Capitolul IV.

STEAGUL VERDE.

Steagul verde era Harris T. Kymbale. Steguleţul verde ce se înfigea pe hartă, pentru a marca sosirea sa în cutare sau cutare stat, îi fusese atribuit celui de-al patrulea partener, ţinând seama de locul pe care această culoare o ocupă în spectrul solar. Cronicarul-şef al Tribunei se arătă foarte satisfăcut. Nu era aceasta culoarea speranţei?

Dealtfel, ar fi fost nedrept să se plângă de soarta care-1 favoriza ca turist şi jucător. După ce fusese trimis cu primul număr de puncte, douăsprezece,la New Mexico, iată că punctajul de zece, din patru cu şase, îi rezerva a douăzeci şi doua căsuţă, South Carolina, la frontierele teritoriului federal, şi exact în metropola sa Charleston. El ştia că jucătorii îl preferau în agenţii, că era solicitat pe toate pieţele lumii – se paria pe el cu unu contra nouă, cotă pe care niciunul din concurenţi n-a atins-o niciodată – şi era considerat pretutindeni drept marele favorit.

Din fericire, reporterul, când părăsise Santa-Fe, nu-1 auzise pe Isi-dorio, chibzuitul vizitiu, rostind că nu ar vrea să rişte nici douăzeci şi cinci de cenţi pe şansele sale şi era foarte încrezător în viitor.

Cum putea uşor să ajungă de la 21 mai până la 4 iunie în Carolina de Sud şi cum de la staţia Clifton călătoria se va face cu trenul, timpul nu-i lipsea. Harris T. Kymbale părăsi deci Santa-Fe pe 21 şi scăpă de astă dată numai cu un bacşiş bun, nemaiavând nevoie să-1 ademenească pe noul său vizitiu cu sute de mii, sau chiar cu sute de dolari. Sosi seara la Clifton, de unde trenul, după ce trecea paralela care mărgineşte la sud statul Colorado, îl duse până la Denver, capitala acestui stat.

Harris T. Kymbale se gândi bine şi se opri la următorul proiect, fără a ţine seama de recomandările făcute de onorabilul primar din Buffalo care-1 prevenise că nu-şi aparţinea şi că aparţinea numai celor ce pariază pe el:

Iată-mă ajuns într-una din cele mai frumoase provincii ale Federaţiei: la vest, Munţii Stâncoşi… la est, câmpii extrem de fertile… un sol plin cu plumb, aur şi argint, din care petrolul curge în valuri, un teritoriu unde vin emigranţii atraşi de bogăţiile sale naturale şi cei care n-au nici o treabă, atraşi de oraşele luxoase ale staţiunilor balneare, de aerul curat, de puritatea climei. Eu nu cunosc încă acest ţinut superb şi am ocazia să-1 cunosc… Să mă bizui că hazardul mă va trimite din nou aici în cursul partidei?… Nimic nu e mai puţin probabil! Pe de altă parte, pentru a ajunge în South Carolina, am de străbătut trei sau patru state pe care le cunosc. Ele nu-mi vor oferi nici o noutate. Cel mai bun lucru este să-mi petrec tot timpul în Colorado, ceea ce voi şi face. De vreme ce voi fi la 4 iunie, înainte de prânz, la Charleston, nu ştiu ce i-ar supăra pe adepţii mei… Dealtfel, fac ce vreau şi cui nu-i place, etc. etc…

Şi iată pentru ce, în loc să-şi continue călătoria pe linia care duce la Oaklay, Topeka şi Kansas, Harris T. Kymbale se instala, în ziua de 21, într-un confortabil hotel din capitala statului Colorado.

El nu rămase decât cinci zile în acest stat, adică până la 25 seara. Dar nu-i nimic surprinzător ca un reporter să poată face în acest scurt popas ceea ce alţi semeni ai lui n-ar fi putut face într-un timp de două ori mai lung. Este o chestiune de antrenament profesional.

Şi ca să vă convingeţi, n-aveţi decât să priviţi puţin notele din carnetul de care Harris T. Kymbale se servea pentru a-şi scrie articolele pentru Tribune;

22 mai. Vizitat Denver, oraş elegant, străzi largi, umbroase, magazine superbe ca la New York sau Philadelphia, biserici, bănci, teatre, sală de concert, mare aşezământ universitar din Far-West, antrepozite vaste, hoteluri şi restaurante de lux, «Café Français». Foarte plăcut la «Café Français». Am fost foarte bine primit de guvernatorul statului, senatorul Evans. Încurajări şi laude. A pariat pe mine o sumă mare, şi pe bună dreptate.

mai. Mers până la satele miniere, devenite oraşe – Auroria, Golden City, Golden Gate, Oro City, nume frumoase, mai puţin însă ca acela de Leadville, oraşul plumbului, a cărui extracţie anuală se cifrează la unsprezece mii de tone. Oraş nou, prea depărtat ca să-l pot vizita.

mai. Fost cu rail-road-ul până la Pueblo (Colorado de Sud), mergând de-a lungul marelui lanţ muntos. Important centru industrial, alimentat de minele de huilă şi sursele de petrol. Voi cumpăra una sau două dacă voi câştiga partida. Trecut prin Colorado Springs, poreclit «Oraşul milionarilor», renumit pentru băile lui, foarte căutate de bolnavii adevăraţi şi de bolnavii închipuiţi.

mai. Mă întorc din Elveţia – din Elveţia americană, bineînţeles – pe coasta orientală a lanţului de munţi Colorado. E tot atât de frumos ca în Parcul Naţional din Wyoming, mai frumos decât în Elveţia europeană. E drept că vorbesc ca un cetăţean american. Se găsesc acolo parcuri nemaipomenite, în nord, în centru şi în sud. Ce amintire frumoasă păstrez despre parcul Pair Play, înconjurat de munţi măreţi, pe care îi domină muntele Lincoln având o înălţime de patrusprezece mii de picioare deasupra nivelului mării! Văzut Lacurile Gemene într-o trecătoare prin care curge Arkansas-ul. Sunt separate de o şosea de morene, unul lung de două mile şi jumătate şi larg de o milă şi jumătate şi celălalt cu o întindere dublă ca a celui dintâi. Mi-ar plăcea să stau 15 zile într-un hotel bun din Derry. Hotărât să cumpăr, cu viitoarele mele milioane, o vilişoară la Denver şi două mine de huilă la Colorado!… De ce să mă zgârcesc şi să nu-mi cumpăr o casă pe malul Lacurilor Twin…?

Zărit înalte piscuri în Munţii Stâncoşi – ale lanţului Sierra Madre – în partea cea mai ridicată a Americü, cu baza pe o suprafaţă de cel puţin trei sute şaptezeci şi cinci de leghe. Foarte puţine state din Europa, afară de Rusia, ar putea să-i adăpostească. Veritabilă coloană vertebrală a Americii de Nord şi care cu întreaga întindere muntoasă din vest cuprinde un sfert din Statele Unite. Dacă aţi pune la un loc Alpii. Pirineii şi Caucazul şi încă n-aţi putea făuri Munţii Stâncoşi.

După-amiaza zilei de 26 Steagul verde o petrecu în frumoasa capitală. Se organiză o recepţie în onoarea sa la reşedinţa guvernatorului. Se ştie că în Statele Unite un om are valoarea averii sale, şi în minţile celor din Colorado, ca şi în a lui dealtfel. Harris T. Kymbale preţuia şasezeci de milioane de dolari. El fu sărbătorit după cum merita de aceşti americani bogaţi, care au aur nu numai în casele lor de bani, în buzunarele lor, în pământul lor, dar şi în denumirea oraşelor lor.

A doua zi, la 27 mai, al patrulea partener îşi luă rămas bun de la guvernator, în mijlocul unui mare număr de adepţi care-l aclamară. Trenul plecă din Denver şi trecu frontiera prin Fort Wallace, străbătu Kansas-ul de la vest la est, apoi Missouri, cu capitala Jefferson City, şi la graniţa sa de est se opri la gara Saint-Louis, în seara de 28.

Intenţia lui Harris T. Kymbale nu era să rămână în acest mare oraş pe care-1 cunoştea, şi spera că soarta nu-1 va trimite niciodată aci, deoarece el reprezenta căsuţa cincizeci şi doi şi ocupa, în nobilul joc al gâştei, locul unde se afla «închisoarea». În plus, statele Tennessee, Alabama şi Georgia, pe care trebuia să le străbată înainte de a ajunge în South Carolina, îi ofereau excursii atrăgătoare.

Aşadar, simţindu-se destul de obosit, îşi propuse să aleagă unul dintre cele mai bune hoteluri din Saint-Louis şi să se odihnească bine o noapte întreagă, pentru a pleca a doua zi dis-de-dimineaţă cu primul tren. Se părea că nimic nu poate tulbura călătoria sa, nici să-1 împiedice să fie la data exactă la Charleston.

Şi cu toate acestea, era cât pe ce să nu poată ajunge şi chiar să fie pus în situaţia de a nu mai călători niciodată, în urma incidentului neprevăzut de care ne vom ocupa.

Pe la şapte şi jumătate, Harris T. Kymbale umbla grăbit pe peronul gării, spre a se interesa de mersul trenurilor, când se ciocni de o persoană care ieşea dintr-unul din birouri.

Pe loc fură schimbate următoarele amabilităţi:

Bădăranule…!

Nesimţitule…!

Vezi unde calci!

Uită-te în urma ta!

În fine, vorbe care ies ca din puşcă la oamenii nervoşi sau nestăpâniţi. Unul din ei avea ambele păcate, şi încă în mare măsură, căci nu era altul decât Hodge Urrican.

Harris T. Kymbale îl recunoscu pe concurentul său.

Comodorul! exclamă el.

Ziaristul! i se răspunse cu o voce tunătoare.

Era într-adevăr comodorul Urrican, de astă dată fără fidelul său Turk, ceea ce era mult mai bine, căci Turk ar fi mers până-n pânzele albe.

După cum se vede, Hodge Urrican nu numai că a supravieţuit naufragiului Chicolei, dar a găsit şi mijlocul să părăsească Key West… Cum? în orice caz, trebuie să fi făcut foarte repede călătoria de vreme ce era în Florida la data de 25. O adevărată înviere, desigur, căci, după starea în care fusese debarcat la Key West, partenerii săi credeau că meciul «celor şapte» va continua numai în şase.

Pe scurt, Hodge Urrican se afla în carne şi oase la Saint-Louis, aşa cum putea să constate izbindu-se de el concurentul, însă şi mai prost dispus ca de obicei. Nu era oare în drum spre California cu obligaţia de a se întoarce la Chicago, spre a reîncepe partida – după plata unei penalizări triple?

Cu toate acestea, Harris T. Kymbale, cum era un om cumsecade, îi spuse ca unei cunoştinţe:

Felicitările mele, domnule comodor Urrican, văd că n-aţi murit…

Nu, domnule, nici măcar după ciocnirea cu un neîndemânatic şi sunt gata să-i înmormântez pe cei care se bucurau că nu mă vor mai vedea…

Vă referiţi la mine? întrebă reporterul încruntând sprâncenele.

Da, domnule, răspunse Hodge Urrican, care se uita ţintă în ochii adversarului său, da, domnule mare favorit!

Şi se părea că mestecă vorbele acestea, că le striveşte între dinţi. Harris T. Kymbale, care nu era prea răbdător din fire, începu să se supere.

Se pare că cine trebuie să treacă prin California ca să se-ntoarcă la Chicago nu străluceşte prin politeţe.

Asta-l atinse pe comodor unde-1 durea…

Mă insulţi, domnule!… exclamă el.

Ia-o cum vrei!

Ei bine, o iau de rău şi o să-mi plăteşti pentru obrăzniciile dumitale…

Imediat, dacă doreşti…

Da, dacă aş avea timp, urlă Hodgc Urrican, dar n-am.

N-ai decât să-ţi faci…

Ceea ce voi face va fi o călătorie cu trenul ăsta care pleacă acum şi pe care nu-1 pot pierde.

Într-adevăr, un tren pufăia, învăluit de fum, gata de plecare. Nu mai era nici o secundă de pierdut. Aşadar, comodorul, sărind pe o platformă între două vagoane, strigă cu o voce tunătoare:

Domnule jurnalist, veţi mai auzi de mine. veţi mai auzi…

— Când?

‚

Chiar în seara asta, la Hotel Europa.

Voi fi acolo, răspunse Harris T. Kymbale.

Dar abia pornise trenul, că ziaristul făcu următoarea remarcă:

Ia te uită… S-a înşelat, dobitocul! Nu s-a urcat în trenul spre Omaha! Se duce unde n-are ce căuta… în definitiv, îl priveşte!

Într-adevăr, trenul alerga spre est, exact încotro trebuia să plece Harris T. Kymbale spre a ajunge în Charleston.

Nu, Hodge Urrican nu se înşelase. El se întorcea pur şi simplu la prima staţie, la Herculanum, unde-1 aştepta Turk. O explicaţie violentă se iscase între comodor şi şeful staţiei Herculanum în legătură cu bagajul său rămas în urmă. În cursul discuţiei, Turk îl ameninţase pe şef că-1 va arunca de viu în cazanul unei locomotive. Stăpânul său îl calmase, apoi, prinzând un tren care pleca, venise să facă în persoană reclamaţia în gara Saint-Louis. Lucrurile se lămuriră uşor, valiza urma să fie cerută telegrafic, dar tocmai în momentul când Hodge Urrican ieşea din birou, să se întoarcă la Herculanum. iată că avu loc întâlnirea cu cronicarul.

Harris T. Kymbale nu se mai ocupă de acest incident după plecarea adversarului său. El se întoarse la Hotel Europa unde trăsese. După masa de seară, făcu o lungă plimbare prin oraş şi, în momentul când se întoarse, primi o scrisoare sosită din Herculanum cu ultimul tren.

Nu! Era nevoie de un creier ca acela care fierbea în craniul lui Hodge Urrican, pentru ca acest om bizar să fi scris o asemenea epistolă.

Domnule al patrulea partener, aveţi desigur un revolver, aşa cum îl am şi eu pe al meu. Voi lua mâine dimineaţă la şapte trenul care pleacă din Herculanum la Saint-Loius. Vă somez să luaţi la aceeaşi oră trenul care pleacă din Saint-Louis la Herculanum. Acest lucru nu va schimba nici itinerarul dumneavoastră, nici pe al meu!

Cele două trenuri se vor încrucişa la ora şapte şi şaptesprezece minute. Dacă sunteţi în stare să răspundeţi de faptul de a îmbrânci oamenii şi de a-i insulta pe deasupra, fiţi singur în exact acel moment pe platforma care leagă ultimul vagon de vagonul de bagaje, cum voi fi şi eu pe platforma ultimului vagon al trenului meu. Vom avea astfel ocazia să schimbăm câteva focuri.

comodor HODGE URRICAN.

Asta-i era firea: mereu îi sărea ţandăra; şi încă nu-i spusese nimic lui Turk despre această ceartă, de teamă să nu învenineze lucrurile.

Dar dacă voia un adversar demn de dânsul, nu putea găsi unul mai bun decât cronicarul Tribunei. Acesta fu la înălţime în împrejurarea de faţă.

Ei bine, exclamă el, dacă marinarul ăsta de apă sărată îşi închipuie că voi da înapoi, se înşală! Voi fi pe platformă la ora fixată, de vreme ce şi el va fi pe a lui! Şi Steagul verde al unui ziarist nu se va închina în faţa Steagului portocaliu al unui comodor!

Recunoaşteţi că nimic nu-i de mirare în surprinzătoarea ţară a Americii!

Deci, a doua zi, cu puţin înainte de ora şapte, Harris T. Kymbale veni la gară pentru a lua trenul spre Columbus, care trece prin Herculanum la frontiera statului Tennessee. După aceea, se instala în ultimul vagon care comunica printr-o platformă cu vagonul de bagaje. Şaptesprezece minute trebuiau să treacă înainte de a-şi lua în primire postul său de luptă.

Dimineaţa era friguroasă, aerul rece şi nimeni nu dorea să stea afară în timpul mersului. În vagonul lui Harris T. Kymbale se aflau vreo doisprezece călători. Când reporterul se uită prima oară la ceas, era ora şapte şi cinci. Nu mai avea de aşteptat decât douăsprezece minute şi aştepta cu un calm de care, cu siguranţă, adversarul său nu era în stare.

La şapte şi patrusprezece se ridică, se duse pe platformă cu revolverul scos din buzunarul pantalonului şi, după ce controla încărcătura, aşteptă din nou. La şapte şi şasesprezece se auzi de pe cealaltă linie vuietul crescând al trenului care venea din Herculanum în direcţie opusă, cu toată viteza.

Harris T. Kymbale ridică revolverul la înălţimea frunţii, gata să-1 coboare orizontal.

Locomotivele se încrucişară, lăsând în urmă un vârlej de aburi albi. O jumătate de secundă după aceea, două detunături răsunară în acelaşi timp. Harris T. Kymbale simţi vâjâitul unui glonte care-i trecu pe lângă ureche şi răspunse numaidecât. Apoi, ambele trenuri se depărtară, fiecare în direcţia sa.

Să nu credeţi că vreun călător din vagon s-a sculat la auzul acestor focuri de revolver. Aşa ceva n-avea darul să-i impresioneze. Şi Harris T. Kymbale îşi reluă locul liniştit, fără să ştie dacă îl nimerise pe comodor. Călătoria continuă prin Nashville, actuala capitală a statului Tennessee aşezată pe râul Cumberland, oraş industrial de şaptezeci şi şase de mii de suflete, prin Chattanooga, nume care în limba cherokee înseamnă «Cuib de corb», un cuib strategic de prim ordin la intrarea trecătorilor pe care Sherman reuşise să le străpungă cu armata federală. Pe urmă străbătu statul Georgia a cărui aşezare geografică i-a dat numele de «Cheie de boltă a Sudului», cum Pennsylvania e denumită «Cheia de boltă a Nordului».

După ce traversă statul Georgia până la oraşul Augusta de pe râul Savannah, unde se găsesc importante filaturi de bumbac, trenul trecu prin teritoriul statului South Carolina, o luă prin Hamburg, care se află în faţa oraşului Augusta, şi se opri la capătul liniei ferate, în oraşul Charleston. Reporterul ajunse în acest vestit oraş în seara zilei de 2 iunie, după un drum de aproape o mie cinci sute de mile de la Santa-Fe din New Mexico, călătorie în timpul căreia avusese loc întâlnirea cu Hodge Urrican.

Aici află din ziare de soarta celor doi nedespărţiţi, comodorul şi Turk, care trecuseră prin Ogden în ziua de 31 mai, îndreptându-se cu toată viteza către depărtatele regiuni ale Californiei.

«Pe legea mea, totul e cât se poate de bine, îşi zise el. Nu-mi pare rău că nu l-am nimerit. E un urs, ba chiar un urs marin cu înfăţişare umană!»

Dealtfel, ziarele nu făceau nici o aluzie la duelul de pe rail-road, cunoscut numai de cei doi combatanţi, şi nimeni nu va şti niciodată de el decât dacă unul dintre ei ar vorbi… E drept, e cam greu să te bizui pe discreţia unui fabricant de cronici…!

Harris T. Kymbale nu cunoştea Charleston-ul, care îşi merita proasta reputaţie de a fi considerat metropola sclavajului. Dar oraşul avea o astfel de vitalitate încât a rezistat la numeroase calamităţi ca: inundaţii, incendii, cutremure de pământ şi chiar friguri galbene.

Ar fi prea puţin să spunem că Harris T. Kymbale a fost primit cu entuziasm. S-a iscat un fel de delir pentru partenerul în care oraşul vedea pe cel mai calificat din «cei şapte». Ceilalţi nici nu mai contau. Pentru cei din Charleston nu exista decât unul singur – acela pe care numărul de puncte zece l-a trimis aici. Cât despre milioanele răposatului Hypperbone, era ca şi cum le-ar fi avut în buzunar.

Timp de patruzeci şi opt de ore sosiră deci invitaţii peste invitaţii, pe care popularul reporter nu putu să le refuze – cum, dealtfel, nu putu refuza plimbările prin parcurile din împrejurimi, presărate cu portocali la tot pasul. Pe toate zidurile, acoperite de afişe enorme, numele lui Harris T. Kymbale figura în litere de-o şchioapă care seara erau trasate de becuri electrice. Un reporter atât de bine primit avea o datorie de recunoştinţă faţă de oraş. Astfel el declară că, dacă va câştiga partida, va fonda în Charleston un azil pentru săracii fără familie. Şi, lucru lesne de înţeles, o mulţime de sărmani veniră să se înscrie la primărie, pentru a-şi rezerva primele locuri în această instituţie filantropică. După cum se vede, viitorul câştigător se arătă mai generos la Charleston din Carolina de Sud decât la Denver din Colorado.

În fine, în mijlocul acestor sărbători, sosi şi seara de 3 iunie. Se organiză un splendid banchet printr-o listă de subscripţie. El avu loc în afara oraşului, sub copacii înfrunziţi, în apropiere de estuarul Ashtley. Mulţimea se îndreptă într-acolo într-o procesiune cu steaguri desfăşurate, de culoarea celui care-1 reprezenta pe eroul zilei. Nu e locul să insistăm asupra acestei reuniuni, căci ar fi imposibil să ne închipuim rafinamentele culinare şi fastul serviciului.

E destul să ştim că partea principală a fost o plăcintă enormă, cântărind opt mii de livre, coaptă într-un cuptor imens, pe care un car tras de doisprezece cai a adus-o la locul banchetului. În prepararea acestei plăcinte au intrat două mii patru sute de livre de carne de vacă, patru sute de viţel, patru sute de oaie, cinci sute şasezeci de porc, o sută douăzeci de unt, o sută optzeci de pui de găină, trei sute şasezeci de livre de slănină, şaptezeci şi şase de iepuri, două mii de porumbei, două mii opt sute de livre de făină, două sute patruzeci de bucăţi de vânat. Acest monstruos aliment avea patrusprezece picioare lărgime, douăzeci şi patru lungime şi şase înălţime. Douăzeci de bucătari îl împărţiră cu nişte cuţite lungi de cinci picioare, în aşa fel încât să ajungă la mai multe mii de persoane, care în plus se mai puteau înfrupta din cinci mii de cârnaţi.

Deodată răsunară aclamaţiile pe care briza de vest le duse până în largul mării: «Ura pentru Harris T. Kymbale!… Ura pentru al patrulea partener!… Ura pentru Steagul verde!… Ura pentru marele favorit al meciului Hypperbone…!».