Capitolul VII.

CASA DIN SOUTH HALSTEDT STREET.

În ziua de 1 iunie, uşa casei din South Halstedt Street nr. 3997 din Chicago se deschise la 8 dimineaţa în faţa unui tânăr care-şi purta în spate trusa de pictor, urmat de un tânăr negru cu valiza în mână.

Ce mare fu surpriza şi bucuria doamnei Réal când fiul său intră în cameră şi putu să-1 strângă în braţe.

Tu, Max. cum… tu eşti…?

Chiar eu, mamă!

Şi iată-te la Chicago în loc să fii…

La Richmond? exclamă Max Réal.

Da… la Richmond…!

Fii liniştită, bună mamă!… Am tot timpul să ajung la Richmond, şi, cum Chicago se găsea în drumul meu, am avut, cred, dreptul să mă opresc câteva zile şi să le petrec cu tine…

Dar, scumpul meu copil, rişti să pierzi…

Ei bine, măcar n-am pierdut ocazia să te pot îmbrăţişa, dragă mamă!… Gândeşte-te că nu te-am mai văzut de două săptămâni nesfârşite.

Ah, Max, cât aş vrea să se termine odată partida!

Si eu!

În favoarea ta… se înţelege!

Fii fără grijă! E ca şi cum aş fi posesorul cifrului casei de bani a onorabilului Hypperbone!… răspunse râzând Max Réal.

În fine, sunt fericită că te văd, scumpul meu fiu, foarte fericită!

Max Réal se găsea la Cheyenne în statul Wyoming când, la întoarcerea sa din excursia la Parcul Naţional din Yellowstone, în ziua de 29 mai, primi telegrama de la a treia tragere – rezultat opt din cinci cu trei. Or, căsuţa a opta, după a douăsprezecea ocupată de Wyoming, era atribuită statului Illinois. Trebui deci să se dubleze acest număr de puncte. Şasesprezece îl ducea pe pictor la căsuţa patruzeci şi patru în Virginia, la Richmond City.

În plus, între Chicago şi Richmond există o reţea de căi ferate care permite să parcurgi în douăzeci şi patru de ore distanţa care separă cele două metropole. Deci, cum Max Real avea înaintea lui cincisprezece zile, adică de la 29 mai la 12 iunie, el putea să facă cc-i plăcea şi i se păru cel mai potrivit să se odihnească o săptămână în casa părintească.

Plecat din Cheyenne imediat după-masă, ajunse douăzeci şi patru de ore mai târziu la Omaha, apoi a doua zi cu bine la Chicago, însoţit de devotatul Tommy.

În timpul şederii sale aici, Max Réal îşi propunea să termine două pânze pe care le schiţase în drum: o privelişte de pe Kansas River, lângă Fort Riley, şi alta, o vedere a cascadelor Fire Hole din Parcul Naţional. Încredinţat că va vinde aceste două tablouri la un preţ bun, va avea cu ce plăti mai multe penalizări, dacă nenorocul îl va urmări în cursul călătoriilor sale. Doamna Réal acceptă toate aceste argumente, fericită că poate fi împreună cu fiul ei timp de câteva zile.

Statură de vorbă de una şi de alta şi luară masa în doi – ceea ce avea întotdeauna farmec pentru mamă şi fiu. Tânărul pictor se apucă să mănânce cu poftă, după felurile de hrană de care avusese parte în Kansas şi Wyoming. Cu toate că-i scrisese doamnei Real de mai multe ori, el trebui să reia descrierea călătoriei sale, să-i istorisească diversele incidente, întâmplarea cu miile de cai rătăcind pe câmpiile din Kansas şi întâlnirea cu soţii Titbury la Cheyenne. Atunci abia mama sa îi relată necazurile avute de cei doi la Calais din statul Maine, cum, încălcând legea băuturilor alcoolice, domnul Titbury plătise o amendă şi la cât se urca aceasta…

Şi acum care e situaţia partidei…?

Pentru a-i explica mai bine, doamna Réal îl conduse în camera sa şi-i arătă o hartă întinsă pe masă, pe care erau înfipte mici steguleţe de diferite culori.

Cât călătorise prin ţară, Max Réal nu se interesase de partenerii săi şi nici nu citise ziarele din hoteluri sau din gări. Dar cunoscând culoarea fiecăruia din cei şapte, va fi suficient să examineze harta pentru a fi la curent cu situaţia. Dealtfel, mama lui urmărea de la început peripeţiile meciului Hypperbone.

În primul rând, al cui este steagul indigo, care se află pe locul cel mai bun?

Al lui Tom Crabbe, dragul meu, pe care tragerea de ieri, 31 mai, îl trimite la căsuţa patruzeci şi şapte, statul Pennsylvania…

Ei, mamă, tare trebuie că se mai bucură antrenorul său, John Milner! Cât despre dobitocul de boxer, marele fabricant de lovituri de pumni, dacă înţelege ceva, fie ca pe paleta mea galbenul să se schimbe în roşu aprins. Şi steagul roşu?

E steagul lui XKZ, înfipt în căsuţa patruzeci şi şase, districtul Columbia.

Într-adevăr, graţie numărului de puncte zece – dublat, adică douăzeci, omul mascat făcuse un salt de douăzeci de căsuţe, din Milwaukee, statul Wisconsin, la Washington, capitala Statelor Unite ale Americii, deplasare uşoară şi rapidă în această parte a teritoriului, unde reţeaua de căi ferate este atât de deasă.

Nu se bănuieşte cine este jucătorul necunoscut?… întrebă Max Réal.

În nici un fel, dragul meu.

Sunt sigur, mamă, că este bine cotat la agenţii şi că se fac pe el pariuri mari…

Da… Mulţi cred că va câştiga şi… eu însămi mă tem de el.

Iată ce înseamnă să fii un personaj misterios! declară Max Réal.

Nimeni nu putea să spună dacă acum XKZ se mai găsea la Chicago sau dacă plecase spre districtul Columbia. Şi cu toate acestea, Washington – deşi nu este decât un centru administrativ, fără industrie şi comerţ – merită ca vizitatorii să-i rezerve câteva zile.

Cu o aşezare frumoasă la confluenţa dintre Potomac şi Anacostia, făcând legătura cu oceanul prin golful Chesapeake, această capitală numără nu mai puţin de două sute de mii de suflete, chiar când nu se adună Congresul, epocă în care-şi dublează populaţia.

E adevărat că districtul federal are o suprafaţă mică şi că ocupă ultimul loc ca mărime între statele Republicii americane, dar oraşul nu e mai puţin demn de înalta sa menire. Începând prin construcţiile sale măreţe pe teritoriile triburilor tuscaroras şi monacans, el a şi înglobat câteva aşezări învecinate.

Al şaptelea partener, dacă nu cunoştea încă Washington-ul, putea admira aspectul arhitectural al Capitoliului de pe colina ce coboară spre Potomac, cu cele trei corpuri ale clădirilor destinate Senatului, Camerei deputaţilor şi Congresului unde se adună trimişii naţiunii, cu înalta cupolă de fier având în vârf statuia Americii, cu peristilurile, cele două şiruri de coloane, basoreliefurile care-1 împodobesc şi statuile din interior.

Dacă nu cunoştea Casa Albă, putea alege dintre bulevardele care pornesc de la Capitoliu pe acela al Pennsylvaniei şi putea merge drept spre reşedinţa Preşedintelui – modestă şi democratică locuinţă ridicată între clădirile Tezaurului şi ale diferitelor ministere.

Dacă nu cunoştea monumentul lui Washington, obelisc de marmoră înalt de o sută cincizeci şi şapte de picioare, îl putea vedea de departe în mijlocul grădinilor de pe malul Potomac-ului.

Dacă nu cunoştea Direcţia Poştelor, se putea duce să admire un edificiu de marmoră albă, în stil antic, cel mai frumos din oraş.

Câte ore plăcute şi instructive se pot petrece în bogatele galerii de istorie naturală şi etnografie ale celebrei Instituţii Smithson, instalată în Patent Office, în muzeele cu nenumărate statui, tablouri, bronzuri, şi în Arsenal unde se înalţă o coloană în onoarea marinarilor americani, morţi într-o luptă navală în faţa Algerului, pe care se citeşte inscripţia răzbunătoare: Schingiuiţi de englezi!

Capitala Statelor Unite are o climă sănătoasă. Apele Potomac-ului o scaldă din belşug. Cele cincizeci de leghe ale străzilor sale, parcurile şi grădinile sunt umbrite de peste şasezeci de mii de arbori, cum sunt cei care înconjoară Palatul Invalizilor, Universitatea Howard, Droit Park sau Cimitirul Naţional, cu pâlcurile lui de verdeaţă, unde mausoleul lui William J. Hypperbone ar fi avut o aşezare tot aşa de bună ca şi în ţintirimul din Oakswoods din Chicago.

În fine, dacă XKZ ar fi crezut de cuviinţă să rezerve o mai mare parte din timpul său capitalei Confederaţiei, el n-ar fi părăsit districtul înainte de a merge într-un patriotic pelerinaj la Mount Vernon, la distanţă de patru leghe de aici, unde o asociaţie de doamne întreţin casa în care Washington şi-a petrecut o parte din viaţă şi unde a murit în 1799. În orice caz, dacă partenerul de ultim moment sosise în capitala Federaţiei, nici un ziar nu semnalase prezenţa sa.

Şi steagul galben? întrebă Max Réal, arătând spre cel din mijlocul căsuţei treizeci şi cinci.

Este steagul Lissyei Wag, dragul meu.

Da, steagul fetei mai flutura pe căsuţa Kentucky, căci la data de 1 iunie nu avusese încă loc funesta tragere care o trimitea pe Lissy Wag în închisoarea din Missouri.

Ah, fermecătoarea tânără! exclamă Max Réal. O văd încă, sfioasă, roşind mereu, când a luat parte la funeraliile lui William J. Hypperbone, apoi pe estrada de la Auditorium!… Drept să-ţi spun, dacă aş fi întâlnit-o în drum, i-aş fi urat din nou succes…!

Şi ţie, Max…?

Şi mie, mamă. Să câştigăm amândoi partida! Ne-am împărţi moştenirea!… Ar fi grozav!

Se poate?

Nu, nu se poate… dar se întâmplă în lumea asta atâtea lucruri extraordinare…

Ştii, Max, s-a crezut că Lissy Wag nu va putea să plece…

Da, sărmana fată a fost bolnavă şi câţiva dintre «cei şapte» se şi bucurau! Oh! Nu, mamă, eu nu!… Din fericire a avut o prietenă care a îngrijit-o bine şi a vindecat-o… una, Jovita Foley… tot atât de hotărâtă, în felul ei, ca şi comodorul Urrican! Şi când va fi următoarea tragere pentru Lissy Wag…?

Peste cinci zile, la 6 iunie.

Să sperăm că frumoasa mea parteneră va şti să evite pericolele drumului, «labirintul» din Nebraska, «închisoarea» din Missouri, Valea Morţii din California!… îi urez noroc… da… i-1 doresc din tot sufletul!

Era limpede că Max Réal se gândea câteodată la Lissy Wag – chiar foarte des – şi fără îndoială prea mult după doamna Real, puţin mirată de căldura cu care vorbea fiul ei de această fată.

Şi nu întrebi, Max, cine este Steagul verde?… reluă ea.

Cel ce fâlfâie pe căsuţa douăzeci şi doi, scumpă mamă?

Da, este steagul domnului Kymbale.

Băiat bun, ziaristul, spuse Max Réal, şi după cât am aflat, foloseşte acest prilej spre a vizita ţara…

Da, copilul meu, şi Tribune îi publică zilnic cronicile.

Ei bine, mamă, cititorii săi trebuie să fie mulţumiţi şi, dacă va explora Oregon-ul şi Washington-ul, le va povesti lucruri foarte interesante.

Dar a rămas mult în urmă.

Asta n-are nici o importanţă în jocul nostru, răspunse Max Réal, un număr norocos te face să înaintezi repede!

Ai dreptate, băiatul meu…

Şi al cui este acest steag care atârnă aşa de trist la căsuţa a patra…?

Al lui Hermann Titbury.

Ah, ce individ îngrozitor!… exclamă Max Réal. Trebuie să turbeze că a fost întrecut, ba e chiar ultimul!

E de plâns, Max, căci n-a făcut decât patru paşi în două aruncări de zaruri şi, după ce a fost la capătul statului Maine, a trebuit apoi să plece în Utah!

La data de 1 iunie încă nu se ştia că soţii Titbury fuseseră jefuiţi de tot ce aveau asupra lor, după sosirea la Great Salt Lake City.

Şi totuşi, nu-i pot compătimi… spuse Max Real. Nu! De zgârciţii ăştia nu mă sinchisesc deloc şi îmi pare rău că n-au de plătit din buzunar vreo penalizare mai mare…

Dar nu uita că au trebuit să achite o amendă la Calais, spuse doamna Réal.

Cu atât mai bine, şi n-au avut decât ce-au meritat, ei care iau şi pielea de pe om. Iar ceea ce le doresc este să mai capete o dată cel mai mic număr de puncte, unu cu unu! I-ar duce la Niagara şi vama «podului» i-ar costa o mie de dolari!

Eşti crud cu familia Titbury, Max…

Oameni îngrozitori, mamă, care s-au îmbogăţit din camătă şi nu merită nici o milă! Atât ar mai lipsi, ca soarta să-i facă moştenitorii generosului Hypperbone!

Tot ce se poate, răspunse doamna Réal.

Dar, ia spune-mi, mamă, nu zăresc steagul faimosului Hodge Urrican.

Steagul portocaliu!… Nu mai fâlfâie nicăieri, de când ghinionul 1-a trimis pe comodor în Valea Morţii, de unde se va întoarce la Chicago spre a reîncepe partida.

E greu pentru un ofiţer de marină să-şi coboare steagul! exclamă Max Réal. Ce furii trebuie să-1 fi cuprins, şi cum se va fi cutremurat vaporul său de la chilă până la vârful catargelor!

Nu-ncape îndoială, Max.

Şi XKZ, când are loc tragerea pentru dânsul?

Peste nouă zile…

Ciudată idee a avut defunctul, să nu dea în vileag numele ultimului din «cei şapte».

Acum Max Real era la curent cu situaţia meciului.

După această aruncare de zaruri care-1 trimitea în Virginia, ştia că ocupă locul al treilea. Îl întrecea Tom Crabbe, aflat în frunte, şi XKZ pentru care a treia tragere nu se efectuase încă.

De fapt, lui nu-i prea păsa, în pofida dorinţelor doamnei Réal şi ale lui Tommy. Astfel că timpul cât rămase la Chicago şi-1 petrecu în atelier, unde termină cele două peisaje, a căror valoare – date fiind condiţiile în care au fost pictate – creştea în ochii unui amator american.

Ca urmare, Max Réal, aşteptând apropiata sa plecare, nu se mai gândi la meci, nici la cei pe care acesta îi pusese pe drumuri de-a lungul Statelor Unite. În fond, el nu-şi asumase rolul de partener decât pentru a nu o necăji pe buna sa mamă – tot aşa cum Lissy Wag participa pentru a nu o supăra pe Jovita Foley.

Totuşi, în timpul şederii sale la Chicago, luă cunoştinţă de celelalte trei rezultate ale tragerilor de la Auditorium. Cea din 2 se arătă dezastruoasă pentru Hermann Titbury, deoarece îl obliga să plece în a nouăsprezecea căsuţă, statul Louisiana, menit să fie locul «hanului», unde trebuia să aştepte două trageri fără să ia parte la ele. Tragerea din 4 îl bucură pe Harris T. Kymbale, căci, dacă nu-1 trimitea decât la căsuţa treizeci şi trei, North Dakota, îi asigura cel puţin o călătorie interesantă. În fine, pe 6 iunie, ora opt, maestrul Tornbrock aruncă zarurile pentru Lissy Wag. În dimineaţa aceea, Max Réal, care se interesa atât de mult de soarta fetei, se duse la Auditorium, de unde se întoarse cât se poate de necăjit.

De la căsuţa treizeci şi opt, statul Kentucky, Lissy Wag – prin numărul de puncte şapte dublat, deci patrusprezece – era trimisă la căsuţa cincizeci şi doi. Acolo, în statul Missouri, nefericita trebuia să stea la «închisoare», până când un alt partener venea să-i ia locul.

Cum era de aşteptat, cele trei trageri avură un efect considerabil în lumea jucătorilor din toate agenţiile. Pentru Tom Crabbe şi Max Réal se făcuseră cereri mai multe ca oricând. Norocul era vădit de partea lor şi părea greu de ales între aceşti doi favoriţi ai soartei.

Cât de îndurerat se simţi Max Réal când se întoarse acasă şi o văzu pe maică-sa înfigând sleguleţul galben în mijlocul statului Missouri. transformat în «închisoare» de voinţa excentrică a defunctului – şi pentru Lissy Wag de voinţa destinului! Era foarte necăjit şi nu-şi ascunse mâhnirea. Rezultatul cu «închisoarea» sau cel cu «puţul» erau cele mai proaste ale partidei. Da, mai grave chiar decât cel cu Valea Morţii, a cărui victimă fusese Hodge Urrican! Cel puţin comodorul suferise numai o întârziere şi putea continua lupta!… Dar cine ştie dacă meciul Hypperbone nu se va încheia înainte ca prizoniera să fi fost eliberată…?

În fine, a doua zi, la 7 iunie, Max Réal se pregăti să plece din Chicago. Mama sa stătu multă vreme să-1 povăţuiască, iar el îi făgădui că nu va întârzia pe drum.

Şi fie ca telegrama ce-o vei primi la Richmond, fiul meu, să nu te trimită… la capătul lumii…

De-acolo te mai întorci, mamă, te întorci, în timp ce de la «închisoare…»! Recunoaşte că toate acestea sunt o bătaie de joc. Să fii socotit un cal de curse, să pierzi din cauza unei jumătăţi de lungime… Da… o bătaie de joc…!

Nu, copilul meu, nu-i aşa!… Du-te, dar, şi Dumnezeu să te ajute!

Şi buna femeie punea tot sufletul în aceste cuvinte.

Se înţelege de la sine că Max Réal, în timpul şederii sale, n-a putut să se ferească uşor de agenţii, reporterii, cei ce pariau şi care-1 căutau mereu în Halstedt Street. Ce să te mire? Era pe picior de egalitate cu Tom Crabbe… Ce onoare!… Max Réal îi făgăduise desigur mamei să plece în Virginia pe drumul cel mai scurt. Dar, cu condiţia să fie pe 12 la Richmond, cine ar fi avut ceva de spus dacă drumul său, în loc să urmeze linia dreaptă, o lua pe o linie frântă sau curbă. Cu toate acestea, el se hotărî să nu iasă din statele pe care avea să le traverseze – Illinois, Ohio, Maryland, Virginia occidentală, până în Virginia şi metropola sa Richmond.

Doamna Réal primi după patru zile, Ia 11 iunie, o scrisoare în care fiul ei îi povestea pe scurt toate peripeţiile călătoriei. În afara remarcilor despre ţinuturile străbătute, oraşele vizitate, întâlnirile avute, ea mai trăda însă şi o stare sufletească deosebită, care o puse pe gânduri.

Richmond, 11 iunie, Virginia.

Buna şi draga mea mama, Iată-mă ajuns – nu la ţinta acestei mari şi stupide partide, ci la destinaţia unde m-a trimis a treia aruncare de zaruri… După Fort Riley din Kansas, după Cheyenne dai Wyoming, Richmond din Virginia! Deci, nu-fi face griji pentru fiinţa pe care o iubeşti mai mult decât orice pe lume şi care te iubeşte din toată inima: fiul tău se găseşte la postul său, şi este sănătos.

Aş vrea să pot spune acelaşi lucru şi despre biata Lissy Wag, pe care o aşteaptă paiele umede ale «închisorii» din marele oraş missourian. Nu pot să-ţi ascund, dragă mamă, cât sunt de mâhnit de nenorocul ei, cu toate că n-ar trebui să văd în ea decât o rivală. Dar e atât de fermecătoare şi atrăgătoare! Cu cât mă gândesc mai mult la nefericita tragere – şapte din trei şi patru, dublat – cu atât sunt mai mâhnit şi regret mai mult că steagul galben trebuie să fluture pe zidurile <închisorii>, după ce a fost purtat vitejeşte până acum, pentru amica sa, de neobosita Jovita Foley! Şi până când va rămâne acolo…?

Am plecat pe data de 7, în zorii zilei. Calea ferată merge de-a lungul malului de sud al lacului Michigan, de unde se zăresc frumoasele privelişti ale acestui lac. Dar, între noi fie vorba, cunosc prea bine lacul, cât şi locurile care-l înconjoară! Dealtfel, în această parte a Statelor Unite, ca şi în Canada, te cam plictisesc lacurile cu ape albastre, care nu sunt totdeauna albastre, şi domoale, fără să fie domoale totdeauna. Avem prea multe şi mă întreb de ce Franţa, care nu e atât de bogată în terenuri lacustre, nu cumpără unul la alegere, aşa cum noi i-am cumpărat Louisiana în 1803?

În tot cazul, eu am privit la dreapta şi la stânga prin gaura paletei mele, în timp ce mormolocul de Tommy dormea dus.

Fii liniştită, mamă, nu ţi-am trezit negrişorul! Poate că visa că am câştigat destule milioane de dolari pentru a-l ţine veşnic! Să-l lăsăm să fie fericit!

Reiau în parte drumul făcut de Harris T. Kymbale când a plecat din Illinois în statul New York, din Chicago la Niagara. Dar, ajuns la Cleveland City din Ohio, las acest drum şi mă îndrept spre sud-est. Dealtfel, trenuri sunt puzderie încât n-ai pe unde să calci dacă vrei să mergi pe jos.

Nu-mi cere, dragă mamă, să-ţi înşir orele mele de sosire şi de plecare din cursul acestei călătorii. N-ar putea să te intereseze. Îţi voi vorbi numai de câteva localităţi, pe unde locomotiva noastră a împroşcat trâmbe de aburi. Ele se-ngrămădesc în această zonă industrială tot atât de multe ca şi fagurii unui stup de albine! Îţi voi descrie numai pe cele mai importante. Din Cleveland am plecat la Warren, un mare centru din Ohio, aşa de bogat în petrol că şi un orb l-ar recunoaşte, numai să aibă nas, atât de dezgustător este mirosul. Ai impresia că aerul ia foc dacă aprinzi un singur chibrit. Şi apoi, ce ţinut! Pe câmpii, cât vezi cu ochii, numai sonde şi puţuri, aşijderi pe dealuri şi văi. Par nişte lămpi uriaşe de treizeci – patruzeci de picioare înălţime. Nu le lipseşte decât fitilul…!

Dragă mamă, acest ţinut nu se poate compara cu poeticele noastre câmpii din Far-West, nici cu văile sălbatice din Wyoming, cu depărtatele privelişti ale Munţilor Stâncoşi, sau cu zările nesfârşite ale marilor lacuri şi oceanelor. Realizările industriale sunt frumoase, nu zic nu, dar mai frumoase sunt operele artistice, şi nimic nu le întrece pe cele naturale…

Între noi, draga mamă, aş fi dorit să te iau cu mine dacă as fi fost favorizat de ultima tragere, adică favorizat să fiu trimis într-un ţinut frumos. Da, doamnă Real, de exemplu în Far-West. Şi nu pentru că nu ar fi interesante priveliştile din lanţul munţilor Alleghany pe care i-am străbătut. Dar nu se pot compara, pe cinstea mea de pictor, cu Montana, Colorado, California sau Oregonul.

Da! Am fi călătorit împreună şi dacă am fi întâlnit-o pe Lissy Wag. cine ştie… din întâmplare… Ei bine, ai fi făcut cunoştinţă cu ea. E drept că acuma e la «închisoare» sau în drum spre ea, sărmana fată…!

Ah, dacă la următoarea tragere ar veni s-o elibereze un Titbury, Crabbe sau Urrican! Ţi-l închipui pe acest grozav comodor căzând în căsuţa cincizeci şi doi, după tot ce-a păţit! Ar fi în stare să-l lase pe Turk să-şi manifeste în voie instinctele sale de tigru feroce!… La nevoie, dragă mamă, Lissy Wag ar fi putut fi trimisă, oricât de trist ar fi fost, la «han» sau în «labirint»… Dar «puţul»… îngrozitorul «puţ», sau «închisoarea»… oribila «închisoare»… sunt încercări făcute pentru sexul tare! Cu siguranţă că destinul n-a prea fost curtenitor în ziua aceea!

Dar să nu o luăm razna şi să continuăm cu călătoria. Am depăşit Warren de-a lungul Ring River-ului şi, după ce am trecut de frontiera statului Ohio, am intrat în Pennsylvania. Primul oraş important este Pittsburg, aşezat pe fluviul Ohio cu anexa sa Alleghany, Cetatea de Fier sau Cetatea de Fum cum este denumit, datorită miilor de conducte subterane prin care trec gazele naturale. Cât este de murdar!… Ţi se înnegresc mâinile şi faţa în câteva minute… capeţi mâini şi faţă de negru! Ah, pajiştile mele răcoroase şi luminoase din Kansas!

Am pus pe fereastră puţină apă pe fundul unui pahar şi a doua zi am găsit cerneală. Cu acest amestec chimic îţi scriu acum, draga mea mamă.

Am citit în ziar că tragerea din 8 îl trimite pe violentul nostru comodor Urrican în Wisconsin. Din păcate, la următoarea tragere, dacă are numărul de puncte doisprezece, chiar dublat, nu va putea ajunge la căsuţa cincizeci şi doi, unde tânăra prizonieră stă atât de mâhnită…

În fine, am continuat să cobor spre sud-est. Numeroase gări s-au perindat de o parte şi de alta a căii ferate, oraşe, târguri şi sate, dar în tot acest ţinut nici un colţ de natură n-a fost lăsat neatins. Peste tot văd mâna omului şi maşinile sale zgomotoase. E drept că şi în Illinois-ul nostru se întâmplă acelaşi lucru şi nici Canada nu va avea altă soartă, într-o zi, arborii vor fi de metal, câmpiile de pâslă şi plajele din pilitură de fier… Acesta e progresul.

Totuşi am avut câteva ore frumoase călătorind prin trecătorile munţilor Alleghany. Un lanţ de munţi capricios, sălbatic, acoperit de conifere negricioase, brăzdat de povârnişuri abrupte, cu prăpăstii adânci, văi întortocheate, şuvoaie învolburate pe care industriaşii încă nu le-au zăgăzuit şi care formează cascade naturale.

Apoi am trecut prin acel colţişor al Maryland-ului scăldat de Potomac şi am ajuns la Cumberland, mai important decât capitala, modesta Annapolis, neînsemnată faţă de năvalnicul şi mândrul Baltimore unde este concentrată întreaga viaţă comercială a statului. Aici câmpiile sunt verzi, căci ţinutul e mai mult agricol decât industrial. Iarba creşte peste un strat de fier şi cărbune, iar câteva lovituri de sapă înlătură imediat solul vegetal.

În fine, iată-mă în West Virginia şi fii liniştită, bună mamă, Virginia nu-i prea departe. Aş fi venit aici mai demult dacă problema sclaviei n-ar fi împărţit statul în două în timpul războiului de Secesiune. Da, în vreme ce răsăritul apăra doctrinele antiumane ale sclaviei – Tommy doarme, nu ne aude – apusul, dimpotrivă, se desprindea de Confederaţie ca să treacă sub drapelul federal.

E un ţinut povârnit, dacă nu muntos, străbătut la est de lanţul munţilor Appalaches, cu mine de fier şi huilă, cu ocne de sare care veacuri întregi ar fi putut îndestula Confederaţia. Nu m-am dus la Charleston, capitala Virginiei occidentale, care bineînţeles nu e acelaşi Charleston din Carolina de Sud, unde a fost trimis Harris T. Kymbale, nici al treilea Charlestown despre care voi vorbi mai încolo. M-am oprit însă o zi la Martinsburg City, cel mai mare oraş de pe coasta Atlanticului. Da, o zi întreagă, şi nu mă certa, dragă mamă, căci am avut timp să ajung după aceea în câteva ore la Richmond. De ce m-am oprit la Martinsburg? Ca să fac un pelerinaj la mormântul lui John Brown care a ridicat primul, la începutul războiului, steagul împotriva sclaviei. Plantatorii din Virginia l-au hăituit ca pe o fiară. N-avea cu sine decât vreo douăzeci de oameni şi voia să ocupe arsenalul din Harpers Ferry. Acesta e numele unui orăşel aşezat la poalele unei coline, între râurile Potomac şi Shenandoah, un colţişor minunat, dar mai ales vestit prin teribilele evenimente care au avut loc aici. Eroicul apărător al marii şi dreptei cauze se refugiase în 1859 în această localitate. Miliţia îl ataca neîncetat. După minuni de vitejie, grav rănit şi dezarmat, a fost prins, târât până la aşezarea învecinată Charlestown, unde a fost spânzurat la 2 decembrie 1859. Moartea lui glorioasă nu va fi uitată şi numele lui va răsuna din veac în veac31. Acestui martir al libertăţii şi emancipării umane am vrut să-i aduc omagiul meu de patriot.

Deci iată-mă sosit în Virginia, stat prin excelenţă sclavagist şi care a fost teatrul principal al războiului de Secesiune. Voi lăsa geografilor grija de a-ţi spune, dacă te interesează, că el ocupă locul al treizeci şi treilea ca suprafaţă în Federaţie, că este împărţit în nouăsprezece districte, că – deşi a fost trunchiat în partea de vest – este încă unul dintre cele mai puternice state ale Republicii Nord-Americane, că numărul de cerbi şi opposumi scade, că prepeliţele, cocorii şi vulturii îi brăzdează cerul, că produce în abundenţă grâu, porumb, secară, ovăz, hrişcă şi mai ales bumbac – lucru îmbucurător, fiindcă port cămăşi din el – şi tutun, care nu mă interesează căci nu fumez.

Cât despre Richmond, e un oraş frumos, fosta capitală a Americii separatiste, cheia statului Virginia, pusă în cele din urmă în buzunar de Guvernul federal. El e aşezat între şapte coline, pe malul râului James, şi întinde mâna Manchester-ului de pe malul opus; aşadar, un oraş dublu, ca atâtea altele în Statele Unite, după exemplul unor anumite stele. Îţi repet că e un oraş care merită să fie văzut cu Capitoliul său, un fel de templu grec, căruia îi lipseşte cerul Aticei şi orizontul atenian al Acropolei, cum îi lipsesc şi Partenonului din Edinburgh. Are în schimb prea multe fabrici şi uzine, pentru gustul meu, cel puţin o sută numai pentru prepararea tutunului.

Are şi un cartier al înaltei societăţi, numit Leonard Height, unde se înalţă un monument în memoria lui Lee, generalul confederaţilor, care merită această onoare nu pentru cauza pe care a apărat-o, ci pentru calităţile sale personale.

Îţi mărturisesc, dragă mamă, că n-am vizitat alte oraşe ale statului. Dealtfel, se aseamănă oarecum între ele, ca mai toate oraşele americane. Nu-ţi voi vorbi deci nici de Petersburg, care a apărat poziţiile separatiştilor la sud, ca şi Richmond la nord, nici de Yorktown, unde cu optzeci de ani înainte se termina războiul de Independenţă prin capitularea lordului Cornwallis, nici de acele câmpuri de bătaie unde Mac Clellan a fost mai puţin norocos contra lui Lee decât Grant, Sherman şi Sheridan. Trec sub tăcere Lynchburg, acum un oraş industrial cu o vie activitate, unde s-au refugiat armatele secesioniste şi de unde au fost nevoite să se retragă în Appalaches, ceea ce a adus sfârşitul războiului la 9 aprilie 1865. În nord-vest las la o parte Norfolk, Roanoke, Alexandria, golful Chesapeake şi numeroasele staţiuni termale. Tot ce-ţi pot spune este că două cincimi din populaţia Virginiei sunt oameni de culoare, foarte frumoşi, şi că aproape de orăşelul Luray există grote subterane, poate mai grozave decât Mammoth Caves din Kentucky.

Şi fiindcă veni vorba, mă gândesc că acolo sărmana Lissy Wag a aflat de nedreapta hotărâre a soartei care a trimis-o în Missouri şi mă întreb cum va putea plăti tripla penalizare de trei mii de dolari!… Acest lucru mă întristează nespus… Da… şi tu trebuie să mă înţelegi…

Citesc pe un afiş din Richmond rezultatul tragerii din 10 iunie. Numărul de puncte cinci, din doi cu trei, desemnează Minnesota pentru faimosul nostru necunoscut XKZ. De la căsuţa patruzeci şi şase el sare acum la a cincizeci şi una, şi iată-l în frunte!… Dar cine dracu o fi acest om? Îmi pare deosebit de norocos şi nu cred că aruncarea de zaruri pentru mine, care va avea loc Maine, mă va face să-l întrec!

Cu asta închei lunga mea scrisoare, care nu te poate interesa decât pentru că vine de la fiul tău. Te sărut din toată inima, iscălind cu numele meu, care nu mai e decât acela al unui cal de curse de pe hipodromul Hypperbone.

MAX RÉAL.