Capitolul XIII.

ULTIMELE ARUNCĂRI DE ZARURI ALE MECIULUI HYPPERBONE.

E de prisos să mai descriem starea sufletească a Lissyei Wag, când se despărţi de Max Réal pentru ca să-şi ia locul la Richmond. Plecată în seara zilei de 13, ea nu putu bănui că, a doua zi chiar, soarta va face pentru Max Réal ceea ce făcuse pentru dânsa – adică să-1 pună în libertate şi să-i dea posibilitatea «să ajungă din nou în pluton», pe vastul hipodrom al Statelor Unite ale Americii.

Pradă unor emoţii atât de mari, cufundată în gânduri, Lissy Wag se ghemui într-un colţ al vagonului, iar Jovita Foley, aşezată lângă dânsa, nu o tulbură cu vorbe fără rost.

De la Saint-Louis la Richmond sunt cel mult şapte sute de mile de-a lungul statelor Missouri, Kentucky, Virginia occidentală şi Virginia orientală. Cele două călătoare ajunseră în dimineaţa zilei de 14 la Richmond, unde urmau să aştepte viitoarea telegramă a maestrului Tornbrock. Se ştie, pe de altă parte, că Max Réal decisese să nu părăsească Saint-Louis decât în ziua când se va fi ţinut tragerea din 20, cu gândul că ar putea să întâlnească în drumul său pe Lissy Wag, când va pleca la Philadelphia să-l înlocuiască pe Tom Crabbe.

E uşor de ghicit bucuria celor două prietene – bucurie intensă, dar rezervată la una şi demonstrativă la cealaltă – când, la sosirea lor, ziarele din Richmond anunţară «eliberarea» lui Max Réal.

Vezi tu, draga mea, declară emoţionată Jovita Foley, există o soartă!… Unii pretind că nu există… nebunii!… Dacă n-ar fi existat Tom Crabbe, ar fi avut vreodată numărul de puncte cinci? Nu! Soarta ştie ce face şi noi trebuie să-i mulţumim.

Din tot sufletul! spuse Lissy Wag, adânc mişcată.

La urma urmelor, fericirea unuia este de multe ori nefericirea altuia, reluă Jovita Foley. De aceea am gândit întotdeauna că pe pământ există o anumită cantitate de fericire la dispoziţia oamenilor şi că oricine ia o parte din ea o face în detrimentul altuia…!

Ia te uită ce persoană uimitoare cu vederile ei filosofice! În orice caz, dacă există o anumită cantitate de voioşie pe acest pământ, ea probabil că nu lăsa nimic altora, căci o lua mai toată pentru dânsa…!

Deci, continuă Jovita Foley, iată-1 închis pe Crabbe în locul lui Max Réal! Pe legea mea, cu atât mai rău pentru dânsul, în afară de cazul când comodorul Urrican l-ar elibera… Dar, dacă se va întâmpla aşa ceva, n-aş vrea să mă găsesc în calea acestei bombe marine!

Acum nu le mai rămânea decât să aştepte liniştite data de 20. În timpul celor şase zile timpul le va trece în mod plăcut, vizitând Richmond, metropolă a cărei frumuseţe le-o lăudase Max Réal. Şi desigur, ea le-ar fi părut şi mai frumoasă dacă tânărul pictor le-ar fi însoţit în plimbările lor. Cel puţin aşa susţinea Jovita Foley şi este mai mult ca sigur că şi Lissy Wag îi împărtăşea părerea.

Dealtfel, ele şedeau cât mai puţin în hotel, ceea ce le permise să evite pe reporterii ziarelor din Virginia, care anunţaseră cu mare vâlvă prezenţa la Richmond a celei de-a cincea partenere. Spre marea supărare a Lissyei Wag, mai multe ziare îi publicaseră portretul, şi pe cel al Jovitei Foley, lucru care nu displăcea alter-egoului ei. Şi cum puteau să nu răspundă la semnele de simpatie cu care erau întâmpinate în plimbările lor?

Da, lumea le saluta ca pe două moştenitoare bogate, de când nu mai erau întrecute decât de extraordinarul X. K. Z., de existenţa căruia mulţi se îndoiau. Pariurile pentru Lissy Wag se înmulţeau din ce în ce pe diversele pieţe ale Statelor Unite. În agenţii se putea auzi:

Vrem să pariem pe Lissy Wag…!

Înregistrez Kymbale contra Lissy Wag…!

Am de vânzare Titbury!

Cine vrea Titbury…?

Poftim Titbury…!

Şi Crabbe câteva pachete.

Cine are de vânzare Réal…?

Cine a pariat pe Lissy Wag…?

Nu se auzea decât asta şi sumele angajate pe partenera a cincea, atât în Statele Unite cât şi în străinătate, erau de neînchipuit. În două aruncări de zaruri favorabile, ea putea să atingă ţinta şi să devină astfel, chiar împărţind cu devotata sa prietenă, una din cele mai bogate moştenitoare ale acestei ţări a dolarului, care figurează în cartea de aur a Americii.

Când sosi ziua de 16 cum nu mai era cazul să se ocupe de Hermann Titbury, osândit să guste încă o lună din plăcerile oferite de Excelsior Hotel, câţiva interesaţi – cum ne amintim – avuseseră pretenţia ca tragerea să fie făcută pentru Haris T. Kymbale, al patrulea partener, şi ca fiecare aruncare de zaruri să aibă loc cu patruzeci şi opt de ore înainte. Dar nici Georges B. Higginbotham, nici ceilalţi membri ai Excentric-Clubului şi nici maestrul Tornbrock nu fură de acord.

În ziua de 18, după cum se ştie, cronicarul Tribunei fusese trimis de la Olympia la Yankton şi a doua zi ziarele anunţară că el părăsise capitala Washington-ului, luând trenul transcontinental de pe Northern Pacific.

Prin trecerea sa de la căsuţa 30 la căsuţa 39, el nu ameninţa cu nimic situaţia Lissyei Wag care ocupa căsuţa 44.

În fine, în ziua de 20, înainte de ora 8, Jovita Foley, silind-o pe prietena sa s-o urmeze, se duse la oficiul poştal din Richmond. Apoi, după o jumătate de oră, telegraful le comunică numărul de puncte doisprezece, din şase cu şase – cel mai mare pe care-1 pot da două zaruri. Era o înaintare cu douăsprezece căsuţe, care le transporta la căsuţa 56, statul Indiana.

Cele două prietene se întoarseră în grabă la hotel, pentru a scăpa de ovaţiile prea mari ale publicului, şi Jovita Foley exclamă:

Ah, draga mea!… Indiana şi Indianapolis capitala sa! Este permis să ai o asemenea şansă…?! Iată că ne apropiem de Illinois-ul nostru şi acum eşti în frunte şi l-ai depăşit cu o căsuţă pe nepoftitul X. K. Z., iar Steagul galben bate Steagul roşu! Nu mai ai nevoie decât de şapte puncte pentru a izbândi! Şi de ce n-ar ieşi numărul şapte?… Nu este cel al braţelor candelabrului biblic… al zilelor săptămânii… al Pleiadelor32 (nu îndrăznea să spună şi al păcatelor capitale)… şi, în acelaşi timp, cel al partenerilor în cursa pentru moştenire!… Dumnezeule, fă ca zarurile să dea şapte şi să câştigăm partida!… Dacă ai şti, şi trebuie s-o ştii, ce întrebuinţare bună vom da acestor milioane!… Am face bine… am face bine tuturor. Vom înfiinţa instituţii de binefacere, ateliere de lucru, un spital!… Da, spitalul Wag-Foley pentru bolnavii din Chicago – cu litere mari!… Şi eu voi construi o instituţie pentru tinerele fete fără avere care nu se pot mărita şi voi fi directoarea, şi vei vedea cum o voi conduce!… Ah, fii sigură că tu, domnişoară milionară, nu vei intra aici niciodată… pentru că… ştiu eu ce ştiu… Şi, dealtfel, marchizii, ducii şi prinţii îţi vor cere mâna…!

Nu-ncape îndoială că Jovita Foley aiura!… Şi o îmbrăţişa pe Lissy Wag care asculta cu un zâmbet uşor pe buze toate aceste vise de viitor, pe când Jovita le sucea şi le învârtea ca pe un titirez mânuit de un copil!

Pentru moment trebuiau să se decidă dacă să părăsească imediat Richmond-ul, deşi mai aveau timp până la 4 iulie să ajungă la Indianapolis. Dar cum ele se găseau de şase zile în oraşul virginian, Jovita Foley spuse că ar fi mai bine dacă ar pleca Maine la noua destinaţie.

Lissy Wag încuviinţă, mai ales că indiscreţiile publicului, insistenţele reporterilor deveneau din ce în ce mai supărătoare. Şi apoi, dacă Max Réal nu se afla la Richmond, la ce bun să-şi mai prelungească şederea aici?… La acest ultim argument al Jovitei Foley, repetat stăruitor spre plăcerea prietenei ei, ce ar fi putut obiecta Lissy Wag…?

Deci, în ziua de 21, dimineaţa, ambele plecară la gară. Trenul, după ce va traversa Virginia occidentală şi Ohio – un parcurs de patru sute cincizeci de mile – le va duce în aceeaşi seară în capitala Indianei.

Dar se întâmplară următoarele: ele fură întâmpinate pe peronul gării de un gentleman politicos care le zise înclinându-se:

Am onoarea să vorbesc cu domnişoara Lissy Wag şi domnişoara Jovita Foley?

Da, răspunse cea mai grăbită din amândouă.

Eu sunt majordomul doamnei Migglesy Bullen şi doamna Migglesy Bullen ar fi fericită dacă domnişoara Lissy Wag şi domnişoara Jovita Foley ar accepta să urce în trenul domniei-sale, care le va duce la Indianapolis…!

Vino, zise Jovita Foley, fără să-i dea răgaz Lissyei Wag să se gândească.

Majordomul le însoţi spre o altă linie pe care aştepta un tren compus dintr-o locomotivă care strălucea de curăţenie, un vagon-salon, un vagon servind de sufragerie, un vagon-dormitor şi un vagon de bagaje la urmă. Tot aşa de elegant pe afară ca şi pe dinăuntru, părea un adevărat tren regal, imperial sau prezidenţial. Aşa călătorea Mrs. Migglesy Bullen, una dintre cele mai bogate americane ale Federaţiei. Rivală a familiilor Whitman, Stevens, Gerry, Bradley-Nartens, Sloane, Belmont etc., care nu călătoreau decât cu propriile lor iahturi şi nu luau decât propriile lor trenuri – până să-şi construiască propriile lor căi ferate – doamna Migglesy Bullen era o văduvă simpatică, în vârstă de vreo cincizeci de ani, proprietara unor nesecate mine de petrol, sau, mai bine-zis, a unor nesecate mine de dolari.

Lissy Wag şi Jovita Foley trecură pe lângă numerosul personal de serviciu rânduit pe peron şi fură întâmpinate de două doamne de companie, care le conduseseră în vagonul de primire unde se afla miliardara.

Domnişoarelor, le spuse cu multă amabilitate gazda, vă mulţumesc că aţi primit invitaţia mea şi că sunteţi de acord să mă însoţiţi în timpul acestei călătorii. O veţi face în condiţiuni mult mai bune decât într-un tren obişnuit şi sunt bucuroasă să-mi arăt astfel interesul pentru a cincea parteneră, cu toate că nu am mizat nimic în această partidă…

Suntem extrem de onorate… de onoarea pe care ne-o faceţi, doamnă Migglesy Bullen… răspunse Jovita Foley.

Şi vă exprimăm via noastră recunoştinţă, adăugă Lissy Wag.

Nu-i nevoie, răspunse surâzând amabila doamnă, şi sper, domnişoară Wag, că tovărăşia mea vă va aduce noroc.

Călătoria a fost încântătoare şi, în ciuda milioanelor ei, doamna Migglesy Bullen s-a dovedit o femeie foarte bună. Ele au petrecut ore plăcute împreună, fie în vagonul de primire, fie în sufragerie. Uneori fetele se plimbau de la un capăt la altul al trenului, elegant mobilat şi înzestrat cu un număr de instalaţii de neînchipuit.

Şi când te gândeşti, zise Jovita Foley către Lissy Wag, într-un moment când se găseau singure, că am putea în curând să călătorim şi noi în trenul nostru…

Fii serioasă, Jovita!

Vei vedea!

De fapt aceeaşi era şi convingerea absolut dezinteresată a doamnei Migglesy Bullen şi anume că Lissy Wag va atinge prima ţinta «celor şapte».

În fine, spre seară trenul se opri la Indianapolis şi, cum el îşi continua drumul spre Chicago, cele două prietene trebuiră să coboare, în amintirea acestei călătorii, doamna Migglesy Bullen le rugă să primească fiecare câte un inel frumos, cu o mică montură înconjurată de diamante; apoi, după ce mulţumiră nu fără oarecare emoţie, îşi luară rămas bun, foarte mişcate de această ospitalitate princiară.

Încercând pe cât posibil să nu fie recunoscute, se îndreptară spre Sherman Hotel, cum li se recomandase. Totuşi ziarele anunţară a doua zi sosirea lor aici.

Indianapolis, ca şi cea mai mare parte a capitalelor, e aşezată spre centrul teritoriului şi din acest punct se îndreaptă trenurile în toate direcţiile din jur. Dacă priveşti harta statului Indiana, ai spune că arată ca o pânză de păianjen, cu firele sub formă de linii ferate ţesute între gradele geodezice care-i servesc de frontieră pe trei laturi: Ohio la est, Illinois la vest, Kentucky la sud, iar la nord colţul lacului Michigan.

Altădată, dacă acest stat justifica numele de «Pământ Indian», el este acum foarte american, cu toate că primii săi colonişti au fost emigranţi francezi. Max Réal n-ar fi putut să găsească în această regiune privelişti pitoreşti. Ţinutul este mai degrabă neted, puţin vălurit de coline. Foarte prielnic pentru construirea căilor ferate, el s-a pretat la o mare dezvoltare comercială. Solul este bun pentru toate varietăţile de produse agricole, bogat în terenuri arabile, nu mai puţin bogat în zăcămintele de petrol, cărbune şi gaze naturale.

Statul Indiana, cu cei două milioane de locuitori, nu ocupă decât locul al 37-lea ca suprafaţă, dar are oraşe foarte importante, active şi prospere: alături de Indianapolis – Jeffersonville şi New Albany pe care Louisville din Kentucky, situat pe malul sting al râului Ohio, le consideră ca suburbii ale sale; Evansville, al doilea din stat, la intrarea frumoasei văi a Green River-ului, legat de lacul Erie printr-un canal de aproape cinci sute de mile, şi altele, ca Fort Wayne, deservit de linia Pittsburg-Chicago, Terre-Haute unde se concentrează comerţul agricol, Vincennes, care a fost câtva timp capitala Indianei.

Nu se poate spune că Indianapolis n-ar merita atenţia turiştilor. Dar cu toate că e unul din marile oraşe ale Republicii americane, în zadar îi cauţi surprizele şi pitorescul. Dealtfel, cele două prietene îl vizitaseră înainte, când fuseseră trimise în Kentucky.

Desigur, în cele cincisprezece zile de care dispuneau, ele ar fi putut drumeţi prin principalele ţinuturi sau să facă o excursie la grotele Wandyott, între Evansville şi New Albany, care concurează cu Mammoth Caves. Dar Jovita Foley prefera să rămână cu amintirea minunăţiilor din Kentucky. Nu în acele locuri încântătoare obţinuse ea gradul de locotenent-colonel al miliţiei din Illinois?… Chibzuiau câteodată, nu fără să le vină a râde, la obligaţia pe care o aveau amândouă ca, imediat ce vor ajunge la Chicago, să se pună – în calitate de cadre militare – la dispoziţia guvernatorului…

Şi când o vedea pe prietena ei că, fără a fi mâhnită, cade pe gânduri, Jovita îi spunea:

Lissy, nu te înţeleg,., sau, mai curând, te înţeleg prea bine!… E un tânăr de ispravă… simpatic… amabil… are toate calităţile… şi între altele aceea de a nu-ţi displace!… Dar, în fine, de vreme ce nu-i aici, pentru că se află probabil la Philadelphia în locul nefericitului Crabbe, care nu se poate mişca nicăieri ca şi crustaceul al cărui nume îl poartă, resemnează-te şi, dacă ţii la reuşita lui Max Réal, ţine şi la a noastră…

Jovita, exagerezi…

Hai, Lissy, fii sinceră… mărturiseşte că-1 iubeşti…!

Fata nu răspunse – ceea ce bineînţeles era un fel de a răspunde.

În ziua de 22 ziarele publicară rezultatul tragerii pentru comodorul Urrican.

Nu s-a uitat că Steagul portocaliu a trebuit să reînceapă partida revenind din Valea Morţii şi că un număr favorabil de puncte îl trimisese în căsuţa a 26-a, statul Wisconsin. Aceasta dovedeşte că la fel ca zilele, aruncările de zaruri se urmează, dar nu seamănă deloc între ele. Desigur, maestrul Tornbrock n-a avut mână bună de astă dată, căci punctajul cinci, din unu cu patru, îl trimitea pe Hodge Urrican la căsuţa 31, statul Nevada. Tocmai acolo William Hypperbone plasase «puţul», în fundul căruia va rămâne nefericitul comodor atâta timp cât unul din parteneri nu va veni să-1 scoată.

S-ar crede că o face dinadins acest Tornbrock!… exclamă Hodge Urrican, în culmea unei groaznice izbucniri de mânie.

Iar când Turk declară că la prima ocazie îi va suci gâtul maestrului Tornbrock, stăpânul său nu mai încercă să-1 liniştească. În afară de asta, al şaselea partener va fi nevoit să scoată din buzunar o penalizare triplă, adică trei mii de dolari.

Lissy Wag, cu inima ei bună, nu putu decât să plângă pe nenorocitul lup de mare.

Să-1 plângem, sunt de acord, răspunse Jovita Foley, cu atât mai mult cu cât numai domnul Titbury l-ar putea elibera dacă, ieşind din «hanul» său, el va mai avea parte şi de numărul de puncte doisprezece… În definitiv, important este că Max Réal a ieşit din «închisoare» şi am impresia că-1 vom revedea mai curând şi nu mai târziu.

Această persoană ageră nici n-ar fi putut s-o nimerească mai bine.

Într-adevăr, după ce se întoarseră din plimbarea făcută în dimineaţa aceea, ajungând în faţa hotelului Sherman, Lissy Wag nu-şi putu stăpâni un strigăt de mirare.

Ei, ce-ai păţit?… întrebă Jovita Foley. Apoi, la rândul ei, exclamă:

Dumneata, domnule Réal!

Tânărul pictor se afla în faţa uşii hotelului, însoţit de Tommy. Puţin emoţionat, chiar stânjenit, el căuta să-şi explice prezenţa.

Domnişoarelor, rosti, mă duceam la postul meu din Philadelphia şi cum Indiana se află din întâmplare în drumul meu…

O întâmplare geografică, răspunse râzând Jovita Foley, şi în orice caz o întâmplare fericită!

Şi cum acest lucru nu-mi prelungea călătoria…

Căci, domnule Réal, dacă ar fi prelungit-o, nu v-aţi fi expus să nu ajungeţi…

Ah, până la 28, domnişoară Wag… încă şase zile libere… şi…

Şi când dispui de şase zile libere în care nu ştii cu ce să începi, e mai bine să le petreci cu nişte persoane cu care-ţi face plăcere… multă plăcere…

Jovita… zise încet Lissy Wag.

Şi întâmplarea, tot această fericită întâmplare, continuă Jovita Foley, a vrut ca dumneavoastră să alegeţi tocmai Sherman Hotel…

De vreme ce ziarele anunţaseră că aici a tras a cincea parteneră cu credincioasa ei însoţitoare…

Şi, răspunse credincioasa însoţitoare, din moment ce a cincea parteneră a tras la Sherman Hotel, e firesc să vină şi primul partener… Ah! Dacă ar fi fost al doilea sau al treilea… dar nu! Era exact al cincilea! Şi în toate acestea, întâmplarea…

N-a avut nici un amestec… o ştiţi prea bine, domnişoară Wag… mărturisi Max Réal, strângând lung mâna pe care i-o întinsese tânăra fată.

Spune aşa, exclamă Jovita Foley, şi atunci vom spune şi noi deschis că suntem foarte bucuroase de vizita dumitale, domnule Max Réal!… Dar vă previn că nu veţi rămâne nici o oră mai mult decât trebuie şi că nu vă vom lăsa să pierdeţi trenul spre Philadelphia!

N-are rost să mai adăugăm că Max Réal a aşteptat la Saint-Louis ca ziarele să anunţe sosirea Lissyei Wag şi Jovitei Foley în capitala Indianei, şi că înţelegea să petreacă cu ele tot timpul liber de care dispunea.

Stătură de vorbă ca «vechi prieteni», după cum spunea Jovita Foley, hotărâră plimbări prin oraşul care, graţie prezenţei lui Max Réal, va fi cu siguranţă mult mai interesant de vizitat. Cu toate acestea, trebuiră să discute puţin şi despre partidă, în urma insistenţelor «credincioasei însoţitoare»… Lissy Wag se găsea acum în frunte, şi nu X. K. Z. va fi acela care s-o depăşească!… Pentru a ajunge primul la viitoarea aruncare de zaruri, norocosul personaj ar fi avut nevoie de doisprezece… dar acesta nu se putea obţine decât într-un singur fel, prin şase cu şase, pe când numărul de puncte şapte, care i-ar permite steagului galben al Lissyei Wag să fie înfipt în căsuţa 63-a, se poate obţine în trei feluri: trei cu patru, doi cu cinci şi unu cu şase… De aici, trei şanse contra uneia – cum pretindea Jovita Foley.

Max Réal nu se preocupa dacă acest raţionament era bun sau nu. Lissy Wag şi el nu pomeneau deloc de meci. Vorbeau despre Chicago, de întoarcerea lor apropiată, de plăcerea pe care o va avea doamna Réal să le cunoască pe cele două prietene; printr-o scrisoare, preabuna mamă – fără îndoială, după ce luase informaţii despre ele – le invita cu multă căldură să vină să o vadă.

Aveţi o mamă iubitoare, domnule Réal, zise Lissy Wag, ai cărei ochi se umplură de lacrimi, luând cunoştinţă de scrisoare.

Cea mai bună dintre mame, domnişoară Wag, şi care nu poate decât să iubească pe cei ce-mi sunt dragi…

Şi ce soacră bună va fi! exclamă Jovita Foley, izbucnind în râs. A doua parte a acestei zile trecu în plimbări prin frumoasele cartiere ale oraşului, care se aflau mai ales pe malurile lui White River. Să fugi departe de nepoftiţii care asaltau Sherman Hotel şi voiau cu toţii să se căsătorească cu viitoarea moştenitoare a lui William J. Hypperbone – după spusele Jovitei Foley – devenise absolut necesar. Strada nu se mai golea de lume. Prevăzător, Max Real, judecind bine lucrurile, nu spusese cine este, căci altfel adepţii lor s-ar fi adunat cu miile.

Astfel, pictorul aşteptă să se facă noapte înainte de a se înapoia la hotel şi după ce luară ultima masă – supeul – nu le mai rămase decât să se odihnească, după o zi petrecută atât de plăcut.

La ora zece, Lissy Wag şi Jovita Foley se întoarseră în camera lor, Max Real în a sa şi Tommy într-o odăiţă învecinată. Şi în timp ce una adormea având vise «ţesute din fir de argint şi brodate cu aur», pe ceilalţi doi îi frământau aceleaşi gânduri, fără să-şi poată găsi odihna. Da, amândoi n-aveau în minte decât întoarcerea la Chicago, realizarea celor mai scumpe dorinţe ale lor… Şi îşi spuneau că această partidă nu se mai termină… că dura de mai mult de şapte săptămâni… că în câteva zile vor fi din nou siliţi să-şi facă bagajele… că iar îi vor despărţi sute de mile… că ar fi mai bine să renunţe… Din fericire, nici Jovita Foley şi nici doamna Réal nu-i puteau auzi…

Max Réal, studiind harta meciului, făcuse o remarcă destul de îngrijorătoare: anume că din cele şapte state, aşa cum erau dispuse pe harta Hypperbone între Indiana şi Illinois-ul final, se găseau cinci în regiunea occidentală a Federaţiei, la mari distanţe, în mijlocul unor ţinuturi insuficient înzestrate cu căi ferate – Oregon, Arizona şi Teritoriul Indian – fără a mai vorbi de căsuţa 58, aceea a Văii Morţii, unde avuseseră loc peripeţiile comodorului Urrican. Or, era destul ca Lissy Wag să aibă numărul de puncte doi, pentru a fi obligată să reînceapă partida, după un drum chinuitor până în California. Deci, dacă nu obţinea la tragerea următoare şapte, ea risca să fie trimisă foarte departe de Indiana şi să se expună la nenumărate pericole…

Lissyei Wag nu-i treceau prin minte aceste complicaţii îngrijorătoare. Ea nu era preocupată decât de prezent, nu de viitor. Se gândea doar că-1 avea pe Max Real alături… E drept, numai pentru câteva zile, după care soarta îi va despărţi din nou…

În fine, ultimele ore ale nopţii trecură şi a doua zi, la deşteptare, gândurile neliniştitoare se risipiră.

Ce vom face azi?… întrebă Jovita Foley, când se întâlniră toţi trei la micul dejun. Se vesteşte o zi splendidă… Briza şi soarele te poftesc la plimbare… Ce-ar fi să ieşim din Indianapolis?… E adevărat că este un oraş cu străzi drepte, foarte îngrijit şi curat… dar se spune că împrejurimile au privelişti minunate… N-am putea să plecăm cu un tren şi să ne întoarcem cu altul…?

Propunerea merita să fie luată în seamă. Max Réal consultă un mers al trenurilor şi rândui plecarea. S-a stabilit că vor lua trenul care urca de-a lungul lui White River până la staţia Spring Valley, la vreo douăzeci de mile de Indianapolis, şi apoi se vor întoarce pe alt drum. Veselul trio porni, lăsând de data aceasta pe Tommy la hotel.

Deoarece Max Réal şi Lissy Wag erau prea ocupaţi unul cu altul ca să mai vadă ceva în jur, Jovita Foley ar fi trebuit să observe că cinci indivizi i-au urmărit de la plecarea lor. Şi nu numai că aceşti indivizi s-au luat după ei până la gară, dar se şi urcară în acelaşi tren, dacă nu în acelaşi vagon, apoi coborâră imediat după ce Max Réal şi cele două prietene se dăduseră jos pe peronul de la Spring Valley.

Toate acestea nu atraseră atenţia Jovitei Foley care se uita tot timpul pe fereastră, când nu privea spre Max Réal şi Lissy Wag.

E adevărat că indivizii se arătară destul de prudenţi şi, temându-se să nu fie văzuţi, se despărţiră la ieşirea din gară.

Pe scurt, Max Réal, Lissy Wag şi Jovita Foley porniră pe un drum care trebuia să-i ducă pe malul lui White River. Puteau să se rătăcească? Nu, fără îndoială.

Merseră astfel timp de o oră prin roditoarea câmpie scăldată de pâraie, ici cu semănături, colo cu păduri dese, rămăşiţe ale vechilor codri doborâţi de toporul civilizator al tăietorilor de lemne. Această plimbare fu foarte plăcută, pe un timp frumos şi călduţ. Jovita Foley alerga fără astâmpăr, când înainte, când în urmă, mustrând tânăra pereche care nu se ocupa de ea. Şi n-avea ea dreptul la atenţiile datorate unei mame «şi chiar unei bunici», pe care le înlocuia?

Era ora trei când trecură cu bacul pe malul celălalt al White River-ului. Dincolo, sub frunzişul pădurii, şerpuia un drum care ducea la staţia uneia din numeroasele linii spre Indianapolis. Max Réal şi însoţitoarele sale îşi făgăduiră să mai facă până în ajunul zilei de 28 şi alte excursii în jurul capitalei. Apoi, în seara zilei de 27, spre marea lui neplăcere, ca şi aceea a prietenelor sale, Max Réal se va urca în trenul de Philadelphia. Apoi… dar mai bine era să nu te mai gândeşti…

După o jumătate de milă de drum pe cărarea mărginită de copaci frumoşi, dar foarte pustie în timpul când oamenii erau la câmp, tot alergând încoace şi încolo, Jovita Foley, obosită, propuse câteva minute de odihnă. Aveau timp destul să ajungă la Sherman Hotel înainte de masa de seară… Se opriră la un cot al drumului între două şiruri de copaci, în plină umbră şi răcoare.

În acel moment, cinci oameni se repeziră asupra lor. Erau aceiaşi care coborâseră în staţia Spring Valley. Ce voiau aceşti indivizi?… Ceea ce voiau – căci nu erau asasini sau hoţi de meserie – era pur şi simplu s-o răpească pe Lissy Wag, s-o ducă într-un ascunziş şi s-o ţină acolo pentru a nu se putea prezenta la oficiul poştal din Indianapolis la 4 iulie, la sosirea telegramei. Astfel ea va fi scoasă din joc, ea care se afla în fruntea celorlalţi şase parteneri şi era pe punctul, poate, să ajungă la ţintă…

Iată până unde îi mâna patima pe jucătorii angajaţi în pariuri enorme de sute de mii de dolari! Da! Aceşti răufăcători – cum i-am putea numi altfel?! – nu se dădeau înapoi în faţa unor asemenea fapte…!

Trei din cei cinci oameni se aruncară asupra lui Max Réal pentru a-1 împiedica să le apere pe cele două prietene. Al patrulea o ţinea pe Jovita Foley, în timp ce ultimul încerca s-o târască pe Lissy Wag în adâncul pădurii, unde ar fi fost cu neputinţă să i se mai găsească urma.

Max Réal se zbătu şi reuşind să scoată revolverul, pe care orice american îl poartă întotdeauna la el, trase. Unul din oameni căzu rănit.

Jovita Foley şi Lissy Wag strigară după ajutor, fără speranţă că vor fi auzite…

Dar la ţipetele lor, din spatele unui desiş din stânga, de unde răsunară mai întâi voci, se iviră câţiva fermieri din împrejurimi. Erau vreo 12 şi veniseră în pădure pentru o vânătoare. Un adevărat noroc îi adusese în preajma locului unde se săvârşea agresiunea.

Cei cinci oameni făcură o ultimă încercare. Pentru a doua oară Max Réal trase asupra aceluia care o ducea pe Lissy Wag în partea stângă a potecii şi răpitorul fu silit să dea drumul fetei. Dar tânărul pictor primi o lovitură de cuţit în piept, scoase un strigăt şi se prăbuşi leşinat la pământ.

Vânătorii se apropiară, şi agresorii, dintre care doi răniţi, înţelegând că totul era pierdut, fugiră în pădure.

Oamenii aveau ceva mai bun de făcut decât să-i urmărească pe răufăcători: ei se gândiră să-1 transporte pe Max Réal la staţia cea mai apropiată unde să trimită după un medic, apoi să-1 ducă la Indianapolis dacă starea sa ar fi permis.

Lissy Wag, cu ochii rătăciţi şi înlăcrimaţi, îngenunche lângă Max Réal. El respiră, pleoapele i se zbătură şi putu să îngaime următoarele cuvinte:

Lissy… dragă Lissy… Nu-i nimic… nimic. Şi tu… tu?… Ochii i se închiseră din nou… Dar trăia… O recunoscuse pe Lissy… îi vorbise…

O jumătate de oră mai târziu, în gara unde îl aduseseră vânătorii, un medic se prezentă aproape imediat. După ce examină rana, el afirmă că nu este mortală, apoi făcu un pansament şi dădu asigurarea că rănitul va suporta fără pericol drumul până la Indianapolis.

Max Réal fu deci aşezat într-unul din vagoanele trenului care trecea la ora cinci şi jumătate. Lissy Wag şi Jovita Foley luară loc lângă dânsul. El nu-şi pierduse cunoştinţa şi nu se simţea prea rău. La ora şase se odihnea în camera sa de la Sherman Hotel.

Dar vai! Cât timp va trece până să poată ieşi! Şi nu era oare sigur că nu va putea fi în ziua de 28 la oficiul poştal din Philadelphia…?

Ei bine, Lissy Wag nu-1 va părăsi pe acela care fusese lovit pe când o apăra… Nu! Va rămâne lângă el… şi îl va îngriji…

Şi trebuie să mărturisim, spre cinstea ei – cu toate că aceasta însemna spulberarea speranţelor sale – Jovita Foley aprobă purtarea nefericitei ei prietene.

În plus, un al doilea medic care veni să-1 vadă pe Max Réal nu putu decât să confirme cele spuse de confratele său. Plămânul nu fusese decât uşor atins de vârful cuţitului, dar nu lipsise mult ca rana să fi fost mortală. Totuşi, acest medic declară că Max Réal nu va fi pe picioare înainte de 15 zile. Ce importanţă avea!… Ce-i păsa lui acum de averea lui William J. Hypperbone! Iar Lissy Wag se sinchisea prea puţin că trebuia să sacrifice şansele pe care le avea de a deveni moştenitoarea originalului defunct!… Nu, ei visau amândoi la cu totul alt viitor, un viitor de fericire care va şti să se lipsească de milioanele acestui meci…!

Totuşi, după ce chibzui îndelung, Jovita Foley îşi zise: «în cele din urmă, deoarece sărmanul Max Réal va rămâne la Indianapolis 15 zile, Lissy va fi şi ea aici la 4 iulie, data viitoarei trageri, şi dacă din fericire ar ieşi numărul de puncte şapte… Dumnezeule, fă-1 să iasă!… ar câştiga partida»…

Era un raţionament just şi, după ultimele încercări prin care trecuse, Cerul îi datora desigur o răsplată celei de-a cincea partenere.

Trebuie spus că s-a ţinut seama de recomandările făcute de Max Réal, să nu se scrie nimic mamei sale despre cele întâmplate. El nu-şi dăduse numele la hotel, după cum se ştie, şi când ziarele povestiră despre atentat, arătând motivele care l-au determinat, nu vorbiră decât de Lissy Wag.

Când se răspândi ştirea, vă închipuiţi vâlva pe care o făcu în lumea jucătorilor. Şi era oare de mirare că Steagul galben fu aclamat în toată America?… Dealtfel lucrurile, după cum se va vedea, urmau să se desfăşoare mult mai repede şi cu totul altfel decât aştepta marea majoritate a publicului.

A doua zi, în 24, la ora opt şi jumătate, vânzătorii de ziare străbăteau străzile Indianapolis-ului cu copii de telegramă în mână şi vesteau, sau mai bine-zis urlau, rezultatul tragerii din dimineaţa aceea la Chicago, pentru cel de-al şaptelea partener.

Numărul de puncte obţinut era doisprezece – şase cu şase – şi cum acest partener ocupa atunci căsuţa 51, statul Minnesota, el era câştigătorul partidei. Or, acest câştigător nu era altul decât enigmaticul personaj indicat sub iniţialele X. K. Z…

Şi acum steagul roşu fâlfâia deasupra statului Illinois, de 14 ori repetat pe harta nobilului Joc al Statelor Unite.