Capitolul XI
«ÎNCHISOAREA» DIN MISSOURI.
La 6 iunie, la Mammoth Hotel, după cele şase zile petrecute la grotele din Kentucky, Lissy Wag primise ştirea fatală. Numărul de puncte şapte, din patru cu trei, dublat, o trimitea la căsuţa 52, Missouri. Călătoria nu va fi nici obositoare, nici lungă. Cele două state se mărgineau. Distanţa de la Mammoth Caves la Saint-Louis era de numai două sute cincizeci de mile, opt până la zece ore cu trenul, nu mai mult. Dar ce dezamăgire, ce prăbuşire!
Nenorocire!… Nenorocire! exclamă Jovita Foley. Era mai bine să fi fost trimise, ca Urrican, la capătul Floridei, sau, ca domnul Kymbale, la Washington. Cel puţin nu eram silite să renunţăm la această oribilă partidă…
Da, oribilă, acesta este cuvântul, sărmana mea Jovita! răspunse Lissy Wag. Dar de ce doreşti s-o joci…?
Jovita, mâhnită, nu răspunse. Ce putea să răspundă?… Chiar dacă ar fi vrut să nu abandoneze meciul, să plece în Missouri şi să aştepte ca unul din parteneri – printr-un punctaj nenorocit pentru el, dar fericit pentru dânsa – să vină s-o elibereze din «închisoare» pe Lissy Wag, luându-i locul, ea nu putea face acest lucru decât după ce plătea o penalizare triplă, pentru fondurile care aparţineau celui de-al doilea sosit la ţintă! De unde să aibă ea trei mii de dolari?… Putea să şi-i procure?… Nici gând. Într-adevăr, numai câţiva bogătaşi, care pariaseră mult pe Lissy Wag, ar fi fost în stare poate să avanseze această penalizare, cu condiţia ca şansele Steagului galben să nu fi fost atât de împuţinate. Când Hodge Urrican trăsese numărul «morţii», nu avea decât să ia partida de la capăt. De asemenea Hermann Titbury, la data fixată, va părăsi «hanul» din Louisiana şi va reîncepe jocul. Niciunul, nici celălalt nu erau excluşi din partida pe un timp nedeterminat, pe când sărmana Lissy Wag…
Nenorocire… nenorocire… rosti Jovita Foley, care nu mai repeta decât acest, cuvânt funest.
Ei bine… ce facem?… întrebă prietena ei.
Să aşteptăm… să aşteptăm, draga mea!
Să aşteptăm… ce?
Nu ştiu… Dealtfel… avem 15 zile înaintea noastră pentru a merge la «închisoare»…
Dar nu pentru a plăti penalizarea, Jovita, şi asta mă încurcă cel mai mult…
Da… Lissy… da!… în fine… să aşteptăm…
Aici?
Nu, asta în ruptul capului.
Şi acest «nu», ieşit din inima Jovitei, era pricinuit de schimbarea în purtarea oaspeţilor hotelului Mammoth faţă de a cincea parteneră.
Într-adevăr, Lissy Wag se văzu părăsită după această jalnică aruncare de zaruri. Favorita de ieri nu mai era favorita de Maine. Cei care pariau şi alergau după noroc, pontând pe ea, cu siguranţă că ar fi blestemat-o. La «închisoare»! Nenorocita va intra la «închisoare» şi partida se va termina înainte de ieşirea ei de-acolo! Ca urmare, din primul moment se făcu un gol în jurul ei. Acest lucru îl observă imediat Jovita Foley – şi era omenesc, nu-i aşa?
Pe scurt, din acea zi, cei mai mulţi turişti plecară, şi printre ei guvernatorul din Illinois. Şi probabil că John Hamilton regreta acum gradele onorifice acordate celor două prietene. Atât colonelul Wag cât şi locotenent-colonelul Foley nu mai erau bineveniţi în sânul miliţiei din Illinois.
În aceeaşi zi, după-masă, ele plătiră nota hotelului Mammoth şi luară trenul pentru Louisville, pentru a aştepta acolo… ce…?
Draga mea Jovita, spuse atunci Lissy Wag când coborâră din tren, ştii ce ne rămâne de făcut?
Nu, Lissy, mi-am pierdut capul!… Nu mai ştiu încotro s-o apuc.
Ei bine, ar trebui să ne continuăm călătoria până la Chicago, să ne întoarcem liniştite acasă şi să ne reluăm slujba la magazinele Marshall Field… N-ar fi cel mai cuminte…?
Foarte cuminte, draga mea, foarte cuminte!… Dar… e peste puterile mele… aş dori mai curând să surzesc decât să ascult vocea înţelepciunii!
Asta este o nebunie…
Fie… sunt nebună! Sunt aşa de când a început partida şi vreau să fiu până la sfârşit…
Da… dar ăsta-i sfârşitul pentru noi, Jovita!
Nu se ştie, şi aş da zece ani din viaţa mea să fiu cu o lună mai bătrână!
Dădea din nou aceşti ani, cum îi mai dăduse de atâlea ori şi, făcând o socoteală, îşi sacrificase zadarnic până acum o sută treizeci de ani din viaţă. Jovita Foley mai avea aşadar vreo speranţă? În orice caz, ea obţinu de la Lissy Wag, care avu slăbiciunea s-o asculte, să nu abandoneze partida. Ambele vor rămâne câteva zile la Louisville. Nu aveau oare tot timpul, de la 6 la 20 iunie, ca să se ducă în Missouri?
Ele îşi tăinuiră deznădejdea într-un modest hotel din Louisville, mai ales Jovita Foley, căci prietena ei se resemnase uşor, deoarece nu crezuse niciodată în succesul final.
Trecură zilele de 7, 8 şi 9 iunie. Situaţia fiind aceeaşi, Lissy Wag insistă atât de mult încât Jovita Foley consimţi să se întoarcă la Chicago.
Dealtfel, ziarele – până şi Chicago Herald, care o susţinuse întotdeauna pe a cincea parteneră – o părăsiseră. Jovita Foley turba de mânie citindu-le, apoi le făcea bucăţi cu o mână, ca să nu zicem cu o gheară, furioasă. Lissy Wag nu mai interesa pe nimeni la agenţii, unde cota ei scăzu la zero şi chiar sub zero. În dimineaţa zilei de 8, cele două prietene aflară ca Hodge Urrican atinsese punctajul nouă, din şase cu trei, ceea ce-1 făcea să ajungă dintr-un salt în stalul Wisconsin, căsuţa 26.
Din nou a pornit-o foarte bine!… exclamă nefericita Jovita Foley.
Şi în ziua de 10, când telegraful anunţă că omul mascat era trimis la Minnesota, căsuţa 41 cu numărul de puncte 10, ea îşi dădu cu părerea:
Nu-ncape îndoială că omul acesta are cele mai mari şanse şi va fi moştenitorul milioanelor lui Hypperbone!
Se vede că excentricul defunct scăzuse mult în stima ei de când zarurile făcuseră o prizonieră din scumpa ei Lissy Wag!
În fine, se hotărâră ca în aceeaşi seară să ia trenul spre Chicago. Cu toate că ziarele din Louisville făcuseră cunoscut la ce hotel trăseseră Lissy Wag şi Jovita Foley, nu mai e nevoie să spunem că nici un reporter nu veni să le viziteze. Dacă lipsa de publicitate o bucură pe una din ele, fu o mare decepţie pentru cealaltă, pentru că, repeta ea, muşcându-şi buzele, «e ca şi cum n-am mai exista!»
Dar le fusese scris să nu plece încă în metropola lllinois-ului. O împrejurare din cele mai neprevăzute le permise să-şi găsească o parte din şanse, reintrând în meciul pe care ar fi trebuit să-1 abandoneze dacă nu plăteau penalizarea.
La ora trei după-masă, factorul bătu la uşa celor două prietene, îndată ce i se deschise, întrebă:
Domnişoara Lissy Wag?
Eu sunt, răspunse fata.
Am o scrisoare cu valori pe adresa dumneavoastră şi dacă îmi semnaţi de primire…
Dă-mi-o! rosti Jovita Foley, a cărei inimă bătea să se spargă… După ce formalităţile fură îndeplinite, factorul plecă.
Ce este în scrisoarea aceasta?… zise Lissy Wag.
Bani, Lissy…
Şi cine poate să ni-i trimită…?
Cine? replică Jovita Foley.
Ea rupse sigiliile plicului şi scoase o scrisoare care avea înăuntru o hârtie împăturită. Scrisoarea nu conţinea decât următoarele rânduri:
Alăturat un cec de trei mii de dolari către banca din Louisville, pe care domnişoara Lissy Wag este rugată să-l accepte pentru a-şi plăti penalizarea – din partea lui Humphry Weldon.
Bucuria Jovitei ţâşni ca un foc de artificii. Ţopăia şi râdea până i se tăia răsuflarea şi învârtindu-se de i se înfoiau fustele repeta:
Cecul… Cecul de trei mii de dolari!… De la domnul acela care a venit să ne vadă când erai bolnavă, draga mea… De la domnul Weldon!
Dar, spuse Lissy Wag, nu ştiu dacă se cade… dacă pot să primesc…
Mai e vorbă dacă se cade… sau dacă poţi! Nu-ţi dai seama că domnul Weldon a pariat sume importante pe tine…?! Ne-a spus-o, dealtfel, şi vrea să joci mai departe partida! Vezi, cu toată vârsta sa respectabilă, m-aş mărita cu el… dacă m-ar cere!… Hai să încasăm cecul!
Şi se duseră să încaseze cecul, care le fu plătit imediat. Să-i mulţumească onorabilului, excelentului şi respectabilului Humphry Weldon nu puteau, fiindcă nu-i cunoşteau adresa.
În aceeaşi seară, Lissy Wag şi Jovita Foley părăsiră Louisville, fără să destăinuie nimănui nimic despre scrisoarea primită la momentul oportun, şi a doua zi, pe 11, coborâră la Saint-Louis.
Desigur, dacă te gândeai bine, situaţia Lissyei Wag nu era mult mai bună, pentru că tot nu putea să ia parte la trageri, atâta timp cât unul din parteneri nu o va fi înlocuit în căsuţa 52. Dar acest lucru – dacă o credeai pe încrezătoarea, preaîncrezătoarea Jovita Foley – nu va întârzia să se întâmple şi, în orice caz, Lissy Wag nu va mai fi eliminată din partidă pentru neplata penalizării.
Missouri, unul dintre cele mai importante state ale Republicii americane, al 17-lea ca suprafaţă şi al cincilea ca număr de locuitori, e cel dintâi în producţia de zinc. Mărginit de liniile de longitudine şi latitudine la sud şi la vest, are în partea de est şi nord fluviile Mississippi şi Missouri, ale căror ape se unesc, mai sus de Saint-Louis, într-un unghi unde se află orăşelul Columbia. E lesne de înţeles cât de mult se dezvoltă comerţul datorită celor două căi fluviale pe care se transportă grâu şi făină, cânepă – cultivată pe mari suprafeţe – porci şi vile cornute.
Metalele nu lipsesc, nici zăcămintele de zinc şi plumb. În districtul Washington, se află Iron Mountains şi Pilot Kirol, mase enorme de trei mii de picioare, pe care americanii vor avea poate într-o zi ideea să le transforme în doi electromagneţi de o putere formidabilă.
Statul Missouri era altădată un district al Louisianei, dar a intrat cu autonomia lui în Federaţie din 1821 şi oraşul Saint-Louis a fost întemeiat de francezi în 1764.
În acest stat trebuie să amintim cel puţin unsprezece oraşe pentru valoarea lor comercială sau industrială, din care trei au mai mult de o sută de mii de locuitori. Unul din ele, Kansas, situat în faţa lui Kansas City din statul Kansas, a fost, după cum se ştie, vizitat până acum de Max Réal, când în prima sa călătorie el a coborât pe râul Missouri de la Omaha până la acest oraş dublu. Dar sunt şi altele ca Jefferson City, capitala statului, menit să atragă atenţia turiştilor prin aşezarea sa pitorească pe o înălţime care domină valea missouriană.
Totuşi, primul loc se cuvine, fără doar şi poate, oraşului Saint-Louis care ocupă o suprafaţă de zece mile pe malul drept al marelui fluviu. Această metropolă se numea altădată Mount City, pentru că este înconjurată de o serie de coline calcaroase de culoare albă. Ea ocupă o arie cu o pătrime mai mare decât a Parisului şi i se mai adaugă suburbiile East-Saint-Louis, Brooklin, Cahokia, Prairie of Port, cu toate că ele se găsesc pe teritoriul statului Illinois.
Acesta era deci oraşul, indicat de către răposatul membru al Excentric-Clubului spre a servi de «închisoare» jucătorilor meciului, fireşte întreg oraşul cu suburbiile sale. Se înţelege de la sine că nu era vorba să fii închis între zidurile unei celule! Nu! Lissy Wag nu era pusă în rând cu răufăcătorii. Nici ei, nici Jovitei Foley nu li se va răpi libertatea… Ele vor putea să se plimbe în voie în acest superb oraş, unde sunt optsprezece grădini publice, din care una are nu mai puţin de o sută cincizeci de hectare.
Cele două prietene trebuiră să aleagă un hotel şi se deciseră pentru Lincoln Hotel, unde ocupară aceeaşi cameră amândouă în după-amiaza zilei de 11 iunie.
Ei bine, ne găsim în această oribilă «închisoare», exclamă Jovita Foley, şi mărturisesc că, pentru o «închisoare» oribilă, Saint-Louis îmi pare destul de plăcut.
O «închisoare» nu poate fi plăcută, Jovita, din moment ce nu ai voie s-o părăseşti.
Fii liniştită, vom ieşi din ea, draga mea!
Iată că Jovita Foley îşi recăpătase încrederea de altădată şi.în acelaşi timp şi buna dispoziţie – de când sosiseră cei trei mii de dolari trimişi de simpaticul Humphry Weldon, care fuseseră expediaţi în aceeaşi zi printr-un cec la Chicago maestrului Tornbrock.
Dar această încredere nu părea să fi revenit în lumea jucătorilor care pariau şi nici în aceea a curtierilor din agenţii. Într-adevăr, deşi ziarele din Saint-Louis semnalaseră prezenţa celei de-a cincea parteneră la Lincoln Hotel, nici un reporter nu se prezentase pentru vreun interviu. Ce mai putea aştepta de la Lissy Wag care avusese ghinionul să cadă în căsuţa Missouri?
Dar poate că această «întemniţare» se va sfârşi mai repede decât se credea. A doua zi, 12, o altă tragere va avea loc şi apoi vor urma altele, din două în două zile… Şi cine ştie?… «Cine ştie?… Cine ştie…?» repeta fără încetare Jovita Foley. f.
Cele două prietene îşi întrebuinţară timpul liber de după-masă vizitând câteva cartiere ale oraşului, pe care o vale paralelă cu Mississippi îl taie în două părţi inegale. Magazinele luxoase ale străzilor principale îţi luau ochii. Femeile, mai ales, puteau vedea nu numai bijuterii minunate, dar şi vitrine cu blănuri de toată frumuseţea. Rochiile elegante erau lucrate cu garnituri de opposum, piele de căprioară, vulpe, lutru, wolverenă şi pisică sălbatică, cu care indienii de aici fac un comerţ intens. Şi nu era de mirare, căci se mai întâlnesc, cu miile, până şi bizoni şi bivoli, vânaţi neîncetat de lupi pe câmpiile întinse de pe malurile fluviilor.
În fine, cele două prietene nu-şi pierdură vremea în zadar.
A doua zi, vă închipuiţi ce nerăbdare o stăpânea pe Jovita Foley, care se sculă în zori pentru că la ora opt maestrul Tornbrock trebuia să arunce zarurile.
Jovita Foley o lăsă pe Lissy Wag să doarmă şi ieşi din hotel să afle ce se-ntâmplă.
Două ore… da, lipsi două ore încheiate! Deodată a cincea parteneră se trezi sărind în sus la zgomotul uşii deschise năvalnic. Jovita Foley intră strigând de răsună întreaga casă:
Eliberate… draga mea, eliberate…!
Ce spui?
Opt din cinci cu trei, el…
— El?…” i vf.
Şi cum era la căsuţa 44, iată-1 expediat la a 52-a.
Cine el…?
Şi cum a 52-a este «închisoarea», el va veni să ne ia locul…
Dar cine…?
Max Réal, draga mea… Max Réal…
Ah, bietul băiat! răspunse Lissy Wag. Mai bine rămâneam eu aici…
Asta-i bună! exclamă triumfătoare Jovita Foley, pe care regretul Lissyei o făcu să sară în sus ca o capră neagră.
Nimic mai adevărat. Această aruncare de zaruri punea în libertate pe Lissy Wag. Ea va fi înlocuită la Saint-Louis de Max Réal al cărui loc îl va lua la Richmond, statul Virginia, la şapte sute cincizeci de mile, adică douăzeci şi cinci de ore de drum… Dar pentru a ajunge acolo avea destul timp de la 12 la 20. Ceea ce nu o împiedică pe nerăbdătoarea ei prietenă, nemaiputând de bucurie, să exclame:
La drum!
Nu… Jovita, nu!… răspunse hotărât Lissy Wag.
Nu!… De ce…?
Găsesc că se cuvine să-1 aştept aici pe Max Réal… Măcar atât îi datorăm nefericitului tânăr!
Jovita Foley se învoi, cu condiţia ca prizonierul să nu întârzie mai mult de trei zile, pentru a trece pragul «închisorii» sale.
Dar chiar a doua zi, în 13, Max Réal coborî în gara Saint-Louis. Între dorinţele celor doi tineri exista desigur o legătura tainică, pentru că dacă ea nu voia să plece înaintea sosirii lui, el voia să ajungă cât ea se mai afla acolo.
Biata doamnă Réal! în ce stare trebuia să fie această preabună mamă, la gândul că fiul său era oprit de atâta nenoroc, în drumul spre succes!
Se înţelege de la sine că Max Réal ştia din ziare că Lissy Wag locuia la Lincoln Hotel. Se duse imediat acolo şi fu primit de cele două prietene, în timp ce Tommy aştepta întoarcerea stăpânului său într-un hotel din apropiere.
Lissy Wag, mai emoţională decât voia să pară, îl întâmpină pe tânărul pictor:
Ah, domnule Réal, zise ea, cât vă plângem…!
Din adâncul inimii… adăugă Jovila Foley, deşi nu-1 compătimea deloc şi ai cărei ochi nu reuşeau să exprime mila.
Nu… domnişoară Wag… răspunse Max Réal, după ce îşi recapătă răsuflarea care i se tăiase, deoarece urcase prea repede, nu!… Nu sunt de compătimit, sau cel puţin nu vreau să fiu, pentru că am fericirea să vă redau libertatea…
Şi câtă dreptate aveţi!… declară Jovita Foley, care nu se putu stăpâni să nu dea acest răspuns, pe cât de sincer, pe atât de nepotrivit.
Scuzaţi-o pe Jovita, spuse atunci Lissy Wag. Vorbeşte nechibzuit, domnule Réal, dar, în ce mă priveşte, credeţi-mă, sunt profund întristată.
Fără îndoială, reluă Jovita Foley. Dealtfel, nu trebuie să desperaţi, domnule Réal!… Ceea ce ni se întâmplă nouă poate să vi se întâmple şi dumneavoastră!… Desigur, ar fi fost preferabil ca alţii şi nu dumneavoastră să fi fost trimişi la «închisoare», ca de pildă Tom Crabbe, comodorul Urrican sau Hermann Titbury!… Am fi primit cu mai multă plăcere vizita lor… decât pe a dumneavoastră… adică… mă-nţelegeţi… în fine… vor veni poate ei să vă elibereze…
E posibil, domnişoară Foley, replică Max Réal, dar nu mă bizui prea mult. Vă rog însă să credeţi că privesc cu multă filosofie acest necaz. N-am crezut niciodată că voi câştiga partida…
Nici eu, domnule Réal, se grăbi să spună Lissy Wag.
Ba da… ba da… o întrerupse Jovita Foley, sau cel puţin eu am crezut…!
Eu mai sper şi acum, domnişoară Wag, că veţi câştiga, adăugă tânărul.
Iar eu vă doresc dumneavoastră acest lucru, domnule Réal, răspunse fata.
Stap puţin, interveni Jovita Foley, nu puteţi câştiga amândoi…
E imposibil, într-adevăr, zise râzând Max Réal… Nu poate fi decât un câştigător…
Haida-de! exclamă Jovita Foley, din ce în ce mai pornită… Dacă Lissy câştiga, ea va avea milioanele… şi dacă dumneavoastră ajungeţi al doilea… veţi avea totalul penalizărilor…
Cum le aranjezi tu pe toate, sărmana mea Jovita! observă Lissy Wag.
Să aşteptăm, spuse atunci Max Réal, şi să lăsăm soarta să decidă! Vă doresc să vă fie favorabilă, domnişoară Wag…
Găsea într-adevăr din ce în ce mai încântătoare pe tânăra fată!… Aceasta se vedea destul de limpede…
Şi Jovita Foley, care nu era proastă, îşi zise în sine: «Ei, şi de ce nu?… Asta ar simplifica situaţia şi ar fi totuna dacă unul sau celălalt ar ajunge la ţintă…!».
Ah, cât de bine cunoştea ea sufletul omenesc şi mai ales pe cel al prietenei sale! Toţi trei începură să vorbească despre peripeţiile meciului, de incidentele întâmplate în cursul călătoriei, de frumuseţile naturii pe care le-au putut admira mergând dintr-un stat în altul. Max Réal nu va uita niciodată minunăţiile Parcului Naţional din Yellowstone, iar grotele din Kentucky vor fi pentru Lissy Wag şi Jovita Foley o veşnică amintire.
Apoi ele povestiră ce s-a întâmplat cu cei trei mii de dolari. Fără cecul trimis cu generozitate de domnul Humphry Weldon, în termeni care nu permiteau nici un refuz, Lissy Wag ar fi trebuii să se retragă din partidă.
Şi cine este acest domn Humphry Weldon?… întrebă puţin neliniştit Max Réal.
Un domn bătrân şi mărinimos, care se interesează de noi… răspunse Jovita Foley.
Ca jucător care, fără îndoială, a pariat… adăugă Lissy Wag.
Şi care e sigur că nu-şi va pierde banii! declară Jovita Foley.
Ceea ce Max Real nu spuse, era că şi dânsul avusese ideea să dăruiască prizonierei această sumă… Dar în ce fel ar fi putut dânsa s-o accepte…?
În fine, Max Réal şi cele două prietene petrecură împreună această zi şi cea următoare, stând de vorbă şi plimbându-se. Dacă Lissy Wag se arătă foarte necăjită de ghinionul lui Max Réal, acesta era foarte fericit că ea scăpase datorită lui.
Şi într-adevăr, în ultimele douăzeci şi patru de ore se produsese o schimbare la agenţii, în favoarea celei de-a cincea partenere. Reporteri stăruitori veneau s-o intervieveze pe Lissy Wag la Lincoln Hotel, deşi ea nu-i primea, şi cei care pariau începură să părăsească pe vechiul favorit pentru noua favorită! Din situaţia partidei reieşea că dacă Lissy Wag revenea în Virginia la căsuţa 44 părăsită de Max Réal, nu mai era depăşită decât de Tom Crabbe aflat la căsuţa 47 şi de X. K. Z. în căsuţa 51.
Şi acest om bizar cu iniţiale, întrebă Jovita Foley, s-a descoperit în sfârşit cine e…?
Nu, nu se ştie, răspunse tânărul pictor, şi rămâne mai misterios ca oricând!
E de la sine înţeles că Max Réal, Lissy Wag şi Jovita Foley nu vorbeau numai despre meciul Hypperbone. Ei vorbiră despre familiile lor, despre tânăra fată care nu mai avea pe nimeni pe lume… de doamna Réal, care se găsea la Chicago şi va fi fericită s-o cunoască pe Lissy Wag… de Sheridan Street, care nu era prea departe de South Halstedt Street etc.
Totuşi Jovita Foley încerca tot timpul să aducă din nou vorba despre partidă şi despre tragerile care trebuiau să mai aibă loc.
În fine, spuse dânsa, poate că la viitoarea tragere, draga mea, vei împlânta steagul galben în ultima căsuţă.
Cu neputinţă, domnişoară Foley, cu neputinţă! declară Max Réal.
Şi de ce…?
Pentru că domnişoara Wag va lua locul meu în căsuţa 44.
Ei şi… domnule Réal?
Ei bine, cel mai mare număr de puncte pe care l-ar putea obţine domnişoara Wag ar fi zece, care, dublat, adică douăzeci, ar face-o să treacă de căsuţa 63 şi să revină la 62… Şi atunci, imposibil să câştige cu aruncarea următoare de zaruri, deoarece un punct nu poate fi realizat cu două zaruri…
Aveţi dreptate, domnule Réal, răspunse Lissy Wag. Deci, Jovita, trebuie să te resemnezi să aştepţi…
Dar, reluă tânărul pictor, există un alt punctaj care ar putea fi foarte prost pentru domnişoara Wag.
Care?
Dacă zarurile ar totaliza opt puncte, pentru că ar trimite-o din nou la «închisoare»…
Asta… niciodată!… exclamă Jovita Foley.
Şi totuşi, răspunse surâzând tânăra fată, aş avea la rândul meu fericirea să-1 eliberez pe domnul Réal!
Cinstit vă spun, domnişoară Wag, nu doresc acest lucru, afirmă tânărul…
Nici eu… declară neastâmpărata Jovita Foley…
Atunci, domnule Réal, întrebă Lissy Wag, care este punctajul cel mai bun pe care mi l-aş putea dori?
Doisprezece, căci v-ar trimite la căsuţa 56, statul Indiana, şi nu în depărtatele regiuni ale vestului sălbatic.
Perfect, îl aprobă Jovita, şi la tragerea următoare am putea ajunge la ţintă…?
Da, cu punctajul de 7.
Şapte, strigă Jovita, bătând din palme. Şapte, şi prima din «cei şapte»!
În orice caz, adăugă Max Real, nu trebuie să vă fie teamă de căsuţa 58, aceea a Văii Morţii, unde a sucombat comodorul Urrican, pentru că ar trebui să aveţi punctajul 14, ceea ce nu se poate. Şi acum reînnoiesc, domnişoară Wag, sincerele mele urări pe care vi le-am făcut la început. Să fiţi victorioasă este ceea ce doresc cel mai mult pe lume!
Lissy Wag nu răspunse decât cu o privire în care se citea o vie emoţie.
«Nu-ncape îndoială, gândi Jovita Foley, că domnul Réal e un om bine şi un artist de viitor, plin de talent!… Şi să nu vină cineva să-mi spună că Lissy Wag nu-i decât o fiinţă simplă, de origine modestă. Ea este încântătoare, încântătoare şi încă o dată încântătoare şi de o mie de ori mai bună decât fiicele milionarilor care merg în Europa să se mărite, ca să aibă un blazon, cu prinţi fără principate, cu duci fără ducate, conţi ruinaţi sau marchizi în mizerie.»
Astfel judeca bătăioasa Jovita, cu firea ei dreaptă, deşi cam zăpăcită. Totuşi socoti că nu e cuminte să prelungească peste măsură şederea lor la Saint-Louis. Atunci aduse din nou vorba despre plecare.
Fireşte, Max Réal stărui ca să mai rămână. Cele două prietene puteau să aştepte până la 18 iunie înainte de a ajunge la Richmond, şi a doua zi nu era decât în 14… Poate că şi Lissy Wag simţea că plecarea este prea apropiată. Ea nu vru însă să mărturisească nimic şi se lăsă în voia Jovilei Foley. \par Max Réal nu căută să ascundă amărăciunea care-1 cuprindea la despărţire. Dar îşi dădu seama că nu trebuia să insiste mai mult şi în cursul serii le conduse la gară pe cele două călătoare. Acolo el repetă pentru ultima oară:
Toate urările mele vă însoţesc, domnişoară Wag…
Mulţumesc, mulţumesc… răspunse fata care-i strânse mâna cu sinceră căldură.
Şi eu?… întrebă Jovita Foley. Nici un cuvânt pentru mine?
— Da, da… domnişoara Foley, răspunse Max, căci aveţi un suflet de aur!… Aveţi grijă de prietena dumneavoastră până la întoarcerea noastră la Chicago…
Trenul se puse în mişcare şi tânărul rămase pe peronul gării până ce luminile ultimului vagon pieriră în noapte.
Era mai mult ca sigur acum. Iubea, iubea pe blânda şi gingaşa Lissy Wag, pe care mama lui o va adora când i-o va prezenta la întoarcere. Nu-i păsa defel că pentru el partida era ca şi pierdută şi că este închis în această metropolă până la o foarte nesigură eliberare viitoare!
Se întoarse foarte întristat la hotel. Cât se simţea de singur! Dealtfel şi el din cauza jalnicei situaţii de prizonier, fusese părăsit, nu mai avea adepţi şi cota sa scădea la agenţii ca şi coloana barometrului când bat vânturile din sud-vest, cu toate că se achitase de obligaţia de a plăti tripla penalizare…
Tommy, în schimb, era desperat. Stăpânul său nu va mai încasa milioanele meciului. Nu va mai putea să-1 cumpere, spre a-1 reduce la cea mai «crudă», dar şi cea mai dorită servitute.
Dar este totdeauna greşit să nu pui şi norocul la socoteală. Dacă nu are reguli, cum s-a observat pe drept cuvânt, are cel puţin capricii şi acest lucru se întâmplă din nou în dimineaţa de 14.
De la ora nouă, mulţimea celor care pariau asedie biroul telegrafului din Saint-Louis, pentru a afla cât mai repede punctajul obţinut în această zi de cel de-al doilea partener.
Rezultatul pe care suplimentele ziarelor îl publicară imediat fu acesta: cinci, din trei cu doi, Tom Crabbe. Şi cum Tom Crabbe, găsindu-se atunci în Pennsylvania, ocupa căsuţa 47, numărul de puncte cinci îl trimitea la căsuţa 52 în Missouri, Saint-Louis, adică la «închisoare»…
Gândiţi-vă la impresia produsă de această neaşteptată aruncare de zaruri…!
Max Réal, care luase locul Lissyei Wag, înlocuit numaidecât de Tom Crabbe, pe care-1 va înlocui la rândul său în Pennsylvania!… Ca urmare, se petrecu o bruscă răsturnare a situaţiei la agenţii, ceea ce făcu ca suporterii şi curtierii să alerge la hotelul unde se afla tânărul pictor; iată că din nou cota sa urcă, iar adepţii lui, în faţa acestui noroc de necrezut, îl proclamară iarăşi mare favorit al meciului…!
Dar cât de mare trebuia să fie furia lui John Milner, căruia, hotărât lucru, nu-i mai ieşea nimic!… Tom Crabbe în «închisoare» la Saint-Louis şi având de plată o triplă penalizare! Cum vedeţi, fondul Hypperbone creştea văzând cu ochii şi dolarii se înmulţeau pentru cel de-al doilea sosit…!
Cât despre Max Réal, el avea timp să ajungă la Richmond între 14 şi 28 iunie, însă nu se grăbi să plece. De ce?… Pentru că voia să cunoască tragerea din 20 pentru Lissy Wag. Poate că tânăra fată va fi trimisă într-unul din statele vecine, unde ar fi atât de plăcut să petreacă şi el câteva zile…
