Capitolul III.

OAKSWOODS.

Numele de Oakswoods arată că locul pe care se găseşte cimitirul a fost cândva acoperit de o pădure de stejari – copacul cel mai des întâlnit pe aceste nemărginite singurătăţi din Illinois, care se chema odinioară Prairie State din cauza bogăţiei vegetaţiei. Din toate monumentele funerare pe care le avea, multe foarte costisitoare, niciunul nu putea fi asemuit cu al lui W. J. Hypperbone. Milionarul îl ridicase pentru sine cu câţiva ani înainte.

Se ştie că cimitirele americane, ca şi cele engleze, sunt adevărate parcuri. Nimic nu lipseşte pentru a încânta privirea – nici pajişti, nici umbrare, nici ape curgătoare. Se pare că sufletul nu se poate întrista aici. Păsărelele ciripesc mai vesele ca în altă parte, pentru că sunt în siguranţă în acest câmp al odihnei de veci. Pe lângă un mic lac cu ape liniştite şi clare, se ridica mausoleul construit după planurile şi prin grija onorabilului W. J. Hypperbone.

Acest monument, în stilul arhitecturii anglo-saxone, avea şi toate fanteziile stilului gotic, cu elemente ale Renaşterii. El amintea de o capelă prin faţada deasupra căreia se înălţa o clopotniţă de vreo sută de picioare, şi de vilă prin forma acoperişului şi a ferestrelor duble, ca un mirador6 cu vitralii.

Clopotniţa, ornamentată cu crose şi motive florale, se sprijinea pe contraforturile faţadei şi avea un clopot cu puternică sonoritate, care bătea toate orele ceasului luminos de la temelia ei. Glasul metalic al acestui ceas, trecând prin ferestrele dantelate şi aurite, era auzit dincolo de zidurile Oakswoods-ului, până la malurile lacului Michigan.

Monumentul măsura 120 picioare lungime, pe o lăţime de 60 la transept7. Pe plan geometric semăna cu o cruce latină, terminată printr-o absida în formă de rotondă.

Grilajul frumos cizelat în aluminiu, se sprijinea din loc în loc pe coloanele felinarelor. în jur se grupau arbori falnici de un verde veşnic, meniţi să încadreze superbul mausoleu.

Poarta grilajului, deschisă în acest moment, dădea spre o alee mărginită de boschete, tufişuri şi ronduri de flori, care ducea până la o terasă cu cinci trepte de marmoră albă. De pe terasă se deschidea un portal cu batanţi de bronz, împodobit cu motive de fructe şi flori.

Prin această intrare pătrundeai într-o anticameră cu divane bătute în ţinte mari de aur şi cu glastre de porţelan chinezesc, pline de flori mereu proaspete. Din plafon atârna un candelabru de cristal cu şapte braţe, cu becuri electrice. Prin guri de alamă, aşezate la colţuri, caloriferul – întreţinut iarna de paznicul cimitirului – răspândea o căldură dulce şi constantă în interiorul monumentului.

Împingând uşile de sticlă, aşezate faţă în faţă cu portalul de bronz, intrai în încăperea principală. Era un hol spaţios de formă circulară, de un lux extravagant, pe care şi-1 poate îngădui un arhimilionar pentru a continua şi după moarte belşugul vieţii sale.

Înăuntru, lumina se revărsa prin sticla mată ce închidea partea superioară a bolţii. Pe pereţi se înlănţuiau arabescuri, ramuri, pătrate mici şi mari, reliefuri, flori şi alte ornamentaţii foarte fin desenate şi sculptate, aidoma celor de la Alhambra. Partea de jos a ornamentelor dispărea în spatele unor divane acoperite cu stofe de un colorit viu. Ici şi colo erau aşezate statui de bronz şi marmură – fauni şi nimfe.

Între coloanele de stuc strălucitor, pe care se odihneau nervurile bolţii, se puteau admira tablouri de pictori moderni, în mare parte peisaje, în rame de aur cu reflexe sclipitoare. Covoare groase şi moi acopereau podeaua decorată cu mozaicuri strălucitoare.

După hol, în fundul mausoleului se rotunjea absida, cu un luminator mare ale cărui vitralii se aprindeau când soarele le atingea cu razele lui oblice. Absida avea tot felul de obiecte şi mobile moderne: scaune, fotolii, canapele, balansoare, împrăştiate într-o dezordine voită.

Pe o masă zăceau claie peste grămadă cărţi, reviste şi ziare din ţară şi din străinătate.

În spatele geamurilor sale, un bufet, unde se găsea şi vesela necesară, oferea diverse varietăţi de gustări totdeauna pregătite, fiind reînnoite zilnic: conserve delicate, sandvişuri suculente, fursecuri, vinuri fine, lichioruri care scânteiau în sticle cu mărci vestite. Ce loc potrivit pentru lectură, odihnă sau luncheon8!

În centrul holului, scăldat de lumina filtrată prin geamurile bolţii, se ridica un mormânt de marmoră albă, ornat cu sculpturi fine, ale cărui unghiuri reproduceau figuri de animale heraldice. Acest mormânt, înconjurat de un cerc de becuri aprinse, era deschis şi lespedea sta ridicată.

Acolo urma să fie depus corpul Iui W. J. Hypperbone, să se odihnească în sicriul căptuşit cu mătase albă.

Desigur, un astfel de mausoleu nu putea să inspire idei funebre. El evoca mai mult bucuria decât tristeţea. Prin aerul pur care-1 umplea nu se simţea fâlfâind aripa morţii, ca deasupra mormintelor dintr-un cimitir. Şi, ca să spunem tot, nu era oare acest mormânt demn de originalul american care alcătuise un program atât de puţin întristător al funeraliilor sale, cel în faţa căruia trebuia să se termine ceremonia cu cântece vesele, în uralele de bucurie ale mulţimii?

În timpul vieţii. W. J. Hypperbone venea regulat de două ori pe săptămână, marţea şi vinerea, pentru a petrece câteva ore în mausoleu. Din când în când, mai mulţi colegi îl întovărăşeau. De fapt, era un loc plăcut şi liniştit pentru a sta de vorbă. Întinse pe divanele din absidă sau aşezate la masă, onorabilele persoane citeau, discutau despre evenimentele politice ale zilei, despre cursul acţiunilor şi mărfurilor, despre avantajele şi dezavantajele legii Mac Kinley care preocupa neîncetat spiritele serioase. Şi în timp ce stăteau de vorbă, servitorii aduceau tăvile cu gustări. Apoi, după ce petreceau atât de plăcut după-amiaza, membrii clubului Excentric se urcau în trăsurile lor, care veneau până pe Grove Avenue să-i ia şi să-i ducă pe fiecare acasă. E de la sine înţeles că nimeni nu putea pătrunde în «cottage-ul9 de la Oakswoods», cum i se spunea, în afara proprietarului. Numai paznicul cimitirului, însărcinat cu întreţinerea mausoleului, avea o a doua cheie.

Dacă W. J. Hypperbone nu s-a deosebit în nici un fel de semenii săi prin faptele vieţii sale publice, cea particulară, împărţită între mausoleul din Oakswoods şi cercul din Mohawk Street, dovedea oarecare ciudăţenie, ceea ce îl îndreptăţea să se numere printre excentricii din vremea lui.

Atât ar mai fi lipsit, ca o culme a excentricităţii, ca defunctul să nu fi murit cu adevărat. Dar moştenitorii săi, oricine erau, puteau să fie liniştiţi. Nu era un caz de moarte aparentă, ci de moarte definitivă.

În vremea aceea, dealtfel, începuseră să se aplice razele ultra X ale profesorului Friedrich din Elbing (Prusia), cunoscute sub numele de «Kritikstrahlen10». Aceste raze au o putere atât de mare încât străbat trupul omenesc şi posedă ciudata proprietate de a produce imagini fotografice diferite, după cum corpul examinat este mort sau viu. J. W. Hypperbone a fost supus încercării, iar imaginile obţinute nu lăsau nici o îndoială în mintea medicilor. «Defunctuozitatea» – acesta fu cuvântul de care se slujiră în raportul lor – era sigură şi nu li se va putea imputa eroarea unei prea grabnice înhumări.

La ora cinci patruzeci şi cinci, carul intră pe poarta cimitirului Oakswoods. Monumentul se înălţa în centru, la marginea apei. Cortegiul, în ordinea sa de nezdruncinat, dar sporit de năvala din ce în ce mai mare a mulţimii stăvilită cu deosebită greutate de sergenţi, porni în direcţia lacului, pe sub copacii înalţi.

Carul se opri în faţa grilajului. Candelabrele aruncau razele orbitoare ale lămpilor cu arc în întunericul care se lăsa.

Numai vreo sută din cei prezenţi puteau intra înăuntrul mausoleului. Dacă programul funeraliilor mai număra câteva părţi, ele trebuiau executate afară. Şi. într-adevăr, aşa aveau să se petreacă lucrurile. După oprirea carului rândurile se strânseră, respectând însă locul celor şase purtători ai ghirlandelor, care aveau misiunea să însoţească sicriul până la mormânt. Din mijlocul mulţimii, dornică să vadă şi s-audă, se înălţă un murmur nedesluşit. Dar încetul cu încetul rumoarea se linişti, grupurile rămaseră nemişcate, vocile se stinseră, tăcerea domni în jurul grilajului. Atunci reverendul Bingham, care îl întovărăşise pe defunct până la ultimul său lăcaş, rosti cuvintele liturghiei. Asistenţa ascultă cu reculegere, şi în această clipă, dar numai în această clipă, înmormântarea căpătă un caracter religios.

După cuvintele reverendului, spuse cu un glas pătrunzător ce se auzi până departe, se execută celebrul marş de Chopin, atât de răscolitor în ceremoniile funebre. Poate orchestra îl cânta mai vioi decât sunau indicaţiile compozitorului, dar mai în spiritul publicului şi al decedatului. Ne găseam în cu totul altă stare sufletească decât cea a Parisului atunci când la înmormântarea unuia dintre fondatorii Republicii se executase Marseieza, cu melodia ei vibrantă, în tonuri stinse.

După marşul de Chopin se ajunse la punctul culminant al programului. Unul dintre colegii lui W. J. Hypperbone, cel cu care era mai bun prieten, preşedintele Georges B. Higginbotham, se desprinse de grup, veni în faţa carului şi într-o caldă cuvântare făcu în termeni apologetici biografia amicului său.

La 25 de ani. în posesia unei averi mijlocii, W. J. Hypperbone a ştiut s-o fructifice. Achiziţiile norocoase de terenuri, ale căror suprafeţe de un yard valorau acum atât cât costa să le acoperi cu aur… Ridicarea sa la rangul milionarilor oraşului… cu alte cuvinte, printre cetăţenii de vază ai Statelor Unite ale Americii… Activitatea sa de acţionar priceput al puternicelor companii de căi ferate ale Federaţiei… Speculaţiile chibzuite, lansarea în afaceri care i-au adus venituri mari… Generozitatea sa de filantrop, gata oricând să subscrie la împrumuturile cerute de ţara sa, în ziua în care ţara ar fi avut nevoie de asemenea împrumuturi, ceea ce n-a fost cazul… Şi ce coleg distins pierdea Excentric-Clubul un membru pe care se bizuia pentru a-1 reprezenta, omul care, dacă existenţa i s-ar fi prelungit peste vârsta de 50 de ani, ar fi uluit Universul… Dar se nasc uneori genii ce nu se dezvăluie decât după ce nu mai sunt!… Fără a vorbi de funeraliile desfăşurate în împrejurările binecunoscute, în mijlocul unei populaţii întregi, era de aşteptat ca ultimele dorinţe ale lui W. J. Hypperbone să acorde condiţii excepţionale moştenitorilor săi… Nu-ncape îndoială că testamentul cuprinde clauze menite să trezească admiraţia celor două Americi.

Astfel vorbi Georges B. Higginbotham, stârnind emoţiile adunării.

Se părea că W. J. Hypperbone se va ivi înaintea ochilor lor, fluturând într-o mână testamentul, întocmit astfel încât să-i imortalizeze numele, şi cu cealaltă împrăştiind peste capetele «celor şase» milioanele averii sale!

Publicul primi cuvântarea celui mai bun prieten al defunctului cu un murmur măgulitor, care fu reluat puţin câte puţin până în ultimele rânduri de întreaga adunare din cimitirul Oakswoods. Cei care auziseră îşi împărtăşeau impresiile celor care nu putuseră auzi, dar care nu fură din această pricină mai puţin mişcaţi. Apoi corul şi orchestra, într-un răsunător ansamblu vocal şi instrumental, executară formidabilul «Aleluia» din «Messia» de Händel.

Ceremonia se apropia de sfârşit, părţile programului se terminaseră şi totuşi publicul se aştepta parcă la ceva extraordinar, chiar supranatural.

Dar, de astă dată, legile naturii au rămas imuabile şi Universul nu a fost tulburat de fenomene de neînţeles.

Venise clipa scoaterii coşciugului de pe dric şi ducerii lui înăuntru, pentru a fi coborât în mormânt. Trebuia să fie purtat de 8 servitori ai mortului, îmbrăcaţi în livreaua de gală. Aceştia se apropiară, desfăcură mătăsurile în care era drapat sicriul, îl ridicară pe umeri şi se îndreptară spre poarta grilajului. «Cei şase» mergeau în ordinea şi pe locurile stabilite la plecarea din faţa casei de pe strada La Salle. Cei din dreapta ţineau cu mâna stângă iar cei din stângă cu mâna dreaptă mânerele de argint ale coşciugului, după indicaţiile maestrului de ceremonii. Membrii clubului Excentric, autorităţile civile şi militare mergeau în urma lor. Pe urmă poarta grilajului se închise şi abia putură să încapă toţi în anticamera, holul şi absida mausoleului. Afară se îndesau ceilalţi invitaţi ai cortegiului, iar mulţimea se răspândi în toate colţurile cimitirului Oakswoods, în timp ce ciorchini de oameni se atârnaseră de crengile copacilor care înconjurau monumentul.

În acea clipă sunară atât de tare trompetele miliţiei, că piepturile care le umpleau cu suflul lor erau gata să se spargă şi te puteai crede în valea Iosafat, la începutul judecăţii de apoi.

Se dădu drumul unui uriaş stol de păsări cu panglici multicolore legate la picior; ele se împrăştiară deasupra lacului, peste frunziş şi, din nou libere, scoaseră strigăte de bucurie. Părea că sufletul defunctului, purtat în zbor, se ridica în înălţimile văzduhului.

După ce urcară treptele terasei, cei ce duceau sicriul trecură de primul portal, apoi de-al doilea şi se opriră la câţiva paşi de mormânt. Vocea reverendului Bingham se auzi din nou, rugind pe Domnul să deschidă larg porţile cerului, ca să-1 primească pe răposatul W. J. Hypperbone şi să-1 găzduiască cu drag în «cetatea eternă».

Slavă preacinstitului Hypperbone! rosti cu un glas limpede şi puternic maestrul de ceremonii.

Slavă… slavă… slavă! repetară de trei ori cei de faţă. Şi, luându-se după ei, afară, mii de guri trimiseră în spaţiu acest ultim rămas bun!

Atunci «cei şase» făcură înconjurul mormântului cum cerea ritualul şi, după ce fură salutaţi de Georges B. Higginbotham în numele Excentric-Clubului, se pregătiră să părăsească holul. Nu mai rămăsese decât să se coboare greaua lespede de marmoră unde aveau să fie gravate numele şi titlurile defunctului.

Maestrul Tornbrock înainta câţiva paşi şi, după ce scoase din buzunar dispoziţiile privitoare la funeralii, citi ultimele rânduri care sunau astfel:

Doresc ca mormântul meu să mai rămână deschis vreme de douăsprezece zile şi, după trecerea acestui răstimp, în dimineaţa zilei a douăsprezecea, cele şase persoane, alese de soartă să mă însoţească în cursul funeraliilor, să vină şi să depună cărţile lor de vizită pe sicriul meu. Atunci se va pune piatra funerară şi maestrul Tornbrock se va duce la ora douăsprezece fix a zilei respective în sala Auditorium, să dea citire testamentului meu care se află în mâinile sale.

WILLIAM J. HYPPERBONE.

Fără îndoială, defunctul W. J. Hypperbone era un original şi cine ştie dacă această originalitate postumă va fi ultima? Lumea se retrase, paznicul cimitirului închise întâi porţile monumentului, apoi pe cele ale grilajului.

Era în jur de opt. Timpul rămăsese frumos. Seninul cerului părea şi mai mare când se lăsară cele dintâi umbre ale nopţii. Nenumărate stele scânteiau pe boltă, sporind cu blânda lor lumină strălucirea felinarelor aprinse în jurul mausoleului.

Mulţimea se împrăştia încet prin diferitele ieşiri ale cimitirului, dornică să se odihnească după o zi atât de istovitoare. Timp de câteva clipe, zgomotul năvalnic al paşilor tulbură străzile învecinate. Apoi liniştea domni în sfârşit în îndepărtatul cartier Oakswoods.