Capitolul IX

DOUĂ SUTE DE DOLARI PE ZI.

Un talisman pentru soţii Titbury?… Sigur că aveau nevoie de aşa ceva şi ar fi fost bun chiar şi un capăt din ştreangul în care ar fi atârnat banditul Bill Arrol. Dar, aşa cum declarase magistratul din Great Salt Lake City, trebuia întâi capturat şi apoi spânzurat.

Fireşte că acest talisman, care i-ar fi asigurat lui Hermann Titbury câştigarea partidei, n-ar fi fost plătit prea scump cu cei trei mii de dolari furaţi la Cheap Hotel. Dar până atunci Steagul albastru nu mai avea nici un ban şi părăsi postul de poliţie spre a o întâlni pe doamna Titbury, pe cât de furios pe atât de dezamăgit de răspunsurile ironice ale şerifului.

Ei bine, Hermann, îl întrebă dânsa, ce se aude cu ticălosul de Ingliş?…

Nu-1 cheamă Ingliş, răspunse Titbury, prăbuşindu-se pe scaun, îl cheamă Bill Arrol…

A fost arestat?

Va fi…

Când?

Când vor putea pune mâna pe el.

Şi banii noştri?… Cei trei mii de dolari…

N-aş da pe ei nici o jumătate de dolar!

Doamna Titbury, zdrobită, se prăbuşi şi ea pe un scaun. Totuşi, cum această femeie autoritară avea reacţii prompte, ea se ridică şi când soţul îi zise foarte abătut:

Ce-i de făcut?

Să aşteptăm, răspunse ea.

Să aşteptăm… ce? Ca acest bandit de Arrol…

Nu, Hermann… să aşteptăm telegrama maestrului Tornbrock, care nu va întârzia… Apoi vom vedea ce avem de făcut…

Şi bani…?

Avem tot timpul să ne parvină, chiar dacă am fi trimişi la capătul Statelor Unite…

Ceea ce nu m-ar mira cu ghinionul care nu ne cruţă deloc.

Urmează-mă! răspunse hotărât doamna Titbury.

Şi amândoi ieşiră din hotel spre a se duce la oficiul telegrafic.

Se înţelege că tot oraşul află de păţaniile familiei Titbury. E drept, Great Salt Lake City părea că nu are pentru ei mai multă simpatie decât târgul Calais, de unde veniseră. Nu se bucurau nici de simpatie, nici de încredere. Cine ar mai fi vrut să se bizuie pe şansa unor oameni cărora li se întâmplă lucruri atât de neplăcute, nenorocoşi, ajunşi după două trageri abia la căsuţa a patra… rămaşi în urmă, în timp ce concurenţii lor aveau un avans aşa de mare, încât cei care pariau nu-i mai acceptau nici cu cincizeci contra unu…?

Dacă totuşi la oficiul poştal se aflau câteva persoane când sosiră cei doi soţi, erau doar nişte curioşi sau nişte mucaliţi având chef să râdă de «codaş», cum era poreclit nefericitul Titbury.

Dar zeflemeaua îi lăsa rece şi pe domnul şi pe doamna Titbury. Puţin le păsa dacă erau bine sau prost cotaţi la agenţii, căci cine ştie dacă nu se vor redresa printr-o lovitură norocoasă. Într-adevăr, studiind harta, doamna Titbury calculase că dacă zarurile le-ar aduce numărul de puncte zece, de exemplu, acesta, trebuind să fie dublat la a patrusprezecea căsuţă ocupată de statul Illinois, i-ar duce dintr-o săritură la căsuţa douăzeci şi patru, adică statul Michigan, mărginit cu statul Illinois, deci vor ajunge la Chicago. Acesta ar fi, fără îndoială, punctajul cel mai bun pe care l-ar putea dori… îl vor obţine oare…?

La ora nouă şi patruzeci şi şapte, cu o exactitate matematică, telegrama ieşi din aparat. Numărul de puncte era dezastruos.

N-aţi uitat că în ziua de 2 iunie Max Réal, care se găsea lângă mama sa, 1-a aflat imediat, aşa cum în zilele următoare cunoscu şi celelalte punctaje, care trimiteau pe Harris T. Kymbale la North Dakota, pe Lissy Wag în Missouri şi pe comodorul Urrican în Wisconsin. În fine, o asemenea aruncare de zaruri, pe cât era de jalnica pentru Hermann Titbury, pe atât părea de neobişnuită şi trebuia să ai un ghinion blestemat ca să ţi se întâmple aşa ceva.

Gândiţi-vă numai, cinci, din doi cu trei, ceea ce te ducea de la căsuţa a patra la căsuţa a noua. Or, a noua era o căsuţă a statului Illinois, deci punctele se dublau, şi a patrusprezecea fiind tot în Illinois, punctele se triplau. Rezultatul de cincisprezece puncte în total duceau la căsuţa nouăsprezece, Louisiana, New Orleans, menită pe harta lui William J. Hypperbone să reprezinte «hanul», într-adevăr, era imposibil să fii mai nenorocit!

Domnul şi doamna Titbury se întoarseră la hotel urmăriţi de glumele celor prezenţi, ca nişte oameni loviţi cu măciuca în cap. Dar doamna Titbury avea un cap mai solid decât al soţului ei şi nu rămăsese ca el doborâtă de lovitura primită.

Louisiana, la New Orleans! repetă domnul Titbury, rupându-şi părul din cap. Ah, de ce am fost atât de nerozi să alergăm în felul acesta…

Şi vom alerga mai departe, spuse doamna Titbury, încrucişând braţele.

Ce-ţi trece prin minte…?

Să plecăm la Louisiana, Dar avem de străbătut cel puţin o mie trei sute de mile…

Le vom străbate.

Dar, avem de plătit o penalizare de o mie de dolari…

O vom plăti.

Dar va trebui să rămânem pe loc timp de două trageri, fără să luăm parte la ele…

Nu vom lua parte.

Dar va trebui să stăm patruzeci de zile în acest oraş, unde se pare că viaţa este foarte scumpă…

Vom sta.

Dar nu mai avem bani…

Vom face rost.

Dar nu vreau…

Nu-i nimic, vreau eu!

Cum se vede, Kate Titbury avea răspuns la orice. Cu siguranţa că la dânsa ieşea la lumină o pornire nestăpânită de veche jucătoare Apoi mirajul milioanelor de dolari o atrăgea, o fascina, o hipnotiza…

Hermann Titbury nu încercă să se-mpotrivească. Ar fi fost în zadar. De fapt, urmările pe care prevedea că le va aduce după sine nenorocita aruncare de zaruri nu erau decât prea adevărate: după cum atrăsese atenţia, însemnau o lungă şi costisitoare călătorie, străbaterea întregii Confederaţii de la nord-est la sud-vest şi scumpetea vieţii din bogatul şi ruinătorul New Orleans în timpul şederii lor acolo, deoarece regula îi obliga să aştepte două trageri înainte de a putea lua din nou parte la joc…

Poate că soarta va trimite pe altul în locul nostru, spuse doamna Titbury, şi atunci noi vom ocupa căsuţa sa.

Şi pe cine?! exclamă domnul Titbury, dacă toţi ne-au luat-o înainte…?

Adică de ce nu s-ar putea să fie obligaţi să se întoarcă după ce au depăşit ţinta… Şi să reînceapă partida, ca îngrozitorul Urrican…?

Fără îndoială, lucrul era posibil. Dar perechea din Chicago avea puţine şanse!

Şi, adăugă domnul Titbury, culmea nenorocirii este că nici măcar nu avem dreptul să ne alegem hotelul unde vrem să locuim!

Într-adevăr, telegrama buclucaşă anunţa: «Căsuţa nouăsprezece, Louisiana, New Orleans, Excelsior Hotel».

Nu încăpea nici o discuţie. Indiferent dacă acest hotel era de primul sau al douăzecilea rang, le era impus de voinţa autoritarului defunct.

Vom merge la Excelsior Hotel… asta-i tot! se mulţumi să răspundă doamna Titbury.

Aşa era această femeie, pe cât de avară pe atât de hotărâtă. Ce mult trebuie că suferea gândindu-se la pierderile de până acum, amenda de trei sute de dolari, furtul de trei mii de dolari, cheltuielile avute şi cele viitoare. Dar moştenirea strălucea în faţa ochilor ei, aproape s-o orbească.

Al treilea partener avea timp berechet să sosească la locul indicat – patruzeci şi cinci de zile. Era 2 iunie şi ar fi fost de ajuns ca la 15 iulie steagul verde să fie desfăşurat în metropola Louisianei. Totuşi, aşa cum spusese doamna Titbury, trebuia să te găseşti în căsuţa nouăsprezece, pentru a-ţi putea da locul dacă un altul din «cei şapte» va fi trimis acolo, ceea ce se putea întâmpla de la o zi la alta…

Deci era mai bine să nu-şi piardă timpul la Great Salt Lake City. Soţii Titbury se hotărâră aşadar să pornească la drum, imediat ce vor sosi banii ceruţi telegrafic la First National Bank din Chicago, Dearborn and Monroe Street, unde domnul Titbury avea un cont curent.

Acest lucru nu le luă decât două zile. Domnul Titbury putu să încaseze pe 4 iunie, la Banca din Great Salt Lake City, cinci mii de dolari, care – vai! – nu-i vor mai aduce nici o dobândă.

Pe 5 iunie, doamna şi domnul Titbury părăsiră Great Salt Lake City în mijlocul indiferenţei generale şi, din nenorocire, fără să ia cu dânşii capătul de ştreang care ar fi putut să schimbe roata norocului, dacă Bill Arrol ar fi fost spânzurat.

Ei aleseră Union Pacificul – cum obişnuiau toţi partenerii meciului Hypperbone – pe care străbătură statul Wyoming până la Cheyenne şi prin Nebraska până la Omaha City.

De-aici călătorii luară un vas cu aburi pe fluviul Missouri, cu vaporul fiind mai ieftin decât cu trenul, şi ajunseră în oraşul Kansas, aşa cum făcuse şi Max Réal la prima sa deplasare; apoi din Kansas plecară la Saint-Louis, unde Lissy Wag şi Jovita Foley nu vor întârzia să se adăpostească pentru a executa pedeapsa lor cu «închisoarea».

Spre a intra pe apele fluviului Mississippi, părăsind cele ale lui Missouri care este principalul său afluent, era nevoie de o simplă transbordare.

Vapoarele cu aburi sunt foarte numeroase pe aceste fluvii şi, dacă ştii să te mulţumeşti cu ultima clasă, se poate călători la preţuri destul de modeste. În plus, dacă îţi procuri alimente ieftine, lesne de găsit la diferite escale, e uşor să-ţi mai reduci cheltuielile zilnice. Aşa făcură şi soţii Titbury, economisind, pe cât posibil, în vederea viitoarelor note de plată din timpul, poate lung, ce-1 vor petrece la Excelsior Hotel din New Orleans.

Steamboat-ul Black-Warrior primi la bordul său pe cei doi soţi, pe care trebuia să-i transporte în metropola statului Louisiana. N-aveai decât să urmezi cursul «Părintelui apelor» între statele Illinois, Missouri, Arkansas, Tennessee, Mississippi şi Louisiana, pentru care fluviul este o graniţă mai naturală decât gradele de longitudine sau latitudine care formează frontiera lor geodezică.

Nu e de mirare că această superbă arteră, de peste patru mii cinci sute de mile, a primit câteva denumiri succesive: «Misi Şipi», adică «Apa mare» în limba algonchină; spaniolii îi spuneau «Rio d’El Spiritu Santo», iar Cavelier de la Salle, la mijlocul secolului al XVII-lea, i-a dat numele de «Colbert»; apoi exploratorul Joliet, pe cel de «Bu-ade», ca pe urmă să devină «Meschacebe» sub pana poetică a lui Chateaubriand.

Dealtfel, toate aceste denumiri, înlocuite de cea de Mississippi, nu aveau decât un interes geografic de care nu se preocupau soţii Titbury, aşa cum nu-i interesa întinderea bazinului său de trei milioane şi două sute unsprezece mii de kilometri pătraţi. Importam era că-i ducea, cu un preţ scăzut, acolo unde trebuiau să ajungă. Drumul era uşor. Ceea ce se cheamă Mississippi industrial, umflat de numeroşi afluenţi – Minnesota, Cedar, Turkey, Iowa, Saint-Croix, Chippewa, Wisconsin – începe în amont de Saint-Louis, din Minnesota şi în aval de vijelioasele cascade Saint-Antoine. Ultimele două poduri care leagă malul său drept de cel stâng, la capătul a o mie două sute de mile, se găsesc chiar la Saint-Louis.

Mergând de-a lungul coastei statului Illinois, Black-Warrior trecea pe lângă ţărmurile calcaroase, înalte de şasezeci de stânjeni, având pe o parte ultimele ramificaţii ale munţilor Ozark, iar pe cealaltă colinele pământurilor din Illinois.

Aspectul se schimbă complet dincolo de Cairo. Începe o imensă câmpie nisipoasă străbătută de Ohio, unul din afluenţii mari ai lui Mississippi. Cu toate că primeşte apele lui, ca şi pe Arkansas şi Râul Roşu, debitul fluviului Mississippi este mai mic la New Orleans decât la Saint-Louis, adică la gurile spre golful Mexic. Fenomenul se întâmplă din cauză că surplusul se scurge în văile din apropierea malurilor sale joase. De aceea Sunk Country, «Ţinutul scufundat», este aproape în întregime inundat, formând o regiune vastă brăzdată de lagune, acoperită de mlaştini, străbătută de ape domoale sau stătătoare şi care pare să se fi scufundat în timpul cutremurului de pământ din 1812.

Black-Warrior, bine şi prevăzător manevrat, aluneca printre numeroasele insule de nisip mişcătoare care se schimbă şi se deplasează, luate de revărsările şi curenţii de apă, sau se formează în câteva luni datorită unor baraje care opresc nisipul şi pământul. Astfel, navigaţia pe Mississippi se face cu mari dificultăţi, înfruntate cu succes de pricepuţii piloţi ai Louisianei.

Soţii Titbury trecură de Memphis, vestitul oraş din Tennessee, unde curioşii putuseră să-1 vadă câteva ore pe Tom Crabbe în timpul primei sale călătorii. Apoi de Helena, aşezată pe panta unui deal, târg care va deveni fără îndoială oraş, căci vasele fac dese escale acolo. Pe ţărmul drept, după gurile lui Arkansas, lăsat în urmă, depăşiră un alt ţinut de depresiuni şi mlaştini, cu terenuri mişcătoare unde dispăruse într-o zi satul Napoleon. Black-Warrior trecu prin dreptul Vicksburg-ului, unul din puţinele oraşe industriale de pe Mississippi, dar nu făcu haltă din cauză că necredinciosul fluviu se retrăsese mai la sud cu câteva mile, în urma unei mari revărsări. Totuşi vaporul se opri pentru o oră la Natchez, port cu numeroase şlepuri care deservesc întreaga regiune. Apoi Mississippi devine mai capricios, înmulţindu-şi şerpuirile, ocolurile, meandrele, revenind apoi în albie în aşa fel încât, privind harta, pare un tipar cu mii de pui mişunând în juru-i.

Malurile sale sterpe din ce în ce mai joase şi roase de ape, contopindu-se cu câmpiile aluvionare, sunt pline de bancuri de nisip şi cu taluzuri acoperite de trestii. În fine, Black-Warrior, la trei sute de mile de mare, trecu de gura Râului Roşu în locul unde se întâlnesc cele două state, lângă Fort Adam, şi intră pe teritoriul Louisianei. Aici vuiesc şi spumegă şuvoaie tumultoase, căci lărgimea fluviului de la Cairo până la delta sa a scăzut incontinuu.

Dar cum apa atingea atunci nivelul mijlociu, Black-Warrior putu să treacă fără riscul de a se împotmoli.

După Natchez nu mai întâlneşti oraşe importante înainte de New Orleans, afară de Baton-Rouge care nu e nici el decât un târg mai mare, de zece mii cinci sute de locuitori. Dar aici este sediul legislaturii statului, capitala parlamentară a Louisianei, pe când New Orleans nu este decât metropola sa ca atâtea alte mari oraşe ale Federaţiei. Baton-Rouge se găseşte într-o regiune plăcută, cu aer curat, ceea ce nu este de dispreţuit într-un ţinut unde epidemiile de friguri galbene fac ravagii destul de des. În fine, după Donaldsonville nu se mai vedeau decât cătune sau un număr de vile şi vilişoare, situate pe ambele maluri până la New Orleans.

Statul Louisiana, pe care primul Imperiu l-a vândut Americanilor cu douăzeci de milioane de franci, deţine ca suprafaţă locul treizeci între ţările Republicii federale. Populaţia sa, în majoritate negri, trece de un milion o sută de mii de suflete. A fost nevoie, spre a-1 feri de revărsările lui Mississippi, să se ridice baraje solide în partea de jos, unde producţia de zahăr este atât de mare încât îl situează în fruntea acestei industrii. Terenurile mai înalte, aşezate în nord-vest şi udate de Râul Roşu şi afluenţii săi, sunt ferite de inundaţii şi sunt bune pentru agricultură. Louisiana produce de asemenea fier, cărbune, ocru, ghips; câmpiile de trestie de zahăr, plantaţiile de portocali şi lămâi sunt numeroase; are de asemenea vaste păduri de nepătruns, unde se adăpostesc urşi, pantere şi pisici sălbatice, precum şi o reţea întreagă de mlaştini pline de crocodili.

În seara de 9 iunie, New Orleans primi în fine pe soţii Titbury, după o călătorie de şapte zile de la plecarea lor din Great Salt Lake City. Între timp se anunţaseră tragerile din 4, 6 şi 8 iunie, privindu-i pe Harris T. Kymbale, Lissy Wag şi Hodge Urrican. Ele nu erau de natură să amelioreze situaţia lui Hermann Titbury, pentru că nu-i trimiteau înlocuitor la «hanul» din căsuţa nouăsprezece. Ah, dacă n-ar fi fost obligat să se ducă în acest oraş costisitor şi să rămână aici şase săptămmi, poate că după alte şapte zile zarurile i-ar fi hărăzit un număr de puncte mai favorabil, ca să poată ajunge în rând cu partenerii cei mai avansaţi…!

La ieşirea din debarcader, domnul şi doamna Titbury zăriră o trăsură cu un echipaj superb, care aştepta fără îndoială nişte pasageri de pe Black-Warrior. Ei aveau de gând să meargă pe jos la Excelsior Hotel şi să ia un hamal să le ducă bagajele. Dar vă închipuiţi surpriza lor – surpriză însoţită însă de o strângere de inimă – când un valet negru se apropie şi le zise:

Domnul şi doamna Titbury, mi se pare…?

În persoană… răspunse domnul Titbury.

Desigur ziarele anunţaseră plecarea din Utah, trecerea prin Omaha, călătoria lor pe Black-Warrior şi sosirea lor iminentă la New Orleans. Ei, care sperau să nu fie primiţi cu atâta pompă, vor putea oare să scape de neplăcerile, totdeauna scumpe, ale celebrităţii…?

Şi ce vrei de la noi? întrebă aspru domnul Titbury.

Acest echipaj stă la dispoziţia dumneavoastră.

Noi n-am comandat nici un echipaj…

Nu se merge altfel la Excelsior Hotel, răspunse negrul, înclinându-se.

Începe bine! murmură domnul Titbury, cu un adânc suspin, în sfârşit, dacă nu exista alt mijloc mai ieftin de a ajunge la hotel, nu le rămânea decât să se urce în acest landou superb. Cei doi luară loc, în timp ce o altă trăsură încărca bagajele şi-i urma. Ajunseră în Canal Street, înaintea unei frumoase clădiri, un adevărat palat, cu un frontispiciu unde străluceau literele Excelsior Hotel Company Limited şi un hol inundat de lumini. Aici landoul se opri şi valetul se grăbi să deschidă portiera.

Dealtfel, soţii Titbury, foarte obosiţi şi zăpăciţi, abia îşi dădură seama de primirea ceremonioasă ce le-o făcu personalul hotelului. Un majordom în haine negre îi conduse la apartamentul lor. Buimăciţi şi cu o privire năucă, nici nu văzură luxul din jur şi amânară pe a doua zi gândul la urmările pe care le va avea şederea la un asemenea hotel.

Dimineaţa, după o noapte odihnitoare petrecută într-o cameră confortabilă, cu ferestre duble spre a nu lăsa să se audă zgomotul străzii, ei deschiseră ochii la lumina blândă a unei veioze, care se alimenta cu electricitate de la centrala hotelului. Cadranul transparent al unei pendule scumpe arăta ora opt. La căpătâiul patului larg, în care se odihniseră atât de bine, se aflau la îndemână o serie de sonerii care nu aşteptau decât o apăsare pentru a chema îngrijitoarea sau valetul. Alte butoane erau pentru a comanda baia, micul dejun, ziarele de dimineaţă şi trezirea în zori pentru călătorii grăbiţi să se scoale devreme.

Pe acest buton apăsă doamna Titbury cu degetul ei ca o gheară. Imediat storurile se ridicară automat, draperiile se strânseră şi razele soarelui pătrunseră valuri-valuri în odaie. Domnul şi doamna Titbury se priviră. Nu îndrăzniră să scoată nici o vorbă, temându-se să nu-i coste fiecare cuvânt câte un piastru. Camera era de un lux nebun, de un fast fără pereche: mobile, tapete, covoare şi pereţi capitonaţi cu mătase broşată.

Cei doi se sculară şi trecură într-o cameră alăturată, de un confort uluitor: baia cu robinete de apă caldă şi rece după dorinţă, pulverizatoare gata să împrăştie stropi parfumaţi, săpunuri colorate, de diferite mirosuri, bureţi moi şi catifelaţi şi prosoape albe ca zăpada.

De îndată ce se îmbrăcară, intrară şi în camerele celelalte care făceau parte dintr-un apartament complet: sufrageria, cu o masă strălucind de argintărie şi porţelanuri, salonul de primire mobilat cu o eleganţă nemaipomenită, cu lămpi şi aplice, picturi ale unor artişti celebri, bronzuri, perdele de brocart auriu, buduarul doamnei cu un pian şi partiturile cuvenite, romane la modă şi albume cu vederi din Louisiana aşezate pe o măsuţă, biroul domnului, unde se găseau reviste americane, ziarele cele mai cunoscute ale Federaţiei, hârtie de scrisori şi chiar o mică maşină de scris, ale cărei clape erau gata să funcţioneze sub degetele călătorului.

E peştera lui Ali Baba!… exclamă doamna Titbury, cu totul fascinată.

Şi cei patruzeci de hoţi nu sunt departe… adăugă domnul Titbury, vor fi cel puţin o sută!

În acest moment, ochii lui zăriră pe perete o listă într-un cadru aurit, cu diversele servicii ale hotelului şi ora meselor pentru cei ce nu doreau să fie serviţi în apartamentele lor.

Dedesubt sta scris: «Rezervat jucătorilor meciului Hypperbone de către Excelsior Hotel Company».

Sună, Hermann, se mulţumi să spună doamna Titbury. Aproape numaidecât se prezentă la uşa salonului un gentleman în haine negre, cu cravată albă.

În primul rând, în cuvinte alese, el le transmise urările Societăţii Excelsior Hotel şi ale directorului său, onoraţi să aibă ca oaspete pe unul dintre cei mai simpatici parteneri ai marelui meci naţional. De vreme ce era nevoit să rămână un timp în Louisiana, şi mai ales în New Orleans, cu onorabila sa soţie, vor căuta să le procure tot confortul posibil şi cât mai multe distracţii. În ceea ce priveşte mesele, dacă sunt de acord să le ia la hotel, ele se compuneau din ceaiul de dimineaţă, la ora opt, prânzul la unsprezece, gustarea la ora patru, cina la şapte şi ceaiul de seară, la zece. La alegere – bucătăria engleză, americană sau franceză. Vinurile cele mai alese din Europa. Toată ziua un echipaj va fi la dispoziţia marelui bancher din Chicago (sic!) şi un iaht elegant va sta tot timpul gata de plecare pentru a face excursii până la gurile lui Mississippi, sau plimbări pe lacurile Borgne sau Ponchartrain. O lojă la Operă, unde cântă acum o celebră trupă franceză.

Cât costă?… întrebă brusc doamna Titbury.

O sută de dolari.

Pe lună…?

Pe zi.

De persoană, fără îndoială… adăugă doamna Titbury pe un ton în care ironia era întrecută de furie.

Da, doamnă, aceste preţuri au fost stabilite în condiţiile cele mai acceptabile, imediat ce am aflat din ziare că al treilea partener şi doamna Titbury vor veni să stea câtva timp la Excelsior Hotel.

Iată unde i-a adus ghinionul pe aceşti nenorociţi… şi nu puteau merge în altă parte… iar doamna Titbury nu avea nici măcar tăria să-şi mute persoana într-un mic han.

Hotelul Excelsior era impus de William J. Hypperbone, şi nu-i de mirare pentru că el era unul din principalii acţionari… Da, două sute de dolari pe zi pentru amândoi, şase mii de dolari pe treizeci de zile, dacă trebuiau să rămână o lună întreagă în această vizuină…

Oricum, de voie, de nevoie trebuiau să se supună. A pleca de la Excelsior Hotel însemna a abandona partida ale cărei reguli nu îngăduiau nici o abatere. Ar fi dat cu piciorul oricărei speranţe de a-şi scoate pârleala şi de a moşteni averea defunctului.

Şi totuşi, imediat ce ieşi majordomul, domnul Titbury exclamă:

La drum!… Să ne luăm valiza şi să ne întoarcem la Chicago… Nu mai rămân nici un minut aici… la preţul de opt dolari pe oră…!

Rămâi! răspunse autoritara matroană. # «Oraşul semilunei» – cum era denumită metropola louisiană, fondată în 1717 pe curba marelui fluviu care o mărgineşte la sud – absoarbe, ca să zicem aşa, aproape întregul stat Louisiana. Abia dacă alte oraşe, Baton-Rouge, Donaldsonville, Shreveport, au mai mult de unsprezece sau douăsprezece mii de suflete. Situat la cinci sute şaptezeci şi patru de leghe de New York şi patruzeci şi cinci de gurile fluviului Mississippi, e deservit de două linii de cale ferată şi o mie cinci sute de vase parcurg reţeaua sa fluvială. Câştigat la cauza Confederaţiei la 18 aprilie 1862, a fost bombardat timp de şase zile de amiralul Farragut şi ocupat de generalul Butler.

În acest mare oraş de două sute patruzeci şi două de mii de locuitori, foarte deosebiţi din pricina amestecului de sânge, unde negrii n-au ajuns la egalitate socială, deşi se bucură de toate drepturile politice, în acest mediu pestriţ de francezi, spanioli, englezi, anglo-americani, în plină metropolă a unui stat care numeşte treizeci şi doi de senatori, nouăzeci şi şapte de deputaţi şi este reprezentat în Congres de patru membri; unde se găseşte sediul Episcopatului catolic în mijlocul dizidenţilor baptişti, metodişti, episcopali; în această inimă a Louisianei, soţii Titbury vor trebui să ducă o existenţă cum niciodată nu şi-ar fi închipuit, departe de locuinţa lor din Chicago. Dar dacă o soartă rea îi obliga la o asemenea viaţă, cel mai bun lucru – dacă nu puteau să se întoarcă acasă – nu era să profite cel puţin de banii cheltuiţi?… Astfel judeca doamna.

Deci în fiecare zi echipajul venea să-i plimbe cu mare fast. O bandă de derbedei gălăgioşi îi însoţea cu uralele lor zeflemitoare, căci erau cunoscuţi ca nişte avari înrăiţi care nu inspiraseră nici o simpatie la Great Salt Lake City sau Calais, cum nu-i putea suferi nimeni nici la Chicago. Dar lor nu le păsa! Nici nu băgau în seamă şi nimic nu-i împiedica, cu toate eşecurile lor, să se creadă marii favoriţi ai meciului.

Aşa că se afişară în partea de nord a oraşului, prin Lafayette, Jefferson, Carrolton, aceste cartiere elegante unde se-nalţă hoteluri, vile şi vilişoare la umbra portocalilor, magnoliilor şi altor copaci în floare, în piaţa Lafayette şi în piaţa Jackson.

Apoi se plimbară pe marele dig, larg de cincizeci de stânjeni, care fereşte oraşul de inundaţii, pe chei, unde pe patru rânduri se vedeau vapoare, vase mai mici, remorchere, corăbii cu pânze, nave de coastă şi de unde se expediază anual până la un milion şapte sute de mii de baloturi de bumbac. Şi nu e de mirare, pentru că mişcarea comercială a New Orleans-ului se cifrează la sute de milioane de dolari.

Ei fură văzuţi în suburbiile Algiers, Gretna, Mac Daroughville, după ce trecură pe malul stâng al fluviului unde s-au construit cu precădere uzinele, fabricile şi antrepozitele.

Se mai plimbară în fastuosul lor echipaj de-a lungul străzilor elegante cu case de cărămidă şi piatră, care au înlocuit casele de lemn distruse de numeroase incendii, şi mai ales pe străzile Royale şi Saint-Louis, care se întretaie în formă de cruce în cartierul francez. Ce case frumoase se găseau pe-aici, cu jaluzele verzi şi curţi unde murmură fântânile arteziene şi unde înfloresc minunate plante de tot felul! Apoi onorară cu vizita lor Capitoliul la întretăierea dintre străzile Royale şi Saint-Louis, un vechi edificiu transformat în timpul războiului de Secesiune în palat legislativ şi unde funcţionează Senatul şi Camera deputaţilor. Dar pentru hotelul Saint-Charies, unul dintre cele mai importante din oraş, nu aveau decât dispreţ, lucru explicabil din partea unui oaspete care locuia la incomparabilul Excelsior Hotel.

Vizitară arhitecturalul palat al Universităţii, catedrala în stil gotic, clădirea vămii şi Rotonda cu sala ei imensă. Aici cititorul găseşte o bibliotecă din cele mai bine înzestrate, drumeţul poate hoinări sub bolta aleilor, speculatorii de valori şi bunuri publice au o bursă foarte animată, în care se agită febrili curtierii agenţiilor strigând cursurile atât de variabile ale cotelor Hypperbone!

Mai făcură excursii pe bordul elegantului lor yaht, pe apele liniştite ale lacului Ponchartrain şi până la vadurile lui Mississippi.

Seara, amatorii de mari opere lirice îi văzură la Operă, lăfăindu-se în loja pusă la dispoziţia lor şi ciulind desperaţi, la acordurile muzicii, urechile lor lipsite de orice simţ muzical.

Astfel trăiră ca-n vis. Dar ce prăbuşire îi aştepta când se vor trezi la realitate!

Dealtfel, se întâmplă un fenomen ciudat. Da, aceşti hoţi, aceşti zgârie-brânză, aceşti avari se obişnuiră cu noua lor viaţă, fură zăpăciţi de această situaţie anormală şi se ameţiră la propriu în faţa meselor îmbelşugate din care nu voiau să lase nici o fărâmitură, cu riscul de a se-mbolnăvi la vârsta lor de stomac. Dar trebuiau să nu piardă nimic din cei două sute de dolari plătiţi zilnic Excelsior Hotelului.

Între timp, vremea trecea, cu toate că soţii Titbury abia îşi dădeau seama. Deoarece rămânerea lor la «han» nu părea că va fi întreruptă de altcineva, patrusprezece trageri trebuiau să treacă înainte ca ei să aibă dreptul să-şi reia călătoria. Din două în două zile, aceste trageri erau anunţate la Rotondă după rezultatele de la Auditorium. Tragerea din 8 iunie, după cum se ştie, trimisese pe comodorul Urrican în Wisconsin. Se ştie de asemenea că cea din 10 trimisese pe misteriosul XKZ în Minnesota.

Louisiana nu ieşise nici în 12 pentru Max Réal, nici în 14 pentru Tom Crabbe. În 16 – dată rezervată lui Hermann Titbury, înainte ca nenorocul să-1 fi oprit la căsuţa nouăsprezece – nu avu loc nici o tragere. În 18, maestrul Tornbrock aruncă zarurile pe masa de la Auditorium, pentru al patrulea partener, Harris T. Kymbale.

Oare ambii soţi erau condamnaţi să ducă această viaţă plăcută, dar distrugătoare pentru punga şi sănătatea lor, timp de şase săptămâni, la cât îi obliga excluderea din joc şi rămânerea lor în Louisiana? Şi înainte de a putea relua ei partida, oare ea nu se va sfârşi, câştigătorul ajungând la căsuţa şasezeci şi trei…?

Acesta era secretul viitorului. Până atunci zilele se scurgeau, şi dacă meciul se termina, domnului şi doamnei Titbury nu le rămânea decât să se întoarcă în Illinois, după ce vor fi plătit formidabila notă a Excelsior Hotelului. Atâta risipă adăugându-se la cheltuielile avute până atunci, vă închipuiţi cât trebuia să-i coste nebunia de a figura printre «cei şapte» ai meciului Hypperbone!