Capitolul V.

TESTAMENTUL.

În dimineaţa aceea, chiar de la ivirea zorilor, cartierul al 19-lea fu potopit de mulţime. Într-adevăr, interesul publicului nu părea mai mic decât în ziua când nesfârşitul cortegiu îl conducea pe William J. Hypperbone la ultimul său lăcaş.

Din cele o mie trei sute de trenuri zilnice din Chicago s-au revărsat încă din ajun mii de călători în oraş. Timpul promitea să fie minunat. Răcoroasă, briza dimineţii limpezise cerul de negurile nopţii. Soarele se legăna pe linia depărtată a zării care mărginea lacul Michigan, cu faţa-i atât de albastră, brăzdată de uşoare încreţituri şi cu valurile-i moi mângâind ţărmul.

Prin Michigan Avenue şi Congress Street sosea mulţimea zgomotoasă şi se îndrepta către o clădire enormă, terminată la unul din colţuri cu un turn pătrat, înalt de trei sute zece picioare.

Lista hotelurilor din oraş este lungă. Călătorul nu ştie ce să aleagă mai întâi. Indiferent unde îl vor duce trăsurile cu tariful de 25 de cenţi mila14, n-are să se teamă că nu va găsi loc. I se va da o cameră în stil european la preţul de doi sau trei dolari pe zi, şi american la preţul de patru sau cinci.

Printre principalele hoteluri se citează Palmer-House din State and Monroe Streets, Continental din Wabash Avenue and Monroe Street, Commercial şi Fremont-House din Dearborn şi Lakc Streets, Alhambra din Archer Avenue, Atlantic, Wellington, Saratoga şi alte douăzeci. Dar ca importanţă, amenajare, promptitudine, buna ordine a serviciilor, lăsând fiecăruia latitudinea de a locui americăneşte sau europeneşte, Auditorium era pe primul loc. Vast loc de popas cu cele zece etaje ale sale ce se ridică la colţul Congress Street-ului cu Michigan Avenue, în faţa Lake-Park-ului, imensa clădire nu numai că poate adăposti mii de călători, dar are şi un teatru destul de mare, cu o sală pentru opt mii de spectatori.

Deci, în cursul dimineţii, el urma să se umple mai mult decât la maximum, şi acest calificativ se aplica şi la încasări. Da, încasări, căci după fericita idee de a pune la licitaţie numele «celor şase», notarul Tornbrock o avu şi pe aceea de a-i face să-şi plătească locul pe cei care voiau să asculte citirea testamentului în sala teatrului Auditorium. În felul acesta, săracii vor beneficia din nou de vreo zece mii de dolari, care urmau să se împartă între spitalele Alexian Brothers şi Maurice Porter Memorial for Children.

Şi cum să nu se fi grăbit să alerge curioşii oraşului, bătându-se şi pentru cele mai mici colţuri ale sălii? Pe scenă se aflau primarul şi municipalitatea; puţin mai în spate, membrii clubului Excentric în jurul preşedintelui lor, Georges B. Higginbotham; puţin mai în faţă «cei şase» pe un singur rând, aproape de rampă, fiecare într-o atitudine conformă cu firea sa.

Lissy Wag, sincer ruşinată de a fi expusă în felul acesta în faţa miilor de ochi avizi, îşi ţinea capul plecat şi şedea modestă în fotoliul ei.

Harris T. Kymbale se lăfăia într-al său, salutându-i pe numeroşii săi confraţi de la diferitele jurnale de toate nuanţele, care se îngrămădeau în mijlocul sălii.

Comodorul Urrican rotea nişte ochi furioşi şi era gata să se certe cu oricine şi-ar fi permis să-1 privească în faţă.

Max Réal observa nepăsător, în sala înţesată până la refuz, lumea împinsă de o curiozitate pe care el nu o împărtăşea deloc, şi trebuie spus că se uita mai ales la fata aşezată nu departe de dânsul, iar sfiala ei îi trezea un viu interes.

Hermann Titbury calcula în petto15 la ce cifră s-ar putea ridica încasărileo simplă picătură de apă în mijlocul milioanelor moştenirii.

Tom Crabbe nu ştia pentru ce se găsea aici, aşezat nu într-un fotoliu – căci n-ar fi putut cuprinde enorma lui persoană – ci pe o canapea lată ale cărei picioare se încovoiau sub el.

Se înţelege de la sine că în primul rând al spectatorilor se găseau antrenorul John Milner, doamna Kate Titbury, care făcea soţului ei semne de neînţeles, şi neastâmpărata Jovita Foley, fără insistenţele căreia Lissy Wag n-ar fi consimţit niciodată să înfrunte acest public teribil. Apoi, în vasta sală, în amfiteatru, pe băncile cele mai îndepărtate, în orice locşor unde putea să intre un corp omenesc, în toate găurile unde putea să pătrundă un cap, se îngrămădeau bărbaţi, femei, copii, aparţinând diverselor clase ale populaţiei în stare să-şi plătească un bilet. Iar afară, de-a lungul lui Michigan Avenue şi Congress Street-ului, la ferestrele caselor, pe balcoanele hotelurilor, pe trotuare, pe stradă, unde mersul trăsurilor şi al vehiculelor fusese întrerupt, se strânsese o lume imensă, asemenea apelor umflate ale fluviului Mississippi, ultimele valuri revărsându-se dincolo de marginile cartierului.

S-a socotit că în acea zi Chicago primise un număr de cincizeci de mii de vizitatori străini, veniţi din toate colţurile Illinois-ului, din statele învecinate şi de asemenea din New York, din Pennsylvania, din Ohio şi din Maine.

Bătu ora douăsprezece. Se auzi un «ah!» formidabil, scos de tot Auditorium-ul.

În acest moment, maestrul Tornbrock se sculă, şi suflul din sală înfiora mulţimea de afară aşa cum trece briza prin tufişurile dese.

Apoi se făcu o linişte adâncă – ca în acele răgazuri între fulger şi bubuitul tunetului, atunci când toate sufletele sunt apăsate.

Maestrul Tornbrock, în picioare, în faţa mesei din mijlocul scenei, cu braţele încrucişate, cu înfăţişarea gravă, aştepta a douăsprezecea bătaie a orologiului. Pe masă se afla un plic închis cu trei peceţi roşii purtând iniţialele defunctului. În acest plic se găsea testamentul lui William J. Hypperbone şi fără îndoială, după dimensiunile lui, conţinea şi alte hârtii cu dispoziţii testamentare. Câteva rânduri de pe plic indicau că nu trebuie desfăcut decât la cincisprezece zile după deces. Ele precizau de asemenea că deschiderea lui se va face în sala teatrului Auditorium, la ora douăsprezece.

Maestrul Tornbrock, cu o mână nerăbdătoare, rupse peceţile plicului şi scoase mai întâi un pergament, pe care apărea scrisul apăsat, binecunoscut al testatorului, apoi o hartă împăturită în patru şi în fine o cutiuţă, lungă şi lată de un deget şi înaltă de o jumătate de deget.

Apoi, cu o voce puternică şi care se auzi în cele mai depărtate colţuri ale sălii, maestrul Tornbrock, după ce îşi aruncă privirile, de după ochelarii cu rama de aluminiu, peste primele rânduri ale testamentului, citi cele ce urmează:

Acesta este testamentul meu, scris în întregime de mâna mea, făcut la Chicago, la 3 iulie 1895.

Sănătos la trup şt la minte, în toată plenitudinea facultăţilor mele mintale, am redactat acest act unde sunt exprimate ultimele mele dorinţe. Aceste dorinţe maestrul Tornbrock, cu sprijinul colegului şi amicului meu Georges B. Higginbotham, preşedinte al clubului «Excentric», va avea grijă să fie executate în întregime, aşa cum au fost respectate şi în ceea ce priveşte funeraliile mele.

În sfârşit, publicul şi cei interesaţi vor şti despre ce este vorba! Vor găsi răspuns la toate întrebările ce se puneau de cincisprezece zile încoace, la presupunerile, ipotezele care se făcuseră în timpul celor două săptămâni de aşteptare febrilă!

Maestrul Tornbrock continuă astfel:

Fără îndoială, până acum nici un membru al «Excentric-Clubului» nu s-a remarcat prin excentricităţi notorii. Chiar cel care scrie aceste rânduri n-a ieşit mai mult decât colegii săi din banalitatea existenţei! Dar ceea ce a lipsit din viaţa sa se va produce după moarte.

Un murmur de satisfacţie străbătu rândurile auditoriului. Maestrul Tornbrock trebui să aştepte ca el să se potolească, înainte de a reîncepe lectura întreruptă timp de o jumătate de minut.

Şi iată ce citi:

Scumpii mei colegi, n-aţi uitat că dacă am avut vreodată o pasiune, aceasta a fost numai pentru nobilul joc al gâştei, atât de cunoscut în Europa şi mai ales în Franţa, unde se spune că a fost adus de greci, cu toate că Elada nu l-a văzut jucat nici de Platon, nici de Temistocle, Aristide, Leonidas, nici de Socrate şi nici de un alt personaj din istoria sa. Acest joc eu l-am introdus în cercul nostru. El mi-a procurat cele mai vii emoţii prin varietatea detaliilor sale, neprevăzutul aruncării zarurilor, capriciul combinaţiilor, unde singur norocul îi conduce spre victorie pe cei care luptă pe acest câmp de bătaie.

Ce rost avea nobilul joc al gâştei în testamentul lui William J. Hypperbone?… Era firesc să-ţi pui această întrebare…

Notarul reluă:

Acest joc, toată lumea din Chicago ştie, este compus dintr-o serie de căsuţe juxtapuse şi numerotate de la unu la şaizeci şi trei. Paisprezece din căsuţele respective sunt ocupate cu poza unei gâşte, acest animal învinuit pe nedrept de prostie şi care ar fi trebuit să fie reabilitat din ziua când a salvat Capitoliul de atacurile lui Brennus şi a galilor săi.

Câţiva dintre cei prezenţi, mai sceptici, începură să se întrebe, dacă într-adevăr răposatul William J. Hypperbone nu-şi bătea joc de lume cu elogiile lui nepotrivite la adresa acestui tip din specia palmipedelor.

Testamentul continua astfel:

Ca urmare a împărţirii arătată mai sus, în afara celor paisprezece căsuţe, mai rămân patruzeci şi nouă, din care numai şase obligă pe jucător să plătească penalizări; adică, o penalizare la cea de-a şasea – unde se găseşte o punte pentru a sări la a douăsprezecea, două penalizări la a nouăsprezecea – unde trebuie să aştepte la han până partenerii săi vor fi jucat de două ori, trei penalizări la a treizeci şi una – unde se află un puţ în fundul căruia aşteaptă până ce un altul vine să-i ia locul, două penalizări la a patruzeci şi doua – aceea a labirintului pe care trebuie să-l părăsească imediat pentru a se reîntoarce la a treizecea unde se găseşte un buchet de flori, trei penalizări la a cincizeci şi doua – unde va sta la închisoare atâta timp cât nu va fi înlocuit, şi în fine trei penalizări la a cincizeci şi opta căsuţă – unde rânjeşte un cap de mort – cu obligaţia de a reîncepe partida.

Când maestrul Tornbrock se opri după această lungă frază pentru a-şi trage răsuflarea, dacă se auziră câteva murmure ele fură imediat stăvilite de majoritatea publicului, evident favorabil defunctului.

Şi totuşi, această lume nu venise să se înghesuie la Auditorium pentru a asculta o lecţie despre distinsul joc al gâştei.

Notarul continuă în următorii termeni:

Se va găsi în acest plic o hartă şi o cutie. Harta este aceea a nobilului joc al gâştei, stabilită după o nouă folosinţă a căsuţelor sale, aşa cum am închipuit-o eu, şi care va trebui să fie adusă la cunoştinţa publicului. Cutia conţine două zaruri, la fel cu acelea de care mă serveam în mod obişnuit la cercul meu. Harta pe de o parte şi zarurile pe de alta vor fi destinate unei partide care va fi jucată în condiţiile următoare:

Cum, o partidă?! Era vorba de o partidă a jocului gâştei? Cu siguranţă că aveau de-a face cu un farsor! Nu era decât un humbug16, cum se spune în America. Strigăte puternice de «linişte!» fură adresate celor nemulţumiţi şi maestrul Tornbrock urmă lectura sa:

Iată ce m-am gândit să fac în onoarea ţării mele pe care o iubesc cu înflăcărarea unui patriot, cunoscând diversele ei state pe măsură ce numărul lor sporea cu tot atâtea stele steagul Republicii Americane!

Aci tripla salvă de urale, repetată de ecourile sălii Auditorium, fu urmată de o linişte profundă, căci curiozitatea ajunsese la culme.

Actualmente, fără a ţine seama de Alaska, situată în afara teritoriului său, dar care se va alipi în curând, când Dominionul Canadei ne-o va înapoia, Statele Unite au cincizeci de ţări, repartizate pe o suprafaţă de aproape opt milioane de kilometri. Ei bine, luând aceste cincizeci de state şi aranjându-le în căsuţe, unele după altele, prin repetarea de paisprezece ori a unuia din ele, am obţinut o hartă compusă din şaizeci şi trei de căsuţe, la fel cu aceea a nobilului joc al gâştei devenit astfel nobilul Joc al Statelor Unite ale Americii.

Acei dintre auditori care se pricepeau la jocul cu pricina înţeleseră fără greutate ideea lui William J. Hypperbone. Într-adevăr, o împrejurare fericită îi permisese să împartă precis, în şaizeci şi trei de căsuţe, Statele Unite. De aceea auditoriul izbucni în aplauze călduroase şi curând toată strada aclamă ingenioasa invenţie a defunctului. Maestrul Tornbrock continuă să citească:

Rămânea să stabilesc care din cele cincizeci de state trebuie să figureze de paisprezece ori pe hartă. Or, puteam oare să aleg altul decât cel căruia apele Michigan-ului ii scaldă minunatele coaste, care se mândreşte cu un oraş ca al nostru, acest Illinois, regiune privilegiată, mărginită la nord de Michigan, la sud de Ohio, la vest de Mississippi, la est de Wahash, stat în acelaşi timp continental şi insular, aflat azi în fruntea marii Republici federale?

Noi tunete de «hip-hip-ura!» făcură să se cutremure zidurile sălii şi răsunară în tot cartierul, repetate de o mulţime în culmea nerăbdării. De data aceasta notarul trebui să întrerupă lectura câteva minute. Când se făcu din nou linişte, urmă:

Era vorba acuma să numim partenerii chemaţi să-l joace pe imensul teritoriu al Statelor Unite, conformându-se hărţii închise în acest plic. Ea va trebui să fie tipărită în milioane de exemplare, pentru ca fiecare cetăţean să poată să urmărească fazele partidei care va avea loc. Aceşti parteneri, în număr de şase, au fost traşi la sorţi din populaţia oraşului nostru şi ei trebuie să se afle cu toţii în această clipă pe scena teatrului «Auditorium».

Ei se vor deplasa în persoană în fiecare stat indicat prin numărul de puncte câştigate, până la locul precis pe care-l va face cunoscut executorul meu testamentar după o notă alăturată, alcătuită de mine.

Aşadar, acesta era rolul «celor şase». Capriciul zarurilor îi va plimba pe întinderea Americii… Ei vor fi pionii unei astfel de partide de necrezut… Dacă Tom Crabbe nu înţelese nimic din ideea lui William J. Hypperbone, altfel stăteau lucrurile cu comodorul Urrican, Harris T. Kymbale, Hermann Titbury, Max Réal şi Lissy Wag. Toţi se priveau şi erau priviţi din această clipă ca nişte fiinţe extraordinare, ieşite din rândurile muritorilor de rând.

Dar mai erau de aflat ultimele dispoziţii ale defunctului:

Începând cu cincisprezece zile după citirea testamentului meu, zicea el, din două în două zile, în această sală a «Auditorium-ului», la opt dimineaţa, maestrul Tornbrock, în prezenţa membrilor «Excentric-Clubului», va agita cu mâinile sale cornetul de zaruri, va anunţa cifra ieşită şi va expedia printr-o telegramă această cifră, la locul unde fiecare partener va trebui să se găsească în momentul acela, sub sancţiunea eliminării din partidă. Dat fiind uşurinţa şi rapiditatea comunicaţiilor pe teritoriul Confederaţiei, căreia niciunul din «cei şase» nu va trebui să-i depăşească graniţele, în caz contrar fiind descalificat, am apreciat că cincisprezece zile ajung pentru orice deplasare, cit de lungă ar fi.

Era evident că dacă Max Réal, Hodge Urrican, Harris T. Kymbale, Hermann Titbury, Tom Crabbe, Lissy Wag acceptau rolul de parteneri în acest joc nobil, răspândit nu de greci ci de francezi, prin William J. Hypperbone, ei vor ti obligaţi să se supună în mod strict regulilor lui. Or, în ce condiţii vor avea loc aceste curse nebuneşti prin Statele Unite?

«Cei şase» vor călători pe cheltuiala lor, zise maestrul Tornbrock în mijlocul unei linişti desăvârşite, şi vor plăti din punga lor penalizările ce trebuie depuse la sosirea în cutare sau cutare căsuţă, cu alte cuvinte în cutare sau cutare stat, amenda fiind fixată la o mie de dolari una. Dacă nu va plăti o singură penalizare, jucătorul, oricare ar fi el, va fi scos din concurs.

O mie de dolari, şi când riscai să-i plăteşti de mai multe ori – dacă te păştea ghinionul – asta putea să se ridice la o sumă frumuşică.

Nu era deci de mirare dacă Hermann Titbury strâmbă din nas, ceea ce făcu numaidecât şi soţia sa. Nu încape îndoială că obligaţia de a depune penalizarea de o mie de dolari, când va fi nevoie, puse în încurcătură, dacă nu pe toţi, cel puţin pe unii din parteneri.

E drept că se vor găsi, cu siguranţă, persoane gata să le împrumute bani, să vină în ajutorul jucătorilor cu cele mai multe şanse. Nu se oferea un nou teren pasiunii pentru speculaţii a cetăţenilor americani…?

Testamentul mai conţinea anumite precizări interesante şi în primul rând această declaraţie despre situaţia financiară a lui William J. Hypperbone:

Averea mea mobila şi imobilă, în valori industriale, în acţiuni bancare sau de cale ferată, ale căror titluri sunt depuse la notariatul maestrului Tornbrock, poate fi evaluată la şaizeci milioane de dolari.

Această declaraţie fu primită cu un murmur de satisfacţie. Toţi erau recunoscători defunctului de a fi lăsat o moştenire atât de importantă şi această cifră păru respectabilă chiar şi în ţara domnilor Gould, Benett, Vanderbilt, Astor, Bradley-Marlens, Hatty-Green, Hutchinson, Caroll, Prior, Morgan Slade, Lenox, Rockefeller, Shemeorn, Richard King, May Gaclet, Ogden Mills, Sloane, Belmont şi altor miliardari, regi ai zahărului, grâului, făinii, petrolului, căilor ferate, cuprului, argintului şi aurului!

În orice caz, acela sau aceia, dintre «cei şase», cărora le va reveni o asemenea avere, în întregime sau în parte, puteau fi mulţumiţi, nu-i aşa?… Dar în ce condiţiuni o vor primi?

La această întrebare răspundea testamentul prin următoarele rânduri:

La nobilul joc al gâştei, după cum se ştie, câştigă partenerul care ajunge primul la a şaizeci şi treia căsuţă. Această căsuţă nu e definitiv ocupată decât dacă numărul de puncte realizat la ultima aruncare de zaruri duce exact până la ea. Într-adevăr, dacă o depăşeşte, jucătorul este obligat să se întoarcă cu tot atâtea căsuţe câte puncte are în plus.

Deci, conform regulilor jocului, moştenitorul întregii mele averi va fi acela dintre parteneri care va putea să ajungă în cea de-a şaizeci şi treia căsuţă, cu alte cuvinte, în al şaizeci şi treilea stat, care este Illinois.

Prin urmare, un singur câştigător… primul sosit! Nimic tovarăşilor săi de călătorie, după atâtea oboseli, atâtea emoţii, atâtea cheltuieli…!

Eroare! Al doilea trebuia să fie despăgubit şi să i se înapoieze într-o oarecare măsură banii investiţi.

Al doilea, spunea testamentul, adică acela care la sfârşitul partidei se va afla cel mai aproape de căsuţa şaizeci şi trei, va căpăta, pentru a-i da o bună şi rodnică întrebuinţare, suma strânsă din vărsămintele penalizărilor de câte o mie de dolari, pe care întâmplarea poate să o ridice la o cifră considerabilă.

Această clauză nu fu nici bine, nici rău primită de cei prezenţi. Aşa cum era, nu putea fi discutată.

Apoi William J. Hypperbone adăuga:

Dacă dintr-o cauză sau alta unul sau mai mulţi parteneri s-ar retrage înainte de terminarea partidei, ea va continua să fie jucată de acela sau aceia care vor fi rămas în luptă. Şi în cazul când toţi ar abandona-o, moştenirea mea va fi atribuită oraşului Chicago, devenit legatarul meu universal, pentru a fi folosită cit mai bine în slujba intereselor sale.

În fine, testamentul se termina cu aceste rânduri:

Acestea sunt dorinţele mele formale, la executarea cărora vor veghea Georges B. Higginbotham, preşedintele «Excentric-Clubului», şi notarul meu, maestrul Tornbrock. Ele vor trebui riguros respectate, cum pretind să fie de asemenea şi toate regulile nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii.

Şi acum. Dumnezeu să călăuzească partida, să hotărască şansele şi să favorizeze pe cei mai vrednici.

Un ultim «ura!» întâmpină acest apel final la intervenţia Providenţei în favoarea unuia dintre parteneri, şi asistenţa era pe punctul de a se retrage, când maestrul Tornbrock, cerând printr-un gest imperios să se facă tăcere, adăugă următoarele cuvinte:

Este şi un codicil!

Un codicil?… Avea el să distrugă toată rânduiala acestei opere testamentare şi să dea în sfârşit la iveală farsa pe care câţiva neîncrezători o mai aşteptau de la excentricul defunct…?

Iată ce citi notarul:

Celor şase parteneri, desemnaţi de soartă, li se va adăuga un al şaptelea, la alegerea mea, care va figura în partidă sub iniţialele X. K. Z., se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi concurenţii săi şi va trebui să se supună aceloraşi reguli.

Numele său adevărat nu va fi dezvăluit decât dacă va câştiga partida, şi rezultatul aruncărilor de zaruri care-l privesc îi vor fi trimise numai sub cele trei iniţiale.

Aceasta este ultima mea dorinţă.

Lucrul păru ciudat. Ce ascundea cea din urmă clauză a codicilului? Dar ea era la fel de indiscutabilă ca şi celelalte şi mulţimea, viu impresionată, cum zic cronicarii, părăsi sala Auditorium.