XVI.

TRĂDARE.

Ce se petrecuse în tabără, în absenţa lui Cyprien şi a celor doi însoţitori ai săi? Ar fi fost greu de spus, atâta vreme cât tânărul cafru nu reapărea.

Îl aşteptară deci pe Bardik, îl strigară, îl căutară peste tot. Nu descoperiră nici o urmă.

Prânzul, pe care el începuse să-l prepare, rămas lângă focul stins, părea să indice că dispăruse de numai două sau trei ore.

Cyprien putea să facă doar presupuneri în legătură cu cauza dispariţiei, dar nimic nu venea să clarifice aceste presupuneri. Era improbabil ca tânărul cafru să fi fost atacat de o fiară sălbatică: în împrejurimi nu se vedea nici un fel de luptă sângeroasă, sau măcar de dezordine. Era şi mai puţin de crezut că un băiat atât de devotat să fi dezertat pentru a se reîntoarce în ţinutul său, cum fac adesea cafrii – şi tânărul inginer refuza categoric să accepte această ipoteză, emisă de Annibal Pantalacci.

După o jumătate de zi de căutări, Bardik nu fusese încă găsit şi dispariţia sa rămase un fapt întrutotul inexplicabil.

Annibal Panatalacci şi Cyprien se sfătuiră şi căzură de acord să aştepte până a doua zi dimineaţa, înainte de a ridica tabăra. Poate că până-atunci Bardik avea să revină, dacă se rătăcise urmărind vreun vânat care-i stârnise pofta.

Dar, amintindu-şi de vizita pe care o ceată de cafri le-o făcuse la unul din ultimele popasuri, ţinând seamă de întrebările pe care aceştia le puseseră lui Bardik şi lui Li, de teama lor de a vedea străini, poate chiar spioni, aventurându-se în ţara lui Tonaia, se puteau întreba, pe bună dreptate, dacă Bardik, odată căzut în mâinile acestor indigeni, nu fusese dus în capitala lor.

Ziua se sfârşi într-o atmosferă tristă şi seara fu şi mai jalnică. Părea că asupra expediţiei se abătuse un vânt aducător de nenorocire. Annibal Pantalacci era încrâncenat şi mut. Cei doi complici ai săi, Friedel şi James Hilton, muriseră şi acum rămăsese singur în faţa tânărului său rival, dar mai hotărât ca oricând să scape de un pretendent care-l încurca în afacerea diamantului, ca şi în aceea a căsătoriei. Căci, pentru el, acestea nu erau de fapt decât afaceri.

Cât despre Cyprien, căruia Li îi povestise tot ceea ce auzise în legătură cu sustragerea cartuşelor, trebuia să vegheze acum zi şi noapte asupra tovarăşului său de drum. E adevărat că şi chinezul era hotărât să ia asupra lui o parte a acestei misiuni.

Cyprien şi Annibal Pantalacci îşi petrecură seara fumând lângă foc, în tăcere şi se retraseră sub prelata vagonului, fără să-şi spună măcar noapte bună. Era rândul lui Li să vegheze lângă focul aprins, pentru a îndepărta animalele sălbatice.

A doua zi, în zori, tânărul cafru nu se întorsese în tabără.

Cyprien ar mai fi aşteptat încă douăzeci şi patru de ore, pentru a da servitorului său o ultimă şansă, dar napolitanul insista să plece imediat.

— Ne putem lipsi foarte bine de Bardik, spuse el şi dacă am mai întârzia, s-ar putea să nu-l mai ajungem pe Matakit!

Cyprien cedă şi chinezul se duse să adune boii pentru plecare.

O nouă surpriză – şi dintre cele mai grave: boii dispăruseră şi ei. În ajun, seara, erau culcaţi încă în iarba înaltă din jurul taberei! Acum nu se mai zărea niciunul.

Abia atunci putu fi măsurată în întregime pierderea suferită de expediţie prin dispariţia lui Bardik! Dacă acest servitor inteligent ar fi fost la postul sau, el, care cunoştea obiceiul rasei bovine în Africa Australa, ar fi legat de copaci sau de ţăruşi aceste animale care se odihniseră o zi întreagă. De obicei, când se opreau după o lungă zi de mers, aceasta măsura de prevedere era inutilă; boii, extenuaţi de oboseală, nu se gândeau decât să pască în împrejurimile vagonului, apoi se culcau pentru noapte, iar la sculare nu se îndepărtau mai mult de o sută de metri. Dar altfel stăteau lucrurile după o zi de odihnă şi de ospăţ.

Evident, prima grijă a acestor animale, la trezire, fusese să caute o iarbă mai bună decât cea de care se săturaseră în ajun. Având chef de hoinăreală, se îndepărtaseră câte puţin, pierduseră din ochi tabăra şi, duşi de instinctul care-i cheamă la staul, porniseră probabil unul după altul, înapoi spre Transvaal.

E o întâmplare nenorocită, nu prea rară în expediţiile din Africa Meridională şi cu urmări dintre cele mai grave, căci, fără vite, carul vagon devine nefolositor şi, pentru călătorul african, el este în acelaşi timp casă, magazie şi fortăreaţă.

Mare fu deci decepţia lui Cyprien şi a lui Annibal Pantalacci când, după o cursă înverşunată de două sau trei ore pe urmele boilor, trebuiră să renunţe la orice speranţă de a-i mai ajunge din urmă.

Situaţia se agravase simţitor şi trebuiră să se sfătuiască încă o dată.

În această împrejurare nu exista decât o singură soluţie practică: să abandoneze vagonul, să ia fiecare atâtea provizii şi muniţii cât putea duce şi să continue drumul călare. Dacă aveau noroc, puteau găsi curând un şef cafru care să le dea animale de tracţiune, în schimbul unei puşti sau al unor cartuşe. Cât despre Li, el urma să ia calul lui James Hilton care, după cum se ştie, nu mai avea stăpân.

Începură deci să taie crengi spinoase şi acoperiră cu ele carul, ascunzându-l sub un fel de tufiş artificial. Apoi, fiecare îşi umplu buzunarele şi sacul cu rufe, cutii de conserve şi muniţii. Cu mare părere de rău, chinezul trebui să renunţe la ladă lui roşie, care era prea grea; dar fu imposibil să-l facă să-şi lase frânghia, pe care o înfăşură în jurul mijlocului, sub bluză, ca pe o centură.

Isprăvind aceste pregătiri, după o ultimă privire aruncată asupra văii în care se petrecuseră întâmplări atât de tragice, cei trei călăreţi îşi reluară drumul spre înălţimi. Acest drum, ca toate celelalte ale ţinutului, era o simplă cărare bătătorită de animalele sălbatice, care urmează aproape totdeauna calea cea mai scurtă pentru a ajunge la locurile de adăpost.

Trecuse de amiaza şi, sub un soare arzător, Cyprien, Annibal Pantalacci şi Li călăriră în trap întins până seara; apoi, făcând popas într-o trecătoare adâncă, la adăpostul unei stânci mari, în jurul unui foc de lemne uscate, îşi spuseră că, la urma urmei, pierderea carului vagon nu era ireparabilă.

Timp de două zile încă înaintară astfel, fără a bănui că sunt de fapt pe urmele celui căutat. În adevăr, în seara zilei a doua, puţin înainte de apusul soarelui, pe când se îndreptau la pas spre un pâlc de copaci sub care voiau să-şi petreacă noaptea, Li scoase deodată o exclamaţie guturală:

— Hugh! Făcu el, arătând cu degetul un mic punct negru care se mişca la orizont, în ultimele raze de lumină ale crepusculului. Privirea lui Cyprien şi a lui Annibal Pantalacci urmară în mod firesc direcţia indicată de degetul chinezului.

— Un călător! Strigă napolitanul.

— E chiar Matakit! Adaugă Cyprien, care se grăbise să ducă binoclul la ochi. Disting foarte bine trăsurica şi struţul! El este! Şi îi dădu binoclul lui Pantalacci, care se convinse, la rândul său, că aşa era.

— La ce distanţă de noi crezi că se afla în acest moment? Întreba Cyprien.

— La şapte-opt mile cel puţin, poate chiar zece, răspunse napolitanul.

— Atunci, trebuie să renunţăm la speranţa de a-l ajunge azi, înainte de a face un popas?

— Fără îndoială, răspunse Annibal Pantalacci. Într-o jumătate de ora se va întuneca şi nici gând să mai facem vreun pas în direcţia aceea!

— Bine! Sunt sigur că-l vom ajunge mâine, pornind dis-de-dimineaţă!

— E şi părerea mea!

Călăreţii tocmai ajunseseră la pâlcul de copaci, unde descălecară. Ca de obicei, începură prin a se ocupa de cai, pe care îi frecară şi îi curăţară cu grijă, înainte de a-i priponi de ţăruşi, pentru a-i lăsa să pască. Între timp, chinezul aprindea focul.

Când isprăviră aceste pregătiri, se înnoptase. Cina fu poate mai veselă în seara aceea decât în ultimele trei zile. Imediat după aceea, cei trei călători, înfăşurându-se în pături, lângă focul alimentat cum se cuvine pentru întreaga noapte, îşi puseră capetele pe şei şi se pregătiră să doarmă. Trebuiau să se scoale cu noaptea în cap, pentru a câştiga timp şi a-l ajunge din urmă pe Matakit.

Cyprien şi chinezul adormiră imediat – ceea ce nu era poate foarte prudent din partea lor. Nu tot aşa se întâmpla cu napolitanul. Timp de două-trei ore, se foi sub pătură, ca un om obsedat de o idee fixă. O tentaţie criminală punea din nou stăpânire pe el.

În sfârşit, nemaiputându-se reţine, se ridică în cea mai mare tăcere, se apropie de cai şi puse şaua pe al său; pe urmă, dezlegându-i pe ceilalţi şi trăgându-i de curelele cu care fuseseră legaţi, porni cu ei încet.

Iarba fină înăbuşea zgomotul paşilor celor trei animale, care se lăsau duse cu o resemnare stupidă, buimace din cauza acestei treziri subite. Annibal Pantalacci le făcu să coboare până în fundul vâlcelei, pe coasta căreia fusese stabilit locul de popas, le lega de un copac şi se întoarse la tabără. Niciunul dintre cei doi care dormeau nu mişcase.

Napolitanul îşi lua cuvertura, puşca, muniţiile şi ceva alimente; apoi, cu sânge rece, hotărât, îşi părăsi camarazii în mijlocul pustiului.

Ideea care-l obsedase de la asfinţitul soarelui era că, plecând cu caii, îi împiedica pe Cyprien şi pe Li să-l mai ajungă pe Matakit. Astfel, îşi asigură victoria.

Caracterul odios al acestei trădări, laşitatea cu care-i prădase pe nişte oameni care-i făcuseră numai servicii, nimic nu-l opri pe mizerabil. Se urcă în şa şi, trăgând după el cei doi cai care sforăiau zgomotos în locul unde îi lăsase, se îndepărta la trap, sub lumina lunii al cărei disc se ivea deasupra colinei.

Cyprien şi Li dormeau încă. Doar pe la ora trei dimineaţa chinezul deschise ochii şi contemplă stelele care păleau spre răsărit.

„E timpul să pregătesc cafeaua!” îşi zise.

Şi fără a mai întârzia, aruncând pătura, se sculă şi-şi făcu toaleta matinală, pe care n-o neglija nici aici, în deşert.

„Dar unde e Pantalacci?” se întrebă deodată.

Mijea de ziua şi obiectele începeau să se vadă mai bine în jurul taberei. „Nici caii nu mai sunt la locul lor! Îşi zise Li. Oare acest om cumsecade o fi…”

Şi bănuind ceea ce se petrecuse, alerga spre ţăruşii de care văzuse caii priponiţi seara, în ajun, făcu înconjurul taberei şi se convinse dintr-o aruncătură de ochi că tot bagajul napolitanului dispăruse odată cu el.

Situaţia era limpede.

Un om de rasă albă n-ar fi rezistat probabil nevoii, cu totul fireşti, de a-l trezi pe Cyprien pentru a-i comunica imediat această veste foarte gravă. Dar chinezul gândea că n-ai de ce să te grăbeşti când e vorba să anunţi o nenorocire. Se apucă deci, liniştit, să pregătească micul dejun.

„E destul de drăguţ, din partea acestui ticălos, că ne-a lăsat proviziile!” repeta el.

Strecurând bine cafeaua printr-o sită de pânză pe care o meşterise în acest scop, o turnă în două ceşti, tăiate din coaja unui ou de struţ, pe care le purta atârnate de butonieră; apoi se apropie de Cyprien care tot mai dormea.

— Cafeaua e gata, tăicuţule, spuse el politicos, punându-i mâna pe umăr.

Cyprien deschise un ochi, se întinse, îi surâse chinezului, se ridica în capul oaselor şi înghiţi licoarea fierbinte.

Abia atunci observă lipsa napolitanului, al cărui loc era liber.

— Dar unde-i Pantalacci? Întrebă el.

— Plecat, tăicuţule! Răspunse Li pe tonul cel mai firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de ceva hotărât de mai înainte.

— Cum… plecat?

— Da, tăicuţule, împreună cu cei trei cai!

Cyprien dădu pătura la o parte şi aruncă în jur o privire care-l făcu să înţeleagă totul. Dar era prea mândru pentru a-şi mărturisi îngrijorarea şi indignarea.

— Foarte bine, zise, dar să nu-şi închipuie acest mizerabil că va avea ultimul cuvânt!

Cyprien făcu cinci-şase paşi în lung şi în lat, adâncit în gânduri şi reflectând la ceea ce era de făcut.

— Trebuie să plecăm imediat! Îi spuse el chinezului. Vom lăsa aici şaua, frâul, tot ce ne-ar încurca sau ar fi prea greu şi vom lua doar puştile şi proviziile rămase! Vom putea merge astfel aproape tot atât de repede şi poate mai de-a dreptul!

Li se grăbi să-i dea ascultare. În câteva minute păturile erau strânse sul, sacii puşi pe umăr; apoi, tot ceea ce trebuia lăsat acolo fu ascuns sub o grămadă mare de mărăcini şi porniră imediat la drum.

Cyprien avusese dreptate să spună că, în anumite privinţe, era poate mai comod de mers pe jos. Putură scurta astfel drumul, trecând peste culmi abrupte, pe care nici un cal n-ar fi fost în stare să le escaladeze – dar cu preţul câtor osteneli!

Cam pe la ora unu după-amiaza, ajunseră pe versantul de nord al lanţului de munţi pe care îl urmau de trei zile. După informaţiile furnizate de Lopep, nu mai erau departe de capitala lui Tonaia. Din nenorocire, indicaţiile cu privire la drumul de urmat erau atât de vagi şi ideile de distanţă atât de confuze, în limba betşuană, încât era destul de greu de ştiut dacă mai aveau două sau cinci zile de mers pentru a ajunge acolo.

Coborau coasta primei văi ce se deschisese în faţa lor, după ce trecuseră de creastă muntelui, când Li râse încet.

— Girafe! Zise el, apoi. Privind în jos, Cyprien văzu în adevăr vreo douăzeci din aceste animale, păscând în fundul văii. Nimic mai graţios de privit, decât gâturile lor lungi, sau alungite ca nişte şerpi în iarbă, la trei-patru metri de trupurile presărate cu pete gălbui.

— Am putea prinde o girafă ca s-o folosim în locul lui Templar, zise Li.

— Să încaleci o girafă! Cine-a mai văzut vreodată aşa ceva?! Strigă Cyprien.

— Nu ştiu dacă s-a văzut vreodată, dar depinde numai de dumneavoastră ca să vedeţi, dacă mă lăsaţi să încerc! Răspunse chinezul. Cyprien, care nu începea niciodată prin a socoti drept imposibil ceea ce era doar nou pentru el, se declara gata să-l ajute pe Li.

— Vântul bate înspre noi, zise chinezul. E o împrejurare fericită, caci girafele au mirosul foarte fin şi ne-ar fi simţit până acum! Vă rog să le ocoliţi prin dreapta, apoi să le speriaţi cu o împuşcătură, pentrua le abate înspre mine. Restul mă priveşte!

Cyprien se grăbi să se descotorosească de tot ce-ar fi putut să-i stânjenească mişcările şi, înarmat cu puşca, se pregăti să execute manevra indicată de servitorul său.

Acesta nu-şi pierdu vremea. Coborî în fuga coasta abruptă, până ce ajunse lângă o cărare bătătorită de pe fundul văii. Era fără îndoială drumul girafelor, judecând după numeroasele urme lăsate de copitele lor. Acolo, chinezul se aşeza la pândă după un copac gros, desfăşura funia lungă care nu-l părăsea niciodată şi o taie în două bucăţi, de câte treizeci de metri fiecare. Apoi, după ce lega la unul din capete câte o piatră mare, ceea ce transformă fiecare bucată într-un excelent bolaş, prinse zdravăn la celălalt capăt de ramurile de jos ale copacului.

În fine, după ce avu grijă să-şi înfăşoare pe braţul stâng funiile, se adăposti după copac şi aştepta.

Nu trecuseră nici cinci minute când, la oarecare distanţă, răsuna o împuşcătură. Îndată, un tropot rapid, al cărui zgomot, asemănător celui al unui escadron de cavalerie, creştea din secunda în secundă, anunţă că girafele o luaseră la goană, aşa cum prevăzuse Li. Ele veneau drept înspre el, pe cărare, fără să bănuiască prezenta unui duşman.

Girafele erau în adevăr superbe, cu nările în vânt, cu micile lor capete speriate, cu limbile atârnând. Cât despre Li, lui nu-i ardea deloc să le privească. Postul său fusese ales în mod bine gândit, lângă un fel de gâtuire a drumului, pe unde aceste animale nu puteau să treacă decât câte două odată. Trebuia doar să aştepte.

Lasă să treacă trei sau patru; apoi, ochind una dintre ele, de o mărime extraordinară, arunca primul său bolaş. Funia şuiera şi se înfăşură în jurul gâtului animalului, care mai făcu câţiva paşi; deodată, funia se întinse, îi strânse laringele şi-l sili să se oprească.

Chinezul nu-şi pierdu timpul privindu-l. Imediat ce văzu ca primul bolaş îşi atinsese ţinta, îl luă pe al doilea şi îl arunca asupra altei girafe.

Avu noroc şi de data aceasta. Totul se petrecuse în mai puţin de o jumătate de minut. Turma înspăimântată se şi împrăştiase în toate direcţiile; dar cele două girafe, pe jumătate strangulate şi gâfâind, rămâneau prizoniere.

— Mai repede, tăicuţule! Strigă chinezul lui Cyprien, care alerga spre el, puţin încrezător în succesul operaţiei. Trebui, totuşi, să se încline în fata evidentei. Erau acolo două animale superbe, mari, puternice, bine hrănite, cu glezna subţire, cu crupa lucioasă. Dar cu toate că le privea şi le admira, ideea de a le folosi la călărit nu i se părea deloc realizabilă.

— Cum să te menţii pe o asemenea spinare, care coboară spre partea din spate cu o înclinare de cel puţin şaizeci de centimetri? Spuse el, râzând.

— Aşezându-te călare pe umerii animalului şi nu pe coastele lui, răspunse Li. De altfel, e aşa de greu să aşezi o pătură, făcută sul, sub partea din urmă a şeii?

— N-avem şa.

— Mă voi duce imediat să o caut pe-a dumneavoastră.

— Şi ce frâu poţi folosi pentru un asemenea bot?

— O să vedeţi. Chinezul avea răspuns la toate şi unea vorba cu fapta.

Nu sosise încă ora mesei când, folosind o parte din frânghie, terminase de făcut două căpestre foarte tari, pe care le potrivi pe capul girafelor. Bietele animale erau atât de uluite de păţania lor şi aveau, de altfel, o fire atât de blândă, încât nu opuseră nici o rezistenţă. Alte capete de frânghie trebuiau să servească drept hăţuri.

După terminarea acestor pregătiri, nimic nu fu mai uşor decât să ducă de zgardă pe cele două captive.

Cyprien şi Li se întoarseră atunci la tabăra din ajun, pentru a lua şaua şi obiectele pe care trebuiseră să le lase acolo.

Îşi petrecură seara cu aceste aranjamente. Chinezul era într-adevăr de o nemaipomenită dibăcie. Nu numai că transforma curând şaua lui Cyprien în aşa fel, încât să poată fi pusă orizontal pe spinarea uneia dintre girafe, dar îşi făcu şi pentru el o şa din crengi; apoi, dintr-un surplus de prevedere, petrecu jumătate din noapte pentru a înfrânge încercările de împotrivire ale celor două girafe, încălecându-le pe rând şi demonstrându-le, prin argumente hotărâtoare, că trebuiau să i se supună.

Evident, Matakit îl zărise pe napolitan, care începea să câştige teren; dar nu putea să-l vadă pe fostul său stăpân şi pe prietenul său de la Kopje, aflaţi încă prea departe, la marginea câmpiei.

La vederea lui Pantalacci, care nu era deloc omul în stare să-l crute şi care, fără nici o explicaţie, l-ar fi omorât ca pe un câine, tânărul cafru îşi zorea cât putea struţul înhămat la trăsurica. Rapidul animal fugea mâncând pământul, cum se zice. Îl mâna în asemenea măsură, încât se izbi deodată de un bolovan. Urma o zdruncinătură atât de puternică, încât osia trăsuricii, uzată de această lungă şi obositoare călătorie, se rupse. Imediat, una dintre roti ieşi de pe ax, iar Matakit şi vehiculul său rămaseră în mijlocul drumului.

Nenorocitul cafru se lovi cumplit în cădere. Dar groaza de care era cuprins rezista chiar şi la un astfel de şoc, sau, mai degrabă, deveni de două ori mai mare. Convins că s-ar fi isprăvit cu el dacă ar fi fost ajuns din urmă de crudul napolitan, el se ridică repede, deshamă dintr-o mişcare struţul şi, aruncându-se pe spatele lui, îl făcu să pornească din nou în galop.

Începu atunci o cursă cu obstacole vertiginoasă, cum nu s-a mai văzut de la spectacolele circului roman, unde cursele de struţi şi de girafe făceau adesea parte din program. În timp ce Annibal Pantalacci îl urmărea pe Matakit, Cyprien şi Li se lansară pe urmele amândurora. Nu era în interesul lor să pună mâna pe amândoi – pe tânărul cafru, pentru a sfârşi odată cu problema diamantului furat şi pe mizerabilul napolitan, pentru a-l pedepsi aşa cum merită?

Mânate în goană mare de călăreţii care văzuseră accidentul, girafele alergau aproape la fel de iute ca nişte cai pur-sânge, cu gâturile lor lungi întinse înainte, cu urechile lăsate pe spate, cu botul deschis, îndemnate cu pintenii, cu cravaşele, stoarse de toată viteza de care erau capabile.

Cât despre struţul lui Matakit, rapiditatea lui era de-a dreptul miraculoasă. Nu exista cal, câştigător al Derby-ului sau al Grand Prix-ului de la Paris, care să se fi putut întrece cu el. Aripile lui scurte, inutile pentru zbor, îi slujeau pentru a-şi accelera cursa. Alergă cu un asemenea avânt încât, în câteva minute tânărul cafru recâştigase terenul pierdut faţă de cel care-l urmărea.

Matakit îşi alesese bine animalul de călărie! Dacă ar fi putut să gonească aşa un sfert de oră, s-ar fi aflat în afară de pericol, salvat din ghearele napolitanului.

Annibal Pantalacci îşi dădea seama că cea mai mică întârziere l-ar fi făcut să-şi piardă întregul avantaj. Distanţa dintre el şi fugar creştea. Dincolo de lanul de porumb în care se desfăşura această vânătoare, un hăţiş des de arbuşti de fistic şi de smochini de India, unduindu-se în bătaia vântului, îşi întindea marginea întunecată cât vedeai cu ochii. Dacă Matakit ajungea acolo, ar fi fot imposibil să mai fie regăsit, deoarece s-ar fi pierdut în hăţiş.

Galopând, Cyprien şi chinezul urmăreau totul cu un interes uşor de înţeles. Ajunseseră în sfârşit la poalele colinei, goneau peste semănaturi, dar se aflau încă la trei mile atât de vânător, cât şi de cel vânat.

Putură să vadă, totuşi, că napolitanul, printr-un efort extraordinar, se apropiase puţin de fugar. Fie ca struţul era epuizat, fie că se rănise lovindu-se de o rădăcină sau de o piatră, viteza lui se micşorase mult. Annibal Pantalacci se afla curând la numai trei sute de picioare de cafru.

Dar Matakit atinsese liziera desişului în care dispăru brusc şi, în acelaşi moment, Annibal Pantalacci, azvârlit din şa, se rostogoli pe sol, în timp ce calul său fugea peste câmpie.

— Matakit ne scapă! Strigă Li.

— Da! Dar am pus mâna pe ticălosul de Pantalacci! Răspunse Cyprien.

Şi amândoi îşi îmboldiră şi mai mult girafele.

O jumătate de oră mai târziu, după ce străbătuseră aproape întreg lanul de porumb, nu mai erau decât la cinci sute de paşi de locul unde căzuse napolitanul. Problema era dacă Annibal Pantalacci putuse să se ridice şi să intre în hăţişul de arbuşti de fistic, sau zăcea la pământ, grav rănit în cădere – poate chiar mort!

Mizerabilul era tot acolo. La o sută de paşi de el, Cyprien şi Li se opriră. Iată ce se întâmplase.

În focul urmăririi, napolitanul nu observase o plasă imensă, întinsă de cafri pentru a prinde păsările care le distrug recolta. Annibal Pantalacci se încurcase în această plasă.

Şi nu era o plasă de mici dimensiuni! Măsura cel puţin cincizeci de metri lungime şi acoperea mai multe mii de păsări de toate speciile şi mărimile, cu penetul de toate culorile – între altele, o jumătate de duzină de vulturi bărboşi, având o deschidere a aripilor de un metru şi jumătate, care nu dispreţuiesc regiunile Africii de Sud.

Căderea napolitanului în mijlocul acestei lumi de zburătoare produse, desigur, o mare agitaţie.

Cam năucit de izbitură, Annibal Pantalacci încercă aproape imediat să se ridice, dar picioarele şi mâinile i se prinseseră atât de bine în ochiurile plasei, încât nu putu să se degajeze de la prima încercare.

Totuşi, nu avea timp de pierdut. Aşa că se zbătea, trăgând cu toată puterea de plasă, ridicând-o, smulgând-o din ţăruşii care o fixau de pământ, în timp ce păsările, mari şi mici, făceau acelaşi lucru pentru a scăpa.

Dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât se încurca mai rău în ochiurile solide ale imensei plase. Napolitanului îi fusese rezervată o umilire supremă. Una dintre girafe îl ajunsese şi cel care o călarea nu era altul decât chinezul. Li descalecă şi, cu maliţiozitatea lui rece, spunându-şi că mijlocul cel mai nimerit de a imobiliza prizonierul era de a-l înfăşura definitiv în plasă, se grăbea să desprindă marginea mai apropiată de el, cu intenţia de a o arunca peste cealaltă.

În clipa aceea se produse o lovitură de teatru dintre cele mai ciudate.

Vântul începu să sufle brusc, cu o furie extraordinară, îndoind toţi copacii din vecinătate, ca şi cum un vârtej înfricoşător ar fi trecut la suprafaţa pământului.

În eforturile lui disperate, Annibal Pantalacci smulsese un mare număr dintre ţăruşii care ţineau plasa. Văzându-se gata să fie prins, el se zbătu mai îndârjit ca oricând.

Deodată, într-un puternic asalt al vijeliei, plasa fu smulsă de tot. Ultimele legături care fixau de pământ această imensă reţea de sfoară fură rupte; colonia de păsări, până atunci prizonieră, îşi lua zborul, cu un vacarm asurzitor. Păsările mici reuşiră să scape; dar zburătoarele mari, cu ghearele prinse în ochiuri, bătură toate în acelaşi timp din aripile lor vaste, redevenite libere. Aceste vâsle aeriene reunite, aceşti muşchi pectorali, lucrând simultan, alcătuiau, ajutaţi de furia furtunii, o putere atât de colosală, încât o sută de kilograme nu însemnau pentru ea mai mult decât o pană.

Şi astfel, plasa, strânsă, înfăşurată, cu ochiurile încâlcite, oferind vântului o suprafaţă de atac, fu ridicată deodată la douăzeci şi cinci-treizeci de metri de pământ, împreună cu Annibal Pantalacci, prins de mâini şi de picioare.

Cyprien, care tocmai sosea, nu putu decât să asiste la aceasta înălţare a inamicului său către regiunea norilor.

În clipa aceea, neamul împenat al vulturilor bărboşi, epuizat de acest prim efort, tindea în mod vizibil să recadă, descriind o lungă parabolă. În trei secunde el ajunse la marginea păduricii de fistic şi de smochini de India, care se întindea la apus decanul de porumb. Apoi, după ce îi atinsese vârfurile, la trei sau patru metri de sol, se ridică pentru ultima oară în văzduh.

Cyprien şi Li îl priveau îngroziţi pe nenorocitul atârnat de plasa care, de data aceasta, fu dusă la mai mult de o sută cincizeci de picioare înălţime, datorită extraordinarului efort al zburătoarelor gigantice, ajutate de furtună.

Deodată, câteva ochiuri se rupseră la zbaterile napolitanului. Fu văzut, o clipă, agăţat de mâini, încercând să se ţină de frânghii. Dar degetele i se desfăcură şi el căzu ca o masă, zdrobindu-se de pământ.

Eliberată de aceasta greutate, plasa făcu un ultim salt în spaţiu şi se desprinse câteva mile mai departe, în timp ce vulturii bărboşi se întorceau în zonele înalte ale văzduhului, când Cyprien alerga să-i dea ajutor, duşmanul său murise… în aceste împrejurări groaznice!

Şi iată-l rămas singurul dintre cei patru rivali care porniseră către aceeaşi ţintă, peste câmpiile Transvaalului.