XXI.

JUSTIŢIE VENEŢIANĂ

În zilele care urmară, Cyprien se ocupa intens de diferitele faze ale noii sale experienţe. Datorită unor modificări introduse în construcţia cuptorului cu reverberaţie, cu ajutorul unui tiraj mai bine reglat, fabricarea diamantului – cel puţin aşa spera – trebuia să se efectueze într-un timp cu mult mai scurt decât prima dată.

E de la sine înţeles ca miss Watkins urmărea cu cel mai viu interes această a doua încercare, a cărei inspiratoare era, într-un fel. Ea îl însoţea adesea pe tânărul inginer până la cuptorul pe care-l vizita de mai multe ori pe zi şi acolo, prin deschizăturile construcţiei de cărămidă, îi plăcea să observe intensitatea focului care vuia în interior.

John Watkins se interesa nu mai puţin decât fiica sa, dar pentru alte motive, de această operaţie. Era nerăbdător să fie din nou posesorul unei pietre preţioase care să valoreze milioane. Teamă sa era că experienţa nu va reuşi a doua oară şi că întâmplarea avusese un rol preponderent în succesul anterior.

Dar, dacă fermierul şi miss Watkins îl încurajau pe experimentator să continue şi să perfecţioneze fabricarea diamantului, nu la fel se petreceau lucrurile cu minerii din Griqualand. Annibal Pantalacci, James Hilton şi herr Friedel nu mai erau acolo, dar lăsaseră pe alţii care, în această privinţă, gândeau exact ca ei. Astfel, prin manevre ascunse, Nathan nu încetă să-i aţâţe pe proprietarii claim-urilor împotriva tânărului inginer. Dacă această fabricaţie artificială ar fi fost pusă curând în practică, s-ar fi isprăvit cu comerţul diamantelor naturale şi al altor pietre preţioase. Fuseseră fabricate, până-atunci, safire albe sau corindoane, ametiste, topaze şi chiar smaralde, toate aceste geme nefiind decât cristale de alumină, diferit colorate de acizii metalici. Faptul era foarte îngrijorător pentru valoarea comercială a acestor pietre, care tindea să scadă. Deci, dacă şi diamantul ajungea să fie fabricat în mod curent, asta însemna ruina exploatărilor diamantifere din Colonia Capului şi din alte zone de extracţie.

Toate acestea fuseseră spuse după prima experienţă a tânărului inginer şi toate acestea fură reluate, dar pe un ton mai arţăgos, cu şi mai multă violenţă. Minerii ţineau consfătuiri care nu prevesteau nimic bun pentru lucrările lui Cyprien. El nu era prea îngrijorat, fiind hotărât să-şi urmeze experienţa până la capăt, orice ar fi putut zice sau face. Nu! Nu va da îndărăt în faţa opiniei publice şi nu va ascunde nimic din descoperirea sa, de care trebuie să profite toată lumea.

Dar, dacă îşi continuă muncă fără nici o ezitare, fără teamă, miss Watkins, la curent cu tot ceea ce se petrecea, începu să tremure pentru el. Îi părea rău că-l îndrumase s-o ia pe această cale. A se bizui pe poliţia din Griqualand pentru a-l proteja, însemna să se bizuie pe o protecţie puţin eficace. O lovitură se dă repede şi mai înainte de a interveni cineva. Cyprien putea plăti cu viaţa neajunsul pe care lucrările sale ameninţau să-l producă minerilor din Africa de Sud.

Alice era deci foarte îngrijorată şi nu putea să se ascundă faţă de tânărul inginer. Acesta o liniştea cât se pricepea mai bine, mulţumindu-i pentru mobilul îngrijorării sale. În interesul pe care i-l purta tânăra fata, el vedea dovada unui sentiment de tandreţe, care, de altfel, nu mai era un secret între ei. Cyprien se felicita, fie şi numai pentru ca tentativa să provocase o efuziune mai intimă din partea domnişoarei Watkins… şi-şi continuă curajos munca.

— Ceea ce fac aici, domnişoara Alice, este pentru noi doi! Îi repetă el. Dar miss Watkins, auzind ce se vorbea în claim-uri, trăia într-o teamă perpetuă.

Şi nu fără motiv! Împotriva lui Cyprien se acumulau proteste care n-aveau să rămână totdeauna la stadiul învinuirilor şi nici măcar al ameninţărilor, putând să ajungă până la un început de execuţie.

În adevăr, într-o seară, venind să vadă cuptorul, Cyprien îşi găsi laboratorul devastat. În timpul lipsei lui Bardik, o ceată de oameni, profitând de întuneric, distrusese în câteva minute opera multor zile de muncă. Zidăria fusese dărâmată, maşina de încălzit sfărâmată, focurile stinse, ustensilele sparte şi împrăştiate. Nu rămăsese nimic din materialul care-l costase atâtea griji şi eforturi pe tânărul inginer. Totul trebuia luat de la început – dacă era un om care nu cedează în fata forţei – sau trebuia să abandoneze partida.

— Nu, strigă el, nu! Nu voi ceda şi mâine voi introduce o plângere împotriva celor care mi-au distrus bunurile! Vom vedea dacă există o justiţie în Griqualand!

Există una, dar nu cea pe care se bizuia tânărul inginer.

Fără să spună nimănui nimic, fără să-i comunice măcar domnişoarei Watkins ce se întâmplase, de teamă să nu-i provoace o nouă spaimă, Cyprien se întoarse acasă şi se culca, ferm hotărât ca a doua zi să introducă plângerea, chiar dacă ar fi trebuit să meargă până la guvernatorul Coloniei Capului.

Dormea de două-trei ore când zgomotul uşii ce se deschidea îl trezi brusc.

Cinci oameni cu măşti negre, înarmaţi cu revolvere şi puşti, intrară în cameră. Aveau lanterne cu sticla convexă – numite în ţările de limba engleză „bull's eyes”, ochi de bou – şi se rânduiră în tăcere în jurul patului.

Cyprien nu lua nici o clipă în serios această manifestare, mai mult sau mai puţin tragică. Crezu că e o glumă şi începu întâi să râdă, cu toate că, în realitate, n-avea chef de aşa ceva şi găsea farsa de un gust detestabil.

Dar o mână brutala i se aşeza pe umăr şi unul dintre oamenii mascaţi, despăturind o hârtie pe care o avea în mână, citi, cu o voce, care nu avea nimic glumeţ, următoarele: „Cyprien Méré, Prin aceasta îţi facem cunoscut că tribunalul secret al taberei din Vandergaart, compus din douăzeci şi doi membri şi acţionând în numele salvării generale, astăzi, la douăzeci şi cinci de minute după miezul nopţii, te-a condamnat în unanimitate la moarte.

Eşti bănuit şi s-a dovedit că, printr-o descoperire nedorită şi neloială, ai primejduit interesele şi viaţa tuturor oamenilor care, fie în Griqualand, fie în alte locuri, se ocupa cu căutarea, şlefuirea şi vânzarea diamantelor – precum şi a familiilor acestora.

Tribunalul a hotărât, în înţelepciunea sa, că o astfel de descoperire trebuie să fie nimicită şi că moartea unuia singur este preferabilă celei a mai multor mii de creaturi umane.

Tribunalul a decretat că vei avea zece minute pentru a te pregăti să mori, că vei putea să-ţi alegi singur felul morţii, că toate hârtiile îţi vor fi arse, în afară de o scrisoare deschisă pe adresa rudelor apropiate şi că locuinţa îţi va fi rasă până la temelie.

Aşa vor păţi toţi trădătorii!”

Auzindu-se astfel condamnat, Cyprien îşi pierdu aproape cu totul siguranţa de la început şi se întrebă dacă această comedie sinistră, date fiind obiceiurile sălbatice ale ţinutului, nu era mai serioasă decât îşi închipuise.

Omul care îl ţinea de umăr îi înlătura ultimele îndoieli în această privinţă.

— Ridică-te imediat! Îi zise el, răstit. N-avem timp de pierdut!

— E un asasinat! Răspunse Cyprien şi sări hotărât din pat, pentru a se îmbrăca măcar sumar. Era mai mult revoltat decât emoţionat şi îşi concentră toată puterea gândirii asupra celor ce i se întâmplau, cu sângele rece cu care s-ar fi apucat să studieze o problemă de matematică. Cine erau aceşti oameni? Nu reuşea să ghicească, nici după timbrul vocilor. Fără îndoială, cei pe care-i cunoştea personal, dacă se aflau printre ei, tăceau, prudenţi.

— Ai ales între diferitele feluri de a muri? Continua omul mascat.

— Nu am de făcut nici o alegere şi nu pot decât să protestez împotriva crimei odioase de care va veţi face vinovaţi! Răspunse Cyprien cu o voce fermă.

— Protestează, dar tot vei fi spânzurat! Ai de lăsat vreo dispoziţie scrisă?

— Nimic pe care-aş putea să-l încredinţez unor asasini!

— Atunci, la drum! Porunci şeful.

Doi oameni se aşezară de o parte şi de alta a tânărului inginer şi cortegiul, astfel format, se îndrepta spre uşă.

Dar în clipa aceea se produse un incident cu totul neaşteptat. Un om se năpusti dintr-un salt în mijlocul acestor justiţiari ai Vandergaart-Kopje-ului.

Era Matakit. Tânărul cafru, care dăduse târcoale, noaptea, taberei, fusese mânat de instinct pe urmele acestor oameni mascaţi, în momentul în care se îndreptau spre cabană tânărului inginer, pentru a forţa uşa. Acolo, auzise tot ce se vorbise şi înţelesese pericolul ce-l ameninţă pe stăpânul său. Imediat, fără să ezite, fără să ţină seama de orice i s-ar fi putut întâmpla, îi dăduse în lături pe mineri şi se aruncase la picioarele lui Cyprien.

— Tăicuţule, de ce vor să te omoare? Strigă el, cramponându-se de stăpânul său, în ciuda eforturilor pe care le făceau oamenii mascaţi pentru a-l îndepărta.

— Pentru că am făcut un diamant artificial! Răspunse Cyprien, strângând cu emoţie mâinile lui Matakit, care nu voia să se dezlipească de el.

— Oh, tăicuţule, cât sunt de nenorocit şi cât mi-e de ruşine pentru ce-am făcut! Repeta plângând tânărul cafru.

— Ce vrei să spui? Strigă Cyprien.

— Da! Voi mărturisi totul, pentru că vor să te omoare! Strigă Matakit. Da! pe mine trebuie să mă omoare… căci eu am pus diamantul cel mare în cuptor!

— Daţi-l la o parte pe urlătorul ăsta! Zise şeful bandei.

— Vă repet că eu am pus diamantul în aparat! Continua Matakit, zbătându-se. Da! Eu l-am înşelat pe tăicuţul! Eu l-am făcut să creadă că experienţa i-a reuşit! Punea o energie atât de sălbatică în protestele sale, încât sfârşiră prin a-l asculta.

— E adevărat? Întreba Cyprien, surprins şi dezamăgit de ceea ce auzea.

— Da! De o sută de ori da…! E adevărat! Acum era aşezat pe pământ şi toţi îl ascultau, căci ceea ce spunea schimba cu totul lucrurile.

— În ziua marii surpări de teren, continuă el, când am rămas îngropat sub dărâmături, găsisem diamantul cel mare! Îl ţineam în mână şi mă gândeam cum să-l ascund, când peretele a căzut peste mine, ca să mă pedepsească pentru acest gând criminal! Când mi-am revenit în simţiri, am regăsit această piatră în patul unde tăicuţul pusese să mă ducă! Am vrut să i-o dau, dar mi-a fost ruşine să mărturisesc că eram un hoţ şi am aşteptat un prilej potrivit! La câtva timp după aceea, tăicuţul a vrut să încerce să facă un diamant şi mi-a dat în grijă întreţinerea focului! Dar iată că a doua zi, pe când eram singur în laborator, aparatul a făcut explozie cu un zgomot groaznic şi puţin a lipsit să nu fiu omorât de sfărâmături! Atunci, m-am gândit că tăicuţul o să se necăjească, pentru ca experienţa nu-i reuşise! Am pus în ţeava de tun, care crăpase, diamantul cel mare, bine învelit într-un pumn de pământ şi m-am grăbit să repar cuptorul, pentru ca să nu observe nimic! Apoi am aşteptat în tăcere şi, când a găsit diamantul, tăicuţul a fost foarte bucuros.

Un hohot de râs formidabil, pe care cei cinci oameni nu putură să şi-l reţină, însoţi ultimele cuvinte ale lui Matakit.

Cyprien nu râdea defel şi-şi muşcă buzele de necaz.

Era imposibil că tonul tinărului cafru să te înşele!

Povestirea lui era evident adevărată! În zadar căuta Cyprien în amintire sau în imaginaţie motive pentru a se îndoi de ea şi a o contrazice! În zadar îşi spunea: „Un diamant natural, expus la o temperatură ca aceea din cuptor, s-ar fi volatilizat…”

Simplul bun-simţ îi riposta că, apărată de un strat de argila, gema putea foarte bine să scape de acţiunea căldurii, sau să o suporte numai parţial!

Poate că tocmai acestei coaceri îi datora culoarea sa neagră! Poate că se volatilizase şi se recristalizase în coaja sa!

Toate aceste gânduri se acumulau în creierul tânărului inginer şi se îmbinau acolo cu o rapiditate extraordinară.

Era uluit.

— Îmi amintesc foarte bine că am văzut bulgarele de pământ în mâna cafrului, în ziua surpării de teren, observa unul dintre oameni, când ilaritatea se mai calmase… îl ţinea atât de strâns cu degetele lui încleştate, încât au renunţat să i-l mai scoată din mână!

— Nu mai e nici cea mai mică îndoială! Răspunse altul. Parcă e posibil să fabrici diamante? Suntem proşti că am crezut aşa ceva! E ca şi cum ai vrea să fabrici o stea! Şi începură iar să râdă. Cyprien suferea desigur mai mult din pricina veseliei lor, decât suferise din pricina brutalităţii lor. În sfârşit, după ce cei cinci bărbaţi se consultară în şoaptă, şeful lor lua cuvântul:

— Suntem de părere că este cazul să amânăm executarea sentinţei pronunţată împotriva dumitale, Cyprien Méré! Vei fi liber! Dar aminteşte-ţi că aceasta sentinţă te urmăreşte mereu! Un cuvânt, un semn pentru informarea poliţiei şi vei fi lovit fără milă! Cine are urechi de auzit, să audă! Zise şi, urmat de însoţitorii săi, se îndrepta spre uşă. Camera rămase cufundată în întuneric.

Cyprien ar fi putut să se întrebe dacă nu fusese jucăria unui coşmar. Dar suspinele lui Matakit, care se lungise la pământ şi plângea zgomotos, cu capul în mâini, nu-i permiteau să creadă că tot ceea ce se petrecuse nu fusese aievea.

Aşadar, totul era adevărat! Scăpase de la moarte, dar cu preţul unei umiliri dintre cele mai cumplite!

El, inginer de mine, el, elev al Şcolii Politehnice, chimist distins, geolog ajuns celebru, se lăsase înşelat de şiretenia grosolană a unui cafru! Sau, mai degrabă, datora aceasta eroare monumentală propriei sale vanităţi, înfumurării sale ridicole! Împinsese orbirea lui până la a găsi o teorie pentru formarea cristalelor! Nimic nu era mai ridicol! Oare nu doar natura, cu concursul secolelor, poate duce la bun sfârşit asemenea opere? Şi totuşi, cine nu s-ar fi înşelat în faţa acestei aparenţe? El spera în succes, pregătise totul spre a-l atinge şi trebuia în mod logic să creadă că-l obţinuse!

Chiar dimensiunile anormale ale diamantului erau de natură să întreţină această iluzie! Chiar un Despretz ar fi împărtăşit-o! Nu se întâmpla în fiecare zi asemenea erori? Nu vedem numismaţii cei mai pricepuţi luând, drept adevărate, medalii false?

Cyprien încerca să se îmbărbăteze în felul acesta. Dar, deodată, îl îngheţă un gând: „Şi memoriul meu către Academie! Numai de n-ar fi pus mâna pe el bandiţii ăştia!”

Aprinse o lumânare. Nu! Slavă cerului, memoriul era încă acolo! Nimeni nu-l văzuse! Nu se linişti decât după ce îl arse.

Durerea lui Matakit era atât de sfâşietoare, încât se hotărî să i-o potolească. Nu fu greu. La primele cuvinte binevoitoare ale tăicuţului, bietul băiat păru că renaşte. Dar dacă Cyprien trebui să-l asigure că nu-i păstra nici o pică şi că-l ierta din toată inima, era cu condiţia să nu mai îndrăznească altă dată să-l înşele.

Matakit îi făgădui în numele a tot ce avea mai sfânt şi stăpânul său mergând să se culce, făcu şi el la fel.

Astfel se încheie această scenă care s-ar fi putut sfârşi tragic!

Dar, dacă ea se încheie astfel pentru tânărul inginer, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu Matakit.

În adevăr, a doua zi, când se ştiu că Steaua Sudului nu era decât un diamant natural, că acest diamant fusese găsit de tânărul cafru, care-i cunoştea foarte bine valoarea, toate bănuielile împotriva lui se treziră cu şi mai multă putere.

John Watkins striga în gura mare. Numai acest Matakit putea fi cel care furase inestimabila piatră! După ce se gândise o dată să şi-o însuşească – nu mărturisise?

— E sigur că el o furase din sala banchetului.

Oricât protesta Cyprien, garantând pentru cinstea cafrului, nimeni nu-i dădea crezare – ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că Matakit, care jura că este nevinovat, avusese de o sută de ori dreptate fugind şi greşise de o sută de ori revenind în Griqualand.

Atunci, tânărul inginer, care nu voia să renunţe la părerea lui, folosi un argument la care nu se aştepta nimeni şi care, în intenţia lui, trebuia să-l salveze pe Matakit.

— Cred în nevinovăţia lui Matakit, îi spuse lui JohnWatkins şi, de altfel, chiar dacă ar fi vinovat, asta nu mă priveşte decât pe mine! Natural sau artificial, diamantul era al meu înainte de a-l fi oferit domnişoarei Alice…

— Ah, era al dumitale?! Replică Mr. Watkins, pe un ton deosebit de batjocoritor.

— Fără îndoială! Răspunse Cyprien. N-a fost găsit pe claim-ul meu de Matakit, care era în serviciul meu?

— Nimic mai adevărat, răspunse fermierul şi, în consecinţă, el este al meu, chiar în baza clauzelor contractului nostru, deoarece primele trei diamante găsite pe terenul arendat de dumneata trebuiau să-mi fie date în deplină proprietate! Cyprien, uluit, nu putu răspunde nimic.

— Cererea mea e dreaptă? Întreba Mr. Watkins.

— Întru totul dreaptă! Răspunse Cyprien.

— Ţi-aş fi foarte obligat dacă ai recunoaşte în scris, dreptul meu, pentru cazul în care am reuşi să-l facem pe acest ticălos să restituie diamantul pe care l-a furat cu atâta neruşinare!

Cyprien lua o foaie de hârtie albă şi scrise:

Recunosc că diamantul găsit pe claim-ul meu de un cafru, aflat în serviciul meu, este, potrivit clauzelor contractului meu de concesiune, proprietatea domnului John Watkins.

CYPRIEN MÉRÉ.

Iată o împrejurare care făcea să piară toate visele tânărului inginer. În adevăr, dacă diamantul mai reapărea vreodată, el aparţinea, nu cu titlul de cadou, ci ca proprietate, lui John Watkins – şi un nou abis, pe care atâtea milioane trebuiau să-l astupe, se deschidea între Alice şi Cyprien.

Totodată, dacă cererea fermierului era dăunătoare intereselor celor doi tineri, ea era cu mult mai dăunătoare pentru Matakit! Acum, paguba era a lui John Watkins! John Watkins fusese cel furat! Şi John Watkins nu era omul care să renunţe la o urmărire, când credea că îl are în mâna pe hoţ.

Aşa că nenorocitul cafru fu arestat, închis şi judecat în mai puţin de douăsprezece ore, apoi, în ciuda a tot ce putuse declara Cyprien în favoarea lui, condamnat să fie spânzurat… dacă nu se hotăra sau nu reuşea să restituie Steaua Sudului.

Or, cum, în realitate, nu putea să o restituie, deoarece nu o luase niciodată, soarta lui era clară şi Cyprien nu mai ştia ce să facă pentru a-l salva pe nenorocitul pe care se încăpăţâna să-l creadă nevinovat.