Capitolul III.

CA MELCUL.

Am primit de la domnul Hermonn Titbury din Chicago suma de trei sute de dolari, ca plata a amenzii la care a fost condamnat prin judecata din 14 mai curent, pentru încălcarea legii împotriva băuturilor alcoolice. Calais, Maine, în 19 mai 1897.

Grefier, WALTER HOEK.

Deci Hermann Titbury din Chicago a trebuit să se execute, deşi se împotrivise din toate puterile până la 9 mai. Apoi, după ce plăti această sumă, identitatea celui de-al treilea partener fiind stabilită şi dovada făcută că el şi soţia sa erau într-adevăr domnul şi doamna Titbury, care călătoreau sub numele de domnul şi doamna Field, judecătorul R. T. Ordak, la capătul a trei zile de închisoare, îl iertă de restul pedepsei. Era şi timpul.

În ziua de 19, la ora 8 dimineaţa, maestrul Tornbrock procedase la a şasea aruncare de zaruri şi i-o telegrafiase la Calais celui în cauză.

Locuitorii acestui orăşel, jigniţi că unul din participanţii meciului Hypperbone s-a ascuns sub un nume fals, nu se arătară prea primitori şi râseră chiar de păţania lui. Încântaţi la început că din tot statul Maine răposatul Hypperbone alesese Calais, ei nu-i iertară Steagului albastru că la sosire nu şi-a făcut cunoscut numele. Ca urmare, când l-au aflat, au rămas nepăsători. Imediat ce fu pus în libertate, Hermann Titbury se îndreptă spre han. Nimeni nu-l însoţi, nimeni nu întoarse capul după el. Dealtfel, cei doi soţi nu ţineau la uralele mulţimii, care erau atât de căutate de Harris T. Kymbale, şi nu aveau decât o dorinţă: să părăsească cât mai repede Calais-ul.

Era nouă dimineaţa şi mai trebuiau să treacă trei ore până în momentul când aveau obligaţia să se prezinte la poştă. Astfel, în timpul mesei compusă din ceai şi friptură, domnul şi doamna Titbury îşi puseră în ordine contabilitatea.

Cât am cheltuit de la plecarea noastră din Chicago? întrebă soţul.

Optzeci şi opt de dolari şi treizeci şi şapte de cenţi, răspunse soţia.

Atât de mult?!

Da, şi asta cu toate că n-am aruncat cu banii. Dacă n-aveai sânge de Titbury în vine, era dimpotrivă de mirare cum de s-au putut reduce atât de mult cheltuielile. E adevărat că această sumă creştea cu trei sute de dolari amendă – ceea ce ridică la o cifră destul de însemnată gaura făcută în buzunarul Titbury-ilor.

Şi dacă cel puţin telegrama ce-o vom primi din Chicago nu ne-ar obliga să plecăm în celălalt capăt al teritoriului… suspină domnul Titbury.

Va trebui totuşi să ne hotărâm! declară ritos doamna Titbury. Aş prefera să renunţ…

Iarăşi! exclamă matroana, autoritară. Să fie pentru ultima oară, Hermann, că mai spui să renunţăm la şansa de a câştiga şaizeci de milioane de dolari!

În fine, cele trei ore trecură şi la douăsprezece fără douăzeci perechea aştepta în sala poştei cu o nerăbdare lesne de închipuit. Veniseră să-i vadă doar jumătate de duzină de curioşi.

Ce diferenţă faţă de atenţia de care s-au bucurat partenerii lor la Fort Riley, Austin, Santa-Fe, Milwaukee, Key West, când s-au prezentat la ghişeul oficiului telegrafic!

O telegramă pentru domnul Titbury din Chicago, zise impiegatul. Personajul astfel strigat fu gata să leşine în momentul când avea să i se hotărască soarta. I se muiară picioarele, i se încleie limba în gură şi nu putu să răspundă.

Prezent! zise doamna Titbury, zgâlţâindu-şi soţul, pe care-1 luă de umeri şi-1 împinse spre ghişeu.

Dumneavoastră sunteţi destinatarul telegramei? urmă impiegatul.

Mai încape vorbă! exclamă doamna Titbury.

Mai încape vorbă! răspunse în fine al treilea partener. Întrebaţi-1 pe judecătorul Ordak!… M-a costat destul de scump ca să nu mai fiu sâcâit cu identitatea mea…!

Într-adevăr, nu era nici o îndoială în această privinţă. Telegrama fu deci predată doamnei Titbury şi deschisă de ea, căci mâna tremurândă a soţului n-ar fi putut-o face.

Şi iată ce citi cu o voce din ce în ce mai înceată, care se stinse fără a articula ultimele cuvinte:

Hermann Titbury, număr de puncte doi, din unu cu unu, Great Salt Lake City, Utah.

TORNBROCK.

Li se făcu rău, în mijlocul zeflemelelor nestăpânite ale celor prezenţi, şi trebuiră să se aşeze pe una din băncile sălii.

Prima oară, prin unu cu unu, trimis în căsuţa a doua, în fundul statului Maine, a doua oară, iar prin unu cu unu, trimis la a patra căsuţă, în plin Utah!… Patru puncte în două aruncări de zaruri! Şi, culmea, după ce ajunsese din Chicago într-un capăt al Federaţiei, acum să se ducă în celălalt capăt, spre vest!

După trecerea celor câteva momente de slăbiciune, pe drept cuvânt foarte de înţeles, doamna Titbury îşi reveni şi, arătându-se din nou femeia-bărbat care domina menajul, îşi luă soţul de braţ şi-1 trase spre hanul Sandy Bar.

Nu, ghinionul era într-adevăr prea mare! Ce avans aveau ceilalţi parteneri, Tom Crabbe, Max Réal, Harris T. Kymbale, Lissy Wag, fără să-1 mai punem la socoteală pe comodorul Urrican! Ei fugeau ca iepurii şi Titbury-i se târau ca melcii…

La miile de mile parcurse între Chicago şi Calais, se vor adăuga acum cele două mii două sute de mile, care separă Calais de Great Salt Lake City…!

În fine, dacă soţii Titbury nu se resemnau să abandoneze meciul, trebuiau să nu mai întârzie la Calais şi să se odihnească doar câteva zile la Chicago, deoarece răgazul pentru a ajunge la Utah era între 19 mai şi 2 iunie. Şi cum doamna Titbury nu înţelegea să renunţe la partidă, plecară în aceeaşi zi, cu primul tren din Calais, însoţiţi de toate urările de succes pe care populaţia le făcea pentru concurenţii lor. După o asemenea neşansă, cota celui de al treilea partener – dacă mai avea vreuna – nu putea decât să scadă la un preţ derizoriu. Steagul albastru nu va mai fi nici clasificat, nici plasat.

Nefericita pereche n-avea de ce să mai studieze itinerarul deoarece era acelaşi, parcurs până în statul Maine.

Ajunşi la Chicago, vor avea la dispoziţie trenurile societăţii Union Pacific, care prin Omaha, Granger şi Ogden ajung în capitala statului Utah.

După-amiază, micul oraş se descotorosi de aceste persoane puţin simpatice care s-au prezentat atât de jalnic. Se spera ca întorsăturile nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii să nu-i mai aducă pe aici niciodată, speranţă pe care fără îndoială o împărtăşeau şi dânşii.

După patruzeci şi opt de ore, soţii Titbury debarcau la Chicago, destul de istoviţi, desigur, în urma unor deplasări care nu se potriveau cu vârsta şi cu tabieturile lor. Trebuiră chiar să rămână câteva zile în locuinţa lor din Robey Street. Domnul Titbury suferi în drum de o criză de reumatism, cum au oamenii de cincizeci de ani. O trata de obicei cu dispreţ – tratament ieftin care se potrivea cu zgârcenia sa înnăscută. Adevărul este însă că picioarele sale refuzară să-1 mai slujească şi de la gară au trebuit să-1 transporte până acasă.

Se înţelege că ziarele au anunţat sosirea sa.

Reporterii de la Staats Zeitung, care-1 sprijineau, îi făcură o vizită. Dar văzându-i în halul acesta, îl lăsară cu ghinionul său; agenţiile nu mai găseau jucători dispuşi să mizeze pe el, nici măcar la procentajul de şapte la unu.

Dar socotiseră fără Kate Titbury, o femeie şi jumătate, şi ea le arătă în curând de ce era în stare. Trată reumatismul soţului ei nu cu indiferenţă, ci cu violenţă. Ajutată de balaurul de servitoare, ea îl fricţionă pe bolnav cu atâta putere că era să-i ia şi pielea de pe picioare. Niciodată un măgar sau un cal nu fusese ţesălat astfel. De prisos să spunem că n-a mai fost nevoie de doctor sau farmacist şi poate din cauza asta pacientul se făcu mai bine. În fine, întârzierea s-a mărginit la patru zile. În 23 totul era gata pentru continuarea călătoriei. Scoaseră din casă câteva mii de dolari şi, în dimineaţa zilei de 24, în zori, amândoi soţii o luară din nou la drum, având tot timpul să sosească în capitala mormonă.

Într-adevăr, calea ferată leagă direct Chicago de Omaha; apoi, plecând din acest punct, Union Pacificul ajunse la Ogden şi, sub numele de Southern Pacific, îşi continuă linia până la San Francisco.

Şi dacă stai să te gândeşti, soţii Titbury au avut noroc până la urmă că nu fuseseră expediaţi în California, căci călătoria s-ar fi lungit cu o mie de mile. În după-amiaza zilei de 28, ei ajunseră la Ogden, staţie importantă, pusă în legătură cu Great Salt Lake City printr-o ramificaţie de linie. Aici a avut loc o întâlnire nu între două trenuri – ne grăbim s-o spunem – ci între doi parteneri, întâlnire menită să aibă urmări curioase. În această după-amiază, Max Réal, întorcându-se din Parcul Naţional, tocmai intra în Ogden. De aici pleca a doua zi, în 29, la Cheyenne, unde urma să afle rezultatul celei de-a treia aruncări de zaruri.

Pe când se plimba pe peronul gării, iată că se găsi faţă în faţă cu Titbury, alături de care urmase cortegiul lui William J. Hypperbone şi urcase pe scena Auditorium-ului când i se citise testamentul excentricului defunct. De data aceasta, perechea se ferise să călătorească sub un nume de împrumut. Nu mai voiau să aibă neplăceri, cum păţiseră la Calais. Dacă n-au dorit să se afle cine sunt în timpul călătoriei, sigur că la hotelul din Great Salt Lake City se vor înscrie sub numele lor adevărat. N-avea rost ca domnul Titbury să dezvăluie în drum că e viitorul moştenitor a şaizeci de milioane. Va fi suficient s-o arate în capitala statului Utah, şi acolo, dacă vor voi să-1 exploateze, va şti să se apere.

Judecaţi deci ce neplăcută surpriză pentru Steagul albastru când, în faţa unui număr de persoane care coborau din tren, îl auzi pe Steagul violet întrebându-1:

Dacă nu mă înşel, am onoarea să vorbesc cu domnul Hermann Titbury din Chicago, concurentul meu în meciul Hypperbone?

Cei doi soţi tresăriră la unison. Domnul Titbury, nemulţumit de a fi semnalat atenţiei publice, întoarse capul şi, deşi îl recunoscu foarte bine, se prefăcu a nu-1 fi văzut niciodată pe supărătorul călător:

Nu ştiu, domnule, răspunse el. Vorbiţi… din întâmplare cu mine?

Să-mi fie cu iertare, reluă tânărul pictor, dar e cu neputinţă să mă înşel! Am fost împreună la faimoasa înmormântare… la Chicago… Max Real… jucătorul care a plecat primul.

Max Réal… replică doamna Titbury, ca şi cum auzea pentru prima oară acest nume…

Max Réal, care începea să se enerveze, rosti:

Ei, asta-i acum, domnule, sunteţi sau nu sunteţi domnul Hermann Titbury din Chicago…?

Dar, domnule, i se răspunse cu o voce acră, cu ce drept vă permiteţi să mă întrebaţi?

N-am crezut c-o s-o luaţi în felul acesta, zise Max Réal, înde-sându-şi pălăria în cap. Dacă nu vreţi să fiţi domnul Titbury, unul din «cei şapte», trimis întâi în Maine şi apoi în Utah, fie, vă priveşte…!

Cât despre mine, eu sunt Max Réal, care mă întorc din Kansas şi din Wyoming… Şi-acum, bună seara!

Apoi, cum trenul spre Cheyenne pleca în clipa aceea, el urcă într-un vagon cu Tommy, lăsându-i pe cei doi soţi năuciţi de această întâmplare şi blestemându-i pe oamenii de nimic, cărora li se spune artişti.

Atunci se apropie un om care urmărise mica discuţie cu mult interes. Individul, în vârstă de vreo patruzeci de ani, era bine îmbrăcat, avea o înfăţişare deschisă şi putea inspira încredere chiar şi celor mai bănuitori.

Ah, spuse el înclinându-se în faţa doamnei Titbury, ce tip impertinent! Ar fi meritat o lecţie pentru obrăznicia lui! Şi dacă nu mă temeam să mă amestec în lucruri care nu mă privesc…

Vă mulţumesc, domnule, răspunse domnul Titbury, care fu măgulit să vadă că este apărat de un om atât de distins.

Dar, reluă omul atât de distins, Max Réal este într-adevăr partenerul dumneavoastră?

Da, cred… în fine… replică domnul Titbury, cu toate că abia îl cunosc.

Ei bine, adăugă călătorul, îi doresc toate neplăcerile posibile, pentru că a putut vorbi cu neobrăzare unei persoane atât de respectabile ca dumneavoastră, domnule; vă doresc să-1 învingeţi în această partidă… pe el şi pe ceilalţi, bineînţeles!

Ar fi trebuit să fii un adevărat sucit şi să răstălmăceşti orice ca să nu răspunzi cu bunăvoinţă unui om atât de politicos, linguşitor chiar, unui gentleman care se interesa atât de mult de succesul domnului şi doamnei Titbury.

Cine era acest personaj?… Domnul Robert Ingliş din Great Salt Lake City unde tocmai se-ntorcea în această zi – fiind un agent de comerţ dintre cei mai umblaţi şi cunoscând perfect provincia fiindcă o străbătuse timp de mulţi ani. După ce îşi declină numele şi profesiunea, el se oferi foarte amabil să-i conducă pe soţii Titbury, însărcinându-se să le găsească un hotel care să le convină. Cum să refuzi serviciile domnului Robert Ingliş, care le spuse, dealtfel, că pariase o sumă foarte mare pe şansele celui de-al treilea partener. El luă micile pachete ale doamnei Titbury şi le sui într-unui din vagoanele care trebuiau să plece din Ogden. Domnul Titbury se arătă foarte mulţumit, mai ales că domnul Robert Ingliş îl tratase cum merita pe Max Réal, haimanaua asta! Pe deasupra, nu putea decât să se bucure că a întâlnit un tovarăş de călătorie atât de amabil, care-i va servi şi de ghid în capitala Utah-ului. Totul se arăta deci cum nu se poate mai bine. Călătorii urcară în vagon şi se poate spune că niciodată timpul nu a trecut atât de repede ca de-a lungul acestui parcurs, care nu era decât de cincizeci de mile.

Domnul Ingliş se dovedi un vorbitor interesant şi cu o vervă nesecată. Ceea ce a părut să placă excelentei doamne e că el era al patruzeci şi treilea copil al unei căsnicii mormone – bineînţeles înainte ca poligamia să fi fost interzisă printr-un decret al preşedintelui Statelor Unite.

Şi nu era de mirare, pentru că şi apostolul Hebert Kimball, prim-consilier al bisericii, murise lăsând treisprezece femei şi cincizeci şi patru de copii. Să sperăm că dacă Harris T. Kymbale, cronicarul Tribunei, va fi vreodată nevoit să vină în Utah, el nu va urma exemplul omonimului său. Apoi cele două nume nu se scriu la fel şi, în plus, nu mai este permisă poligamia la Great Salt Lake City, chiar dacă eşti unul din «Credincioşii coranului».

Dacă o asemenea conversaţie plăcu soţilor Titbury, aceasta se datora faptului că era greu să găseşti un povestitor mai plăcut decât domnul Ingliş. Fără îndoială că el regreta timpul când biserica mormonă slujea în toată splendoarea ei. El lăuda desăvârşirea acestei religii, descoperită de «Spiritul Domnului». Le istorisi despre Joseph Smith, care se simţise devenind profet în 1839, regăsind tablele de aur pe care erau înscrise divinele legi mormoniene, şi pe urmă fusese asasinat. Povesti exodul «Sfinţilor zilelor din urmă» stabiliţi la New York, în Illinois, apoi în Ohio şi în Missouri; şi deodată iată-1 că începe să vorbească, în termeni emoţionanţi şi elogioşi, despre Brigham Young, papă şi preşedinte al bisericii, care, înfruntând oboselile şi pericolele, condusese comunitatea pe pământurile de lângă Marele Lac Sărat, unde fondase în 1847 Noul Ierusalim.

Ah, prieteni, exclamă atunci Robert Ingliş cu o voce atât de înduioşătoare încât era gata să stoarcă lacrimi doamnei Titbury, dacă l-aţi fi cunoscut pe Brigham Young, veneratul nostru papă, cu părul său ca o creastă, cu barba sa încărunţită care-i încadra obrajii şi bărbia, cu ochii săi pătrunzători, pe George Smith, vărul profetului şi istoric al bisericii, pe Hunter, preşedintele episcopilor, pe Orson Hyde, preşedintele celor doisprezece apostoli, pe Daniel Wels, al doilea consilier, pe Elisa Snow, una din soţiile spirituale ale papei…

Era frumoasă? întrebă doamna Titbury.

Extrem de urâtă, doamnă, dar ce e frumuseţea la o femeie?… Şi cea căreia i se adresă Robert Ingliş avu un mic surâs aprobator.

Ce vârstă are acum celebrul Brigham Young?… întrebă domnul Titbury.

Nu mai are pentru că e mort!… Dar, dacă ar trăi, ar avea o sută doi ani.

Si dumneavoastră, întrebă cu oarecare sfială doamna Titbury. sunteţi însurat…?

Eu, scumpă doamnă!… La ce bun să te căsătoreşti, de când poligamia este interzisă! O singură femeie este mai greu de strunit decât cincizeci! Şi domnul Ingliş râse atât de tare de gluma făcută, încât cei doi soţi luară şi ei parte la veselia sa.

Teritoriul pe care-1 traversează ramificaţia Ogden-ului este o regiune de şes sterp, de nisip şi argilă amestecate cu săruri alcaline, care-1 acoperă cu excrescenţe albicioase ca pe marele deşert din vestul lacului. Nu cresc decât cimbrişori, salvie, rosmarin, arbuşti sălbatici şi cantităţi imense de floarea-soarelui cu petalele ei galbene. La est se ridică crestele depărtate şi învăluite în ceaţă ale munţilor Wahsatch.

Era ora şapte şi jumătate când trenul se opri în gara Great Salt Lake City.

Un oraş minunat, spusese Robert Ingliş şi cu siguranţă că nu-i va lăsa să plece pe noii săi prieteni înainte de a-l fi vizitat. E un oraş de cincizeci de mii de locuitori, îi îmbia el – exagera cu cinci mii – un oraş splendid, împresurat la est de munţi măreţi şi pe care admirabilul Jourdain îl pune în legătură cu admirabilul Lac Sărat, un oraş deosebit de curat, cu clădirile şi vilele sale înconjurate de mulţi copaci înverziţi, cu livezile şi grădinile lui de zarzavaturi… Şi de-a lungul străzilor comerciale, minunate clădiri de piatră… cu o înfăţişare minunată!… Şi monumentele sale magnifice, opere ale arhitecturii mormone, magnificul Palat prezidenţial unde-şi avea reşedinţa Brigham Young, magnificul Templu mormon, magnificul Tabernacol, o construcţie minunată în care puteau să încapă opt mii de credincioşi… Şi altădată ce ceremonii magnifice, cu papa şi apostolii pe o estradă magnifică, având împrejur mulţimea de sfinţi, bărbaţi, femei, copii, câtă frunză şi iarbă, care asistau la citirea bibliei scrisă de însăşi mâna Mormonului!… în fine, totul era magnific.

Adevărul este că domnul Robert Ingliş se cam întrecea cu laudele, în dragostea pentru urbea lui natală. Oraşul Great Salt Lake City nu merită astfel de elogii. El este prea întins pentru populaţia sa şi dacă are câteva frumuseţi ale naturii, e lipsit în schimb de orice operă artistică. Cit despre faimosul Tabernacol, nu este altceva decât capacul unui uriaş cazan pus de-a dreptul pe pământ.

În orice caz, nici vorbă să viziteze Great Salt Lake City în seara asta. Cel mai urgent era să tragă la un hotel şi cum domnul Titbury nu voia să-1 coste prea scump, ghidul său îi propuse unul afară din oraş: Cheap Hotel, adică «Hotel ieftin».

Numai la auzul acestui nume, cei doi soţi fură încântaţi şi liniştiţi. Apoi, după ce lăsară valiza la gară, urmând s-o scoată dacă găseau Cheap Hotel pe gustul lor, ei îl urmară pe domnul Ingliş, care ţinuse să ducă el însuşi geanta de voiaj şi pătura «onorabilei doamne».

Coborâră spre cartierele joase ale oraşului, din care soţii Titbury nu putură să vadă nimic deoarece se făcuse noapte, ajunseră pe malul drept al unei ape pe care domnul Ingliş o numi Crescent River şi apoi umblară cam vreo trei mile. Poate că soţii Titbury găsiră că drumul e cam lung, dar nu se plânseră, la gândul că hotelul va fi cu atât mai ieftin cu cât este mai departe de oraş. În fine, pe la opt şi jumătate, pe o beznă de nepătruns, căci cerul era acoperit, călătorii ajunseră în faţa unei clădiri de al cărei aspect nu putură să-şi dea seama.

Câteva minute mai târziu, hotelierul – un tip cu o înfăţişare fioroasă – îi duse într-o cameră de la parter cu pereţii daţi cu var, având drept mobilă doar un pat, o masă şi două scaune. Dar hotărâră că n-au nevoie de mai mult şi mulţumiră domnului Ingliş, care plecă cu promisiunea de a reveni a doua zi dimineaţă. Domnul şi doamna Titbury, foarte obosiţi, se culcară după ce luară cina, alcătuită din câteva provizii rămase în sacul de voiaj. Apoi adormiră unul lingă altul şi visară că prezicerile amabilului domn Ingliş se realizau şi că apropiata aruncare de zaruri îi va face să câştige douăzeci de căsuţe. Ei se treziră la ora opt, după o noapte bună şi odihnitoare. S-au sculat fără grabă şi, neavând de făcut altceva mai bun, îşi aşteptară călăuza spre a vizita împreună oraşul. Nu erau curioşi de felul lor, dar cum puteau să refuze serviciile oferite de domnul Robert Ingliş, care voia să le arate splendorile marii localităţi mormone…?

Până la ora 9 nu veni nimeni. Domnul şi doamna Titbury, îmbrăcaţi, gata de plecare, se uitau pe fereastra care dădea spre şoseaua din faţa hotelului Cheap.

Acest drum, după cum le spusese în ajun amabilul lor ghid, era vechiul «drum al emigranţilor». El mergea dc-a lungul râului Crescent. Pe acolo treceau altădată furgoanele încărcate cu mărfuri destinate taberelor de colonişti. Ele erau trase de boi mânaţi de boar şi îţi trebuiau pe-atunci mai multe luni pentru a ajunge de la New York până la teritoriile din vestul ţării…

Cheap Hotel părea izolat, căci, chiar aplecat peste pervaz, domnul Titbury nu vedea nici o clădire pe ambele maluri ale râului. Nu se zărea altceva decât întunecata pată a pădurilor verzi de pini care creşteau pe coasta unui munte înalt.

Până la ora 10 nu veni nimeni. Domnul şi doamna Titbury începură să devină nerăbdători, mai ales că le era şi foame.

Să ieşim, spuse unul din ei.

Să ieşim, răspunse celălalt.

Şi deschizând uşa camerei, pătrunseră într-o sală centrală, o adevărată sală de cabaret, a cărei uşă dădea spre şosea. În prag erau doi oameni prost îmbrăcaţi, cu o înfăţişare îngrozitoare, cu ochii injectaţi din pricina ginului, care păzeau intrarea.

Nu se trece!

Astfel sună porunca dată cu o voce aspră domnului Titbury.

Cum… nu se trece?

Nu fără plată.

Din toată limba engleză acest cuvânt îi plăcea cel mai puţin domnului Titbury, când îi era adresat:

Plată… repetă el… plată ca să ies? Glumeşti…

Dar doamna Titbury, cuprinsă deodată de nelinişte, nu lăsă lucrurile nelămurite şi întrebă:

Cât…?

Trei mii de dolari.

Ea recunoscu această voce… Era vocea lui Robert Ingliş, care se ivi în uşa hotelului.

Între timp, domnul Titbury, mai puţin ager ca soţia sa, vru să ia totul în glumă.

Ei, exclamă el, iată-1 pe prietenul nostru…!

În persoană, răspunse acesta.

Şi bine dispus ca de obicei.

Ca de obicei.

Într-adevăr, cererea aceasta de trei mii de dolari e destul de nostimă…

Ce să-i faci, dragă domnule, răspunse domnul Ingliş, atâta-i preţul pentru o noapte la Cheap Hotel.

Vorbeşti serios?… întrebă doamna Titbury, care pălea.

Foarte serios, doamnă.

Domnul Titbury vru să se repeadă spre ieşire, într-o pornire de furie. Două braţe puternice se abătură pe umerii săi şi-1 ţintuiră locului.

Robert Ingliş era pur şi simplu un răufăcător, cum se întâlnesc încă prea mulţi în aceste regiuni îndepărtate ale Federaţiei, indivizi care pândesc tot timpul ocazii, dealtfel destul de dese. Nu era prima oară când diverşi călători fuseseră jefuiţi de acest pretins al patruzeci şi treilea copil al unei căsătorii mormone, ajutat de complici asemenea celor doi indivizi ai fiorosului hotel Cheap, un îngrozitor cuib de bandiţi sau cel puţin de hoţi.

Pus pe urma cea bună, după schimbul de cuvinte cu Max Réal, el oferise serviciile sale soţilor Titbury. Apoi, afiând de la ei că aveau asupră-le o sumă de trei mii de dolari – declaraţie desigur foarte imprudentă – el îi condusese la acest han izolat, unde să fie la cheremul lui.

Domnul Titbury înţelese acum totul, dar prea târziu.

Domnule, zise el, vreau să mă lăsaţi să plec imediat… Am treabă în oraş…

Nu înainte de 2 iunie, zi în care trebuie să sosească telegrama, răspunse surâzând domnul Ingliş, şi nu suntem decât în 29 mai.

Atunci aveţi pretenţia să ne reţineţi aici cinci zile?

Şi chiar mai mult, chiar mult mai mult… răspunse amabilul gentleman, afară de cazul când îmi înmânaţi trei mii de dolari în bancnotele Băncii din Chicago…

Ticălosule!

Steag albastru, îi atrase atenţia domnul Ingliş, eu sunt politicos cu dumneata şi te rog să fii şi dumneata cu mine!

Dar aceşti bani… sunt tot ce am…

Va fi uşor bogatului Hermann Titbury să ceară şi să primească de la Chicago oricât va avea nevoie! Dealtfel, scumpul meu oaspete, ai la dumneata aceşti trei mii de dolari şi aş putea uşor să ţi-i scot din buzunar. Dar, pe Jonathan! Nu suntem hoţi. Ăsta e preţul la Cheap Hotel şi vă rog să vă achitaţi datoria.

Niciodată!

Cum doriţi.

Odată cu aceste vorbe, uşa fu încuiată din nou şi soţii rămaseră închişi în sala de jos.

Câte mustrări nu-şi făcură apoi cei doi cu privire la blestemata călătorie cu necazurile şi chiar pericolele ei! După amenda din Calais. furtul din Great Salt Lake City… Ce ghinion să fi dat de banditul de Ingliş!…

Şi totul ni se trage de la afurisitul de Max Réal!… exclamă domnul Titbury… Noi am vrut ca numele nostru să fie cunoscut numai la sosire şi acest netrebnic 1-a strigat în plină gară, la Ogden! Ce-i de făcut…?

Să sacrificăm cei trei mii de dolari, zise doamna Titbury.

Niciodată… niciodată!

Hermann!… Hermann!… se mulţumi să spună autoritara şi ursuza soţie.

Dealtfel, tot vor fi nevoiţi să ajungă la această tristă soluţie. Chiar dacă domnul Titbury se va încăpăţâna să refuze, răufăcătorii vor şti să-l constrângă. Şi dacă ar voi să-i ia banii cu forţa şi apoi să-1 arunce în fundul râului Crescent împreună cu doamna Titbury, cine s-ar sinchisi de nişte străini a căror prezenţă în oraş nici măcar nu era cunoscută?

Domnul Titbury rezistă totuşi. Poate că-i va veni de undeva vreun ajutor… Speranţă zadarnică! Căci un minut mai târziu amândoi fură conduşi într-o cameră cu fereastra spre o curte interioară. Sălbaticul hangiu le lăsă apoi ceva de mâncare.

Douăzeci şi patru, patruzeci şi opt de ore trecură în aceste condiţii. E cu neputinţă de spus până la ce stare de furie ajunseseră prizonierii. Dealtfel, nici nu mai avură ocazia să-1 revadă pe domnul Ingliş care, din discreţie şi pentru a nu părea că vrea să exercite presiuni asupra oaspeţilor săi, se ţinea deoparte.

În fine, calendarul Federaţiei arătă 1 iunie. Al treilea partener trebuia să se afle în persoană a doua zi, înainte de prânz, la biroul telegrafului din Great Salt Lake City. Dacă nu se prezintă în persoană, el pierde toate drepturile să continue această partidă, care se dovedise atât de dezastruoasă până acum pentru Steagul albastru.

Nu! Domnul Titbury nu voia să cedeze… şi nu va ceda! Dar doamna Titbury, neavând răgaz din cauza termenului, interveni cu o deosebită forţă pentru a-şi impune voinţa. Presupunând că domnul Titbury, printr-un capriciu al zarurilor, ar fi fost trimis la «han», în «labirint», în «puţ», la «închisoare», oare n-ar fi avut de plătit o penalizare dublă sau triplă? Ar fi ezitat să plătească? Nu!… Ei bine, era tot aşa de obligator în împrejurările actuale căci, dacă e bine să iubeşti banul, e mult mai bine să ţii la viaţă, şi existenţa lor era acum în mâna acestor răufăcători. În fine… trebuia plătit.

Domnul Titbury rezistă până la ora 7, în speranţa unui ajutor neprevăzut, care nu veni. În schimb, exact la şapte şi jumătate se ivi, amabil şi politicos, domnul Ingliş.

Mâine este ziua cea mare, spuse el. Ar fi bine, scumpul meu oaspete, să fiţi în seara aceasta la Great Salt Lake City.

Şi cine mă împiedică, dacă nu dumneata! exclamă domnul Titbury cu glasul gâtuit de furie.

Eu? răspunse surâzător domnul Ingliş. Dar e suficient să vă decideţi să vă plătiţi nota.

Iată, zise doamna Titbury, întinzând domnului Ingliş teancul de bancnote pe care soţul său i-1 dăduse cu moartea în suflet.

Domnul Titbury era cât pe ce să-şi dea duhul când văzu cum ticălosul ia teancul, numără biletele, şi nu mai putu să spună nimic când banditul adăugă:

E inutil să vă mai dau chitanţă pentru banii aceştia, nu-i aşa?… Dar nu vă fie teamă, am s-o trec în contul dumneavoastră, scumpul meu oaspete. Şi acum nu-mi mai rămâne decât ca, după un călduros bună seara, să vă urez toate şansele ca să câştigaţi milioanele meciului Hypperbone.

Uşa era deschisă şi, fără să mai aştepte, cei doi soţi o zbughiră afară. Era aproape noapte şi locul va fi greu de recunoscut. Atunci cum vor putea arăta poliţiei teatrul acestei scene tragi-comice? În fine, cel mai urgent era să ajungă la Great Salt Lake City ale cărui lumini se zăreau la trei mile de aici, în susul râului Crescent. Şi astfel, după o oră, domnul şi doamna Titbury ajunseră la Noul Sion unde traseră la primul hotel. Oricum, nu-i va costa atât de scump ca Cheap Hotel!

A doua zi, 2 iunie, domnul Titbury se duse la biroul şerifului spre a depune plângere şi a cere ca agenţii să-1 caute pe Robert Ingliş. Poate mai era timp să recapete cei trei mii de dolari… Şeriful primi cu mare amabilitate plângerea păgubaşului împotriva hoţului. Din păcate acesta nu putu să dea decât informaţii vagi asupra hanului. Fusese condus noaptea, plecase noaptea… Când vorbi despre Cheap Hotel de pe malul râului Crescent, şeriful îi spuse că nu ştia de nici un hotel cu un asemenea nume şi că nici nu există în regiune un râu numit Crescent. Răufăcătorul, care dealtfel trebuie să fi fugit cu complicii lui, va fi deci foarte greu de prins.

Ziceţi, domnule Titbury, că pe acest individ îl chema…

Ingliş… ticălosul!… Robert Ingliş.

Da! Acesta este numele pe care vi 1-a spus! Dar, gândindu-ne mai bine, sunt sigur că e vorba de vestitul Bill Arrol… Îi recunosc felul de a lucra. Dealtfel, nu e la prima lui încercare…

Şi încă nu l-aţi arestat? exclamă furios domnul Titbury.

Încă nu, răspunse şeriful. Abia l-am pus sub urmărire. Va cădea în capcană într-o zi… sau alta…

Dar eu n-am timp să aştept până i-o veni sorocul.

Ei… sorocul lui vine… şi o să fie electrocutat… dacă nu spânzurat…

Şi banii mei, domnule, banii mei?

Ce vreţi… trebuie mai întâi să-1 prindem pe dracul de Bill Arrol. şi nu e lucru uşor! Tot ce pot să vă promit, domnule Titbury, este să vă trimit o bucată de frânghie dacă va fi spânzurat, şi dacă partida nu va fi încă terminată, o veţi câştiga sigur cu un asemenea talisman…!

Asta fu tot ce putu obţine domnul Titbury de la acest original şerif al oraşului mormon!