caravana să-i facă o vizită, a doua zi, în Kraal-ul său.

I se promise şi, după o strângere de mână, Lopep se retrase maiestuos.

Puţin timp după plecarea lui, toată lumea se culcase, afară de Cyprien, care visa contemplând stelele, după ce se înfăşurase în cuvertură. Era o noapte fără lună, dar strălucind de pulberea astrelor. Focul se stinsese fără ca tânărul inginer să fi prins de veste.

Se gândea la ai săi, care nici nu bănuiau, în acest moment, ca o asemenea aventura l-a aruncat în plin deşert al Africii Australe, la încântătoarea Alice care poate, privea şi ea stelele, în sfârşit la toate fiinţele dragi. Şi, lăsându-se dus de aceasta reverie, poetizată de marea linişte a câmpiei, era gata să adoarmă, când un tropăit de copite, o agitaţie ciudată, venind din partea unde erau parcaţi pentru noapte boii atelajului, îl treziră şi-l făcură să se ridice-n picioare.

I se păru atunci că distinge în umbra o siluetă ghemuită, mai scundă decât cea a boilor şi care, fără îndoială, era cauza acestei agitaţii.

Fără a-şi da prea bine seama ce putea fi, Cyprien puse mâna pe biciul aflat la îndemână şi se îndreptă prudent către ţarcul vitelor.

Nu se înşelase. Acolo, în mijlocul boilor, se afla un animal nepoftit care venise să le tulbure somnul.

Pe jumătate treaz, înainte de a se gândi la ceea ce făcea, Cyprien ridica biciul şi, la nimereală, lovi puternic botul intrusului.

Un răget înfricoşător răspunse acestui atac! Era un leu pe care tânărul inginer îl tratase ca pe un căţel.

Dar abia avusese timpul să pună mâna pe unul din revolverele de la cingătoare şi să se dea brusc la o parte, că fiara, după ce sărise spre el fără să-l atingă, se repezi din nou asupra braţului său întins.

Cyprien simţi ghearele ascuţite sfâşiindu-i carnea şi se rostogoli în ţărână, împreună cu fiara de temut.

Răsună o detunătură. Corpul leului se agita într-o ultimă zvârcolire, apoi se întinse şi rămase ţeapăn.

Cu mâna rămasă neatinsă, Cyprien, fără a-şi pierde sângele rece, pusese revolverul în urechea monstrului şi un glonte explozibil zdrobise capul acestuia.

Între timp, cei care dormeau, treziţi de acel răget urmat de o detunătură, soseau pe câmpul de bătaie, îl eliberară pe Cyprien, pe jumătate zdrobit sub greutatea fiarei, îi examinară rănile care, din fericire, erau superficiale. Li îl pansa foarte simplu, cu câteva fâşii de pânză udate cu rachiu, apoi îi rezervară cel mai bun loc în fundul vagonului şi curând toată lumea adormi din nou, sub paza lui Bardik, care voia să vegheze până dimineaţa.

Abia se luminase de ziuă, când vocea lui James Hilton, rugându-i să-i vină în ajutor, le anunţă un nou incident. El se culcase îmbrăcat în partea din fata a carului, peste prelată şi spunea acum cu accentul celei mai teribile spaime, fără a îndrăzni să facă o mişcare:

— Un şarpe mi s-a încolăcit în jurul genunchiului drept, sub pantalon! Dacă vă mişcaţi sunt pierdut! Şi totuşi, vedeţi ce se poate face!

Ochii îi erau dilataţi de spaimă, faţa galbenă ca ceara. La nivelul genunchiului său drept, se distingea, în adevăr, sub pânză albastră a pantalonului, prezenţa unui corp străin – un fel de cablu înfăşurat în jurul piciorului.

Situaţia era gravă. După cum spunea James Hilton, la prima mişcare pe care ar fi făcut-o, şarpele l-ar fi muşcat! Dar în mijlocul îngrijorării şi nehotărârii generale, Bardik îşi lua sarcina să acţioneze. După ce scoase fără zgomot cuţitul de vânătoare al stăpânului său, se apropie de James Hilton, cu o mişcare aproape nesimţită, ca de vierme. Apoi, aplecat până la nivelul şarpelui pe care nu-l slăbea din ochi, păru, timp de câteva secunde, să studieze cu atenţie poziţia primejdioasei reptile. Fără îndoială, căuta să recunoască locul unde se afla capul.

Deodată, cu o mişcare fulgerătoare, se ridica, izbi şi lama cuţitului muşcă, cu o lovitură seacă, genunchiul lui James Hilton.

— Puteţi lăsa şarpele să cadă! E mort! Zise Bardik, arătându-şi toţi dinţii într-un surâs larg. James Hilton se supuse maşinal şi-şi scutură piciorul. Reptila căzu lângă el.

Era o viperă cu capul negru, cu diametrul nu mai mare de un deget, dar cea mai mică muşcătura a ei ar fi fost de ajuns pentru a provoca moartea. Tânărul cafru o decapitase cu o precizie extraordinară. Pantalonul lui James Hilton nu prezenţa decât o tăietură de şase centimetri şi pielea nici nu fusese crestată.

Ceea ce-l revolta profund pe Cyprien fu ca lui James Hilton nici nu-i trecu prin gând să mulţumească salvatorului sau. Acum, când scăpase de pericol, găsea această intervenţie foarte firească. Nu-i putea veni ideea de a strânge mâna neagră a unui cafru şi de a-i spune: îţi datorez viaţa.

— Cuţitul dumitale este într-adevăr bine ascuţit! Se mulţumi să spună, pe când Bardik îl băga în teacă, fără a părea, de asemenea, că acordă o importanţă deosebită faptei sale.

Dejunul făcu să dispară curând impresiile acestei nopţi atât de agitate. Era alcătuit dintr-un singur ou de struţ, prăjit în unt, dar care satisfăcu din plin pofta de mâncare a celor cinci oameni.

Cyprien avea puţină febră şi rănile îl făceau să sufere un pic. Totuşi, el insistă să-i însoţească pe Annibal Pantalacci şi James Hilton în kraal-ul lui Lopep.

Tabăra fu lăsată deci în paza lui Bardik şi a lui Li, care jupuiseră pielea leului – un adevărat monstru din specia zisă cu „bot de câine”. Cei trei călăreţi porniră singuri la drum.

Şeful betşuan îi aştepta la intrarea în kraal-ul său, înconjurat de toţi războinicii. În spatele lor, în al doilea plan, femeile şi copii se grupaseră curioşi, să-i vadă pe străini. Unele dintre aceste gospodine negre făceau totuşi pe indiferentele. Aşezate în faţa colibelor lor emisferice, continuau să-şi vadă de treburi. Două sau trei împleteau năvoade din lungi ierburi textile, pe care le răsuceau în formă de frânghie.

Aspectul general era mizerabil, cu toate ca aceste colibe erau destul de bine clădite. Cea a lui Lopep, mai mare decât celelalte, căptuşită în interior cu rogojini de paie, se ridică aproape în centrul kraal-ului.

Şeful îşi pofti înăuntru oaspeţii, le arata trei scaune fără spetează şi se aşeza în faţa lor, în timp ce garda sa de onoare se rânduise în cerc, la spatele lui.

Începu schimbul de amabilităţi. Ceremonialul se reduce, în mod obişnuit, la băutul unei căni de băutura fermentată, preparată chiar în casa amfitrionului, dar, pentru a arăta că această curtoazie nu ascunde planuri perfide, gazda îşi moaie buzele sale groase, înainte de a trece cana străinului. Să nu bei, după o invitaţie atât de graţioasă, ar fi o insultă mortală. Cei trei albi înghiţiră deci berea cafră, nu fără strâmbături din partea lui Annibal Pantalacci, căruia i-ar fi plăcut mai curând, zicea el pe ascuns, un pahar de Lacrima-Christi, decât acest ceai fără gust al betşuanilor!

După aceea trecură la afaceri. Lopep ar fi vrut să cumpere o puşcă, dar nu i se putu acorda această satisfacţie, cu toate că oferea în schimb un cal destul de bun şi o sută cincizeci de livre de fildeş. Într-adevăr, regulamentele coloniale sunt foarte riguroase în această privinţă şi interzic europenilor orice vânzare de arme cafrilor de lângă frontieră, fără autorizaţia specială a guvernatorului. Ca să-l împace, oaspeţii lui Lopep aduseseră pentru el o cămaşă de flanelă, un lanţ de oţel şi o sticlă de rom, splendide daruri, care-i făcură o vădită plăcere.

Şeful betşuan se arata astfel dispus să dea toate informaţiile cerute prin intermediul lui James Hilton. În primul rând, un călător, având toate semnalmentele lui Matakit, trecuse prin kraal cu cinci zile în urmă. Era prima veste despre fugar, de două săptămâni încoace. De aceea fu primită cu plăcere. Tânărul cafru pierduse probabil câteva zile căutând vadul fluviului Limpopo şi acum se îndrepta spre munţii din nordul ţinutului.

Mai avea multe zile de mers, înainte de a ajunge la aceşti munţi?

Cel mult şapte sau opt.

Lopep era prieten cu suveranul acestei ţări, în care Cyprien şi ceilalţi erau siliţi să pătrundă?

Lopep se mândrea cu aceasta prietenie! Dealtfel, cine n-ar fi vrut să fie prietenul respectuos şi aliatul fidel al marelui Tonaia, cuceritorul invincibil al ţărilor cafre?

Tonaia îi primea bine pe albi?

Da, fiindcă ştia, ca toţi şefii din regiune, că albii răzbună totdeauna jignirea adusă unuia de-al lor. La ce bun să vrei să lupţi împotriva albilor? Nu sunt ei totdeauna cei mai puternici, datorită puştilor lor care se încărca singure? Cel mai bun lucru este să trăieşti în pace cu ei, să-i primeşti bine şi să negociezi cinstit cu negustorii lor.

Acestea au fost, în rezumat, informaţiile furnizate de Lopep. Una singură avea cu adevărat importanţă: că Matakit pierduse mai multe zile, înainte de a fi putut traversa râul şi că erau mereu pe urmele lui.

Întorcându-se în tabără, Cyprien, Annibal Pantalacci şi James Hilton îi găsiră pe Bardik şi Li foarte alarmaţi.

Primiseră, povestiră ei, vizita unui grup de războinici cafri, dintr-un alt trib decât cel al lui Lopep, care mai întâi îi încercuiseră, apoi îi supuseseră unui adevărat interogatoriu. Ce căutau în acest ţinut? Oare nu voiau să-i spioneze pe betşuani, să strângă informaţii despre ei, să afle câţi sunt, puterea şi armamentul lor? Străinii greşeau dacă îşi puseseră în gând aşa ceva! Bineînţeles, marele rege Tonaia n-avea nimic de spus, atâta timp cât nu pătrunseseră pe teritoriul său; dar el ar putea privi altfel lucrurile, dacă aveau această intenţie.

Iată cam ce înţeles aveau vorbele lor. Chinezul nu părea mai emoţionat decât se cuvenea. Dar Bardik, atât de calm de obicei, dând dovadă de atâta sânge rece în orice împrejurare, părea să fi căzut pradă unei adevărate terori, pe care Cyprien nu şi-o putea explica.

— Războinici foarte răi, zicea el, rostogolindu-şi ochii măriţi de groază, care urăsc pe albi şi-i vor face „cuie”.

Este expresia folosită de toţi cafrii pe jumătate civilizaţi, când vor să exprime ideea unei morţi violente.

Ce era de făcut? Să se atribuie o importanţă deosebită acestui incident? Nu, fără îndoială. Războinicii, deşi cam treizeci la număr – după cele spuse de Bardik şi de chinez, pe care îi surprinseseră fără arme – nu le făcuseră nici un rău şi nu manifestaseră nici o intenţie de jaf. Ameninţările lor nu erau, fără îndoială, decât vorbe goale, pe care sălbaticii sunt destul de înclinaţi să le spună străinilor. Ar fi fost de ajuns câteva amabilităţi la adresa marelui şef Tonaia, câteva explicaţii sincere privind motivele care-i aduceau pe cei trei albi în ţinutul lui, pentru a-i risipi toate bănuielile, dacă le avea şi a-şi asigura bunăvoinţa lui.

De comun acord, hotărâră să pornească din nou la drum. Speranţa de a-l ajunge curând pe Matakit şi de a-i lua diamantul furat îi făcea să uite orice altă preocupare.

XV.

UN COMPLOT.

După o săptămână, expediţia pătrunse într-un ţinut care nu semăna deloc cu cele străbătute până-atunci, de la frontiera Griquaiand-ului. Ajunseră la lanţul de munţi pe care toate informaţiile culese despre Matakit îl indicau drept ţinta lui probabilă. Apropierea înălţimilor, ca şi a numeroaselor cursuri de apă care coboară de acolo pentru a se vărsa în Limpopo, se anunţă printr-o faună şi o floră cu totul diferite de cele ale câmpiei.

Una din primele văi, care se deschise privirilor celor trei călători, le oferi spectacolul cel mai nou şi mai plăcut, cu puţin înainte de apusul soarelui.

Un râu, atât de limpede încât i se vedea peste tot fundul albiei, curgea între două pajişti verzi ca smaraldul. Pomi fructiferi, cu frunzişurile cele mai felurite, îmbrăcau pantele colinelor care închideau acest bazin. Pe fundul încă însorit, la umbra baobabilor enormi, turme de antilope roşii, de zebre şi de bivoli păşteau liniştit. Mai departe, un rinocer alb, traversând cu pasul său greu o poiană întinsă, se îndrepta încet către malul apei şi sforăia de plăcere la gândul că o va tulbura cufundându-şi trupul lui uriaş. Dintr-un desiş se auzea căscatul plictisit ai unei fiare invizibile. Un măgar sălbatic zbiera şi legiuni de maimuţe se urmăreau prin copaci.

Cyprien şi cei doi însoţitori ai săi se opriseră în vârful colinei, ca să contemple mai în voie acest spectacol atât de nou pentru ei.

Se vedeau în sfârşit ajunşi într-una dintre acele regiuni virgine, unde animalul sălbatic – stăpânul încă necontestat al solului – trăieşte atât de fericit şi atât de liber, încât nici nu bănuieşte pericolul. Surprinzătoare erau nu numai numărul şi tihna acestor animale, dar şi uluitoarea varietate a faunei pe care ele o reprezentau, în această parte a Africii. Ai fi zis că este unul din acele tablouri stranii, în care un pictor s-a distrat reunind, într-un cadru strâmt, toate principalele specii ale regnului animal.

În rest – locuitori puţini. Cafrii, ce-i drept, nu pot fi decât foarte împrăştiaţi pe suprafaţa unor atât de întinse ţinuturi. Acesta e un deşert, sau ceva asemănător.

Satisfăcut în sentimentele lui de savant şi de artist, Cyprien se credea mai curând transportat în era preistorică a megateriumului şi a altor animale antediluviene.

— Nu lipsesc decât elefanţii, pentru ca sărbătoarea să fie fără cusur! Strigă el.

Dar imediat, întinzând braţul, Li îi arătă, în mijlocul unei vaste poieni, mai multe mormane cenuşii.

De departe, păreau tot atâtea stânci, datorită nu numai culorii, ci şi imobilităţii lor. De fapt, era o turmă de elefanţi. Pajiştea era parcă stropită cu asemenea pete, pe o întindere de mai multe mile.

— Te pricepi, deci, la elefanţi? Îl întreba Cyprien pe chinez, în timp ce se pregăteau pentru popasul de noapte.

Li clipi din ochii lui mici şi oblici.

— Am locuit doi ani în insula Ceylon, în calitate de ajutor de vânător, răspunse el simplu, cu acea rezervă pronunţată pe care o păstra totdeauna când era vorba de biografia sa.

— Ah, dac-am putea ucide unul sau doi! Strigă James Hilton. E o vânătoare foarte amuzantă…

— Da, şi vânatul merită praful de puşcă cheltuit! Adaugă Annibal Pantalacci. Doi colţi de elefant înseamnă o pradă frumoasă şi am putea pune uşor trei sau patru duzini în partea din spate a vagonului! Ştiţi că nu ne-ar trebui mai mult ca să recuperăm cheltuielile călătoriei noastre?

— E o idee şi încă una bună! Strigă James Hilton. De ce n-am încerca, mâine dimineaţă, înainte de a porni la drum?

Chestiunea fu discutată. În fine, hotărâră să ridice tabăra în zori şi să-şi încerce norocul în acea parte a văii în care fuseseră semnalaţi elefanţii.

Căzând astfel de acord şi isprăvind repede cu masa, toată lumea se întinse sub prelata vagonului, afară de James Hilton, care, fiind de pază în acea noapte, trebuia să rămână lângă foc.

Trecuseră vreo două ore de când era singur şi începuse să aţipească, dar se simţi împins uşor cu cotul. Deschise ochii. Annibal Pantalacci se aşezase lângă el.

— Nu pot dormi şi m-am gândit c-ar fi mai bine să vin să-ţi ţin de urât, zise napolitanul.

— E foarte amabil din partea dumitale, dar mie nu mi-ar displăcea câteva ore de somn! Răspunse James Hilton, întinzându-se. Dacă vrei, putem cădea la învoială! Eu merg să-ţi iau locul sub prelată şi dumneata îl iei pe-al meu, aici!

— Nu! Rămâi! Vreau să-ţi vorbesc! Reluă Annibal Pantalacci, cu o voce înăbuşită. Aruncă o privire în jur, pentru a se convinge că erau singuri şi continuă:

— Ai mai vânat elefanţi?

— Da, de două ori, răspunse James Hilton.

— Ei bine, ştii cât de periculoasă este această vânătoare! Elefantul e atât de inteligent, atât de şiret, atât de bine înarmat! Se întâmplă rar ca omul să-l învingă!

— Vorbeşti despre neîndemânatici! Răspunse James Hilton. Dar, cu o carabină bună, încărcată cu gloanţe explozibile, n-ai de ce să te temi!

— Aşa gândeam şi eu, replică napolitanul. Totuşi, se-ntâmplă şi accidente! Presupune că i s-ar întâmpla ceva mâine franţuzului – ar fi o adevărată nenorocire pentru ştiinţă!

— O adevărată nenorocire! Repeta James Hilton. Şi începu să râdă, cu un aer răutăcios.

— Pentru noi, nenorocirea n-ar fi chiar aşa de mare! Reluă Annibal Pantalacci, încurajat de râsul celuilalt. N-am mai fi decât doi în urmărirea lui Matakit şi a diamantului său! Or, în doi, ne putem înţelege prieteneşte… Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi, cu privirile aţintite asupra tăciunilor, cu gândul dus la uneltirea lor criminală.

— Da! În doi ne putem înţelege! Repeta napolitanul. În trei e mai greu!

Urma încă o clipă de tăcere.

Deodată, Annibal Pantalacci îşi ridică brusc capul şi cercetă cu privirea întunericul din jur.

— N-ai văzut nimic? Întrebă el, încet. Mi s-a părut că am zărit o umbră după baobab! James Hilton se uita şi el; dar, oricât îi era de pătrunzătoare privirea, nu zări nimic suspect în împrejurimile taberei.

— Nu-i nimic! Spuse el. Doar rufăria pe care chinezul a întins-o ca s-o spele roua! Curând, cei doi complici reluară discuţia, dar de data asta cu vocea scăzută.

— Aş putea scoate cartuşele din puşca lui, fără să bage de seamă! Spuse Annibal Pantalacci. Apoi, în momentul atacării unui elefant, aş trage un foc de armă în spatele franţuzului, în aşa fel încât animalul să-l zărească în clipa aceea şi… s-ar termina repede!

— E un lucru cam dificil ceea ce propui dumneata obiectă slab James Hilton.

— Aş! Lasă-mă să încerc şi ai să vezi că va merge de la sine! Replica napolitanul.

O oră mai târziu, când veni să-şi ia locul lângă cei ce dormeau sub prelată, Annibal Pantalacci avu grijă să aprindă un chibrit, pentru a se asigura că nimeni nu se clintise din loc. Putu astfel constata că Cyprien, Bardik şi chinezul dormeau adânc.

Cel puţin aşa se părea. Dar, dacă napolitanul ar fi fost mai circumspect şi-ar fi dat poate seama că sforăitul sonor al lui Li avea ceva artificial şi prefăcut.

În zori, toată lumea era în picioare. Annibal Pantalacci profita de momentul când Cyprien plecase spre pârâul din apropiere, ca să se spele şi-i scoase cartuşele din puşcă. Fu o treabă de secunde. Era singur. Bardik făcea cafeaua, iar chinezul strângea rufăria pe care o expusese la roua nopţii pe faimoasa lui sfoară, întinsă între doi baobabi.

Desigur, nimeni nu văzuse nimic. După ce băură cafeaua, porniră călări, lăsând vagonul şi animalele în paza lui Bardik.

Li ceruse să-i însoţească pe călăreţi şi se înarmase doar cu cuţitul de vânătoare al stăpânului său.

În mai puţin de jumătate de oră, vânătorii ajunseră în punctul de unde, seara trecută, zăriseră elefanţii. Dar în acea zi trebuiră să meargă puţin mai departe pentru a-i regăsi şi a ajunge într-o poiană întinsă, care se deschidea intre poalele muntelui şi malul drept al fluviului.

În atmosfera limpede şi proaspătă, luminată de soarele ce răsărise, pe covorul unei imense pajişti de iarba încă umedă de rouă, un întreg trib de elefanţi – cel puţin două sau trei sute – îşi luau masa. Puii ţopăiau nebuneşte în jurul mamelor lor, sau sugeau în linişte. Cei mari, cu capul aplecat spre pământ, mişcându-şi trompa în cadenţă, păşteau iarba deasă. Aproape toţi îşi făceau vânt cu urechile lor mari, asemeni unor mantale de piele, pe care le mişcau ca pe nişte evantaie indiene.

În liniştea acestei fericiri domestice era ceva atât de sacru, încât Cyprien fu adânc mişcat şi propuse să se renunţe la masacrul proiectat.

— La ce bun să omorâm aceste creaturi inofensive? Zise el. N-ar fi mai bine să le lăsăm în pace, în singurătatea lor? Dar propunerea nu putea fi pe gustul lui Annibal Pantalacci, din mai multe motive.

— La ce bun? Îl îngână el, rânjind. Pentru a ne umple pungile, procurându-ne câteva chintale de fildeş! Ţi-e frică de aceste animale mari, domnule Méré?

Cyprien ridica din umeri, nevrând să ia în seama obrăznicia. Apoi, văzând ca napolitanul şi englezul continua să înainteze spre poiana, îi urmă.

Toţi trei nu se mai aflau decât la două sute de metri de elefanţi. Dacă aceste animale inteligente, cu un auz atât de fin, mereu în alertă, nu remarcaseră încă apropierea vânătorilor, era pentru că aceştia mergeau împotriva vântului şi, pe deasupra, erau mascaţi de un masiv des de baobabi.

Totuşi, unul dintre elefanţi începea să dea semne de nelinişte şi-şi ridică trompa, ca un semn de întrebare.

— Acum e momentul, zise Annibal Pantalacci în şoaptă. Dacă vrem să obţinem un rezultat ca lumea, trebuie să ne distanţăm şi să ne alegem fiecare câte o ţintă, apoi să tragem toţi odată, la un semnal stabilit, căci, la primul foc, întreaga turmă o va lua la fugă. Propunerea fiind acceptată, James Hilton plecă spre dreapta. În acelaşi timp, Annibal Pantalacci se îndreptă spre stânga şi Cyprien rămase în centru. Apoi, tustrei îşi reluară în tăcere mersul către poiană. În clipa aceea, Cyprien, foarte surprins, simţi două braţe strângându-l deodată cu putere, în timp ce vocea lui Li îi murmură la ureche:

— Eu sunt! Am sărit pe crupa calului, la spatele dumneavoastră! Nu spuneţi nimic! O să vedeţi în curând pentru ce! Cyprien tocmai ajungea la marginea masivului şi nu se mai afla decât la vreo treizeci de metri de elefanţi, îşi ridicase piedica pustii, ca să fie pregătit la nevoie, când chinezul vorbi din nou:

— Puşca dumneavoastră e descărcată! Nu fiţi îngrijorat! Totul e în regulă! Totul e în regulă! În aceeaşi clipă se auzi sunetul de fluier care trebuia să dea semnalul atacului general şi, aproape imediat, un foc de armă – unul singur – răsună în spatele lui Cyprien.

Acesta se întoarse iute şi îl zări pe Annibal Pantalacci, care căuta să se ascundă după un copac. Dar, imediat, un fapt şi mai grav îi atrase atenţia.

Unul dintre elefanţi, fără îndoială rănit şi înfuriat din pricina rănii, se năpustea asupra lui. Ceilalţi, după cum prevăzuse napolitanul, se grăbiseră s-o ia la fugă cu un tropot teribil, care cutremura pământul până la două mii de metri împrejur.

— Acum e acum! Strigă Li, ţinându-se mereu de Cyprien. În clipa în care animalul va fi foarte aproape, faceţi-l pe Templar să sară într-o parte! Apoi învârtiţi-vă în jurul acestui tufiş şi lăsaţi-vă urmărit de elefant! Restul mă priveşte pe mine!

Cyprien nu putu decât să execute aproape instinctiv aceste recomandări. Cu trompa ridicată, cu ochii injectaţi de sânge, cu gura deschisă, cu colţii ameninţători, enormul pachiderm sosea cu o iuţeală de necrezut.

Templar se comporta ca un cal cu experienţă. Supunându-se cu o precizie admirabilă presiunii genunchilor călăreţului sau, el executa exact când trebuia o mare săritura la dreapta. Astfel că, lansat în mare viteză, elefantul trecu fără să-i atingă, chiar pe locul pe care calul şi călăreţul abia îl părăsiseră.

În acest timp, chinezul, după ce scosese cuţitul din teacă, fără un cuvânt, se lăsa să lunece la pământ şi, cu o mişcare rapidă, se arunca după tufişul pe care i-l arătase stăpânului său.

— Aici! Aici! Învârtiţi-vă în jurul tufişului! Lăsaţi-vă urmărit! Strigă el din nou.

Elefantul se întorcea, mai furios că primul atac nu-i reuşise. Cu toate că nu vedea prea bine scopul manevrei indicate de Li, Cyprien o execută întocmai. Se învârti în jurul tufişului, urmărit de animalul care gâfâia şi evită încă de două ori atacul acestuia, prin saltul brusc într-o parte al calului. Dar cât timp putea izbuti această tactică? Li spera oare că animalul să obosească?

Asta se întreba Cyprien, fără să poată găsi un răspuns satisfăcător, când deodată, spre marea lui surprindere, elefantul căzu în genunchi.

Prinzând cu o dibăcie incomparabilă momentul prielnic, Li lunecase prin iarba până sub picioarele animalului şi, dintr-o singură lovitură cu cuţitul de vânătoare, îi tăiase acel tendon al călcâiului care la om se numeşte tendonul lui Ahile.

Astfel procedează de obicei hinduşii când vânează elefanţi şi chinezul folosise probabil deseori această manevra în Ceylon, căci o executase cu o precizie şi un sânge rece fără egal.

Doborât la pământ şi neputincios, elefantul rămase nemişcat, cu capul căzut în iarba deasă. Un râuleţ de sânge, curgând din rană, îl slăbea văzând cuochii.

— Ura! Bravo! Strigară imediat Annibal Pantalacci şi James Hilton, ivindu-se pe teatrul de luptă.

— Trebuie să-l ucidem cu un glonţ în ochi! Continuă James Hilton, care părea că simte o irezistibilă nevoie să se agite şi să joace un rol activ în această dramă.

Acestea fiind zise, duse arma la umăr şi trase. Imediat se auzi cum explodează glonţul în corpul giganticului patruped. Acesta avu o convulsie supremă, apoi rămase nemişcat, ca o stâncă cenuşie.

— S-a terminat! Strigă James Hilton, îndemnându-şi calul spre animal, pentru a-l vedea mai bine.

Aşteptaţi! Aşteptaţi! Părea să spună privirea şireată a chinezului, adresându-se stăpânului său. Nu trebuiră să aştepte prea mult oribilul dar inevitabilul epilog al acestei scene.

În adevăr, abia ajunsese James Hilton lângă elefant, că se şi aplecă în scară, încercând în batjocură să-i salte una din urechile enorme. Dar animalul, cu o mişcare bruscă, ridicându-şi trompa, o prăvăli asupra imprudentului vânător, îi sfărâma coloana vertebrală şi-i zdrobi capul, înainte că martorii înmărmuriţi ai acestui înfiorător deznodământ să fi avut timpul să intervină.

James Hilton nu putu decât să scoată un ultim strigăt. În trei secunde, nu mai era decât o grămadă de carne însângerată, peste care elefantul căzu din nou, pentru a nu se mai ridica.

— Eram sigur că făcea pe mortul! Zise în mod sentenţios chinezul, dând din cap. Elefanţii folosesc întotdeauna acest şiretlic, când li se iveşte prilejul.

Acesta fu discursul funebru pentru James Hilton. Tânărul inginer, încă sub impresia trădării căreia fusese gata să-i cadă victima, nu se putea împiedica să nu vadă în cele întâmplate pedeapsa dreaptă abătută asupra unuia dintre mizerabilii care voiseră să-l lase fără apărare, pradă furiei unui animal atât de redutabil.

Cât despre napolitan, oricare i-ar fi fost gândurile, socotea nimerit să le păstreze pentru el. În acest timp, chinezul începuse să sape cu cuţitul de vânătoare, sub iarba pajiştei, o groapă în care, ajutat de Cyprien, depuse rămăşiţele informe ale duşmanului lor.

Asta le lua câtva timp şi soarele era sus, deasupra orizontului, când cei trei vânători porniră înapoi spre tabără.

Când ajunseră, fura cuprinşi de o bruscă îngrijorare: Bardik nu se mai afla acolo.