Capitolul X.

PEREGRINĂRILE LUI HARRIS T. KYMBALE.

Dacă soţii Titbury sau comodorul Urrican se plângeau pe drept cuvânt că ghinionul se ţinea de ei, se pare că reporterul-şef al Tribunei avea şi el dreptul să se plângă într-o anumită măsură. O dată aruncarea zarurilor de la începutul partidei îl obligase să plece la podul de pe Niagara, statul New York, şi să plătească o penalizare, apoi de acolo la Santa-Fe, capitala statului New Mexico. Şi iată că această nouă tragere îl silea să plece întâi la Nebraska şi apoi în statul Washington, situat la capătul de vest al teritoriului Confederaţiei.

Într-adevăr, la 4 iunie, telegrama pentru Harris T. Kymbale sosise la Charleston din Carolina de Sud, unde reporterul fusese primit atât de călduros. Numărul de puncte zece, din şase cu patru, dublat, îl trimitea de la căsuţa 22 la căsuţa 42.

Această ultimă căsuţă era cea din Nebraska, aleasă de defunct pentru a fi «labirintul» nobilului joc al gâştei. Dar ceea ce era grav era faptul că partenerul, după ce se deplasa acolo şi plătea o penalizare dublă, trebuia să se întoarcă la căsuţa 30, ocupată de statul Washington. E adevărat însă că traseul de la South Carolina la Washington trecea prin Nebraska.

Se înţelege că, la anunţarea rezultatului, adepţii săi, adunaţi în număr mare la oficiul poştal din Charleston, se arătară deznădăjduiţi. Reporterul era în primejdie să piardă situaţia de mare favorit pe care i-o atribuiseră, cu multă uşurinţă e drept, mare parte din agenţiile de pariuri.

Dar acest om, tot aşa de descurcăreţ pe cât era de hotărât, îi linişti pe cei ce credeau în şansele lui:

Ei, dragi prieteni, nu deznădăjduiţi! Ştiţi că nu mi-e teamă de călătoriile lungi… De la Charleston la Nebraska, de la Nebraska la Washington sunt două salturi şi am cincisprezece zile, de la 4 la 18, pentru a străbate patru mii de mile!… Merg tot timpul cu trenul! Cât despre penalizarea pe care trebuie s-o plătesc, asta îl priveşte pe casierul Tribunei şi cu atât mai rău pentru el dacă va face nazuri! Partea proastă nu este că plec de la Nebraska la Washington, ci că mă întorc de la căsuţa 42 la căsuţa 30! Dar nu merită discuţie darea înapoi cu 12 puncte şi voi recâştiga repede ceea ce zeul hazardului m-a făcut să pierd…!

Cum să n-ai deplină încredere într-un om care se arată atât de sigur pe sine?… Cum să eziţi să rişti pe el sume enorme?… Cum să nu-i primeşti cuvintele cu aplauzele pe care le merită, pe drept cuvânt?… Şi într-adevăr, ele răsunară din plin şi această dimineaţă văzu cum se reînnoiesc succesele lui din ajun de la banchetul dat la Ashtley, unde s-a servit plăcinta uriaşă de opt mii de livre, care a pricinuit o mie cinci sute de indigestii în marea metropolă. Totuşi, Harris T. Kymbale greşea când afirma că se putea merge de la Charleston la Olympia, capitala statului Washington, indicată de telegramă, folosind toate posibilităţile oferite de reţeaua federală a căilor ferate. Nu, exista însă o soluţie cum să-şi urmeze drumul şi aceasta îi fu semnalată de Bruman S. Bickhorn, secretarul redacţiei Tribunei. Dar jumătatea călătoriei până la Nebraska se putea face repede pe liniile ferate care erau legate de aceea a Union Pacificului.

Cu toate acestea, n-avea timp de pierdut, nici de hoinărit, pentru a preveni întârzierile posibile. Era deci prudent să părăsească Charleston-ul în chiar seara aceasta, ceea ce Steagul verde şi făcu. Adepţii săi entuziaşti îl aclamară până în momentul când trenul se puse în mişcare pentru a străbate şesurile Carolinei de Sud. Prima parte a itinerarului o parcurseseră înainte câţiva din «cei şapte» trecând prin aceste ţinuturi, şi o vor mai parcurge probabil în cursul jocului. Harris T. Kymbale lăsă în urmă Tennessee şi în seara de 5 ajunse la Saint-Louis din Missouri, unde vor fi «întemniţate» Lissy Wag şi Jovita Foley. Apoi, temându-se că va pierde prea mult timp dacă va urca cu vaporul până la Omaha, el combină orarul căilor ferate pentru a ajunge cu trenurile rapide şi accelerate, prin Kansas City, la metropola statului Nebraska – unde sosi în seara de 6.

El avea să petreacă noaptea în oraşul Omaha, unde şi Max Real rămăsese câteva ore în timpul primei sale călătorii.

Aici primi telegrama trimisă pe adresa lui de secretarul de redacţie al Tribunei. Această depeşă îi organiza zi cu zi etapele, în aşa fel încât să aibă posibilitatea să sosească la Olympia din Washington în 18 înainte de amiază. Iată ce conţinea:

— Vei părăsi Omaha City în dimineaţa zilei de 7, cu trenul Union Pacificului de opt treizeci şi cinci, pentru a ajunge după nouăzeci de mile la Julesburg-Jonction, în seara aceleiaşi zile, la şase şi jumătate.

— Ai de găsit aci o diligenţă gata de plecare, cu provizii şi având popasuri pe drumul de 100 de mile spre Bad Lands din Nebraska. Vei ajunge a doua zi dimineaţa, îţi vei oficializa prezenţa şi vei reveni cu diligenţa la Julesburg.

— Vei lua în seara de 10 trenul la Julesburg, care se îndreaptă spre California pe liniile Union şi Southern Pacific, vei sosi la Sacramento în seara de 12 şi vei înnopta în acest oraş.

— A doua zi, la 13, vei lua trenul care urcă spre nord şi te vei opri la Shasta din California de Sus, la trei sute de mile de Sacramento, lucrări de refacere întrerupând circulaţia până la staţia Roseburg din Oregon.

— În această regiune, unde diligenţele nu pot circula decât încet, vei străbate distanţa de două sute patruzeci de mile călare, pentru a ajunge cel mai târziu la 17 la staţia Roseburg. Călătoria se va face în patru zile, câte 25 de leghe pe zi. Inclusiv odihna.

— În după-amiaza zilei de 17, vei lua din Roseburg spre Olympia trenul care se opreşte tn acest oraş a doua zi dimineaţa, după un drum de trei sute cincizeci de mile.

notă – Harris T. Kymbale este rugat să nu piardă nici o clipă din timpul care-i este strict măsurat şi să nu uite de importantele sume ce sunt angajate la ziar pe şansele Steagului verde.

Telegrama era lungă, dar clară, desluşită şi categorică. Destinatarul nu avea decât să se conformeze indicaţiilor şi va ajunge la locul stabilit, în ziua hotărâtă, pentru a primi rezultatul celei de-a patra trageri. Era de sperat că nu va surveni nici o întârziere, căci chiar de-ar fi fost de numai o jumătate de zi, era de ajuns să compromită rezultatul călătoriei.

Fiţi liniştiţi, Harris T. Kymbale era hotărât să-şi dea toată osteneala. Dacă a rămas o noapte la Omaha, cauza era că primul tren nu pleca decât a doua zi. Îl luă deci şi seara coborî la Julesburg-Jonction, lângă locul unde drumul trece foarte aproape de frontiera cu Colorado, nu departe de South-Platte River. De data aceasta, părăsind Charleston-ul, ziaristul avu grijă să nu se arate, pentru a evita recepţiile şi urmările lor supărătoare. Totuşi, la Julesburg nu putu să treacă neobservat, deoarece diligenţa comandată aştepta sosirea sa în acest oraş.

Dealtfel, adepţii săi veniţi la gară înţeleseră că nu trebuiau să-1 reţină cu nici un chip, că orele-i erau măsurate, că această călătorie la Bad Lands din Nebraska trebuia făcută într-un timp foarte scurt. Ei fură deci primii care, atunci când îl întâmpinară pe peronul gării, îl sfătuiră să plece imediat Şi chiar vreo 12 dintre anglo-americanii care împreună cu emigranţii şi un anume număr de indieni sioux, deveniţi cetăţeni ai Statelor Unite, formează populaţia Nebraskăi se hotărâră să-1 însoţească. Această escortă nu era de dispreţuit prin ţinuturile neumblate, unde se mai pot întâlni fiare în două picioare sau patru labe.

Cum doriţi, domnilor, răspunse Harris T. Kymbale strângând mâinile ce i se întindeau, numai să puteţi încăpea toţi în diligenţă…

Avem locuri şi dacă ne înghesuim… răspunse unul din adepţii entuziaşti.

Ca întindere, statul Nebraska deţine al cincisprezecelea loc în Federaţie. La Platte, sau Nebraska River îl străbate de la vest la est şi se varsă în Missouri, lângă Platte City. Malul stâng al fluviului merge paralel cu Union Pacific până la Julesburg-Jonction. Stat înfloritor, mai mult agricol decât industrial, are o populaţie în neîncetată creştere. Lincoln, capitala, oraş aşezat în interior, a ajuns reşedinţă administrativă la un an de la înfiinţare, iar portul Nebraska este situat pe Missouri, la o distanţă de 15 mile.

Era într-adevăr păcat că Harris T. Kymbale trebuia, pe teritoriul Californiei şi Oregon-ului, să străbată călare drumul de la Shasta la Roseburg, în loc să-1 poată face cu diligenţa. Şesurile nu lipsesc pe platoul nebraskian Great Band, pe care l-a explorat Waren în 1857 şi Cole în 1865. Diligenţa, după ce trece La Platte cu ferry-boat-ul şi depăşeşte Fort Gratlan, merge lin pe drumurile netede. E vorba de diligenţa transcontinentală cu loc pentru bagaje, a companiei Wells şi Fargo, care străbătea altădată teritoriul federal. Arăta ca un fel de trăsură vopsită în roşu aprins, suspendată pe curele de piele. Nu avea decât un compartiment cu nouă locuri, dispuse câte trei pe banchetele din faţă, mijloc şi spate, având centuri de siguranţă pentru curajoşii călători.

Se înţelege de la sine că locurile dinăuntrul diligenţei erau ocupate de al patrulea partener şi opt dintre adepţii săi; ei se schimbau pe rând cu alţi patru, doi cocoţaţi pe scaunele exterioare din spate şi alţi doi lângă vizitiul care, cu biciul desfăşurat, mâna cei şase cai puternici ai echipajului.

Alte drumuri decât urmele lăsate de convoaiele de căruţe nu existau. Şi era oare nevoie de ele pe aceste şesuri nesfârşite, unde calea ferată nu trebuia decât să aşeze traverse? Din timp în timp se întâlneau diverse pâraie în preajma ghiolurilor Raymond şi Cole, Bourdman, Niobrara River, pe care le treceai uşor prin vad, şi câte un cătun unde îi aşteptau caii de schimb. Şi astfel, în seara zilei de 8, după un parcurs de patruzeci de ore, pe o vreme frumoasă, diligenţa sosi în districtul Bad Lands. Aici nu aflai nici un sat, numai păşuni unde caii puteau să pască în voie. Cât despre Harris T. Kymbale şi însoţitorii săi, nu avem ce le purta de grijă. Lăzile diligenţei erau pline de conserve fine şi urările nu se vor face fără a ridica paharul de whisky sau gin.

După o noapte petrecută sub copaci, trăsura fu lăsată în paza vizitiului şi coborâră primele trepte ale sălbaticei văi.

Ah, câtă dreptate a avut William J. Hypperbone să aleagă această regiune a statului Nebraska, pentru a face din ea, «labirintul» căsuţei 42! Între contururile şerpuitoare ale Stâncoşilor, în apropiere de Black Hills acoperite de conifere, se întindea această depresiune adâncă a solului, largă de treizeci şi şase mile şi lungă de optzeci şi cinci, care ajunge până la teritoriul Dakota. În toate părţile, căldări înconjurate de piramide, vârfuri şi ridicături de piatră. E într-adevăr un labirint, şi încă din cele mai încurcate, acest domeniu Bad Lands care-şi înalţă culmile, coloanele şi stâlpii rocilor prismatice pe mii de mile pătrate, de-a lungul straturilor de argilă şi al nisipurilor feruginoase. Ici şi colo parcă vezi bastioane, forturi sau castele a căror culoare cărămiziu-roşcată contrastează puternic cu alba suprafaţă a solului.

S-a putut spune într-adevăr despre acest colţ al Americii de Nord că formează o lume aparte. În timpurile preistorice ţinutul a fost poate străbătut de turme de elefanţi, mamuţi şi mastodonţi uriaşi, iar oseminte se mai găsesc şi acum, pietrificate sau ajunse pulbere. Ceea ce pare însă o ipoteză admisibilă este că depresiunea a fost altădată acoperită de apele ce coborau din Munţii Stâncoşi şi Black Hills, demult infiltrate în crăpăturile solului, căci altitudinea regiunii este mult ridicată peste nivelul mării. Acest rezervor golit a devenii un cimitir unde resturile fosile s-au adunat în cantităţi surprinzătoare. Cât despre fauna actuală – puţin numeroasă din cauza dificultăţilor de a se hrăni – este formată din bizoni, bivoli lăţoşi, berbeci cu coarnele lungi şi antilope graţioase. Dar nu aici găsesc vânătorii ce să vâneze. Harris T. Kymbale şi însoţitorii săi nu avură ocazia să tragă nici un foc. Iar armele ce le aveau asupra lor le luaseră mai mult pentru a se apăra contra tâlharilor care mişunau în această regiune, sau pentru a alunga haitele de coioţi, aceşti lupi ai câmpiilor, ale căror urlete fuseseră auzite noaptea trecută.

Nu era nevoie să pătrundă prea adânc în întortocherile Bad Lands-ului. Era suficient ca al patrulea partener să se prezinte în persoană la intrarea labirintului şi ca prezenţa sa să fie constatată printr-un act semnat. Nici nu se osteniră să îngroape acest document, aşa cum făcuse comodorul Urrican înainte de a părăsi Valea Morţii. Actul fu întocmit de Harris T. Kymbale şi pe el puseră douăsprezece semnături însoţitorii săi, ceea ce era o mărturie suficientă pentru a dovedi sosirea sa în regiunea nebraskiană. Luară o ultimă masă la umbra copacilor şi urările fură pe cât de numeroase, pe atât de zgomotoase.

În sănătatea cronicarului şef al Tribunei! În sănătatea favoritului meciului!… În sănătatea moştenitorului celor şaizeci de milioane de dolari ale lui William J. Hypperbone!

Desigur, Harris T. Kymbale avea dreptul să fie încrezător. Adepţii săi nu-1 vor părăsi niciodată. Uitară, voiau să uite, că a te duce de la Nebraska la Washington însemna să mergi înapoi, dacă nu pe harta Statelor Unite cel puţin pe harta defunctului.

În realitate, chiar când se va fi întors la a 30-a căsuţă, el nu va fi întrecut decât de Max Réal, aflat la căsuţa 44, XKZ la căsuţa 46 şi Tom Crabbe la căsuţa 47.

Ridicară cortul la ora trei după-masă. Harris T. Kymbale şi însoţitorii săi, încălziţi de paharele de whisky, îşi reluară locurile în şi pe diligenţă. A doua zi, la zece dimineaţa, se întoarseră la Julesburg-Jonction. Trenul Union Pacificului sosea după o oră, având aci o oprire de zece minute. Dacă ar fi venit doar cu cele zece minute mai târziu, Harris T. Kymbale pierdea trenul – dar nu şi partida, căci prin această haltă trec două trenuri pe zi. Desigur, în principiu nu era de pierdut nici un minut.

Se ştie care state sunt deservite de linia Union Pacific, căci Max Réal le-a traversat în drumul spre Cheyenne, Hermann Titbury spre Great Salt Lake City şi comodorul Urrican spre Valea Morţii. Reporterul trebui deci să străbată statele Wyoming, Utah, Nevada şi apoi o parte a Californiei, spre a putea ajunge în capitala ei. Aici el coborî în noaptea de 11 spre 12 iunie, vesel, bine dispus şi încrezător, fără a-şi pierde faima.

I se făcu o primire frumoasă. Numeroşi adepţi îl aclamară, dar nu-1 reţinură nici un moment, căci trenul pleca din Sacramento la unu după-amiază. Între alte persoane care-1 întâmpinară pe Harris T. Kymbale, din interes sau simpatie, era în primul rând Will Walter, corespondentul Tribunei. El îi zise:

Domnule, am fost informat că sosiţi azi şi vă felicit sincer că nu aţi avut nici o întârziere.

Într-adevăr, scumpe confrate, răspunse Harris T. Kymbale, nici cea mai mică întârziere între Charleston şi Sacramento şi sper că tot aşa va fi şi între Sacramento şi Olympia.

Nici o teamă, afirmă Will Walter. Fără îndoială, e supărător că linia este momentan întreruptă, dar trenul vă va duce până la staţia Shasta, unde veţi găsi caii gata de plecare. O călăuză, care cunoaşte bine ţinutul, vă va duce în cel mai scurt timp la Roseburg unde veţi lua din nou trenul Southern Pacificului, spre Olympia.

Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră, domnule Walter…

Nu, deloc, domnule Kymbale, eu trebuie să vă mulţumesc că am pariat pe dumneavoastră…

Pe cât? întrebă bucuros ziaristul.

Unu contra cinci.

Ei bine, dragă confrate, iată cinci calde strângeri de mână drept recunoştinţă…

Vă întorc de două ori pe atâtea, domnule Kymbale, şi acum drum bun…

Locomotiva fluieră şi trenul se puse în mişcare, dispărând la o cotitură spre Marysville, unde ajunse în apropiere de Feather River. Un lucru supărător era că trenul mergea încet. El se oprise la toate staţiile, la Ewings şi Woodland. Este adevărat că drumul urca tot timpul, pentru a putea ajunge în această regiune a Californiei de Nord care se află mult deasupra nivelului mării.

Trenul se opri la Marysville, oraş care decade ca şi Oroville şi Placerville, de când căutătorii de aur, golind ţinutul de tot metalul preţios, au fost atraşi de teritoriile de nord şi Alaska. Numai Marysville se mai opune oarecum părăsirii deoarece, fiind aşezat la confluenţa râurilor Yuba şi Feather, asigură o mişcare de vase care activează comerţul întregii regiuni.

Trenul mai staţiona la Gridley, Nelson, Chico şi Tehama, unde urcuşurile foarte accentuate ceruseră locomotivei mari eforturi în dauna vitezei sale. Pe scurt, nu ajunseră la Shasta înainte de ora opt dimineaţa, oră dealtfel reglementară. Era 13 iunie. Desigur că n-aţi uitat că, începând de la această staţie, circulaţia era întreruptă. înainte de a putea folosi din nou calea ferată la Roseburg, Harris T. Kymbale avea de urcat vreo sută de leghe spre nord, cu ajutorul ghidului şi al cailor pregătiţi de corespondentul Tribunei.

Nu-i mai rămâneau decât cinci zile pline spre a ajunge la Olympia, patru fiind necesare pentru drumul calare ce se făcea cu o medie de 24 la 25 leghe în douăzeci şi patru de ore. Lucrul nu era deloc imposibil, dar atât caii cât şi călăreţii aveau de îndurat o călătorie istovitoare.

Trei cai aşteptau lângă gară, unul pentru Harris T. Kymbale şi ceilalţi doi pentru ghid şi un grăjdar care-i însoţea. Nu-i nevoie să spunem că reporterul avea obiceiul să practice călăria, ca şi tot felul de sporturi.

Călăuza Fred Wilmot era un om în toată puterea celor 40 de ani ai săi.

Sunteţi gata? îl întrebă Harris T. Kymbale.

— Gata.

Şi vom ajunge la timp? »

Da, dacă sunteţi un călăreţ bun. Cu diligenţa v-ar fi trebuit de două ori pe-atita.

Răspund de mine.

Atunci încălecarea!

Caii porniră în galop. Cu hrana n-aveau bătaie de cap, căci târguri şi sate se găsesc în drum câte vrei.

Timpul părea să rămână frumos, mai răcoros pe măsură ce urcau spre regiunea muntoasă. Ziua călătoria va fi întreruptă de o oprire de două ore şi se vor odihni o parte din noapte.

Drumul mergea de-a lungul malului drept al râului Sacramento şi după un popas la o fermă unde mâncară, Fred Wilmot se opri la Butter, în plin ţinut de izvoare minerale, cum se găsesc atâtea în America.

După şapte ore de somn într-un han, călătorii plecară în zori pentru a putea lua masa la Yreca. La o sută de mile spre est ar fi putut întâlni muntele Shasta al cărui crater se adânceşte la douăsprezece mii de picioare între două creste. Trunchiul său puternic e mărginit la poale de viroage înverzite. El trece drept unul dintre cei mai frumoşi munţi ai Statelor Unite, «cu lava sa trandafirie smălţuită de gheaţă», cum a zis un călător entuziast. Harris T. Kymbale trebui însă să-şi păstreze admiraţia pentru altă călătorie. Stat mare, Oregon-ul, al nouălea din Statele Unite, cu o populaţie rară, posedă păşuni vaste, dar venitul principal provine din pescuitul somonului care se găseşte din abundenţă în apele sale. De asemenea, terenurile fertile din vest sunt foarte căutate pentru agricultură.

În ziua aceea, Harris T. Kymbale îşi bucură ochii cu atâtea privelişti minunate! Din păcate, nu putea arunca decât o privire în trecere, în el turistul făcuse loc jucătorului. Seara, după ce trecură de Pilot Rock, istoviţi, oamenii şi animalele se odihniră în târgul Jackson – care nu trebuie confundat cu omonimii săi din Statele Unite: patru Jackson în Michigan, Mississippi, Tennessee şi Ohio şi două Jacksonville: unul în Illinois, celălalt în Florida, la mai multe mii de mile depărtare de California.

A doua zi, în 16, după o ultimă etapă pe care caii o parcurseră uşor, deşi se prelungi până la 12 noaptea, zăriră luminile oraşului Roseburg. Astfel fusese străbătut tot acest drum cu exactitatea unui expres, fără incidente sau accidente. Reporterul nu făcu economie nici de dolari, nici de mulţumiri pentru Fred Wilmot şi a doua zi în zori «sări» – cuvântul este întrebuinţat de corespondentul Tribunei – în primul tren care pleca spre Olympia.

Acest tren deserveşte principalele oraşe şi târguri ale bogatei văi Villamette: Vinchester, Eugene City, Harrisburg, Albany, Salem, capitala statului, semănând cu un coş cu flori proaspete şi verdeaţă. Canb, Oregon City, cel mai industrializat graţie puternicelor căderi de apă care-i alimentează fabricile de hârtie şi zahăr şi filaturile. Portland cu şaptezeci şi cinci de mii de locuitori, cel mai însemnat centru comercial al Oregon-ului, şi Columbia, port unde se desfăşoară o intensă activitate.

În fine, trenul trecu peste râul care separă Oregon-ul de Washington şi se opri pe malul drept, în susul afluentului Villamettei, la Vancouver, în ziua de 18, ora 8 dimineaţa.

Harris T. Kymbale nu mai avea decât şase ore disponibile, dar nu mai era decât la o sută douăzeci de mile de Olympia.

Ah, dacă ar fi avut timp, câtă plăcere i-ar fi făcut să viziteze în amănunţime Oregon-ul pe care-1 părăsise, Washington-ul unde punea piciorul pentru prima oară!

Stat cu trei sute cincizeci de mii de locuitori, Washington-ul este înfloritor, cu toate că se află la marginea teritoriului federal la care s-a alipit în 1859 şi unde ocupă locul al 18-lea. Capitala sa este Olympia, unde navele pot ajunge pe Puget-Sound, dar Seattle o întrece prin reţeaua comercială, iar Tacoma prin traficul său cu Japonia şi China; această ultimă odraslă a familiei washingtoniene dă cele mai mari speranţe pentru viitor.

Harris T. Kymbale plecă la ora 8 şi zece dimineaţa, în ultima parte a călătoriei sale, din Vancouver – bineînţeles din oraşul cu acest nume al statului Washington şi nu din Columbia engleză, situată la o sută de mile mai la nord.

N-avea să se teamă de nici o întârziere sau obstacol. După nouă staţii, trenul va ajunge, puţin după ora unsprezece, în gara Olympia. Fură lăsate în urmă staţiile Holbrook, Waren, Kalama, Stockport, Sopenah, Chealis, Centralia. Trenul mergea destul de repede prin această regiune scăldată de numeroşii afluenţi şi multele pâraie care se varsă în râul Columbia. În fine, la unsprezece şi trei minute, se opri la târguşorul Tenino, la douăzeci şi patru de mile de capitală, adică circa cincisprezece leghe. Aici se auzi o ştire proastă pentru călători şi zdrobitoare pentru Harris T. Kymbale – avusese loc un accident pe care meticulosul Bickhorn de la Tribune nu putuse să-1 prevadă. Era cu neputinţă ca trenul să înainteze dincolo de Tenino. La zece mile de staţie se prăbuşise un pod cu o oră mai înainte şi circulaţia a trebuit să fie întreruptă pe această linie.

Lovitură mai grea nici că se putea, şi al patrulea partener n-avea să-şi revină!

Ghinion blestemat, exclamă el sărind din vagon, mă faci să mă înec la mal!

Ei bine nu, şi poate că va ieşi din încurcătură. Trei tineri coborâră din tren şi se apropiară de el.

Domnule Kymbale, îi zise unul din ei, ştiţi să mergeţi cu bicicleta?

Da.

Atunci veniţi.

Nu se schimbară alte cuvinte. Cum se vede, se trecea direct la partea practică, cum se cuvine între oamenii practici ai Statelor Unite.

Nu era vorba de o bicicletă, ci de o tripletă, adusă de la vagonul de bagaje pe peronul gării.

Domnule Kymbale, spuse tânărul, unul din noi va lăsa locul de la mijloc, altul va merge în spate şi eu în faţă. Avem şanse să ajungem în Olympia la ora douăsprezece!

Numele dumneavoastră domnilor?

Will Stanton şi Robert Flock.

Şi al dumneavoastră, domnule, care-mi cedaţi locul?

John Berry.

Ei bine, domnilor Stanton, Flock şi Berry, vă mulţumesc… şi acum la drum… şi fie ca sfântul Cycle, patronul bicicliştilor, să ne ocrotească…!

Cincisprezece leghe în mai puţin de o oră!… Acest record nu era încă deţinut de nici un profesionist, înainte de a pleca, Harris T. Kymbale zise:

Domnilor, nu ştiu cum v-aş putea arăta recunoştinţa mea.

Câştigând, răspunse simplu Will Stanton.

Noi am pariat pe dumneavoastră, adăugă Robert Flock. Tripleta ieşise din atelierele Cambden and Co. din New York şi, înzestrată cu un lanţ de douăzeci şi şapte de picioare şi două degete, luase parte la un concurs internaţional chiar pe velodromul din Chicago. Vestiţii Will Stanton şi Robert Flock, originari din Washington, erau aşi ai bicicletei, cu mari performanţe şi capabili de maximum de randament în acest sport.

Harris T. Kymbale, aşezat pe şaua din mijloc, putea să se lase dus numai de ei, dar el înţelese să adauge puterea muşchilor săi la aceea a sprijinitorilor lui – acesta e cuvântul potrivit – şi să pedaleze şi el.

Will Stanton încălecă în faţă, Robert Flock în spate, şi Harris T. Kymbale între ei doi. Câteva persoane amabile, care ţinuseră tripleta pe şosea, o împinseră cu putere şi ea porni salutată de urale zgomotoase.

Acest start fu minunat. Vehiculul rapid mergea ca un «fulger uns», expresie specific americană – pe o şosea bine întreţinută, o veritabilă pistă de velodrom, fără viraje şi foarte netedă în această parte a Washington-ului învecinată cu litoralul. Cei trei biciclişti nu vorbeau, ţineau gura închisă şi între buze îşi puseseră un tub din pană de pasăre care, fără a permite aerului să ajungă prea brusc în plămâni, îi ajuta totuşi să respire pe nas.

Nu ezitară să accelereze de la început în această cursă vertiginoasă. Roţile tripletei se învârteau cu viteza unui dinam acţionat de un motor puternic, şi de data aceasta motorul erau cei trei oameni ale căror picioare, transformate în biele, mişcau aparatul cu toată forţa lor. Tripleta stârnea un nor de praf în urma ei şi când trecea peste vreun şuvoi ridica un val de apă care cădea pe apărătoarele roţilor… Claxonul suna tot timpul pentru a avea şoseaua liberă şi oamenii se trăgeau pe margini ca să lase loc acestei maşini-fulger.

Astfel, după primul sfert de oră, cum le spuse Will Stanton care citea kilometrajul pe bornele de pe şosea, străbătuseră cinci leghe şi era suficient să păstreze aceeaşi viteză ca să ajungă la ţintă cu câteva minute înainte de ora douăsprezece. Se părea că nici un obstacol nu se putea ivi, când, puţin după ora unsprezece, pe când tripleta străbătea o câmpie întinsă, se auziră nişte urlete fioroase. Robert Flock scoase un strigăt şi lăsă să-i scape tubul de pană.

Coioţii!

Da, coioţi, vreo douăzeci dintre primejdioşii lupi ai câmpiei. Fără îndoială turbaţi de foame, se apropiată cu o iuţeală şi mai mare decât aceea a bicicliştilor şi se repeziră asupra lor.

Aveţi un revolver? întrebă Will Stanton, fără a încetini un moment mersul tripletei.

Da, răspunse Harris T. Kymbale.

Fiţi gata să trageţi – şi tu, Flock! Eu nu dau drumul ghidonului… Să pedalăm toţi trei şi poate că vom scăpa de haită…

Să scape?… Curând văzură că nu era cu putinţă.

Coioţii urmăreau în salturi tripleta, gata să se arunce asupra reporterului şi însoţitorilor săi, care ar fi fost pierduţi dacă se răsturnau.

Răsunară două detunături şi doi lupi răniţi de moarte se rostogoliră urlând pe şosea. Ceilalţi, în culmea furiei, se repeziră la roţile tripletei care nu se putea feri decât printr-un ocol brusc, gata-gata să-1 dezechilibreze pe Harris T. Kymbale.

Pedalaţi!… Pedalaţi! strigă Will Stanton.

Picioarele apăsară cu atâta putere, că dinţii lanţului trosniră de parcă s-ar fi rupt.

În al doilea sfert de oră străbătură alte cinci leghe. Dar trebuia, mai mult ca oricând, să alunge coioţii care săreau pe axul roţilor şi zgâriau spiţele de oţel. Traseră cu revolverele până la ultimul glonte şi haita înjumătăţită lăsă vreo zece leşuri în urma ei.

Atunci Harris T. Kymbale, luând mâinile de pe ghidon, reuşi să încarce din nou revolverul. Şase gloanţe puseră coioţii pe fugă. În acel moment era douăsprezece fără zece minute. La vreo două leghe depărtare se zăreau primele case din Olympia.

Tripleta parcurse această distanţă cu viteza unui expres, ajunse în oraş şi, fără a ţine seama de regulile de circulaţie, cu riscul de a strivi câţiva din cei cinci mii de locuitori, se opri în faţa poştei în clipa când bătea ora douăsprezece.

Harris T, Kymbale se dădu jos. La capătul puterilor, abia putând să respire, îşi croi drum prin mulţimea de curioşi care aştepta pe al patrulea partener şi se repezi în sală la a 10-a bătaie a ceasului.

A sosit o telegramă pentru Harris T. Kymbale… strigă funcţionarul de la telegraf.

Prezent! răspunse cronicarul şef al Tribunei, care se prăbuşi fără cunoştinţă pe o bancă.

Ocrotitul sfântului Cycle ajunsese la timp graţie devotamentului şi energiei însoţitorilor săi. Cât despre domnii Will Stanton şi Robert Flock, cu cele cincisprezece leghe străbătute în patruzeci şi şase de minute şi treizeci şi trei de secunde, ei băteau recordul vitezei în cele cinci părţi ale lumii!