XVIII.

STRUŢUL CARE VORBEŞTE.

După această înfricoşătoare catastrofă, Cyprien şi Li nu mai avură decât un singur gând: să părăsească locul unde se întâmplase nenorocirea.

Hotărâră să meargă de-a lungul desişului, spre nord; după mai mult de o oră, ajunseră la albia unui torent aproape secat care, deschizând o breşă în masivul de arbuşti de fistic şi de smochini de India, le îngăduia să-l ocolească.

Acolo îi aştepta o nouă surpriză. Torentul se vărsa într-un lac destul de întins; pe malurile acestuia creştea o vegetaţie abundentă, care îl ascunsese până atunci privirilor.

Cyprien ar fi vrut să se întoarcă mergând pe marginea lacului; dar malul era atât de abrupt pe alocuri, încât trebui curând să renunţe la acest proiect. Pe de altă parte, dacă s-ar fi întors pe drumul pe care venise, ar fi trebuit să renunţe la orice speranţă de a-l mai regăsi pe Matakit.

Totuşi, pe malul opus al lacului se vedeau câteva coline, legate, printr-o serie de ondulaţii ale terenului, cu munţi destul de înalţi. Cyprien se gândi că, din vârful lor, ar fi avut mai multe şanse să aibă o vedere de ansamblu şi, deci, să-şi facă un plan de acţiune.

Porni din nou împreună cu Li, vrând să ocolească lacul. Lipsa oricărui drum făcea ca această operaţie să fie foarte anevoioasă, mai ales că uneori erau nevoiţi să tragă cele două girafe de hăţuri. Astfel că le trebui mai mult de trei ore pentru a străbate o distanţă de şapte-opt kilometri în linie dreaptă.

În sfârşit, când ajunseră, ocolind lacul, cam în dreptul punctului de plecare de pe malul opus, se înnopta.

Rupţi de oboseală, hotărâră să poposească chiar acolo. Dar, cu puţinele resurse de care dispuneau, nu se puteau instala prea confortabil. Cu toate acestea, Li îşi văzu de treburi cu zelul lui obişnuit; apoi, când totul fu gata, se apropie de stăpânul său.

— Tăicuţule, îi zise cu vocea lui mângâietoare şi reconfortantă, văd că sunteţi foarte obosit! Aproape că nu mai avem provizii! Lăsaţi-mă să merg în căutarea unui sat, unde oamenii n-au să refuze să ne vină în ajutor.

— Să mă părăseşti, Li? Striga mai întâi Cyprien.

— Trebuie, tăicuţule! Răspunse chinezul. Voi lua una dintre girafe şi voi merge spre nord! Capitala acestui Tonaia, de care ne-a vorbit Lopep, nu poate fi prea departe de aici şi-mi voi da silinţa să vi se facă o bună primire acolo. După aceea, vom porni către Griqualand, unde nu veţi mai avea de ce să vă temeţi de mizerabili – care-au murit, tustrei, în această expediţie!

Tânărul inginer reflecta la propunerea pe care i-o făcea devotatul chinez. Pe de o parte, înţelegea că, dacă Matakit putea fi regăsit, asta avea să se-ntâmple mai ales în această regiune unde fusese zărit în ajun şi că, deci, trebuia să n-o părăsească. Pe de altă parte, era necesar să-şi împrospăteze resursele, acum insuficiente. Cyprien se hotărî deci, deşi cu mare părere de rău, să se despartă de Li şi se înţeleseră să-l aştepte în acel loc, timp de patruzeci şi opt de ore. În patruzeci şi opt de ore, călare pe girafa sa iute de picior, chinezul putea să ajungă destul de departe şi să revină la tabără.

Odată înţeleşi, Li nu voi să mai piardă nici o clipă. Nu-i pasa de oboseală! Va şti să se lipsească de somn! Îşi lua rămas bun de la Cyprien, sărutându-i mina, sări în spinarea girafei şi dispăru în noapte.

Pentru prima dată de la plecarea din Vandergaart-Kopje, Cyprien se afla singur, în plin deşert. Era foarte trist şi, după ce se înfăşură în pătură, nu se putu opri să nu cadă pradă celor mai sumbre previziuni. Izolat cum era, cu alimentele şi muniţiile pe terminate, ce avea să se întâmple cu el, în acest ţinut necunoscut, la mai multe sute de leghe de orice regiune civilizată? Şansa de a-l găsi pe Matakit era foarte slabă! Se putea afla doar la jumătate de kilometru distanţă, fără ca el să aibă nici cea mai mică bănuială. Hotărât lucru, această expediţie era dezastruoasă şi fusese marcată numai de evenimente tragice! Aproape fiecare sută de mile costase viaţa unuia dintre membrii săi! Rămânea unul singur acum… el! Îi era oare destinat să termine la fel de rău ca şi ceilalţi?

Acestea erau tristele reflecţii ale lui Cyprien, care reuşi, totuşi, să adoarmă.

Când se trezi, răcoarea dimineţii şi odihna de care se bucurase dădură un curs mai optimist gândurilor sale. Aşteptând întoarcerea chinezului, se hotărî să urce pe colina înaltă, la picioarele căreia se oprise. Putea astfel să exploreze cu privirea o întindere mai vastă şi să descopere, poate, cu ajutorul binoclului, vreo urmă a lui Matakit. Dar, pentru asta, trebuia să se despartă de girafa sa, întrucât nici un naturalist n-a clasat vreodată aceste patrupede în familia căţărătoarelor.

Cyprien începu prin a-i lua de pe cap căpăstrul fabricat în mod atât de ingenios de Li; apoi o lega de picior de un copac înconjurat de iarba deasă, lăsându-i o lungime de frânghie suficientă pentru ca să poată paşte după plac. Şi, ce-i drept, adăugind la lungimea gâtului ei pe cea a frânghiei, raza de acţiune a graţiosului animal era foarte întinsă.

Terminând aceste preparative, Cyprien îşi puse arma pe un umăr, pătură pe celălalt şi, după ce-şi luă rămas bun de la girafa, bătând-o uşor cu palma, începu ascensiunea muntelui.

Aceasta ascensiune fu lungă şi obositoare. Îşi petrecu întreaga zi urcând pante abrupte, ocolind stânci sau vârfuri de netrecut, reîncepând pe la răsărit sau miazăzi o tentativă nereuşită pe la miazănoapte sau apus.

La căderea nopţii, Cyprien nu ajunsese decât la jumătatea drumului şi trebui să amâne pentru a doua zi restul ascensiunii sale.

Pornind din nou în zori, după ce se asigurase, privind cu atenţie, că Li nu se întorsese la tabăra, ajunse în sfârşit, în jurul orei unsprezece dimineaţă, în vârf.

Acolo îl aştepta o crudă decepţie. Cerul se acoperise de nori. Neguri dese pluteau peste regiunile joase ale muntelui. În zadar încerca Cyprien să le străbată cu privirea, pentru a cerceta văile vecine. Întregul ţinut dispăruse sub o îngrămădire de aburi fără formă, care nu lăsau să se desluşească nimic dedesubt.

Cyprien se încăpăţână, aşteptă, tot sperând ca o înseninare îi va reda vastele orizonturi pe care voia să le cuprindă cu privirea; zadarnic însă. Cu cât trecea timpul, cu atât norii păreau să se îndesească şi, la căderea nopţii, începu şi ploaia.

Tânărul inginer fu surprins de acest fenomen prozaic chiar pe culme, pe un platou golaş unde nu se afla nici un copac, nici o stâncă în stare să-i servească de adăpost. Nimic decât terenul pleşuv şi uscat şi, de jur împrejur, noaptea din ce în ce mai întunecată, însoţită de o ploaie măruntă, care, puţin câte puţin, pătrundea prin pătură şi prin haine.

Situaţia devenea critică şi, totuşi, trebuia să o accepte, în asemenea condiţii, coborârea ar fi fost o nebunie.

Cyprien se resemnă deci să se lase udat până la piele, socotind să se usuce a doua zi, la căldura soarelui.

După primul moment de emoţie, Cyprien îşi zise, ca să se consoleze, că această ploaie – duş răcoritor după uscăciunea zilelor precedente – n-avea, în fond, nimic neplăcut; dar una din urmările ei cele mai penibile fu aceea că-l obligă să mănânce cina, dacă nu cu totul crudă, cel puţin cu totul rece. Pe o astfel de vreme, nici nu se putea gândi să aprindă focul, sau măcar să scapere un chibrit. Se mulţumi deci să deschidă o cutie de conserve de carne de vită şi să o înghită sub această forma elementară.

După un ceas-două, amorţit de răceala ploii, tânărul inginer reuşi să adoarmă, cu capul pe un bolovan acoperit cu învelitoarea sa şiroind de apă. Când se trezi dimineaţa, avea febră mare.

Înţelegând că era pierdut dacă mai stă mult timp sub un asemenea duş – căci începuse să toarne cu găleata – Cyprien făcu un efort, se ridică în picioare şi, folosindu-şi puşca drept baston, începu să coboare muntele.

Cum ajunse jos? N-ar fi ştiut nici el să spună. Când rostogolindu-se pe povârnişurile muiate de ploaie, când lăsându-se să alunece peste stâncile umede, lovindu-se, orbit, sleit de febră, reuşi totuşi să-şi continue drumul şi ajunse, spre amiază, la tabăra unde-şi lăsase girafa.

Animalul plecase, plictisit fără îndoială de singurătate şi poate împins de foame, căci iarba dispăruse în interiorul cercului a cărui rază o forma frânghia cu care fusese legat de picior. Aşa că terminase prin a roade legătura care-l reţinea şi devenise liber.

În condiţii normale, Cyprien ar fi simţit mai puternic această lovitură a soartei; dar oboseala extremă şi descurajarea îl lăsaseră fără puteri. Nu putu decât să se arunce asupra raniţei sale impermeabile, pe care din fericire o regăsi, să îmbrace haine uscate, apoi să cadă, zdrobit de oboseală, sub un baobab la umbra căruia se afla tabăra.

Atunci începu pentru el o perioadă bizară de somnolenţa, de febră, de delir, în care toate noţiunile se confundau, în care timpul, spaţiul, distantele nu mai aveau nici o realitate. Era noapte sau zi, soare sau ploaie? Se afla acolo de douăsprezece ore, sau de şaizeci? Mai trăia încă, sau murise? Nu mai ştia nimic. Visele plăcute şi coşmarurile înspăimântătoare se succedau fără încetare pe scena imaginaţiei sale. Parisul, Şcoala de Mine, căminul părintesc, ferma de la Vandergaart-Kopje, miss Watkins, Annibal Pantalacci, Hilton, Friedel şi legiuni de elefanţi, apoi Matakit şi păsări în zbor, răspândite pe un cer fără margini – toate amintirile, toate senzaţiile, toate antipatiile, toate afecţiunile se ciocneau în creierul său ca într-o bătălie incoerentă. Acestor creaţii ale febrei li se adăugau uneori impresii din afară. Oribil fu mai ales faptul că, în mijlocul unei dezlănţuiri de lătrături de şacali, de miorlăituri de pisici-tigri, de rânjete de hiene, bolnavul inconştient îşi urmări anevoie romanul delirului său şi crezu că aude un foc de armă, urmat de o linişte adâncă. Apoi concertul infernal începu şi mai şi, prelungindu-se până la ziuă.

Fără îndoială, în timpul acestui miraj, Cyprien ar fi trecut, fără să-şi dea seama, de la febra la repausul veşnic, dacă evenimentul cel mai bizar, cel mai extravagant, în aparenţă, n-ar fi venit să abată cursul natural al lucrurilor.

Dimineaţa nu mai ploua şi soarele era destul ce sus pe cer. Cyprien deschise ochii. Privea, fără curiozitate, un struţ mare care, după ce se apropiase de el, se oprise la doi-trei paşi.

„Să fie struţul lui Matakit?” se întreba Cyprien, stăpânit în continuare de ideea lui fixă.

Îi răspunse pasărea în persoana – şi încă într-o franţuzească curată.

— Nu mă înşel! Cyprien Méré! Bietul meu prieten, ce naiba faci pe-aici? Un struţ care vorbea franţuzeşte, un struţ care-i ştia numele – iată un lucru care avea de ce să uimească o inteligentă obişnuită şi calmă. Ei bine, Cyprien nu fu izbit defel de acest fenomen neverosimil şi îl găsi foarte firesc. Văzuse destule în vis, în timpul nopţii precedente, iar acesta i se păru doar urmarea dezechilibrului său mintal.

— Nu eşti politicos, domnule struţ! Răspunse el. Cu ce drept mă tutuieşti? Vorbea cu tonul tăios, sacadat, specific celor care au febră mare – ceea ce nu lăsa nici o îndoială asupra stării lor – fapt de care struţul păru foarte mişcat.

— Cyprien! Prietene! Eşti bolnav şi singur în acest deşert! Strigă el, căzând în genunchi lângă culcuş.

Acesta era un fenomen fiziologic nu mai puţin anormal decât darul vorbirii, genuflexiunea fiind o mişcare pe care natura o interzice de obicei struţilor. Dar Cyprien, datorită febrei sale, continua să nu se mire. I se păru chiar foarte natural ca struţul să ia, de sub aripa stângă, o ploscă de piele plină cu apă proaspătă, amestecată cu coniac şi să i-o ducă la buze.

Singurul lucru care începu să-l surprindă fu când ciudatul animal se ridica în picioare ca să arunce la pământ un fel de carapace, acoperită cu pene de marabu, care părea să fie penajul său natural, apoi, un gât lung terminat cu un cap de pasăre. Şi atunci, despuiat de aceste ornamente de împrumut, struţul i se arata sub trăsăturile unui bărbat înalt, solid, viguros, care nu era altul decât Pharamond Barthes, marele vânător.

— Ei, da! Eu sunt! Strigă Pharamond. Nu mi-ai recunoscut vocea, de la primele cuvinte pe care ţi le-am spus? Te miri de deghizarea mea? E un şiretlic de război, pe care l-am împrumutat de la cafri, pentru a mă putea apropia de struţii veritabili şi a-i lovi mai uşor cu suliţa! Dar să vorbim despre tine, bietul meu prieten! Cum ai ajuns aici, bolnav şi părăsit? Numai datorită unei fericite întâmplări te-am observat, pe când hoinăream prin părţile astea, căci nici măcar nu ştiam că te afli în acest ţinut!

Cyprien, nefiind în stare să vorbească prea mult, nu putu să-i spună prietenului său decât foarte puţine lucruri despre sine. De altfel, Pharamond Barthes, înţelegând la rândul său că lucrul cel mai grabnic era de a-i da bolnavului îngrijirile care-i lipsiseră până atunci, începu să-l trateze cât putea de bine.

Experienţa lui de viaţă în deşert era destul de îndelungată şi el învăţase de la cafri o metodă foarte eficientă de tratament al malariei de care se îmbolnăvise bietul său prieten.

Pharamond Barthes începu prin a săpa în pământ un fel de groapă, pe care o umplu cu lemne, după ce lăsase o deschizătură prin care să poată intra aerul. Lemnele fură aprinse şi arseră, transformând groapa într-un adevărat cuptor. Pharamond Barthes îl culcă acolo pe Cyprien, după ce-l înfăşurase cu grijă, lăsându-i numai capul afară. Nu trecuseră nici zece minute şi se manifestă o transpiraţie abundentă, pe care medicul improvizat avu grijă s-o activeze cu ajutorul a cinci-şase ceşti de ceai, făcut din ierburi cunoscute de el. Cyprien adormi curând în această etuvă, cuprins de un somn binefăcător.

La apusul soarelui, când deschise ochii, bolnavul se simţea atât de uşurat, încât ceru ceva de mâncare. Îndemânaticul său prieten avea răspuns la toate: îi servi imediat o ciorbă minunată, pe care o preparase cu cele mai delicate produse ale vânătoarei sale şi câteva rădăcini de diferite soiuri. O aripă de dropie friptă, o ceaşcă de apă cu puţin coniac completa această masă, care-i dădu un pic de putere lui Cyprien şi-i elibera definitiv creierul de aburii care-l întunecau.

Cam la un ceas după această masă de convalescenţă, Pharamond Barthes, după ce se înfruptase şi el cum se cuvine, se aşeză lângă tânărul inginer şi-i povesti cum ajunsese acolo, singur, sub acea stranie înfăţişare.

— Tu ştii, îi spuse, de ce sunt capabil pentru a experimenta un nou mod de a vâna! Or, în şase luni, am doborât atâţia elefanţi, zebre, girafe, lei şi alte prăzi cu păr şi pene de tot soiul – fără a uita un vultur-canibal care este mândria colecţiei mele – încât acum câteva zile mi-a venit ideea să-mi mai schimb tabieturile cinegetice! Până acum nu călătoream decât escortat de basutoşii mei – treizeci de flăcăi îndrăzneţi, pe care îi plătesc cu câte un săculeţ de boabe de sticlă pe luna şi care s-ar arunca în foc pentru seniorul şi stăpânul lor. Dar, nu de mult, am fost oaspetele lui Tonaia, marele şef al acestui ţinut şi, pentru a obţine dreptul de a vâna pe terenurile lui – drept la care ţine tot atât de mult cât un lord scoţian – am consimţit să-i împrumut basutoşii mei, cu patru puşti, pentru o expediţie pe care o punea la cale împotriva unuia dintre vecinii săi. Acest armament l-a făcut invincibil şi el a repurtat cea mai remarcabilă victorie asupra inamicului. De aici, o adâncă prietenie, pecetluită prin schimbul de sânge, adică sugerea reciprocă a unei înţepături făcute pe antebraţ! Aşa că, de acum înainte, suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Fiind sigur că nu voi mai fi stânjenit în viitor pe întregul cuprins al posesiunilor sale, am pornit alaltăieri la vânătoare de tigri şi de struţi, în ce priveşte tigrii, am avut plăcerea să dobor unul noaptea trecută şi chiar aş fi surprins că tu să nu fi auzit vacarmul dinaintea acestei isprăvi. Închipuie-ţi că îmi instalasem cortul lângă hoitul unui bivol omorât ieri, în speranţa destul de întemeiată de a vedea sosind la miezul nopţii tigrul visurilor mele. Într-adevăr, voinicul a venit la întâlnire, atras de mirosul cărnii proaspete; dar, din nenorocire, două sau trei sute de şacali, hiene şi pisici-tigri au avut aceeaşi idee! De aici, un concert din cele mai discordanţe, care s-a auzit probabil până la tine!

— Cred şi eu că l-am auzit! Răspunse Cyprien. Am crezut chiar că se dădea în onoarea mea!

— Nici vorbă, dragă prietene! Strigă Pharamond Barthes. Era în onoarea unui hoit de bivol, în fundul acestei văi, pe care o vezi deschizându-se în dreapta, în zori, nu mai rămăseseră decât oasele din uriaşul rumegător! Am să ţi le arăt! E o frumoasă lucrare de anatomie! O să vezi de asemenea şi tigrul, cel mai frumos animal pe care l-am doborât de când vânez în Africa! L-am jupuit şi blana lui e pusă la uscat într-un copac!

— Dar ce-i cu strania deghizare de azi-dimineaţă? Întreba Cyprien.

— Era un costum de struţ. După cum ţi-am spus, cafrii folosesc frecvent acest şiretlic, pentru a se apropia de animalele astea neîncrezătoare şi foarte greu de vânat altfel! Ai să-mi răspunzi că am excelenta mea carabina cu ţeava lungă! E adevărat, dar ce vrei? Mi-a venit cheful să vânez după moda cafră, ceea ce mi-a oferit prilejul de a te întâlni tocmai la timp, nu-i aşa?

— Tocmai la timp, în adevăr, Pharamond! Sunt sigur că, fără tine, n-aş mai fi pe lumea asta! Răspunse Cyprien, strângându-i mâna cu căldură.

Ieşise din etuva şi stătea culcat pe un pat de frunze pe care prietenul său i-l pregătise sub baobab.

Inimosul tânăr nu se opri aici. Se duse să caute în valea vecină cortul pe care îl lua totdeauna în expediţii şi, un sfert de oră mai târziu, îl aşezase deasupra scumpului său bolnav.

— Şi acum, să vedem ce ţi s-a întâmplat, prietene Cyprien, zise el, dacă nu cumva asta te-ar obosi prea mult!

Cyprien se simţea destul de întremat pentru a satisface curiozitatea cu totul firească a lui Pharamond Barthes. El îi povesti pe scurt evenimentele petrecute în Griqualand, cum părăsise acest ţinut în urmărirea lui Matakit şi a diamantului său, care fuseseră principalele peripeţii ale expediţiei sale, tripla moarte – a lui Annibal Pantalacci, Friedel şi James Hilton, dispariţia lui Bardik şi, în fine, cum îl aştepta pe servitorul său, Li, care trebuia să se întoarcă la tabără.

Pharamond Barthes asculta cu cea mai mare atenţie, întrebat dacă întâlnise un tânăr cafru ale cărui semnalmente erau cele ale lui Bardik, el răspunse negativ.

— Dar, adaugă el, am găsit un cal părăsit, care ar putea foarte bine să fie al tău! Şi, dintr-o suflare, îi povesti lui Cyprien în ce împrejurare căzuse calul în mâinile sale:

— Exact acum două zile, vânam cu trei dintre basutoşii mei în munţii din sud, când am văzut deodată ieşind dintr-un canion un minunat cal cenuşiu, fără şa, doar cu căpăstru şi un pripon pe care îl târa după el. Animalul părea în mod evident foarte nehotărât în legătură cu ce avea de făcut; dar eu l-am strigat, i-am arătat o bucată de zahăr şi el a venit la mine! Iată-l deci pe sus-zisul cal ajuns prizonierul meu – un animal minunat, plin de curaj şi de energie, „sărat” ca un jambon.

— E calul meu! E Templar! Strigă Cyprien.

— Ei, bine, prietene, Templar este al tău, răspunse Pharamond Barthes şi îmi va face o adevărată plăcere să ţi-l înapoiez! Şi acum, noapte bună, dormi din nou! Mâine, în zori, vom părăsi acest loc încântător.

Apoi, îmbinând povaţa cu exemplul personal, Pharamond Barthes se înfăşură în pătura şi adormi lângă Cyprien.

A doua zi, chinezul se întoarse la tabăra, cu câteva provizii. Aşa că, mai înainte de a se trezi Cyprien, Pharamond Barthes, după ce-l puse la curent cu cele întâmplate, îi dădu sarcina sa vegheze asupra stăpânului său, în timp ce el se ducea după calul a cărui pierdere îl mâhnise atât pe tânărul inginer.

XIX.

PEŞTERA MINUNATĂ.

A doua zi dimineaţa, când se trezi, Cyprien îl văzu în faţa sa pe Templar. Întrevederea fu plină de afecţiune.

S-ar fi zis că, în adevăr, calului îi făcea tot atâta plăcere ca şi călăreţului să-şi regăsească credinciosul tovarăş de drum.

După micul dejun, Cyprien se simţi destul de întremat ca să se urce în şa şi să plece imediat. Drept urmare, Pharamond Barthes puse toate bagajele pe crupa lui Templar, lua animalul de frâu şi porniră spre capitala lui Tonaia.

Pe drum, Cyprien îi povesti prietenului său, mai în amănunt, principalele incidente ale expediţiei, de la plecarea din Griqualand. Când ajunse la ultima dispariţie a lui Matakit, dându-i semnalmentele, Pharamond Barthes începu să râdă:

— Asta-i bună! Iată un lucru nou şi cred că îţi voi putea da veşti despre hoţul tău, dacă nu şi despre diamant!

— Ce vrei să spui? Întrebă Cyprien, foarte surprins.

— Doar că basutoşii mei au făcut prizonier, cu numai douăzeci şi patru de ore înainte, un tânăr cafru care rătăcea prin acest ţinut şi l-au predat, legat de mâini şi de picioare, prietenului meu, Tonaia. Cred că acesta i-ar fi făcut felul, căci i-e tare teamă de spioni şi cafrul, aparţinând în mod evident unei seminţii duşmane, nu putea fi decât o iscoadă! Dar până acum i-a cruţat viaţa! Din fericire, bietul băiat ştia câteva scamatorii şi se putea pretinde vrăjitor…

— Acum nu mai am nici o îndoială că e Matakit! Strigă Cyprien.

— Ei bine, se poate lăuda că a scăpat ieftin! Răspunse vânătorul. Tonaia a inventat pentru duşmanii lui tot felul de suplicii, care nu lăsa nimic de dorit! Dar, ţi-o repet, poţi fi fără grijă în privinţa fostului tău servitor! E apărat de calitatea lui de vrăjitor şi îl vom regăsi sănătos, chiar în seara aceasta!

E inutil să insistăm spunând că această veste îl mulţumea în mod deosebit pe Cyprien. Îşi atinsese scopul şi nu se îndoia că Matakit, dacă mai era în posesia diamantului lui John Watkins, va consimţi să i-l înapoieze.

Cei doi prieteni continuară să stea la taclale toată ziua, traversând câmpia pe care Cyprien o parcursese pe spatele girafei, cu câteva zile mai înainte.

Chiar în acea seară, capitala lui Tonaia se arata, rânduită pe jumătate de amfiteatru, pe o clină care forma orizontul în partea de nord. Era un adevărat oraş, cu zece-cincisprezece mii de locuitori, cu străzi drepte, cu colibe spaţioase şi aproape elegante, având un aspect de prosperitate şi belşug. Palatul regelui, împrejmuit cu garduri înalte şi păzit de războinici negri, înarmaţi cu lănci, ocupa el singur un sfert din suprafaţa totală a aşezării.

Pharamond Barthes trebui doar să se arate, pentru ca toate barierele să se deschidă înaintea lui. Fu condus imediat, împreună cu Cyprien, printr-o serie de curţi vaste, până la sala de ceremonii, unde stătea „invincibilul cuceritor” în mijlocul unei numeroase asistenţe, din care nu lipseau nici ofiţerii, nici gărzile.

Tonaia avea cam patruzeci de ani. Era înalt şi puternic. Purta un fel de diademă din colţi de mistreţi, iar costumul său era alcătuit dintr-o tunică roşie, fără mâneci şi dintr-un sorţ de aceeaşi culoare, bogat împodobit cu perle de sticlă. Purta pe braţe şi pe picioare numeroase brăţări de aramă. Fizionomia sa era inteligentă şi fină, dar vicleană şi dură.

Îi făcu o primire măreaţă lui Pharamond Barthes, pe care nu-l văzuse de câteva zile şi, din respect, şi lui Cyprien, prietenul credinciosului său aliat.

— Prietenii prietenilor noştri sunt şi prietenii noştri, zise el, cum ar fi făcut-o un simplu cetăţean din Marais.

Aflând că noul său oaspete era suferind, Tonaia se grăbi să-i ofere una din cele mai bune camere ale palatului sau şi porunci să i se servească o cină excelentă.

După sfatul lui Pharamond Barthes, discutarea problemei Matakit fu amânată. În ziua următoare, Cyprien, vindecat pe deplin, era într-adevăr în stare să reapară în faţa regelui. Întreaga curte se aduna, deci, în marea sală a palatului. Tonaia şi cei doi oaspeţi ai săi şedeau în mijlocul cercului. Imediat, Pharamond Barthes începu negocierile, în limba ţării, pe care o vorbea destul de bine.

— Basutoşii mei ţi-au adus un tânăr cafru pe care l-au făcut prizonier, îi spuse el regelui. Or, acest tânăr cafru se întâmpla să fie servitorul prietenului meu, marele înţelept Cyprien Méré, care vine să ceară generozităţii tale să i-l restitui. Iată de ce eu, prietenul lui şi al tău, îndrăznesc să-i sprijin cererea dreaptă.

De la primele cuvinte, Tonaia crezu că trebuie să ia o înfăţişare diplomatică.

— Marele înţelept alb este binevenit! Răspunse el. Dar ce oferă pentru răscumpărarea prizonierului meu?

— O puşcă excelentă, de zece ori zece cartuşe şi un săculeţ cu perle de sticlă, răspunse Pharamond Barthes. Se auzi murmurul aprobator al auditoriului, viu impresionat de splendoarea acestei oferte. Numai Tonaia, mereu foarte diplomat, se prefăcu că nu-i uluit.

— Tonaia este un mare rege, continuă el ridicându-se de pe jilţul sau regal şi zeii îl apără! Cu o lună în urmă, ei i l-au trimis pe Pharamond Barthes, cu războinici viteji şi puşti, pentru a-l ajuta să-şi învingă duşmanii! Iată de ce, dacă Pharamond Barthes ţine la asta, acest servitor va fi restituit viu şi nevătămat stăpânului său!

— Şi unde se afla el în acest moment? Întreba vânătorul.

— În peştera sfântă, unde e păzit zi şi noapte! Răspunse Tonaia, cu acea măreţie de circumstanţă, potrivită unuia dintre cei mai puternici suverani ai cafrilor.

Pharamond Barthes se grăbi să-i rezume aceste răspunsuri lui Cyprien şi ceru regelui favoarea de a merge împreună cu prietenul său să-l scoată pe prizonier din numita peşteră.

La aceste cuvinte se auzi un murmur dezaprobator în toată adunarea… Pretenţia acestor europeni părea nemaipomenită. Niciodată, sub nici un pretext, un străin nu fusese admis în peştera misterioasă. O tradiţie sacră spunea că, în ziua când albii i-ar cunoaşte secretul, imperiul lui Tonaia s-ar face praf şi pulbere.

Dar regelui nu-i plăcea ca hotărârile sale să fie discutate de membrii curţii. Aşa că acest murmur îl făcu, dintr-un capriciu de mic tiran, să acorde ceea ce foarte probabil ar fi refuzat, fără aceasta explozie a sentimentului general.

— Tonaia a făcut schimb de sânge cu aliatul sau, Pharamond Barthes, răspunse el pe un ton hotărât şi nu mai are nimic de ascuns faţă de el! Tu şi prietenul tău ştiţi să respectaţi un jurământ? Pharamond Barthes făcu un semn afirmativ.

— Ei bine, continuă regele negru, juraţi să nu vă atingeţi de nimic din ceea ce veţi vedea în această peşteră! Juraţi să vă purtaţi în toate ocaziile, după ce veţi pleca de acolo, ca şi cum nu i-aţi fi cunoscut niciodată existenta! Juraţi că nu veţi căuta niciodată să intraţi acolo din nou, că nu veţi încerca nici măcar să recunoaşteţi intrarea! Juraţi că nu veţi spune niciodată nimănui ceea ce aţi văzut!

Pharamond Barthes şi Cyprien, cu mâna întinsă, repetară cuvânt cu cuvânt formula jurământului ce le era impus.

Imediat, după ce Tonaia dăduse câteva ordine în şoaptă, întreaga curte se ridica în picioare, iar războinicii se înşiruiră pe două rânduri. Câţiva servitori aduseră bucăţi de pânză subţire cu care cei doi străini fură legaţi la ochi; apoi regele în persoană se aşeza între ei, într-o lectică mare din pai, pe care câteva duzini de cafri o urcară pe umerii lor – şi cortegiul porni la drum.

Călătoria fu destul de lunga – cel puţin două ore de mers. După felul cum era zdruncinata lectica, Pharamond Barthes şi Cyprien îşi dădură seama curând că erau transportaţi printr-un ţinut muntos.

Apoi, răceala aerului şi ecoul sonor al paşilor escortei, răsfrânt de pereţi foarte apropiaţi unul de altul, indicară pătrunderea într-o subterană. În fine, palele de fum răşinos, al căror miros ajunse până la ei, îi făcură pe cei doi prieteni să înţeleagă că se aprinseseră torţe, ca să lumineze cortegiul.

Mai merseră astfel încă un sfert de oră, după care lectica fu lăsată la pământ. Tonaia dădu ordin ca oaspeţii săi să fie coborâţi şi să li se scoată legăturile de la ochi.

Sub şocul ameţelii pe care o da întoarcerea subită la lumină, după o întrerupere prelungită a funcţiilor vederii, Pharamond Barthes şi Cyprien se crezură la început prada unei halucinaţii extatice, atât era de splendid şi de neaşteptat spectacolul ce li se oferi ochilor.

Se aflau în mijlocul unei peşteri imense. Solul era acoperit cu un nisip fin, presărat cu paiete de aur. Bolta, înaltă cât cea a unei catedrale gotice, se pierdea în depărtări de neatins cu privirea. Pereţii acestei construcţii subpământene naturale erau acoperiţi de stalactite, de o varietate de tonuri şi de o bogăţie extraordinară, pe care lumina torţelor arunca străluciri de curcubeu, amestecate cu vâlvătăi de cuptor, cu radiaţii de aurora boreală. Culorile cele mai sclipitoare, formele cele mai bizare, mărimile cele mai neprevăzute caracterizau aceste nenumărate cristalizări. Nu erau, ca în cele mai multe peşteri, simple lacrimi de cuarţ, repetându-se cu o uniformitate plină de monotonie. Aici natura, dându-şi frâu liber fanteziei, părea să fi epuizat toate combinaţiile de nuanţe şi de efecte la care se pretează atât de minunat vitrificarea bogăţiilor sale minerale.

Stânci de ametist, pereţi de sardonix, banchize de rubin, ace de smarald, colonade de safir, înalte şi zvelte ca nişte păduri de brad, gheţari de acvamarin, sfeşnice cu mai multe braţe din peruzea, oglinzi de opal, lesezi de ghips roz şi de lapislazuli cu vine de aur – tot ceea ce regnul cristalin poate oferi mai preţios, mai rar, mai transparent, mai extraordinar servise ca materiale de construcţie acestei surprinzătoare arhitecturi. Mai mult încă, toate formele, chiar şi cele ale regnului vegetal, păreau să fi fost puse la contribuţie pentru desăvârşirea acestei opere situate în afara concepţiilor umane. Covoare de muşchi mineral, catifelate asemeni celui mai fin gazon, arborizări cristaline, încărcate cu flori şi fructe din pietre nestemate, aminteau pe alocuri acele grădini feerice pe care le reproduc cu atâta candoare miniaturile japoneze. Mai departe, un lac artificial, format dintr-un diamant lung de douăzeci de metri, încrustat în nisip, părea o arenă pregătită pentru zbenguielile patinatorilor. Palate aeriene de calcedonie, chioşcuri şi ornamente piramidale de berii sau de topaz se îngrămădeau din etaj în etaj, până în punctul unde ochiul, obosit de atâtea splendori, refuza să le mai urmărească. În sfârşit, descompunerea razelor de lumina trecând prin aceste mii de prisme, focurile de artificii scânteietoare, care izbucneau din toate părţile şi recădeau în jerbe, constituiau cea mai extraordinara simfonie de lumina şi de culoare care poate vrăji privirea omului.

Cyprien Méré nu se mai îndoia acum. Fusese transportat într-unul din acele rezervoare misterioase, a căror existenţă o bănuise de multă vreme, în adâncul cărora natura avară a putut tezauriza şi cristaliza în bloc acele geme preţioase din care nu cedează omului, în zăcămintele cele mai favorizate, decât rămăşiţe izolate şi fragmentare. Tentat să pună la îndoială realitatea a tot ceea ce vedea, o clipă îi fusese de ajuns ca, trecând pe lângă un bloc imens de cristal, să-l încerce cu inelul pe care îl purta în deget, pentru a se asigura că rezistă la zgârieri. În această criptă imensă se aflau deci diamante, rubine, safire şi în cantităţi atât de uriaşe, încât valoarea lor, la preţul pe care oamenii îl dau acestor substanţe minerale, depăşea posibilităţile oricărui calcul!

Numai cifrele astronomice ar fi putut exprima cu aproximaţie cât preţuiau aceste bogăţii, greu de apreciat, de altfel. În adevăr, erau acolo, îngropate sub pământ, neştiute şi neproductive, valori de miliarde de franci!

Îşi dădea oare seama Tonaia de extraordinară bogăţie pe care o avea astfel la dispoziţie? E puţin probabil, căci Pharamond Barthes, nu prea priceput în această materie, nu părea nici el să presupună că aceste minunate cristale erau pietre preţioase. Fără-ndoială, regele negru se credea doar stăpânul şi paznicul unei peşteri deosebit de ciudate, al cărei secret nu-l putea divulga datorită unui oracol sau altei superstiţii tradiţionale.

Cyprien făcu îndată o descoperire care părea să confirme această opinie: un număr mare de oseminte omeneşti, îngrămădite prin anumite colţuri ale peşterii. Era ea, deci, un fel de cimitir al tribului, sau, mai degrabă – presupunere mai oribilă şi totuşi verosimilă – servise şi mai servea încă pentru celebrarea unor groaznice ceremonii în care se vărsa sânge omenesc, poate în scopuri canibalice?

Pharamond Barthes înclina spre aceasta ultimă părere şi o comunică în şoaptă prietenului său.

— Totuşi, Tonaia mi-a afirmat că, de la urcarea sa pe tron, n-a mai avut loc niciodată o asemenea ceremonie! Adăugă el.

Regele şi cei doi oaspeţi ai săi tocmai ajunseseră în fundul peşterii, în faţa deschiderii unei adâncituri asemănătoare capelelor amenajate în aripile laterale ale bisericilor. Îndărătul gratiilor din lemn tare care blocau intrarea, se vedea un prizonier închis într-o cuşcă de lemn – atât de mică încât nu-i permitea să stea decât pe vine.

Era Matakit.

— Dumneavoastră! Dumneavoastră… tăicuţule! Strigă nenorocitul cafru, îndată ce-l zări şi-l recunoscu pe Cyprien. Ah, luaţi-mă de aici! Eliberaţi-mă! Mai bine să mă întorc în Griqualand, chiar de-ar trebui să fiu spânzurat, decât să rămân în această cuşca de găini, aşteptând groaznicele chinuri la care m-a sortit crudul Tonaia! Spuse acestea cu o voce atât de jalnica, încât Cyprien se simţi foarte mişcat.

— Fie, Matakit! Îi răspunse el. Pot obţine eliberarea ta, dar nu vei ieşi din această cuşcă decât după ce vei restitui diamantul…

— Diamantul, tăicuţule! Strigă Matakit. Diamantul! Nu-l am! Nu l-am avut niciodată! Vă jur… vă jur! Vorbea cu un asemenea accent de sinceritate, încât Cyprien înţelese că nu mai putea să-i pună cinstea la îndoiala. Se ştie, de altfel, că-i fusese totdeauna greu să creadă că Matakit este autorul unui astfel de furt.

— Dar atunci, dacă nu tu ai furat diamantul, de ce ai fugit? Îl întrebă.

— De ce, tăicuţule? Răspunse Matakit. Pentru că, după proba nuieluşelor, s-a zis că hoţul nu puteam fi decât eu, că mă purtasem cu viclenie, pentru a îndepărta bănuielile! Or, în Griqualand, ştiţi prea bine, un cafru mai repede este condamnat şi spânzurat, decât întrebat! Atunci m-a cuprins frica şi am fugit ca un vinovat… străbătând Transvaal-ul!

— Ceea ce spune acest sărman om mi se pare a fi adevărat, observă Pharamond Barthes.

— Nici eu nu mă mai îndoiesc, răspunse Cyprien şi poate că n-a greşit sustrăgându-se justiţiei din Griqualand! Apoi, adresându-se lui Matakit, îi zise:

— Ei bine, nu mă îndoiesc că nu tu eşti vinovat de furtul de care eşti învinuit! Dar, la Vandergaart-Kopje, nu ne vor crede, poate, când îţi vom susţine nevinovăţia! Vrei totuşi să te întorci?

— Da! Cu orice preţ… pentru a nu mai rămâne aici! Strigă Matakit, care părea cuprins de o spaimă cumplită.

— O să negociem afacerea asta, răspunse Cyprien şi iată că prietenul meu Pharamond Barthes se şi ocupă de ea! În adevăr, vânătorul, care nu-şi pierdea timpul, începuse tratativele cu Tonaia.

— Vorbeşte deschis! Ce vrei în schimbul prizonierului tău? Îl întrebă el pe regele negru. Acesta chibzui o clipă, apoi zise:

— Am nevoie de patru puşti, de zece ori zece cartuşe pentru fiecare armă şi patru săculete de perle de sticlă. Nu e prea mult, nu-i aşa?

— De douăzeci de ori mai mult decât merita, dar Pharamond Barthes este prietenul tău şi va face totul pentru a-ţi fi pe plac! La rândul său, se opri o clipă şi continuă:

— Ascultă-mă, Tonaia. Vei avea cele patru puşti, cele patru sute de cartuşe şi cele patru săculete de perle. Dar, la rândul tău, ne vei da un atelaj cu boi, pentru a străbate Transvaal-ul, proviziile necesare şi o escorta de onoare.

— S-a făcut! Răspunse Tonaia, pe un ton de satisfacţie deplină. Apoi adăugă cu o voce confidenţială, aplecându-se la urechea lui Pharamond:

— Boii îi şi avem! Sunt ai oamenilor acestora. Slujitorii mei i-au întâlnit pe când se întorceau la staul şi i-au adus în ţarcul meu! Era un război drept, nu-i aşa?

Prizonierul fu imediat eliberat; apoi, după o ultimă privire aruncată splendorii peşterii, Cyprien, Pharamond Barthes şi Matakit, lăsându-se legaţi la ochi fără împotrivire, reveniră la palatul lui Tonaia, unde avu loc un mare ospăţ pentru a sărbători încheierea tratatului.

În fine, se înţeleseră că Matakit să nu reapară imediat la Vandergaart-Kopje, ci să rămână în împrejurimi şi să nu reintre în serviciul tânărului inginer decât atunci când acesta va fi sigur că ar putea-o face fără pericol. După cum se va vedea, nu era deloc o prevedere inutilă.

A doua zi, Pharamond Barthes, Cyprien, Li şi Matakit plecau, cu o escorta de nădejde, spre Griqualand. Dar acum nu mai era cazul să-şi facă iluzii. Steaua Sudului era iremediabil pierdută şi domnul Watkins nu mai putea să o trimită să strălucească în Turnul Londrei, în mijlocul celor mai frumoase giuvaeruri ale Angliei!

XX.

ÎNTOARCEREA.

John Watkins nu fusese niciodată atât de prost dispus ca după plecarea celor patru pretendenţi, porniţi în urmărirea lui Matakit. Fiecare zi, fiecare săptămână care se scurgea părea să-l copleşească şi mai mult, micşorând şansele pe care credea că le are de a recăpăta preţiosul diamant. Şi apoi, îi lipseau convivii obişnuiţi, James Hilton, Friedel, Annibal Pantalacci, chiar şi Cyprien, pe care se învăţase să-i vadă în jurul său. Se consolă deci cu cana lui de gin şi, trebuie spus, suplimentul de alcool pe care şi-l administra nu era tocmai potrivit pentru a-i îndulci caracterul!

În plus, existau motive să fie foarte îngrijorat de soarta supravieţuitorilor expediţiei. În adevăr, Bardik, care fusese răpit de o ceată de cafri – aşa cum bănuiseră tovarăşii săi – reuşise să scape după câteva zile. Întors în Griqualand, el îi adusese lui Watkins vestea morţii lui James Hilton şi a lui Friedel. Erau fapte de foarte rău augur pentru supravieţuitorii expediţiei, Cyprien Méré, Annibal Pantalacci şi chinezul Li.

Din această cauză Alice era foarte nefericită. Nu mai cântă şi pianul ei rămânea mereu mut. Abia dacă o mai interesau struţii. Nici Dada nu izbutea s-o facă să surâdă cu lăcomia lui şi acum înghiţea nepedepsit, fără să mai fie împiedicat de cineva, obiectele cele mai diferite.

Miss Watkins era cuprinsă de două temeri, care creşteau puţin câte puţin în imaginaţia ei: prima, că Cyprien nu se va mai întoarce niciodată din această expediţie blestemată; a doua, că Annibal Pantalacci, cel mai detestat dintre cei trei pretendenţi ai săi, va aduce Steaua Sudului, cerând răsplata făgăduită. Ideea că ar putea fi condamnată să devină soţia acestui napolitan răutăcios şi perfid îi producea un dezgust de neînvins – mai ales de când putuse vedea de aproape şi aprecia un om cu adevărat superior, cum era Cyprien Méré. Ea se gândea la toate acestea în timpul zilei, le visa noaptea şi obrajii ei proaspeţi păleau, iar ochii albaştri erau umbriţi de un nor din ce în ce mai întunecat.

Se împliniseră trei luni de când aştepta astfel, cufundată în tăcere şi mâhnire. În seara aceea, se aşezase sub abajurul lămpii, lângă tatăl său, care aţipise alături de ulciorul său cu gin. Cu capul plecat asupra unui lucru de mână, pe care îl începuse pentru a înlocui muzica lăsată în părăsire, ea îşi depăna gândurile triste.

O bătaie discretă în uşă îi întrerupse deodată lunga reverie.

— Intră, zise ea, destul de surprinsă şi întrebându-se cine putea veni la acea oră.

— Eu sunt, miss Watkins! Răspunse o voce care o făcu să tresară – vocea lui Cyprien.

Era în adevăr el, care se întorsese palid, slăbit, înnegrit de soare, cu o barbă mare cum nu purtase niciodată, cu hainele roase de atâta mers, dar tot sprinten, tot politicos, cu ochii plini de voioşie şi cu zâmbetul pe buze.

Alice se ridica scoţând un strigăt de uimire şi de bucurie. Cu o mână încerca să-şi astâmpere bătăile inimii; apoi o întinse pe cealaltă tânărului inginer care o strânse în mâinile sale, în timp ce Mr. Watkins, trezindu-se din aţipeală, deschise ochii şi întrebă ce se întâmplase.

Fermierului îi trebuiră două-trei minute ca să-şi dea seama de realitate. Dar abia îi revenise o licărire de înţelegere, când îi scăpă un strigăt – un strigăt din inima:

— Şi diamantul?

Dar, vai! Diamantul nu se întorsese. Cyprien povesti pe scurt diversele peripeţii ale expediţiei. Le descrise moartea lui Friedel, a lui Annibal Pantalacci şi a lui James Hilton, urmărirea lui Matakit şi captivitatea acestuia la Tonaia – fără a spune nimic despre întoarcerea lui în Griqualand, dar făcându-le cunoscute motivele credinţei lui în nevinovăţia absolută a tânărului cafru. Nu uita să laude devotamentul lui Bardik şi al lui Li, prietenia lui Pharamond Barthes, să amintească tot ceea ce datora viteazului vânător şi cum, graţie lui, putuse să se întoarcă împreună cu cei doi servitori dintr-o călătorie ucigătoare pentru ceilalţi însoţitori ai săi. Din pricina emoţiei pe care aceasta relatare tragică i-o provoca lui însuşi, arunca în mod voit un văl peste acţiunile şi gândurile criminale ale rivalilor săi, nedorind să mai vadă în ei decât victimele unei acţiuni întreprinse în comun. Din toate câte se întâmplaseră, nu omise decât ceea ce jurase să păstreze secret, adică existenţa peşterii minunate şi a bogăţiilor sale minerale, pe lângă care toate diamantele Griqualand-ului nu erau decât pietricele fără valoare.

— Tonaia, zise el în încheiere şi-a respectat până în amănunt angajamentele luate. La două zile după sosirea mea în capitala lui, totul era gata pentru întoarcere – proviziile, atelajul şi escorta. Sub comanda regelui în persoană, aproximativ trei sute de negri, încărcaţi cu făină şi carne afumată, ne-au însoţit până la tabăra unde părăsisem carul-vagon, pe care l-am găsit în stare bună, sub grămada de mărăcini cu care fusese acoperit. Ne-am luat rămas-bun de la gazda noastră, după ce i-am dat cinci puşti în loc de patru, la cât se aştepta, ceea ce face din el potentatul cel mai de temut din întreaga regiune cuprinsă între Limpopo şi Zambezi!

— Dar călătoria de întoarcere, de când aţi părăsit tabăra? Întreba miss Watkins.

— Călătoria de întoarcere a fost înceată, deşi uşoară şi lipsită de accidente, răspunse Cyprien. Escorta nu ne-a părăsit decât la frontiera Transvaal-ului, unde Pharmond Barthes şi basutoşii lui s-au despărţit de noi, pentru a porni spre Durban. În sfârşit, după patruzeci de zile de mers prin Veld, iată-ne, nici mai mult, nici mai puţin avansaţi ca la plecare!

— Dar, la urma urmei, de ce-a fugit Matakit? Întrebă Mr. Watkins, care ascultase aceasta relatare cu un viu interes, fără a manifesta de altfel o emoţie prea mare în legătură cu cei trei oameni care n-aveau să se mai întoarcă.

— Matakit a fugit pentru că era bolnav de frică! Răspunse tânărul inginer.

— Nu mai exista justiţie în Griqualand? Replică fermierul, ridicând din umeri.

— E o justiţie prea adesea sumară, domnule Watkins şi nu pot să-l condamn prea mult pe bietul om, acuzat pe nedrept, pentru că a vrut să se sustragă primei emoţii provocate de inexplicabila dispariţie a diamantului!

— Nici eu! Adaugă Alice.

— În orice caz, vă repet, nu era vinovat şi sper că va fi lăsat în pace!

— Hm! Făcu John Watkins, fără a părea prea convins de adevărul acestei afirmaţii. Nu crezi mai degrabă ca acest şiret de Matakit s-a prefăcut cuprins de teama numai pentru a scăpa de agenţii poliţiei?

— Nu! E nevinovat! Convingerea mea în această privinţă e absolută, zise Cyprien pe un ton cam tăios şi cred că am plătit-o destul de scump!

— Oh! Poţi să-ţi păstrezi părerea! Strigă John Watkins. Eu o păstrez pe a mea! Alice văzu că discuţia ameninţa să degenereze în ceartă şi se grăbi să provoace o diversiune.

— Domnule Cyprien Méré, zise ea, ştiţi că, în absenţa dumneavoastră, claim-ul pe care l-aţi închiriat a devenit excelent şi că Thomas Steel este pe cale să devină unul dintre cei mai bogaţi mineri?

— Pe cinstea mea, nu! Răspunse cu sinceritate Cyprien. Prima mea vizită a fost la dumneavoastră, miss Watkins şi nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat în absenţa mea!

— Poate că nici nu aţi cinat? Strigă Alice, cu instinctul unei perfecte mici gospodine.

— Mărturisesc că nu! Răspunse Cyprien roşind, cu toate că nu avea de ce.

— Oh, dar nu puteţi pleca astfel, fără să mâncaţi, domnule Méré! Un convalescent… după o călătorie atât de grea! Gândiţi-vă că e ora unsprezece noaptea!

Şi, fără să asculte protestele lui Cyprien, alergă în bucătărie, reveni cu o tavă acoperită cu un şervet, pe care erau câteva farfurii cu carne rece şi o frumoasă tartă de piersici, făcută chiar de ea.

Totul fu aşezat îndată în faţa lui Cyprien, care se simţea foarte stânjenit. Şi cum el părea că ezită să taie cu cuţitul dintr-un minunat „biltog”, un fel de conserva de carne de struţ, miss Watkins zise, privindu-l ou cel mai strălucitor zâmbet:

— Trebuie să vi-l tai eu?

Curând, făcându-i pofta această desfăşurare gastronomică, fermierul ceru la rândul său o farfurie şi o felie de biltog. Alice nu-l lăsa să aştepte şi, numai pentru a ţine companie acestor domni, cum zicea, începu să ronţăie migdale.

Această masă improvizată fu foarte plăcută. Tânărul inginer nu avusese niciodată o poftă demâncare atât de grozavă. Luă de trei ori din tarta de piersici, bău două pahare de vin de Constance şi îşi încorona isprăvile consimţind să guste din ginul lui Mr. Watkins – care, de altfel, nu întârzie să adoarmă de-a binelea.

— Şi ce-aţi făcut în aceste trei luni? O întreba Cyprien pe Alice. Mi-e teamă că aţi uitat toată chimia pe care o ştiaţi!

— Nu, domnule, aici vă înşelaţi! Răspunse miss Watkins, cu o uşoară mustrare în glas. Dimpotrivă, am studiat mult şi chiar mi-am permis să fac câteva experienţe în laboratorul dumneavoastră. Oh, fiţi pe pace, n-am spart nimic şi am pus totul la loc! Hotărât lucru, îmi place foarte mult chimia şi, ca să fiu sinceră, nu cred că aţi putea renunţa la o ştiinţă atât de frumoasă, ca să vă faceţi miner, sau vânător în Veld!

— Dar, crudă miss Watkins, ştiţi bine pentru ce am renunţat la chimie!

— Nu ştiu nimic, răspunse Alice roşind şi găsesc că e foarte rău! În locul dumneavoastră, aş încerca din nou să fac diamante! E mult mai elegant decât să le cauţi sub pământ!

— E un ordin? Întreba Cyprien, cu o voce care tremura puţin.

— Oh, nu, răspunse miss Watkins surâzând, e cel mult o rugăminte! Ah, domnule Méré, continuă ea, ca pentru a răscumpăra tonul degajat al vorbelor sale, dacă aţi şti cât am suferit ştiindu-vă expus ostenelii, pericolelor care vă ameninţau! Nu cunoşteam amănuntele, dar cred că în mare ghiceam ce poate să se-ntâmple! Un om ca dumneavoastră îmi ziceam, atât de învăţat, atât de bine pregătit să realizeze lucrări frumoase, să facă mari descoperiri, trebuie oare expus să piară în mod mizerabil, în deşert, dintr-o muşcătură de şarpe sau dintr-o lovitură de gheară de tigru, fără nici un folos pentru ştiinţa şi pentru umanitate?! Şi câtă dreptate aveam! Căci nu este aproape un miracol că v-aţi întors? Şi dacă n-ar fi fost prietenul dumneavoastră, domnul Pharamond Barthes, cerul să-l binecuvânteze… Ea nu sfârşi, dar două lacrimi mari, care-i umeziră ochii, îi întregiră gândul. Cyprien era şi el adânc mişcat.

— Iată două lacrimi care sunt mai preţioase pentru mine decât toate diamantele din lume şi care m-ar face să uit multe alte osteneli! Zise el, simplu.

Urma un moment de tăcere, pe care fata o rupse, cu tactul ei obişnuit, readucând discuţia la experientele ei de chimie.

Trecuse de miezul nopţii când Cyprien se hotărî să se întoarcă acasă, unde îl aştepta un pachet de scrisori din Franţa, aşezat cu grijă de miss Watkins pe masa lui de lucru. Aşa cum se întâmplă după o absentă îndelungată, abia îndrăznea să deschidă aceste scrisori. Dacă îi aduceau vestea vreunei nenorociri! Tatăl sau mama sa, surioara lui, Jeanne! Atâtea lucruri se putuseră petrece în aceste trei luni!

După ce constata, printr-o lectura rapidă, că aceste scrisori îi aduceau doar motive de satisfacţie şi bucurie, tânărul inginer scoase un suspin de uşurare. Toţi ai săi erau sănătoşi. De la minister, i se adresau elogiile cele mai călduroase pentru frumoasă lui teorie despre formarea diamantelor. Putea să-şi prelungească cu un semestru şederea în Griqualand, dacă socotea acest lucru util pentru ştiinţă. Totul era deci cât se poate de bine şi Cyprien adormi cu inima uşoară, cum n-o avusese de foarte mult timp.

Dimineaţa următoare o petrecu vizitându-şi prietenii, în special pe Thomas Steel, care găsise în adevăr diamante frumoase în claim-ul comun. Inimosul fiu al Lancashire-ului îl primi cu cea mai mare cordialitate pe asociatul său. Conveniră ca Bardik şi Li să-şi reia lucrul, ca mai înainte. Dacă cei doi aveau să fie norocoşi în căutările lor, Cyprien îşi rezerva dreptul de a le asigura o parte din câştig, pentru a le constitui curând un mic capital.

Cât despre el, era ferm hotărât să nu-şi mai încerce norocul ca miner, ocupaţie care îi fusese totdeauna defavorabilă şi, urmând dorinţa Alicei, hotărî să reia încă o dată cercetările sale de chimie.

Discuţia cu tânăra fată nu făcuse decât să confirme propriile sale gânduri. Îşi spusese de mult timp că adevărata lui menire nu era aceea de căutător de comori sau de aventurier. Prea cinstit şi prea fidel cuvântului dat, pentru a se gândi măcar o clipă să abuzeze de încrederea lui Tonaia, să profite de faptul că ştia de existenţa unei imense caverne plină de formaţiuni cristaline, el socotea aceasta o confirmare prea preţioasă a teoriei sale asupra gemelor, pentru a nu o folosi drept un nou imbold în cercetările sale.

Cyprien îşi relua deci viaţa de laborator, dar nu vru să părăsească drumul care-l dusese o dată la izbândă şi se hotărî să reînceapă primele sale investigaţii.

Pentru asta, el avea un motiv, un motiv din cele mai serioase, după cum se poate aprecia.

Într-adevăr, de când diamantul artificial trebuia să fie considerat ca iremediabil pierdut, Mr. Watkins, care avusese de gând să consimtă la căsătoria lui Cyprien cu Alice, nu mai vorbea despre asta. Or, probabil că dacă tânărul inginer reuşea să producă o altă gemă de o valoare extraordinară, cifrându-se la mai multe milioane, fermierul ar fi putut să revină la gândul de odinioară.

Aşa se explica hotărârea de a începe lucrarea fără întârziere şi Cyprien nu-şi ascunse intenţiile faţă de minerii din Vandergaart-Kopje – poate nu destul. După ce îşi procură un nou tub de mare rezistenţă, îşi relua deci lucrările, în aceleaşi condiţii.

— Şi totuşi, ceea ce-mi lipseşte pentru a obţine carbonul cristalizat, adică diamantul, îi spunea el Alicei, e un dizolvant corespunzător care, prin evaporare sau răcire, să lase carbonul să cristalizeze. Pentru alumină, acest dizolvant a fost găsit în sulfură de carbon. Trebuie căutat deci, prin analogie, unul pentru carbon, sau chiar pentru corpurile chimice similare, cum sunt borul sau siliciul.

Între timp, cu toate că nu avea dizolvantul necesar, Cyprien lucra de zor. În lipsa lui Matakit, care nu se arătase încă în tabăra din prudenţă, Bardik era acum cel care întreţinea focul zi şi noapte. El îşi îndeplinea această sarcină cu acelaşi zel ca şi predecesorul său.

Prevăzând ca după aceasta prelungire a şederii sale în Griqualand ar putea fi obligat să se întoarcă în Europa, Cyprien vru să efectueze o lucrare prevăzută în programul său şi pe care nu putuse încă s-o îndeplinească: determinarea orientării exacte a unei oarecare depresiuni de teren, situată la nord-estul câmpiei, depresiune despre care bănuia că servise drept jgheab de scurgere pentru ape, în epoca îndepărtată în care se elaboraseră formaţiunile adamantine ale districtului.

După cinci sau şase zile de la întoarcerea din Transvaal, el se ocupa de această determinare, cu precizia proprie tuturor acţiunilor sale. De un ceas, tot punea jaloane şi ridica puncte de reper pe un plan foarte detailat pe care şi-l procurase la Kimberley şi, lucru ciudat, găsea mereu în cifrele sale o eroare sau cel puţin o nepotrivire cu acest plan. În cele din urmă, fu nevoit să recunoască evidentă: planul era rău orientat; longitudinile şi latitudinile erau trecute greşit.

Exact la amiază, Cyprien se folosise de un excelent cronometru, reglat după Observatorul din Paris, pentru a determina longitudinea locului. Or, fiind absolut sigur de infailibilitatea busolei şi a compasului sau de declinaţie, nu putea să nu constate că harta, după care controla releveele sale geodezice, era complet eronată, ca urmare a unei importante greşeli de orientare.

În adevăr, nordul acestei hărţi, indicat, după obiceiul britanic, printr-o săgeată pusă pieziş, se afla de fapt la nord-nord-vest, sau cam pe acolo. Drept urmare, toate indicaţiile hărţii erau în mod necesar eronate.

— Înţeleg! Strigă deodată tânărul inginer. Nătărăii care au întocmit această capodoperă nu s-au gândit pur şi simplu că trebuie să ţină seama de variaţia acului magnetic! Şi ea este aici de nu mai puţin de douăzeci şi nouă grade vest! Urmează că toate indicaţiile lor de latitudine şi de longitudine, pentru a fi exacte, ar trebui să descrie un arc de douăzeci şi nouă de grade, de la vest la est, în jurul centrului hărţii! Se pare că Anglia n-a trimis, pentru efectuarea acestor relevee, geodezii săi cei mai pricepuţi. Râdea singur de această greşeală grosolană!

— Bine! Errare humanum est! 11 reluă el. Să arunce cu piatra cel care nu s-a înşelat niciodată în viaţa sa, nici măcar o singură dată.

Cyprien nu avea nici un motiv să ţină secretă această rectificare, necesară pentru orientarea terenurilor diamantifere ale districtului. Aşa încât, chiar în acea zi, întorcându-se la fermă şi întâlnindu-se cu Jacobus Vandergaart, îi vorbi despre asta.

— E destul de curios, adaugă el, ca o eroare geodezică atât de mare, care afectează toate planurile districtului, n-a fost încă semnalată! Ea reprezintă una din corectările cele mai importante de operat pe toate hărţile Ţării. Bătrânul şlefuitor îl privea pe Cyprien cu un aer neobişnuit.

— E adevărat ce spui? Strigă el deodată.

— Sigur.

— Şi ai fi gata să ateşti acest fapt în fata instanţei de judecată?

— În faţa a zece instante, dacă ar fi nevoie!

— Şi nu va fi posibil să se conteste declaraţia dumitale?

— Evident că nu, deoarece va fi suficient să anunţ cauza erorii. Ea este destul de palpabilă: omisiunea declinaţiei magnetice în calculele de determinare a poziţiei!

Jacobus Vandergaart se retrase fără să spună nimic şi Cyprien ar fi uitat curând cu ce atenţie deosebită primise el înştiinţarea că o eroare geodezică afecta toate planurile districtului. Dar două sau trei zile mai târziu, când Cyprien veni în vizită la bătrânul şlefuitor găsi uşa încuiată. Pe tabla de ardezie, atârnată de clanţă, erau scrise recent, cu cretă, cuvintele: „Absent pentru afaceri”.