Capitolul IX.

UNU ŞI CU UNU FAC DOI.

În dimineaţa aceea, un hotel, sau mai bine zis un han – hanul Sandy Bar – şi nu unul din cele mai bune, primea doi călători, sosiţi cu primul tren la Calais, simplu târg al statului Maine.

Cei doi călători, un bărbat şi o femeie, vizibil istoviţi după un drum lung şi greu, se înscriseseră sub numele de domnul şi doamna Field. Acest nume, ca şi cel de Smith, Johnson şi alte câteva de care ne izbim la tot pasul, sunt dintre cele mai obişnuite la familiile de origine anglo-saxonă. Trebuie să fii dotat cu calităţi excepţionale, să fi ajuns la o situaţie considerabilă în politică, să fii un geniu, într-un cuvânt, pentru a putea să atragi atenţia publică, atunci când ai un nume atât de comun. Deci numele de domnul şi doamna Field nu spunea nimic, nu indica deloc personaje marcante, şi hangiul îl înscrise în registrul său fără să mai întrebe altceva. În toate Statele Unite, nici un nume nu era mai răspândit, mai des repetat de milioane de guri, decâl cel al partenerilor şi al fantasticului membru al Excentric-Clubului. Or, niciunul din «cei şapte» nu se numea Field. Deci la Calais nu se ocupă nimeni de aceşti Field mai mult decât de oricare călător. Dealtfel, amândoi aveau o înfăţişare pe care nu dădeai nici doi bani şi stăpânul hanului se întreba, poate, câţi vor da ei atunci când va veni ceasul să plătească nota.

Ce venea să facă această pereche de străini în orăşelul situat la graniţa unui stat, aşezat şi el la capătul de nord-est al Statelor Unite?… De ce au adăugat încă două unităţi la cele şase sute şaizeci şi unu de mii ale locuitorilor acestui stat, a cărui suprafaţă ocupă jumătate din teritoriul numit îndeobşte Noua Anglie?

Camera de la primul etaj, închiriată domnului şi doamnei Field la hanul Sandy Bar, era puţin confortabilă: un pat pentru două persoane, o masă, două scaune, o măsuţă de toaletă. Fereastra dădea spre râul Saint-Croix, al cărui mal stâng este canadian. Singurul cufăr lăsat la intrarea coridorului fusese adus de un hamal din gară. Într-un colţ erau aşezate două umbrele din pânză groasă şi un sac de voiaj vechi.

Când domnul şi doamna Field rămaseră singuri, după ce hangiul plecă, imediat ce uşa se închise cu zăvorul tras pe dinăuntru, ambii îşi lipiră urechea de canat, voind să fie siguri că nimeni n-ar putea să-i audă.

În fine, spuse unul din ei, iată-ne la capătul călătoriei!

Da, răspunse celălalt, după trei zile şi trei nopţi întregi de la plecarea noastră!

Credeam că nu se va mai termina, reluă domnul Field, lăsând braţele să-i cadă, ca şi cum nu-l mai ţineau muşchii.

Nu s-a terminat încă, zise doamna Field.

Şi cât o să ne coste?

Nu e vorba de ceea ce ar putea să coste, răspunse doamna cu glas acru, ci de ceea ce ne-ar putea aduce.

În fine, adăugă domnul, am avut ideea fericită de a nu călători sub numele nostru adevărat.

O idee de a mea…

Şi excelentă!… Ne vezi tu la cheremul hotelierilor, hangiilor, vizitiilor, al tuturor celor care iau şapte piei de pe om, îngrăşaţi de victimele căzute în mâinile lor, şi asta sub pretext că milioane de dolari vor umple buzunarul nostru…?

Am făcut bine, replică doamna Field, şi vom reduce şi pe viitor cheltuielile noastre cât de mult cu putinţă. Noi nu ne-am aruncat banii în restaurantele gărilor în ultimele trei zile şi sper că vom continua în felul acesta…

Oricum, poate am fi făcut mai bine să refuzăm…

Destul, Hermann! rosti poruncitor doamna Field. N-avem şi noi aceeaşi şansă ca şi ceilalţi să ajungem primii?

Fără îndoială, Kate, dar cel mai cuminte lucru ar fi fost să semnăm angajamentul… să împărţim moştenirea…

Nu sunt de părere. Dealtfel, comodorul Urrican s-a opus, şi acel X. K. Z. nu a fost acolo ca să-şi dea consimţământul.

Ei bine… vrei să-ţi spun ceva? replică domnul Field. Dintre toţi, de el mă tem cel mai mult… Nu se ştie cine este… nici de unde vine… Nimeni nu-1 cunoaşte. Se numeşte X. K. Z… Ăsta-i un nume?… Este cuviincios să te chemi X. K. Z…?

Domnul Field se arăta indignat. Dar dacă nu-şi ascundea numele sub iniţiale, oare nu şi-1 prefăcuse şi el din Titbury în Field – căci cititorul 1-a recunoscut singur imediat după cuvintele schimbate cu falsa doamnă Field, cuvinte care dezvăluiau dezgustătoarea lor zgârcenie…

Da, era în adevăr Hermann Titbury, al treilea partener, pe care numărul unu cu unu 1-a trimis la căsuţa a doua, statul Maine. Şi ce ghinion, căci acest zar nu-1 apropia decât cu doi paşi de şaizeci şi trei, obligându-1 în acelaşi timp să plece la capătul cel mai îndepărtat al Statelor Unite.

Într-adevăr, Maine se mărgineşte cu Canada şi New Brunswick. Intrat în Confederaţie din 1820, are la graniţa orientală golful Passamaquoddy, în care fluviul Saint-Croix îşi varsă apele – tot aşa cum statul, împărţit în douăsprezece districte, trimite doi senatori şi cincizeci de deputaţi în Congres, acest golf naţional – s-ar putea spune cu oarecare emfază – unde se varsă fluviile politice ale Statelor Unite.

Doamna şi domnul Titbury părăsiseră încă în seara de 5 mai mohorâta lor locuinţă din Robey Street şi ocupau acum o odaie în acest jalnic han din Calais. Se ştie ce motive i-au făcut să-şi ia un nume de împrumut. Neanunţând pe nimeni de ziua şi ora plecării lor, călătoria s-a făcut în cel mai mare secret, ca şi aceea a lui Max Réal, e drept din pricini cu totul diferite.

Lucrul i-a cam supărat pe cei care pariau căci, trebuie recunoscut, Hermann Titbury avea multe şanse în această cursă după milioane. Fără îndoială, cota sa se va mări în cursul partidei şi va deveni unul dintre favoriţii meciului. Nu era el oare unul din acei privilegiaţi cărora totul le reuşeşte pe lumea asta, fiind puţin scrupulos în ce priveşte mijloacele întrebuinţate pentru a-şi asigura succesul? Averea sa îi permitea să plătească eventualele penalizări, dacă soarta i le-ar fi impus, şi, oricât de considerabile ar fi fost, era gata să le plătească cu bani gheaţă. Dealtfel, el nu se va lăsa atras de nici o distracţie sau fantezie în cursul deplasărilor lui, cum ar face, poate, Max Réal şi Harris T. Kymbale. Puteai avea temeri că va întârzia din vina lui, ducându-se dintr-un stat în altul? Nu, şi el oferea siguranţă absolută că va fi în ziua fixată la locul indicat. Neîndoios, erau garanţii serioase acelea ce le oferea Hermann Titbury, fără a mai vorbi de şansa sa personală, care nu 1-a trădat niciodată în existenţa sa de om de afaceri.

Respectabila familie avusese grijă să întocmească itinerarul cel mai rapid şi puţin costisitor din încurcatele reţele de căi ferate, întinse ca o imensă pânză de păianjen pe ţinuturile Uniunii orientale. Aşa că, fără a se opri, fără a se expune să fie jefuiţi în bufetele gărilor sau restaurantelor hotelurilor, trăind numai din proviziile lor de drum, trecând de la un tren la altul cu precizia unei mingi în mâna unui prestidigitator, fără a se interesa de frumuseţile ţinutului mai mult decât Tom Crabbe, mereu preocupaţi de aceleaşi gânduri, mereu urmăriţi de aceleaşi nelinişti, notând cheltuielile zilnice, numărând tot timpul suma pe care o aveau cu ei pentru nevoile călătoriei, posaci ziua, dormind noaptea, domnul şi doamna Titbury străbătuseră Illinois de la vest la est, pe urmă statul Indiana, apoi Ohio, apoi statele New York şi New Hampshire. Şi astfel ajunseră la frontiera statului Maine, în dimineaţa zilei de 8 mai, la poalele muntelui Washington, din grupul Munţilor Albi, al cărui pisc înzăpezit poartă, în mijlocul ploilor şi grindinelor, la o înălţime de cinci mii şapte sute cincizeci de picioare, numele eroului Republicii americane.

De aici domnul şi doamna Titbury ajunseră la Paris, pe urmă la Lewiston pe Androscoggin, oraş manufacturier, care împreună cu municipiul Auburn rivalizează cu importantul oraş Portland, unul din cele mai bune porturi din Noua Anglie, adăpostit de golful Casco. Trenul îi duse apoi la Augusta, capitala oficială a ţinutului Maine, ale cărei vile elegante sunt răspândite pe malurile Kennebec-ului. De la staţia Bangor trebuiră să urce apoi către nord-est, până la Backahogan, unde se termină calea ferată, şi să coboare după aceea cu diligenţa până la Princeton, care este legat printr-o şosea de Calais.

Iată cum, cu dese şi plicticoase schimbări de trenuri, trecuseră prin Maine, unde turiştii vin cu plăcere să vadă munţii, câmpiile de morenă, podişurile lacustre, adâncile şi nesfârşitele păduri de stejari, de pini de Canada, de arţari, de fag, de mesteacăn, bogăţie însemnată a regiunii septentrionale care furniza şantierelor lemnul în construcţiile navale, înainte de folosirea carcaselor de fier.

Domnul şi doamna Titbury – alias Field – sosiseră la Calais la 9 mai în zori, cu mult înainte de vreme, fiind obligaţi să rămână aci până la 19. Aveau de stat 10 zile în acest târg de câteva mii de locuitori, în acest simplu port de cabotaj. Cum îşi vor petrece timpul, până în momentul când o telegramă a maestrului Tornbrock îi va sili să plece din nou?

Şi totuşi, la câte minunate excursii nu te poftea teritoriul atât de variat al statului Maine! Către nord-vest se găseşte minunata regiune dominată de muntele Khatadin, de trei mii cinci sute de picioare, enorm bloc de granit, ivindu-se brusc din domul codrilor, în ţinutul platourilor lacustre. Şi Portland, aşezare de treizeci şi şase de mii de suflete, în care s-a născut marele poet Longfellow21, oraş animat de marele trafic cu America de Sud şi insulele Antile, cu monumentele, parcurile şi grădinile sale, pe care locuitorii foarte pricepuţi le întreţin cu atâta bun gust! Şi modestul Brunswick, cu celebrul său colegiu Bowdoin, a cărui galerie de tablouri atrage numeroşi amatori. Iar mai la sud, pe ţărmurile de-a lungul coastei Atlanticului, acele staţiuni balneare atât de căutate în timpul sezonului cald de către bogatele familii ale statelor vecine, care, dacă n-ar petrece aici câteva săptămâni, s-ar socoti mai prejos de situaţia lor – între altele minunata insulă Mount-Desert, cu golful său de la Bar Harbor!

Dar să pretinzi asemenea deplasări de la două moluşte, smulse de pe bancul lor natal şi transportate la nouă sute de mile depărtare, ar fi fost o osteneală zadarnică. Nu, ei nu vor părăsi Calais nici o zi, nici o oră! Vor rămâne mereu între patru ochi, cântărind şansele lor, blestemându-i pe partenerii lor, după ce vor fi chibzuit de o sută de ori la întrebuinţarea noii lor averi, dacă norocul îi va face multimilionari. De fapt, oare nu i-ar încurca?… Să-i încurce pe ei milioanele?! Fiţi fără grijă, vor şti să le plaseze în valori foarte sigure, acţiuni bancare, miniere, ale societăţilor industriale, vor încasa enormele lor venituri, nu le vor risipi pe opere de binefacere, ci le vor plasa din nou fără a sustrage nimic pentru confortul lor, pentru plăcerile lor, şi vor trăi, ca şi înainte, concentrându-şi existenţa în dragostea pentru bani, roşi de auri sacra fames22; şi vor rămâne veşnic la fel de zgârie-brânză, cum se spune, zgârciobi, laşi, avari, cărpănoşi, strânşi la pungă, puşi pe ciupeli şi învârteli, vânători de franci, membri permanenţi ai academiei bogătaşilor care strigă neîncetat că n-au un ban.

Într-adevăr, dacă soarta ar favoriza acest cuplu oribil, fără îndoială ar avea motivele sale. Dar care motive era greu de închipuit, şi mai ales în dauna partenerilor mult mai vrednici de averea lui William J. Hypperbone şi care i-ar da o întrebuinţare mult mai bună – fără a excepta chiar pe Tom Crabbe şi comodorul Urrican!

Iată-i deci pe amândoi la capătul teritoriului federal, în acest mic orăşel Calais, ascunşi sub numele de Field, plictisiţi şi nerăbdători, uitându-se la vasele de pescuit ce ieşeau la fiecare maree şi care se întorceau cu încărcătura lor de macrouri, heringi şi somni. Pe urmă reveneau să se închidă în camera hanului Sandy Bar, tremurând tot timpul ca identitatea lor să nu fie descoperită.

Într-adevăr, Calais nu este un orăşel atât de pierdut în statul Maine pentru ca vâlva despre faimosul meci să nu ajungă până la locuitorii săi. Ei ştiau că a doua căsuţă este atribuită acestui stat din Noua-Anglie şi telegraful le făcuse cunoscut că a treia aruncare de zaruri – unu şi cu unu – obliga pe partenerul Hermann Titbury la o şedere în oraşul lor.

Astfel trecură 9, 10, 11 şi 12 mai, într-o mare plictiseală în târguşorul monoton. Nici chiar Max Réal nu ar fi suportat şederea aici fără greutate. Când te plimbi de-a lungul străzilor mărginite de case de lemn, când hoinăreşti pe cheiuri, timpul îţi pare nesfârşit. Şi în aşteptarea telegramei indicând noul itinerar, depeşă care nu va fi expediată înainte de 19, cu câtă răbdare trebuia să te înarmezi pentru a adăsta aşa încă şapte zile lungi.

Şi totuşi, soţii Titbury aveau o ocazie foarte simplă de a face o plimbare în străinătate, traversând fluviul Saint-Croix, al cărui mal stâng aparţine Dominionului Canada. Aşa îşi spuse şi Hermann Titbury şi, în dimineaţa zilei de 13, el făcu o propunere în următorii termeni soţiei sale:

Să-1 ia dracu’ pe acest Hypperbone! De ce-o fi ales cea mai neplăcută localitate din Maine, pentru a trimite acolo partenerii care au neşansa să aibă numărul doi la începutul partidei!

Bagă de seamă, Hermann! răspunse doamna Titbury cu voce joasă. Dacă cineva te-ar auzi… Dacă soarta ne-a trimis la Calais, trebuie să rămânem, de voie de nevoie, la Calais…

Nu ne este oare permis să părăsim oraşul…?

Fără îndoială… dar cu condiţia să nu ieşim de pe teritoriul Statelor Unite.

Deci nu avem nici măcar dreptul să trecem fluviul?

În nici un fel, Hermann… Testamentul interzice în mod formal să ieşi din Statele Unite.

Şi cine ar putea să ştie, Kate?… exclamă domnul Tilbury.

Nu te înţeleg, Hermann! replică matroana, ridicând glasul. Tu vorbeşti astfel? Nu te mai recunosc!… Şi dacă mai târziu s-ar afla că am trecut frontiera?… Şi dacă vreun accident oarecare ne-ar opri acolo?… Şi dacă nu ne-am întoarce la timp… în 19?… Dealtfel, nu admit acest lucru!

Şi avea dreptate să nu vrea autoritara doamnă Titbury! Oricum, nu se ştie ce se poate întâmpla! Poate să vină un cutremur de pământ… New Brunswick să se rupă de continent… această parte a Americii să se disloce… o prăpastie să se sape între cele două ţări… Cum să te găseşti atunci la biroul poştei în ziua hotărâtă? Există deci riscul de a fi scos din joc.

Nu, nu putem traversa fluviul, declară cu hotărâre doamna Titbury.

Ai dreptate, n-avem voie, replică domnul Titbury, şi nu ştiu cum de mi-a venit ideea asta! într-adevăr, de la plecarea noastră din Chicago, nu mai sunt acelaşi!… Această călătorie blestemată m-a prostit! Pentru nişte oameni care nu s-au mişcat niciodată din casa lor de pe Robey Street… iată-ne umblând creanga pe drumuri, la vârsta noastră!… Eh, n-am fi făcut mai bine să rămânem acasă, să refuzăm partida…?

Şaizeci de milioane de dolari merită osteneala să te deranjezi! afirmă doamna Titbury.

Oricum să fi fost Saint-Stephen, oraşul Dominionului, care ocupă malul celălalt al fluviului Saint-Croix, el nu avu onoarea să găzduiască familia Titbury.

Se părea, deci, că nişte oameni atât de precauţi, de o prudenţă aşa de excesivă, care ofereau mai multe garanţii decât ceilalţi parteneri, ar fi trebuit să fie la adăpost de orice neplăceri, că nu vor fi prinşi niciodată cu vreo greşeală, că nu li se va întâmpla nimic de natură să-i compromită. Dar hazardului îi place să-şi bată joc de cei mai pricepuţi, să le pregătească nişte capcane de care toată înţelepciunea lor să nu fie în stare să-i ferească – şi nu poţi să nu ţii seama şi de el.

În dimineaţa zilei de 14, doamna şi domnul Titbury avură ideea să facă o excursie. Fiţi liniştiţi, ei nu intenţionau să se îndepărteze mult – doar două sau trei mile în afara oraşului Calais. În treacăt trebuie spus că târguşorul a primit un nume francez fiindcă este situat la capătul Statelor Unite, aşa cum omonimul său se află la marginea Franţei, iar în ceea ce priveşte statul Maine, numele său se trage de la primii colonişti care s-au stabilit aci sub domnia lui Carol I al Angliei.

Timpul era furtunos, nori negri se ridicau la orizont, căldura se pregătea a fi copleşitoare la amiază. Zi prost aleasă pentru o plimbare pe jos în susul apei, de-a lungul malului drept al fluviului Saint-Croix.

Domnul şi doamna Titbury părăsiră hanul pe la 9 şi merseră de-a lungul apei, pe urmă în afara oraşului, la umbra copacilor pe ramurile cărora săreau mii de veveriţe.

Ei l-au întrebat înainte pe hangiu dacă nici o fiară sălbatică nu se găsea în împrejurimi. Nu, nici lupi, nici urşi, numai câteva vulpi. Se poate deci aventura oricine cu toată încrederea, chiar înăuntrul pădurilor care făceau odinioară din statul Maine o uriaşă întindere acoperită de brazi.

Se înţelege de la sine că domnul şi doamna Titbury nu se preocupau deloc de peisajele variate ce li se deschideau în faţa ochilor. Ei nu vorbeau decât de partenerii lor, cei care plecaseră înainte de ei, cei care vor pleca după. Unde se găseau acum Max Réal şi Tom Crabbe!… Şi apoi iarăşi veşnicul X. K. Z., de care se temeau mai mult decât de oricare altul!

În fine, după ce au mers două ore şi jumătate, apropiindu-se amiaza, se gândiră să se întoarcă la hanul Sandy Bar, să ia prânzul. Dar, foarte însetaţi de căldura moleşitoare, se opriră la o cârciumă de pe mal, la o jumătate milă de oraş.

Câţiva băutori aflaţi în cârciumă ocupau mese pe care se înşiruiau halbe de bere. Domnul şi doamna Titbury se aşezară la o parte şi se sfătuiră mai întâi ce să comande. Porter sau bere englezească se părea că nu le convine.

Mi-e teamă să nu fie prea rece, observă doamna Titbury. Suntem năduşiţi şi ar fi primejdios.

Ai dreptate, Kate, şi o pleurezie se capătă repede, răspunse domnul Titbury.

Pe urmă, întorcându-se către cârciumar, ceru:

Un grog cu whisky! Cârciumarul exclamă pe dată:

Un grog cu whisky, aţi spus?

Da, sau cu gin.

Unde este autorizaţia dumneavoastră?

Autorizaţia mea?… răspunse domnul Titbury, foarte uimit de această întrebare.

Şi nu ar fi fost atât de mirat dacă şi-ar fi amintit că Maine aparţine grupului de state care au stabilit principiul prohibiţiei alcoolului. Da, în Kansas, North Dakota, South Dakota, Vermont, New Hampshire şi mai ales în Maine e interzis să se fabrice şi să se vândă băuturi spirtoase, distilate sau fermentate. Singuri agenţii municipali, în fiecare localitate, sunt însărcinaţi să le dea, contra bani, acelora care le cumpără pentru uz medical sau industrial, şi după ce aceste băuturi au trecut prin expertiza unui comisar al statului. A călca legea până şi printr-o cerere imprudentă era să te expui la pedepse severe, legiferate în vederea dispariţiei alcoolismului.

De aceea, abia rostise domnul Titbury cele câteva cuvinte de mai sus, că un om se apropie de el:

Nu aveţi autorizaţie?

Nu, nu am…

Atunci vă fac proces de contravenţie.

Contravenţie?… Pentru ce anume?

Pentru a fi cerut whisky sau gin.

Acest om era un agent, un agent în exerciţiul funcţiunii, care făcea controlul obişnuit; el înscrise numele domnului şi doamnei Titbury pe carnetul său şi îi preveni că vor trebui să se prezinte a doua zi în faţa judecătorului.

Cei doi soţi se întoarseră foarte plouaţi la han. Şi ce zi şi noapte au petrecut! Dacă doamna Titbury era aceea care avusese regretabila idee de a intra în cârciumă, domnul Titbury a avut ideea, nu mai puţin proastă, să prefere un grog unei halbe de bere englezească sau unui porter! La ce amendă s-au expus amândoi!… Acuzaţiile şi certurile ţinură până în zori.

Judecătorul, un anume R. T. Ordak, era într-adevăr fiinţa cea mai nesuferită, cel mai arţăgos şi totodată cel mai supărăcios om din câţi îţi poţi închipui. A doua zi dimineaţă, când contravenienţii se înfăţişară în cabinetul său, el nu ţinu seama deloc de amabilităţile lor şi îi interogă pe scurt şi cu asprime: Numele? Domnul şi doamna Field. Locul unde domiciliază? Ei indicară la întâmplare Harrisburg, Pennsylvania. Profesia? Rentieri. Pe urmă le trânti o amendă de 100 dolari, pentru a fi încălcat prohibiţia cu privire la băuturile alcoolice din statul Maine.

Era prea din cale-afară! Oricât se reţinu şi cu toate eforturile soţiei sale, care încercă în zadar să-1 calmeze, domnul Titbury nu se putu slăpâni. El se înfurie, îl ameninţă pe judecătorul R. T. Ordak şi judecătorul Ordak dublă amenda – încă o sută de dolari – pentru lipsă de respect faţă de justiţie. Acest supliment îl făcu şi mai furios pe domnul Titbury. Două sute de dolari în plus la cheltuielile făcute până acum pentru a ajunge la capătul acestui blestemat stat Maine! Exasperat, contravenientul uită orice prudenţă şi merse până acolo încât să sacrifice avantajul că venise incognito.

Şi, cu braţele încrucişate, cu faţa aprinsă, îmbrâncind-o pe doamna Titbury cu o violenţă neobişnuită, el se aplecă peste biroul judecătorului şi îi spuse:

Ştii dumneata cu cine ai a face?

Cu un bădăran pe care-1 gratific cu trei sute de dolari amendă, deoarece continuă pe tonul acesta, replică, nu mai puţin exasperat, R. T. Ordak.

Trei sute de dolari! exclamă doamna Titbury, căzând pe jumătate leşinată pe o bancă.

Da, reluă judecătorul, accentuând fiecare silabă, trei sute de dolari pentru domnul şi doamna Field din Harrisburg, Pennsylvania.

Ei bine, urlă domnul Titbury lovind cu pumnul în birou, află deci că eu nu sunt domnul Field din Harrisburg, Pennsylvania.

Şi atunci, cine eşti?

Domnul Titbury din Chicago, Illinois…

Care va să zică un individ care-şi permite să călătorească sub un nume fals! spuse judecătorul, ca şi cum ar fi zis: «încă o infracţiune adăugată la atâtea altele!»

Da, domnul Titbury din Chicago, al treilea jucător în meciul Hypperbone, viitorul moştenitor al imensei sale averi.

Această declaraţie păru să n-aibă nici un efect asupra lui R. T. Ordak. Magistratul, tot atât de cârcotaş pe cât era de imparţial, înţelegea să nu ţină seama de acest al treilea partener mai mult ca de oricare marinar din port.

Astfel, cu vocea şuierătoare şi ca şi cum ar fi supt fiecare cuvânt al său, pronunţă:

Ei bine, domnul Titbury din Chicago va fi cel care va plăti amenda de trei sute de dolari şi, în plus, pentru că şi-a permis să se prezinte înaintea justiţiei sub un nume care nu este al său, îl condamnăm la opt zile închisoare.

Asta le-ntrecu pe toate şi domnul Titbury căzu la rândul său lângă doamna Titbury, prăbuşită pe bancă.

Opt zile de închisoare, când în cinci zile va sosi telegrama aşteptată, iar în 19 va trebui să plece din nou, pentru a se îndrepta poate spre celălalt capăt la Statelor Unite! în caz de neprezentare la data respectivă, va fi eliminat din partidă…

Iată ceea ce era mult mai grav pentru domnul Titbury decât dacă ar fi fost la căsuţa cincizeci şi doi, statul Missouri, în «închisoarea» din Saint-Louis. Acolo, cel puţin, ar mai fi avut posibilitatea să fie eliberat de către unul din partenerii săi, pe când în închisoarea din Calais, din voinţa judecătorului R. T. Ordak, el va rămâne închis până la expirarea pedepsei.