Capitolul VI.

VALEA MORŢII.

La 1 iunie, la ieşirea din Stakton, mic orăşel californian situat în bazinul lacustru San Joaquim, un tren trecea în plină viteză în direcţia sud-est. Acest tren, compus numai dintr-o locomotivă, un vagon de călători şi unul de bagaje, plecase, în afară de mersul obişnuit al trenurilor, cu trei ore înaintea celui ce străbate teritoriile meridionale ale Californiei, pe linia de la Sacramento la frontiera Arizonei.

Statul California este al doilea ca importanţă în Confederaţia americană, cu o suprafaţă de o sută cincizeci şi opt de mii de mile pătrate. Este mărginit la nord şi la sud de două linii de latitudine, la est de o linie frântă al cărei unghi atinge lacul Tahoe şi fluviul Colorado, la vest de oceanul Pacific, care scaldă coasta pe o întindere de şase sute de mile. Dacă socoteşti că pe acest teritoriu întins nu se află decât un milion două sute de mii de locuitori de origină europeană, americană şi asiatică, care au emigrat aici la descoperirea minelor de aur, după ce Mexicul a cedat prin tratatul din 1848 acest teritoriu Republicii federale, înseamnă că densitatea populaţiei este destul de mică.

Regiunea, străbătută de trenul special cu cea mai mare viteză, părea că nu-i interesează pe călătorii lui. Dar, ia să vedem, avea pasageri?… Desigur, căci, din când în când, apăreau două capete la fereastră, apoi dispăreau imediat. Două figuri aspre sau, mai bine zis, sălbatice. Câteodată pe geam ieşea o mână păroasă care scutura o mică pipă şi se retrăgea numaidecât.

Poate că în partea septentrională a statului călătorii s-ar fi uitat mai bine la ţinutul pe care-1 străbăteau. Câmpiile sunt cultivate cu grijă şi produc în mari cantităţi mai ales grâu şi orez, cu spicele de 12 – 15 picioare, dar şi porumb, sorg şi ovăz. Se văd livezi de piersici, peri, cireşi – adevărate păduri de pomi fructiferi, apoi vii, atât de bogate încât California singură produce a treia parte din recolta americană.

Şi toate aceste bogăţii sunt roadele unui pământ darnic, întreţinut de un admirabil sistem de irigaţii.

Dar nici acest bazin, scăldat de San Joaquim şi afluenţii lui, nu este neproductiv. Apele i-au asigurat un serios randament agricol. Totuşi călătorii nu-1 priviră, ca şi cum ar fi fost sterp ca acum 50 de ani, când nu se făcuse simţită mâna omului. California are o climă deosebită, căldurile sunt mai mari în septembrie ca în iulie. Liniile izotermice nu urmează aceleaşi paralele ca în restul Statelor Unite, iar uraganele dinspre uriaşa arie a Pacificului nu-i ating toată suprafaţa. Multe sunt oprite de munţii de pe coastă, iar altele se izbesc de lanţul Sierrei Nevada. Aici se transformă în ploi bune pentru creşterea coniferelor – pini, brazi, cedri, chiparoşi – care de la o înălţime de 5-6 sute de stânjeni acoperă coamele munţilor. Câţiva din aceşti arbori, ca sequoia sau bixtrul, numit wellingtonian de englezi şi washingtonian de americani, nu au mai puţin de 60 de picioare circumferinţă şi 300 înălţime.

Cine erau oare călătorii aceştia nepăsători?… De unde veneau şi încotro mergeau?… Erau californieni înflăcăraţi, atraşi de descoperirea unor noi bogăţii minerale, căutători de zăcăminte aurifere – căci fiecăruia îi e dat să spere că n-au secat şi ultimele resurse ale acestui sol aurifer, chiar dacă s-a extras în ultimii patruzeci de ani aur în valoare de şase miliarde de franci.

Dealtfel are şi alte mine preţioase, mai ales la poalele şirurilor muntoase de pe litoral: de cinabru, sulfura roşie de mercur, vermion nativ, care în exploatările din New Almaden, între 1850 şi 1886, au dat nu mai puţin de 100 milioane de livre, adică 50 de mii tone. Poate călătorii făceau parte dintre fondatorii asociaţiei «Bonanza Farms», fiind membri ai marilor sindicate de exploatări agricole, oameni primejdioşi pentru micii proprietari din cauza marilor capitaluri pe care le primesc din Anglia. Şi cum n-ar atrage banul aceste meleaguri unde viile dau ciorchini de mai multe livre şi părul fructe uriaşe? De aceea, aşa cum Texasul arc ferme de un milion de hectare, şi în California unele au o suprafaţă de 1200 kilometri pătraţi.

În orice caz, cei doi călători trebuiau să fie oameni foarte bogaţi şi totodată foarte grăbiţi, pentru a-şi permite luxul unui tren special atunci când aveau la dispoziţie trenurile obişnuite ale Companiei South Pacific. Acestea nu i-ar fi întârziat decât cu o jumătate de zi şi nu i-ar fi costat câteva mii de dolari pe care au crezut de cuviinţă să nu le economisească.

Locomotiva mergea cu toată viteza şi cum trenurile nu sunt atât de numeroase pe această linie, se putea foarte uşor stabili direcţia ei. În plus, era vorba de un parcurs relativ scurt, pe ramificaţia care se desface de la Beno, trece prin Carson City, capitala statului Nevada, pătrunde în statul California prin staţia Bentom şi se termină la Keeler – aproximativ două sute patruzeci de mile care vor fi făcute în şase până la şapte ore. Într-adevăr, atâta dură călătoria fără ca un incident să işte vreo întârziere.

Era ora unsprezece dimineaţa când locomotiva, scrâşnind, se opri la un sfert de milă înaintea gării Keeler.

Doi oameni săriră pe peron cu un bagaj conţinând strictul necesar, o valiză şi o lădiţă cu provizii, încă neatinsă. Fiecare din ei mai purta câte un sac de voiaj şi o carabină în bandulieră.

Unul se apropie de locomotivă şi zise mecanicului «Aşteaptă!» ca şi cum s-ar fi adresat unui vizitiu când te dai jos din trăsură ca să faci o vizită.

Mecanicul încuviinţă din cap şi se ocupă să gareze trenul pe o linie moartă, spre a nu stânjeni circulaţia.

Călătorul, urmat de tovarăşul său, se îndreptă apoi spre ieşire şi se opri în faţa unui individ care-1 aştepta.

Automobilul este aici?… îl întrebă cu glas aspru.

De ieri.

Gata de plecare?

Gata.

Să plecăm.

Puţin după aceea, cei doi călători, instalaţi înăuntrul unei maşini confortabile cu un motor puternic, se îndreptară ca fulgerul spre est.

Cred că aţi recunoscut într-unul din pasageri pe comodorul Urrican, iar în celălalt pe credinciosul Turk, cu toate că n-au avut nici o ieşire contra mecanicului de la trenul special, aflat în gară la ora stabilită, şi nici împotriva şoferului care a fost la timp la Keeler.

Dar prin ce minune Hodge Urrican, pe jumătate mort la oficiul poştal din Key West, la 25 mai, reapărea opt zile mai târziu într-un orăşel californian, la aproape o mie cinci sute de mile departe de Florida?… În ce condiţiuni, într-adevăr excepţionale, s-a făcut acest drum într-un timp alât de scurt?… Cum, în fine, cel de-al şaselea partener, atât de ghinionist, care părea că nu va mai putea continua partida, era acum aici, mai hotărât ca oricând s-o joace până la capăt?

N-am uitat că naufragiatul Chicolei fusese transportat, fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa, la poşta din Key West. Telegrama expediată în aceeaşi dimineaţă din Chicago ajunsese la ora douăsprezece fix. Şi ce rezultat jalnic anunţa!… O aruncare nenorocită – numărul de puncte cinci, din doi şi trei!

Din cauza acestui punctaj, comodorul ajungea de la căsuţa cincizeci şi trei la căsuţa cincizeci şi opt, din Florida în California, şi avea de parcurs lot teritoriul Federaţiei, de la sud-est la nord-vest!… Şi, pe deasupra, era căsuţa «morţii», aleasă astfel de William J. Hypperbone, iar partenerul trebuia să se deplaseze în persoană în Valea Morţii, de unde, după ce plătea tripla penalizare, trebuia să revină la Chicago! Şi asta după ce avusese atâta noroc la început…!

Prin urmare, când Hodge Urrican, readus la viaţă graţie energicelor fricţiuni şi medicamentelor nu mai puţin tari, află de conţinutul telegramei, fu atât de zdruncinat încât căpătă cel mai teribil acces de furie pe care Turk îl văzuse vreodată. Acest lucru îl puse pe picioare.

Din fericire pentru persoanele prezente, comodorul nu mai întâlni pe nimeni pe care putea să-şi verse mânia şi Turk nu trebui, conform obiceiului, să-1 mai întreacă în violenţă.

Hodge Urrican nu scoase decât un cuvânt, unul singur, dar dintre cele care capătă valoare istorică.

Haide!

El fu primit cu o tăcere profundă. Turk trebui să-i spună stăpânului său unde era şi în ce hal. Abia atunci acesta află, ceea ce nu ştia până atunci, despre naufragiul goeletei, aducerea pasagerilor şi echipajului la Key West, unde nu se găsea nici un vapor pentru unul din porturile din Alabama sau Louisiana.

Hodge Urrican era ţintuit pe stâncă precum Prometeu şi inima sa urma să fie sfâşiată de vulturul nerăbdării şi al neputinţei.

Într-adevăr, trebuia ca în cele cincisprezece zile ce le avea la dispoziţie să ajungă din Florida în California şi din California în Illinois. Desigur, cuvântul «imposibil» se găseşte în toate limbile, chiar şi în limba americană, cu toate că se spune că el ar fi fost şters din dicţionar de îndrăzneţii yankei!

Şi gândindu-se la consecinţele partidei pierdute, neputând să părăsească Key West în aceeaşi zi, pe Hodge Urrican îl apucă o a doua criză de nervi, cu răcnete, înjurături, ameninţări care făcură să se cutremure ferestrele oficiului poştal. Dar Turk îl potoli dezlănţuindu-se cu o asemenea furie, încât stăpânul său se strădui să-1 calmeze.

Groaznică situaţie şi mai groaznică jignire a amorului propriu: să te retragi din luptă, iar steagul tău portocaliu să se închine în faţa steagurilor violet, indigo, albastru, verde, galben şi roşu!

Ei bine, se spune pe drept cuvânt că pe lumea asta nu există decât fericire şi nenorocire! Şansa şi neşansa se ating de multe ori şi se succed câteodată cu o repeziciune uimitoare! Şi iată cum, printr-o schimbare într-adevăr providenţială, situaţia atât de desperată a putut fi salvată.

La douăsprezece şi treizeci şi şapte, semaforul portului Key West semnală un vapor la cinci mile în larg.

Mulţimea de curioşi din faţa poştei, având pe Hodge Urrican şi pe Turk în frunte, se urcară pe o înălţime de unde se putea vedea marea, până departe în larg. Un vapor se zărea în zare, un vas din coşurile căruia ieşeau trâmbe negre de fum.

Şi atunci, cei ce se interesau de soarta comodorului se întrebară:

Acest vas vine oare spre Key West…?

Şi dacă vine, se va opri aici şi va pleca tot azi…?

Şi dacă pleacă, se va îndrepta spre un port din Alabama ori Mississippi, sau din Louisiana, New Orleans, Mobile, Pensacola…?

Şi, în fine, dacă pleacă spre unul din aceste porturi, merge cu o viteză destul de mare, ca să efectueze traversarea în patruzeci şi opt de ore?

După cum se vede, erau de îndeplinit patru condiţiuni necesare.

Ele fură toate îndeplinite. Presidem Gram nu rămânea la Key West decât câteva ore, pleca în aceeaşi seară la Mobile şi era un vas cu viteză mare, unul dintre cele mai rapide din flota comercială a Statelor Unite.

De prisos să adăugăm că Hodge Urrican şi Turk fură primiţi ca pasageri şi căpitanul Humper se interesă de persoana comodorului, aşa cum se interesase căpitanul de pe Sherman de Tom Crabbe. President Grant porni cu toată viteza pe o mare liniştită, cu o briză uşoară din sud-est şi, făcând douăzeci de mile pe oră, ajunse la Mobile în noaptea de 27.

După ce se arătă larg la plata drumului, Hodge Urrican, urmat de Turk, sări în primul tren care străbate în douăzeci de ore cele şapte sute de mile de la Mobile la Saint-Louis.

Aici se-ntâmplară cele ştiute: greutăţile cu şeful din gara Herculanum, obligaţia pentru Hodge Urrican de a pleca la Saint-Louis să reclame valiza, întâlnirea cu Harris T. Kymbale, provocarea adresată reporterului, întoarcerea în aceeaşi seară la Herculanum, plecarea a doua zi, focurile de revolver schimbate la încrucişarea trenurilor şi sosirea la Saint-Louis. De acolo cei doi ajunseră cu trenul la Topeka, în 30, la Ogden, pe linia Union Pacific, la 31 şi apoi la Reno, de unde plecară la şapte dimineaţa spre staţia Keeler.

Dar pentru comodor sosirea la Keeler nu însemna că va fi la timp la ţintă, adică în Valea Morţii din statul California. Chiar dacă exista o şosea mai mult sau mai puţin bună între Keeler şi Valea Morţii, nu exista nici un fel de serviciu de transporturi, nici o staţie, nici o diligenţă. Va trebui oare să facă întreaga distanţă călare, şi într-o vreme atât de scurtă să străbată cele aproape patru sute de mile dus şi întors?… Şi, din cauza întortocherilor şoselei, pe un drum atât de accidentat?… Ar fi fost imposibil.

Pe când era la Saint-Louis, Hodge Urrican avu buna idee de a întreba telegrafic la Sacramento, dacă se putea pune la dispoziţia sa un automobil care să-1 aştepte în gara Keeler.

Răspunsul fu afirmativ. Un automobil perfecţionat îl va aştepta pe comodorul Urrican în gara Keeler. Două zile vor fi suficiente să ajungă la Valea Morţii şi două zile să se întoarcă; în felul acesta, se va afla la Chicago în ziua de 8 iunie. Şansa părea să-i surâdă din nou bătrânului lup de mare.

Şi iată cum automobilul se găsea la 1 iunie, la sosirea trenului, în staţia Keeler şi părăsi orăşelul pe şoseaua din est, în direcţia Văii Morţii.

Ţinând seama de graba cu care se făcea această călătorie, se va înţelege uşor de ce comodorul Urrican nu simţea curiozitatea unui turist. Union Pacific îl dusese prin Nebraska, Wyoming, Munţii Stâncoşi, prin trecătoarea Truckee, la o mie de stânjeni altitudine, apoi prin Utah, la capătul statului Nevada. La Ogden nici măcar nu se dăduse jos din tren pentru a vedea Great Salt Lake City, nici la Carson pentru a vizita această capitală. Nici nu se gândi să admire Sacramento, capitala Eldorado-ului californian – clădită pe o înălţime din cauza inundaţiilor fluviului Arkansas, care a pricinuit atâtea dezastre. Da! A fost ridicat un rambleu care să fie deasupra nivelului celor mai mari revărsări, iar casele au fost construite la o înălţime mai mare cu zece-cincisprezece metri.

Totuşi, dacă un Max Réal sau un Harris T. Kymbale ar fi regretat să nu fi «făcut» Sacramento, cu cât mai mari ar fi fost aceste regrete cu privire la San Francisco, metropola statului. Ea numără trei sute de mii de locuitori şi constituie o privelişte unică în lume, în faţa golfului de o sută de kilometri pătraţi, mare ca lacul Leman, situat în pragul Porţii de Aur care se deschide spre Pacific. Trebuie să parcurgi cartierele sale elegante, străzile sale largi forfotind de lume, cum sunt: strada Sacramento, strada Montgomery, unde se află Occidental Hotel, gata să găzduiască o colonie întreagă, sau acea stradă splendidă, în acelaşi timp Broadway, Picadilly şi Rue de la Paix a frumosului Frisco, cu casele sale de un alb strălucitor, care au balcoane şi turnuri în stil mexican şi ornamente de flori şi frunze, cu grădinile sale unde cresc cele mai frumoase specii ale florei tropicale, chiar şi cu cimitirele, care sunt ca nişte parcuri unde se plimbă oamenii. Şi la opt mile se vede popasul Cliff House, în toată splendoarea sa, în mijlocul naturii. Apoi, din punct de vedere al importului şi exportului, nu este această metropolă egală cu Yokohama, Hong-kong, Shanghai, Singapore, Sydney, Melbourne, reginele mărilor orientale…?

Şi comodorul Urrican, chiar dacă ar fi sosit într-o duminică, tot n-ar fi găsit oraşul mort cum sunt atâtea altele în Statele Unite. De când elementul francez are o oarecare preponderenţă, Frisco a căpătat o înfăţişare cu mult mai mondenă.

Apoi, în acest mediu californian, comodorul ar fi întâlnit jucători frenetici, făcând pariuri în meciul Hypperbone. Căci San Francisco este prin excelenţă oraşul speculaţiilor, oraşul trusturilor, al confederaţiilor financiare de acaparare a tuturor industriilor mijlocii de acelaşi fel, unde pasiunea jocului se manifestă sub formele cele mai variate, unde averile se fac şi se pierd în câteva lovituri de bursă, ca o aruncare de zaruri, unde pulsul bate la fel ca şi acum cincizeci de ani, în epoca febrei pentru aur…!

Şi tocmai aceşti îndrăzneţi californieni să nu fi aplaudat întrebuinţarea automobilului de către al şaselea partener? Hodge Urrican, un om care nu se lăsa doborât, nu ar fi devenit favoritul lor, cu toate că trebuia să reînceapă partida în condiţiuni atât de dezavantajoase…?

În general, ceea ce-1 scuza pe comodorul Urrican e că nu avea nici o oră de pierdut şi, dealtfel, ştiindu-i firea, vă daţi seama că nu s-ar fi gândit câtuşi de puţin să viziteze California. Aceste dorinţe de turist, dacă timpul ar fi permis, le-ar fi avut Max Real sau poate Harris T. Kymbale. Numeroasele trenuri sau vase i-ar fi dus la Mariposa, lângă incomparabila vale a Yosemitei, unde vin mulţi vizitatori, la Oakland, în faţa Frisco-ului pe marginea golfului, unde podul lung de aproape o milă uneşte ambele maluri la strâmtoarea Carquinez, la Benicia, unde bacurile cu aburi prelungesc linia ferată transportând trenuri întregi în fermecătoarea Santa Clara care nu va întârzia să se unească cu vecina sa San Jose, la celebrul observator de pe muntele Hamilton, la Monterey-ul spaniol, ajuns o staţiune balneară foarte căutată pentru umbrarul său de chiparoşi de o specie unică, la Los Angeles pe coasta meridională, al doilea oraş al statului, unde este o climă minunată datorită copacilor de tot soiul – eucalipţi, arbori de piper, ricin, cafea, ceai, cauciuc, portocali, bananieri – având fructe întreg anul şi un sanatoriu foarte apreciat de americanii din vest. Şi poate că tânărul pictor şi cronicarul de la Tribune ar fi putut, printr-o ingenioasă combinare de trenuri, să ajungă până la frontiera meridională a statului, unde frumosul oraş San Diego, cu aer curat şi sănătos, pe malul unui estuar în care pot veni vase de mare tonaj, aşteaptă exploatarea minelor sale de borat şi carbonat de sodiu, în stare să facă din el unul din cele mai însemnate porturi din Pacific.

Nu! Hodge Urrican n-a văzut nimic, nu s-a gândit să vadă ceva şi probabil nici nu dorea să vadă nimic în timpul trecerii sale prin California centrală. Îşi spunea că era destul să străbaţi regiunea cuprinsă între Keeler şi Valea Morţii.

Un vehicul excelent acest automobil trimis din Sacramento, având o reglare perfectă, după ultimul model al sistemului Adamson, utilizat în toată America. El funcţiona cu petrol şi putea să ducă cu el carburant pentru o săptămână. Aşadar, chiar dacă nu va avea cum să se aprovizioneze în drum, automobilul va putea parcurge uşor cele trei sute de mile dus şi întors cu această rezervă.

Hodge Urrican şi Turk erau instalaţi confortabil în spate, iar în faţă mecanicul cu un ajutor manipulau volanul şi frânele. De data aceasta, contrar obiceiului, comodorul se închisese în sine şi Turk nu reuşea să-1 facă să vorbească. El nu se gândea la nimic altceva decât la ţelul final, hipnotizat de căsuţa şasezeci şi trei, atât de îndepărtată acum, deşi la început fusese atât de aproape de ea. Şi nu fiindcă îl preocupa costul ultimei trageri: cheltuiala pentru trenul special, pentru automobil, în afară de tripla penalizare de trei mii de dolari, pe care o va plăti la Chicago înainte de a reîncepe partida.

Nu! Era vorba de onoarea şi amorul lui propriu, de ruşinea – da! – de ruşinea de a se vedea întrecut de ceilalţi şase parteneri şi – trebuie să recunoaştem – de teama de a pierde moştenirea lui William J. Hypperbone.

Pe scurt, automobilul mergea repede şi sigur spre Valea Morţii, pe un drum destul de bun de la Keeler încolo, pe care şoferul îl mai făcuse şi-n alte dăţi. El depăşi câteva târguri răzleţe prin văile munţilor Sierra Nevada, dominate de muntele Whiney, al cărui vârf se înalţă la aproape patrusprezece mii de picioare.

După ce trecu cu uşurinţă prin păsurile mai multor şuvoaie, automobilul porni spre sud-est, o luă peste râul Chay-o-poo-wapah, până la satul Indian Wells, la ieşirea din trecătoarea Walker.

Până aici locurile nu erau chiar atât de pustii. Se-ntâlneau ferme, e drept la mare distanţă una de alta. Se vedeau plugari mergând de la aşezarea lor la alta învecinată, sau pâlcuri de indieni mohaws, odinioară proprietarii teritoriului. Şi ca nişte oameni care nu se mai miră de nimic, locuitorii priveau fără uimire acest vehicul mecanic. Solul încă nu era sterp, creşteau tufişuri de creosote şi mezchite, desişuri de yuccas, de cactuşi enormi, din care unii măsurau până la opt stânjeni – toată gama arborescentă a bătrânelor păduri din Nevada.

Însă nu găseai, ca în vestitul teritoriu din Calaveras şi Mariposa, arbori fenomene cum sunt «Tatăl pădurii» şi «Mama pădurii», giganţi înalţi de peste trei sute de picioare.

Şi dacă în loc de a fi trimis în Valea Morţii Hodge Urrican ar fi trebuit să plece în valea Yosemite, la est de San Francisco, către partea centrală a munţilor Sierra Nevada, sau mai curând dacă pe Max Rial l-ar fi adus aici jocul întâmplării, ce amintire ar fi păstrat – chiar după minunile Parcului Naţional din Wyoming – despre parcul care străjuieşte muntele Syell, la altitudinea de două mii de stânjeni, despre aceste frumuseţi naturale cu denumirile lor semnificative: «Cascada cea Mare», de cinci sute de picioare. «Cascada Primăverii», «Lacul Oglinzii», «Bolţile regale», «Catedrala», «Coloana lui Washington», atât de admirate de mii de turişti.

În fine, automobilul ajunse în deşertul mărginit de depresiunile Văii Morţii. Aici domneşte imensa singurătate. Nu se zăreau nici oameni, nici animale. Un soare arzător cădea peste ţinutul nesfârşit. Abia se vedeau câteva urme de vegetaţie rudimentară. Nici caii şi nici asinii nu s-ar fi putut hrăni aici şi era o fericire că maşina propulsată nu avea nevoie decât de vapori de petrol pentru a acţiona vehiculul. Ici şi colo, nişte «mameloane» – coline de mică înălţime, înconjurate de câteva desişuri sărace de arbuşti. După căldura înăbuşitoare a zilei urmează nopţile californiene, uscate şi reci, pe care roua nu le-ndulceşte niciodată.

Astfel, comodorul Urrican ajunse la 3 iunie la capătul sudic al Télescope Range-ului, care mărgineşte la vest Valea Morţii.

Era trei după-amiază. Călătoria ţinuse cincizeci de ore, fără odihnă şi fără incidente.

Într-adevăr, pe drept cuvânt, acest trist ţinut cu sol argilos, câteodată acoperit de o pulbere salină, a fost numit Valea Morţii. Valea propriu-zisă, care sfârşeşte la capătul Nevadei, nu este decât un canion, o fâşie largă de nouăsprezece mile, lungă de o sută douăzeci de mile, ciuruită de prăpăstii al căror fund ajunge până la treizeci de stânjeni sub nivelul mării. Pe marginile lor nu cresc în acest arid teritoriu decât plopi pitici, sălcii cu frunze de o gălbejeală bolnăvicioasă, yuccaşi uscaţi cu frunze ascuţite, pelini piperniciţi şi mii de tufe de cactuşi, numiţi în California «petalinas», fără frunze, numai ramuri, veritabile candelabre funerare aşezate pe Valea Morţii.

Death Valley, aşa cum spunea Elisée Reclus, a fost într-o epocă geologică anterioară albia fluviului care se pierde azi în Soda Lake, străbătută în prezent numai de şuvoiul Amargoza. Povârnişurile îi sunt acoperite cu ace de sare, boraxul se adună în gropile ei şi câteva dune de nisip sunt spulberate din timp în timp de curenţii atmosferici care se dezlănţuie câteodată cu mare violenţă.

Da! Valea Morţii a fost bine aleasă de excentricul testator, pentru a-1 trimite acolo pe nenorocosul partener oprit în plin elan la căsuţa cincizeci şi opt!

Comodorul Urrican ajunsese deci la capătul grelei călătorii. El se opri la poalele munţilor Funeral, denumiţi astfel în amintirea caravanelor care au pierit pe aceste triste meleaguri. Avu grijă să scrie pe loc o dovadă a prezenţei sale în Valea Morţii la 3 iunie, document care fu îngropat sub o stâncă, după ce a fost semnat şi de Turk, împreună cu cei doi mecanici ai automobilului.

Hodge Urrican zăbovi numai o oră în Valea Morţii. Nu-i mai rămânea nimic de făcut decât să părăsească acest jalnic ţinut, pentru a se reîntoarce la Keeler pe acelaşi drum pe care venise. Atunci, deschizând gura pentru prima oară, el pronunţă cuvântul:

Haidem!

Şi automobilul porni, pe vreme bună, prin regiunea de nord a deşertului Mohaws, coborând prin trecătorile Nevadei, şi sosi fără obstacole la staţiunea Keeler, patruzeci şi patru de ore de la plecare, la 11 dimineaţa, în ziua de 5 iunie.

În trei cuvinte, dar trei cuvinte călduroase, comodorul Urrican mulţumi mecanicului şi însoţitorului său, care arătaseră atâta zel şi pricepere în împlinirea misiunii lor obositoare, şi, întorcându-se spre Turk, rosti:

Haidem!

Trenul special se afla în gară, gata de plecare, aşteptând reîntoarcerea comodorului. Hodge Urrican merse drept spre mecanic:

Haidem! îi strigă.

După ce fluieră, locomotiva se puse în mişcare şi, mergând cu cea mai mare viteză, se opri la Reno şapte ore mai târziu.

Pe Union Pacific se circulă fără greş. Dealtfel, supus unor orarii de o desăvârşită precizie, trenul nu putea nici să micşoreze, nici să mărească durata drumului. El traversă Munţii Stâncoşi, statele Wyoming, Nebraska, Iowa, Illinois şi ajunse la Chicago pe 8 iunie, la nouă şi treizeci şi şapte dimineaţa.

Ce primire frumoasă îi făcură comodorului Urrican cei ce-i rămăseseră credincioşi, în ciuda tuturor piedicilor! Desigur, această plecare pe picior greşit, obligaţia de a reîncepe partida însemnau o mare neşansă. Dar se părea că norocul îi zâmbea din nou Steagului portocaliu, cu aruncarea de zaruri din ziua în care el sosi la Chicago.

Nouă, din şase cu trei – acest număr de puncte se repeta a treia oară în meciul Hypperbone: prima oară pentru Lissy Wag, a doua pentru necunoscutul XKZ şi a treia oară pentru comodor.

Şi după ce fusese trimis în Florida, apoi în California. Hodge Urrican nu trebuia să facă decât un pas spre a ajunge la căsuţa douăzeci şi şase, statul Wisconsin, care se mărgineşte cu Illinois şi care nu era ocupată atunci de niciunul din parteneri. Cota sa se urcă pe tabelele agenţiilor şi el fu apreciat din nou la valoarea lui Tom Crabbe şi Max Réal.