Capitolul IV

«CEI ŞASE»

A doua zi Chicago îşi relua numeroasele sale ocupaţii. Diversele cartiere aveau din nou aspectul lor obişnuit. Dacă populaţia nu se mai revărsa ca în ziua precedentă de-a lungul străzilor şi bulevardelor în timpul trecerii carului funebru, ea nu se interesa mai puţin de surprizele pe care le rezerva testamentul lui William J. Hypperbone.

Ce clauze conţinea, ce obligaţii, bizare sau nu, se impuneau «celor şase» şi cum vor intra ei în posesia moştenirii, admiţând că totul nu se va termina cu vreo farsă de dincolo de mormânt, demnă de un membru al clubului Excentric?

Ei bine, toţi refuzau să ţină seama de această eventualitate. Nimeni nu voia să creadă că domnişoara Lissy Wag, domnii Urrican, Kymbale, Titbury, Crabbe şi Réal vor putea găsi în această împrejurare numai dezamăgire şi batjocură.

Desigur, ar fi existat un mijloc foarte simplu pe de o parte de a satisface curiozitatea publică, iar pe de alta de a evita celor interesaţi nesiguranţa, gata să le taie pofta de mâncare şi să le răpească somnul. Era suficient să se deschidă testamentul şi să se ia cunoştinţă de cuprinsul lui.

Dar acest lucru era formal interzis până la 15 curent şi maestrul Tornbrock n-ar fi consimţit niciodată să încalce condiţiile impuse de defunct. La 15 aprilie, în sala teatrului Auditorium, în prezenţa numeroasei mulţimi ce putea încăpea acolo, se va da citire testamentului lui William J. Hypperbone – la 15 aprilie, ora 12, nici o zi mai devreme şi mici un minut mai târziu. Deci trebuiau să se resemneze – ceea ce dealtfel va face să fiarbă şi mai tare creierii locuitorilor din Chicago, pe măsură ce se va apropia data fatală. În plus, cele două mii două sute de ziare cotidiene, cele cincisprezece mii de alte publicaţii săptămânale, lunare, bilunare ale Statelor Unite vor întreţine această surescitare. De vreme ce nu puteau nici măcar prin presupuneri să ghicească secretele defunctului, ei îşi propuseră să supună pe fiecare din «cei şase» la tortura interviului şi, în primul rând, să stabilească starea lor socială. Şi cum fotografii nu se vor lăsa mai prejos de ziarişti şi portretele, mari sau mici, reprezentându-i în întregime sau numai cap ori bust, nu vor întârzia să fie puse în circulaţie cu sutele de mii, se va admite, fără greutate, că «cei şase» erau sortiţi să figureze printre personajele cele mai cunoscute din Statele Unite.

Reporterii de la Chicago Mail care se prezentară la Hodge Urrican, la 73 Randolph Street, fură destul de prost primiţi.

Ce vreţi de la mine? Li se răspunse cu sinceră mânie. Nu ştiu nimic! Nu am nimic de spus! Am fost invitat să urmez cortegiul şi l-am urmat! Şi mai erau ca şi mine încă cinci, unul după altul, lângă carul funebru… cinci fiinţe pe care nu le-am văzut înainte niciodată… Şi dacă s-ar întâmpla să se sfârşească prost pentru vreunul din ei, asta nu m-ar mira deloc! Eram acolo, ca un şlep ţinut în lanţ, spumegând fără să-mi pot vărsa furia. Ah, acest William Hypperbone – Dumnezeu să-1 aibă în pază, şi mai ales să-1 ţină acolo – dacă m-a înşelat, dacă mă obligă să mă plec faţă de aceşti cinci intruşi, o să fie vai de el, aşa mort şi îngropat cum este! Chiar dacă ar trebui să aştept până la judecata de apoi, voi şti eu să… Unul dintre reporterii potopiţi de un asemenea şuvoi obiectă:

Nimic nu vă îndreptăţeşte să credeţi, domnule Urrican, că vi s-a întins o cursă… Că aţi avea de regretat din pricină că sunteţi unul dintre aleşii soartei… Şi chiar dacă n-aţi primi decât o a şasea parte din moştenire…

A şasea parte!… A şasea parte! ripostă vajnicul intervievat cu o voce tunătoare. Şi măcar a şasea parte sunt oare sigur că o voi căpăta integral?

Calmaţi-vă, vă rog…

Nu mă voi calma. Nu-mi stă în fire să mă calmez! Am obişnuinţa furtunilor şi m-am arătat întotdeauna mai furtunos ca ele.

Nu e vorba de furtună, îi atrase atenţia reporterul. Orizontul e senin…

O să vedem noi, domnule, replică supărăciosul american. Şi dacă informaţi publicul despre persoana mea, despre actele mele, despre gesturile mele, aveţi grijă ce spuneţi… sau veţi avea de-a face cu comodorul Urrican!

Era într-adevăr comodor acest Hodge Urrican, ofiţer din marina Statelor Unite, pensionat acum şase luni – lucru de care nu se putea consola – un bun şi brav matelot, care a ştiut să-şi facă totdeauna datoria sub ploaia de foc a inamicului, ca şi sub ploaia de foc a cerului. Cu toţi cei cincizeci şi doi de ani ai săi, el nu pierduse nimic din impulsivitatea naturală. Închipuiţi-vă un om voinic, înalt, lat în spete, cu un cap puternic şi ochii mari sub sprâncenele stufoase, fruntea puţin îngustă, părul tuns scurt, bărbia pătrată înconjurată de o bărbuţă pe care o netezea tot timpul cu o mână febrilă, braţe solide, picioarele bine arcuite, imprimând trunchiului acea mişcare legănată proprie marinarilor. Având un caracter violent, totdeauna gata de ceartă, incapabil să se stăpânească, era nesuferit atât în viaţa particulară cât şi în viaţa publică şi nu avea nici un prieten. Ar fi fost surprinzător ca un asemenea om să fie căsătorit.

Într-adevăr nici nu era, şi «ce noroc pe soţia lui!», repetau cu plăcere gurile rele. El făcea parte din categoria celor pe care furia îi face să pălească datorită unui spasm al inimii, să-şi aplece trupul înainte ca pentru atac, să li se îngusteze ochii scăpărători. Au în voce un ton dur când sunt calmi şi răcnesc atunci când nu sunt.

La ora când cronicarii ziarului Chicago Globe veniră să bată la uşa atelierului din South Halstedt Street, la numărul 3997 – strada este foarte lungă după cum se vede – ei nu găsiră pe nimeni acasă, afară de un tânăr negru de 17 ani care era în serviciul domnului Max Réal. El le deschise.

Unde este stăpânul tău? îl întrebară.

Nu ştiu.

Şi când a plecat?

Nu ştiu.

Şi când se întoarce?

Nu ştiu.

Şi într-adevăr Tommy nu ştia, pentru că Max Réal plecase în zorii zilei, fară să-i spună nimic lui Tommy, fiindcă acestuia îi plăcea să doarmă ca un copil, iar stăpânul său nu voise să-1 trezească aşa devreme.

Dar pentru că Tommy nu putea să răspundă la întrebările reporterilor, nu trebuie să se creadă că lui Chicago Globe îi vor lipsi informaţiile în privinţa lui Max Réal. Nu! «Cei şase» fuseseră dinainte obiectul unor interviuri foarte răspândite în Statele Unite.

Era un tânăr pictor talentat, un peisagist ale cărui tablouri începeau să se vândă la preţuri mari în America. Viitorul îi hărăzea o frumoasă carieră în domeniul artelor. Se născuse la Chicago, dar numele său era de origine franceză fiindcă se trăgea dintr-o familie canadiană din Quebec. Acolo rămăsese doamna Réal, văduvă de câţiva ani, care se pregătea să vină să locuiască împreună cu el în metropola din Illinois.

Max Réal îşi adora mama care la rândul ei îl adora – o mamă excelentă şi un fiu excelent. De aceea el nu vru să întârzie nici o zi să o pună la curent cu ceea ce se petrecuse şi cum fusese ales pentru a ocupa un loc special la tnmormântarea lui William J. Hypperbone. Îi mărturisi, dealtfel, că nu-şi făcea nici un fel de iluzii asupra urmărilor testamentului. I se părea nostim, atâta tot.

Max Réal abia împlinise douăzeci şi cinci de ani. Avea din naştere graţia, distincţia şi eleganţa francezului. Era ceva mai înalt peste statura obişnuită, cu părul şi barba castanii şi ochii de un albastru închis. Ţinea capul sus fără ostentaţie sau mândrie, avea o gură surâzătoare, mersul hotărât, semne ale unui echilibru interior de unde izvorăşte o încredere în viaţă optimistă şi nezdruncinată. Era la el o mare revărsare a acelei puteri vitale care se vădeşte prin curaj şi generozitate.

După ce se făcuse cunoscut ca un pictor de reală valoare, el se decisese să părăsească Canada pentru Statele Unite, Quebecul pentru Chicago. Tatăl lui, un ofiţer, nu lăsase la moarte decât o mică avere, şi dacă voia să devină celebru şi bogat, era mai mult pentru mama sa decât pentru sine.

Aşadar, când se constată că Max Réal nu se găsea la numărul 3997 din Halstedt Street, nu fu nevoie să se ceară de la Tommy date despre stăpânul său. Chicago Globe ştia destule pentru a satisface curiozitatea cititorilor cu privire la tânărul artist. Dacă Max Réal nu se afla azi la Chicago, el fusese ieri şi cu siguranţă se va înapoia la 15 aprilie, chiar dacă ar fi numai pentru a asista la citirea faimosului testament şi a completa grupul «celor şase» în sala Auditorium. Mare deosebire când reporterii lui Daily News Record se prezentară la domiciliul lui Harris T. Kymbale. Pe acesta nu era nevoie să te duci să-1 găseşti la domiciliul său din Milwaukee Avenue, 213, căci el ar fi venit singur să se înfăţişeze confraţilor săi.

Harris T. Kymbale era gazetar, cronicar principal al popularului ziar Tribune. Avea treizeci şi şapte de ani, nici prea înalt, nici prea scund, robust, cu figura simpatică, un nas iscoditor, ochii mici pătrunzători, urechi fine făcute să audă tot, o gură neastâmpărată, gata să repete tot ce se vorbea. Era viu ca silitra, activ, descurcăreţ, vioi, vorbăreţ, răbdător, neobosit, energic şi ştia să pună la cale bluff-uri, adică «şmecherii americăneşti». Având limpede sentimentul puterii sale, fiind totdeauna gata de acţiune, dotat cu o voinţă dârză, capabilă să se manifeste energic, el a vrut să rămână celibatar, cum se cade să fie un om care se amestecă zilnic în viaţa altora. Un bun camarad, de nădejde, stimat de confraţii săi şi căruia nu i se va invidia norocul de a figura printre «cei şase», admiţând că aceştia şi-ar împărţi într-adevăr bunurile pământeşti ale lui William J. Hypperbone.

Nu! Era de prisos să-i pui întrebări lui Harris T. Kymbale, căci dânsul îi întâmpină pe colegii lui strigând:

Da, dragii mei, eu, chiar eu, în persoană, fac parte din Sfatul «celor şase…»! M-aţi văzut ieri când păşeam în rând lângă carul mortuar. Aţi observat atitudinea mea demnă şi pătrunsă, având grijă să-mi stăpânesc buna dispoziţie, cu toate că în viaţa mea nu asistasem la nişte funeralii atât de vesele! Şi când mă gândesc că era acolo, aproape de mine, culcat în raclă, acest defunct excentric! Ştiţi ce îmi spuneam?… «Dar dacă n-o fi mort, preacinstitul, dacă va striga din coşciug… dacă va apărea mai viu ca oricând…!» Ei bine, credeţi-mă, dacă aşa s-ar fi întâmplat şi William J. Hypperbone s-ar fi ridicat, cât era de lung, ca un nou Lazăr ieşind din mormânt, n-aş fi avut gândul rău de a-i purta pică, de a-i face mustrări pentru învierea sa neaşteptată. Totdeauna ai dreptul, nu-i aşa, să învii, cu condiţia să nu fii mort…!

Iată cele ce spunea Harris T. Kymbale, dar trebuia să-1 fi auzit cum le spunea!

Şi ce credeţi dumneavoastră, fu întrebat, că se va întâmpla la 15 aprilie?

Se va întâmpla, răspunse el, că maestrul Tornbrock va deschide testamentul la douăsprezece fix.

Şi nu vă îndoiţi că «cei şase» vor fi declaraţi singurii moştenitori ai defunctului?

Nici cât negru sub unghie! De ce, adică, William J. Hypperbone să ne fi adus la înmormântarea sa, dacă nu spre a ne lăsa averea…?

Ce se poate şti…!

N-ar mai lipsi decât să ne fi deranjat, fără despăgubiri!… Gândi-ţi-vă… unsprezece ore de cortegiu…

Dar nu-i de aşteptat ca testamentul să conţină dispoziţiuni mai mult sau mai puţin bizare…?

Probabil, având în vedere pe cel ce 1-a întocmit. Ei bine, dacă vcea ce cere este posibil, acest lucru va fi făcut, şi dacă este imposibil, cum se spune în Franţa… se va face. În orice caz, dragi prieteni, contaţi pe Harris T. Kymbale, el nu va da cu nici un pas înapoi!

Nu, pentru onoarea jurnalistului el nu va da înapoi, să fie siguri şi cei care-1 cunoşteau,şi cei care nu-1 cunoşteau, dacă s-ar găsi vreunul în stare să se îndoiască în întreg Chicago. Indiferent de condiţiile impuse de defunct, cronicarul principal de la Tribune le va accepta şi le va îndeplini până la capăt!… Dacă ar fi să plece în Lună, el va pleca, şi numai dacă se va înăbuşi din lipsă de aer se va opri din drum.

Ce contrast între acest american aşa de hotărât şi comoştenitorul său pentru a şasea parte, care purta numele de Hermann Titbury şi locuia în cartierul comercial, traversat de la sud la nord de lunga arteră a Robey Street-ului. Când trimişii lui Staats Zeitung sunară la uşa casei cu numărul 77, ei nu reuşiră să treacă pragul.

Domnul Hermann Titbury, întrebară prin uşa întredeschisă, este acasă…?

Da, răspunse un fel de făptură uriaşă, ciufulită, prost îmbrăcată, un fel de femeie-dragon.

Poate să ne primească…?

Am să vă răspund după ce voi întreba pe doamna Titbury. Căci exista o doamnă Titbury, în vârstă de 50 de ani, adică cu doi ani mai mare decât bărbatul ei. Răspunsul pe care-1 dădu această matroană, şi pe care servitoarea îl transmise întocmai, fu următorul:

Domnul Titbury n-are de ce să vă primească şi se miră că vă permiteţi să-1 deranjaţi!

Şi doar nu voiau decât să intre în biroul său, nu în sufragerie, să-i ceară câteva lămuriri despre persoana sa şi nu să ia loc la masa lui!

Cu toate acestea, casa rămase închisă şi reporterii de la Staats Zeitung trebuiră să se întoarcă cu buzele umflate.

Hermann Titbury şi Kate Titbury alcătuiau perechea cea mai avară care s-a unit vreodată pentru a străbate împreună această vale a plângerii, unde dealtfel n-au vărsat niciodată vreo lacrimă înduioşându-se de soarta celor nenorociţi. Erau două inimi uscate, nesimţitoare, făcute să bată la unison. Din fericire, Cerul nu a binecuvântat această căsnicie şi neamul lor se va stinge odată cu ei. Bogaţi, averea lor nu provenea nici din comerţ şi nici din industrie. Amândoi – căci femeia lucrase cot la cot cu bărbatul – s-au ocupat cu afacerile suspecte ale micilor bancheri, ale celor ce împrumutau pe gaj, ale cumpărătorilor de poliţe la preţ de nimic, ale cămătarilor de ultimă speţă, ale acelor lupi care-i jefuiesc pe oameni fiind întotdeauna în limitele legalităţii, o legalitate despre care un mare romancier francez a zis că ar fi o afacere bună pentru nemernici… dacă n-ar exista Dumnezeu!

Când cercetai arborele genealogic al strămoşilor lor, în prima linie întâlneai ascendenţi de origine germană, ceea ce justifica prenumele de Hermann.

Era un om gras şi scund, cu barba roşie, după cum şi nevastă-sa avea părul roşu. O sănătate de fier le-a permis la amândoi să nu cheltuiască niciodată o jumătate de dolar pentru medicamente sau pe doctor. Având un stomac în stare să mistuie orice – aşa cum numai oamenii cumsecade ar trebui să-1 aibă – trăiau din mai nimic şi servitoarea lor se supunea aceluiaşi regim.

De când domnul Titbury se retrăsese din afaceri, el nu mai avea relaţii în afara casei şi se lăsa complet condus de doamna Titbury, gospodină cât se poate de rea şi care drămuia fiecare dumicat, cum spune o expresie populară.

Cei doi soţi stăteau într-o locuinţă cu ferestrele înguste ca şi ideile lor, zăbrelite cum le era inima şi care semăna cu o casă de bani cu cifru secret. Dealtfel, nu deschideau uşa nici unui străin, nici unui membru al familiei, căci erau fără rude, nici unui prieten, neavând niciodată parte de vreunul. Şi de data aceasta ea rămase tot aşa de închisă în faţa dezamăgiţilor căutători de informaţii.

Este adevărat că, şi fără a-i intervieva pe soţii Titbury, nimic nu era mai uşor decât să-ţi dai seama de starea lor sufletească din ziua în care intraseră în grupul «celor şase».

Ce uimire când Hermann Titbury citi numele său în faimosul număr al ziarului Tribune din 1 aprilie! Dar oare nu mai erau alţi cetăţeni din Chicago cu acelaşi nume? Niciunul – cel puţin la numărul 77 din Robey Street. Şi nici nu putea crede că era obiectul unei farse, nu, în nici un caz! Hermann Titbury se şi vedea posesorul unei şesimi a enormei averi, şi marele lui regret, ciuda sa chiar, era că nu fusese singurul ales al soartei. Aşa că resimţea mai mult decât invidie pentru comoştenitorii săi, îi ura ca şi comodorul Urrican – şi ceea ce domnul Titbury şi dânsul gândeau despre aceşti intruşi, e bine să-i lăsăm pe cititori să-şi închipuie singuri.

Desigur soarta comisese o greşeală grosolană, cum se întâmpla ades, alcgând un personaj atât de neinteresant şi nesuferit să primească o parte din moştenirea lui William J. Hypperbone, daca într-adevăr asta fusese intenţia excentricului.

Dealtfel, a doua zi după înmormânlare. încă de la cinci dimineaţa, domnul şi doamna Titbury au părăsit locuinţa lor şi s-au dus la cimitirul din Oakswoods. Acolo ei l-au sculat pe paznic şi l-au întrebat;

Nimic nou… în noaptea aceasta?

Nimic nou, răspunse paznicul.

Atunci e mort de-a binelea?

Atât de mort cât poate cineva să fie, fiţi liniştiţi! declară vrednicul om, care aşteptă în zadar un mic dar pentru vestea cea bună.

Liniştiţi da, desigur! Defunctul nu se trezise din somnul de veci şi nimic nu a tulburat pacea locuitorilor din cimitirul Oakswoods.

Domnul şi doamna Titbury se întoarseră acasă; dar o data după-masă şi încă o dată seara, pe urmă a doua zi dimineaţa ei făcură din nou drumul lung până la cavou, ca să fie siguri că William J. Hypperbone n-a revenit în lumea vegheată de Lună.

Ei, s-a vorbit destul de această pereche, destinată să figureze în curioasa noastră poveste şi pe care.niciunul din vecini nu veni să o felicite pentru marea ei şansă.

Cei doi reporteri de la Freie Presse ajunseră la Calumet Street, nu departe de lacul cu acelaşi nume, situat în partea de sud a oraşului, în mijlocul unui cartier industrial aglomerat, şi întrebară pe sergenţi unde se găsea locuinţa lui Tom Crabbe. La numărul 7 se afla casa lui Tom Crabbe, sau mai bine zis a antrenorului său. Într-adevăr, John Milner îl asista la celebrele lupte din care stimabilii gentlemeni ies de cele mai multe ori cu ochii învineţiţi, falca ruptă, plămânii străpunşi de una sau două coaste, gura cu câţiva dinţi lipsă, pentru a apăra onoarea boxului într-un campionat naţional. Tom Crabbe era deci un profesionist, actualmente campionul Lumii Noi, de când î1 învinsese pe faimosul Fitzsimons, care la rândul lui învinsese în acest an pe nu mai puţin renumitul Corbett.

Ziariştii pătrunseră fără greutate în casa lui John Milner şi fură primiţi la parter de renumitul antrenor – un om de o statură obişnuită, de o slăbiciune de necrezut, numai piele şi os, dar şi numai muşchi, nervos, cu privirea pătrunzătoare, dinţii ascuţiţi, spân, sprinten ca o capră sălbatică şi cu o îndemânare de maimuţă.

Tom Crabbe? se interesară ei.

E pe cale să-şi termine prima masă, răspunse Milner acru.

Poate fi văzut?

Pentru ce?

În chestiunea testamentului lui William J. Hypperbone. Vrem să ne ocupăm de el în ziarul nostru.

Când e vorba să se publice ceva despre Tom Crabbe, replică John Milner, Tom Crabbe poate fi văzut oricând.

Reporterii intrară în sufragerie şi se găsiră în faţa personajului. Tocmai înghiţea a şasea felie de şuncă afumată, a şasea bucată de pâine cu unt, al şaselea pahar de băutură, aşteptând ceaiul care fierbea în marele ceainic şi cele şase păhărele de whisky cu care termina în mod obişnuit primul său dejun, servit la şapte şi jumătate dimineaţa şi urmat de alte cinci în cursul zilei. Se observă rolul important deţinut de cifra şase în viaţa faimosului boxer, şi poate că acestei misterioase influenţe i se datora faptul că făcea parte din grupul moştenitorilor lui William J. Hypperbone.

Tom Crabbe era un colos, depăşind cu 10 degete11 cele şase picioare12 englezeşti şi măsurând trei picioare de la un umăr la celălalt. Avea un cap mare, cu păr aspru şi negru, tuns foarte scurt, ochi mari şi bovini sub sprâncenele stufoase, fruntea îngustă şi teşită, urechile blegi, maxilarele pronunţate, în formă de bot, o mustaţă mare tăiată la colţul buzelor şi toţi dinţii întregi, căci formidabilele lovituri de pumn nu i-au scos niciunul; trunchiul lui era cât un butoi de bere, braţele ca nişte biele, picioarele ca stâlpii făcuţi să suporte această enormă construcţie umană. Umană? Oare este cuvântul potrivit? Nu, animală, căci nu exista decât animalitate în acest produs gigantic. Organele sale lucrau ca o maşină când erau puse în funcţiune, o maşină care avea ca mecanic pe John Milner. Boxerul era renumit în cele două Americi şi nu se îndoia de celebritatea sa. A mânca, a bea, a boxa, a dormi, la aceasta se mărginea existenţa lui, fără nici un efort intelectual. Înţelegea el oare ceea ce norocul făcuse pentru el introducându-1 în grupul «celor şase»? Ştia el de ce mersese în ajun, cu pasul său greoi, lângă carul funebru, în aplauzele publicului? Poate, dar într-un fel nelămurit. În schimb antrenorul înţelegea în locul lui; şi toate drepturile pe care le-ar datora acestei şanse, John Milner va şti să le valorifice în favoarea sa.

Ca urmare, acesta din urmă răspunse el la întrebările reporterilor în privinţa lui Tom Crabbe. Le furniza toate amănuntele care puteau să-i intereseze pe cititorii lui Freie Presse: greutatea personală – cinci sute treizeci şi trei de livre13 înaintea mesei şi cinci sute patruzeci după; înălţimea – exact cele şase picioare şi 10 degete, aşa cum am mai spus; puterea măsurată cu dinamometrul – şaptezeci şi cinci kilogrammetri, aceea a unui cal putere; forţa maximă de contracţie a maxilarelor – două sute treizeci şi patru de livre; vârsta – treizeci de ani, şase luni şi şaptesprezece zile; părinţii – tatăl care era casap, sau tăietor de animale, la abatoarele casei Armour, iar mama care se produsese ca luptătoare de bâlci la circul Swansea.

Ce s-ar putea cere mai mult pentru a scrie un articol de o sută de rânduri despre Tom Crabbe?

El nu spune nimic… observă unul din ziarişti.

Cât mai puţin, răspunse John Milner. De ce să-şi bată gura?

Poate nu gândeştc mai mult decât vorbeşte?

La ce i-ar servi să gândească?…

La nimic, domnule Milner.

Tom Crabbe nu este decât un pumn, adăugă antrenorul, un pumn încleştat… tot aşa de iute la atac, ca şi la ripostă!

După ce ieşiră, reporterii de la Freie Presse comentară:

O brută!… exclamă unul din ei.

Şi ce brută! răspunse celălalt.

Şi desigur că nu vorbeau de John Milner.

Când te îndrepţi către nord-estul oraşului, după ce ai trecut de bulevardul Humboldt, intri în cartierul al douăzeci şi şaptelea. Aici agitaţia e mai mică, lumea mai puţin grăbită. Vizitatorul s-ar putea crede în provincie, cu toate că acest cuvânt n-are nici o semnificaţie în Statele Unite. Din Wabansia Avenue ajungi în partea de jos a străzii Sheridan. Mergând până la numărul 19, te găseşti în faţa unei locuinţe cu aparenţă modestă, de 17 etaje, având vreo sută de locatari. Aici, la etajul 9, Lissy Wag ocupa un mic apartament de două camere, unde nu venea decât după orele de lucru. Era ajutor de casieră la magazinele de noutăţi ale lui Marshall Field. Lissy Wag aparţinea unei onorabile, dar nu prea înstărite familii, din care nu mai rămăsese nimeni afară de dânsa. Binecrescută şi instruită, cum sunt cele mai multe tinere americane, după multe lovituri ale soartei şi moartea timpurie a părinţilor, ea trebui să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. Într-adevăr, domnul Wag a pierdut tot ce avea într-o afacere nenorocită de asigurări maritime, şi lichidarea, cerută în vederea intereselor fiicei sale, nu dădu nici un rezultat.

Lissy Wag însă, înzestrată cu un caracter energic şi o minte chibzuită, cu o inteligenţă pătrunzătoare, calmă şi stăpână pe sine, avu destulă forţă morală ca să nu-şi piardă curajul. Graţie intervenţiei câtorva prieteni ai familiei sale, ea fu recomandată şefului casei Marshall Field şi în 15 luni dobândise o situaţie bunicică.

Era o fată fermecătoare, care abia împlinise 21 de ani, de statură mijlocie, cu părul blond, ochii de un albastru închis, o carnaţie frumoasă de om sănătos, mersul elegant şi chipul puţin prea serios, însufleţit câteodată de un surâs care făcea să strălucească dinţii ei de o albeaţă imaculată; amabilă, afabilă, îndatoritoare, serviabilă, binevoitoare, ea nu avea decât prietene printre colegele sale.

Având gusturi simple şi foarte modeste, fără ambiţii, fără să se lase în voia visurilor unde se rătăcesc atâtea altele, Lissy Wag fu desigur cea mai puţin emoţionată din «cei şase» când află că soarta a chemat-o să figureze în cortegiul funebru. Primul ei gând a fost să refuze. Acest fel de exhibiţie nu i se potrivea deloc. Îi inspira o repulsie profundă ca numele şi persoana ei să fie expuse curiozităţii publice. S-a silit să treacă peste sentimentele sale, cele mai onorabile dealtfel, şi, cu inima grea şi plină de ruşine, cu fruntea îmbujorată, îşi luă locul lângă carul funebru.

Trebuie spus că cea mai intimă dintre prietenele ei a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i înfrângă împotrivirea. Era vioaia, vesela, surâzătoarea Jovita Foley, de douăzeci şi cinci de ani, nici frumoasă, nici urâtă – şi ea o ştia – dar cu o figură şăgalnică şi spirituală, foarte fină, foarte degajată, cu un caracter extrem de bun. O strânsă afecţiune o lega de Lissy Wag. Aceste două tinere locuiau în acelaşi apartament şi după ce îşi petreceau zilele în magazinele lui Marshall Field, unde Jovita Foley era primă vânzătoare, ele se duceau acasă împreună. Rar ai fi văzut-o pe una fără cealaltă. Dar dacă Lissy Wag, în această împrejurare, cedă în cele din urmă irezistibilelor îndemnuri ale tovarăşei sale, ea nu acceptă cu nici un chip să primească pe cronicarii de la Chicago Herald, care se prezentară în aceeaşi seară la numărul 19 din Sheridan Street.

În zadar Jovita Foley o rugă pe amica ei să se arate mai puţin sălbatică. Aceasta nu voi să dea nici un interviu. După reporteri vor veni fotografii care-şi vor îndrepta asupra ei obiectivele lor indiscrete. După fotografi vor veni curioşii de tot soiul… Nu! Mai – bine era să închidă uşa acestor nepoftiţi. Oricum ar socoti Jovita Foley, ăsta era cel mai cuminte lucru de făcut şi Chicago Herald fu împiedicat să servească cititorilor săi un articol senzaţional.

Tu, spuse Jovita Foley cinci ziariştii pleoştiţi plecară cu mâinile goale, le-ai închis uşa în nas, dar nu vei scăpa de curiozitatea publicului! Ah, dacă aş fi fost eu!… Dar te previn, Lissy, că voi şti să te silesc să îndeplineşti toate condiţiile testamentului… Gândeşte-te… o parte dintr-o moştenire de neînchipuit.

Moştenirea… Nu cred nici cât negru sub unghie, Jovita, răspunse Lissy Wag. Dar dacă va fi vorba de capriciul unui farsor, să ştii că nu-mi va părea rău.

Cum, draga mea Lissy, exclamă Jovita Foley îmbrăţişând-o, nu ţi-ar părea rău când este vorba de o avere…?

Oare nu suntem fericite…?

De acord, dar dacă aş fi fost eu aceea!… repetă tânăra ambiţioasă.

Ei bine, dacă ai fi fost tu aceea…

În primul rând, am împărţi, dragă Lissy.

Aşa cum aş face-o şi eu, nu te îndoi! răspunse domnişoara Wag, râzând de eventualele promisiuni ale entuziastei sale prietene.

Dumnezeule! Cât aş vrea să fiu la 15 aprilie, reluă Jovita Foley, şi cât de lung mi se va părea timpul pină atunci… Voi număra orele… minutele!

Nu-mi vorbi şi de secunde!… spuse Lissy Wag. Ar fi prea multe!

Cum poţi să glumeşti când e vorba de o problemă atât de serioasă… care trebuie să aducă milioane dc dolari…!

Sau mai curând milioane de necazuri, de neplăceri, aşa cum le-am avut în tot timpul acestei zile!

Eşti prea greu de mulţumit, Lissy!

Şi vezi, Jovita, mă întreb cu nelinişte cum se va sfârşi…

Se va sfârşi cu sfârşitul, ca orice lucru de pe această lume! Aşa erau, deci, cei şase moştenitori – nu se îndoia nimeni că erau chemaţi să-şi împartă enorma avere – poftiţi de William J. Hypperbone la funeraliile sale. Aceşti muritori privilegiaţi n-aveau decât să mai aibă răbdare cincisprezece zile.

În fine, cele două lungi săptămâni trecură şi sosi 15 aprilie.

În această dimineaţă, conform clauzei impuse de testament, în prezenţa lui Georges B. Higginbotham, asistat de maestrul Tornbrock, Lissy Wag, Max Réal, Tom Crabbe, Hermann Titbury, Harris T. Kymbale şi Hodge Urrican veniră să depună cartea lor de vizită pe mormântul lui William J. Hypperbone. Apoi piatra funerară fu aşezată deasupra coşciugului. Excentricul defunct nu va mai avea de primit nici o vizită la cimitirul Oakswoods.