Capitolul X.

UN REPORTER LA DRUM

«Da, domnilor, da! Consider meciul Hypperbone ca unul din cele mai uimitoare evenimente naţionale cu care se va îmbogăţi istoria glorioasei noastre ţări! După războiul de Independenţă, războiul de Secesiune, proclamarea doctrinei Monroe, aplicarea legii Mac Kinley, este faptul cel mai marcant impus atenţiei lumii întregi de imaginaţia unui membru al Excentric-Clubului» Aşa vorbea Harris T. Kymbale, adresându-se călătorilor din trenul care părăsea gara Chicago în ziua aceea de 7 mai. Reporterul Tribunei, nebun de bucurie şi plin de încredere, perora umblând încolo şi încoace întâi pe culoarul central al vagonului, apoi dintr-un vagon în altul, pe platforma dintre ele, apoi de la capătul până la sfârşitul garniturii, care, în mers, cu maximum de viteză, înconjura malul de sud al lacului Michigan.

Harris T. Kymbale plecase singur. După ce mulţumi acelora dintre confraţii săi care doreau să-1 însoţească, nu acceptă oferta lor. Nu, nici măcar un servitor – singur, singur de tot.

El, cum se vede, nu ţinea să treacă neobservat ca Max Réal sau Hermann Titbury. Făcea mărturisiri tuturor şi ar fi scris cu plăcere, pe pălăria sa: Al patrulea partener al meciului Hypperbone! Un alai numeros îl conduse la gară, însoţindu-1 cu urale şi cu urări de drum bun. Era atât de entuziast, atât de sigur de victorie! Se ştia că e tot atât de descurcăreţ pe cât de îndrăzneţ şi hotărât, aşa că mai multe pariuri se şi încheiaseră pentru el. L-au apreciat cu unul contra doi, şi chiar contra trei, ceea ce îl măgulea, socotind că e de bun augur.

Totuşi, dacă Harris T. Kymbale refuzase câţiva amici ca însoţitori în timpul peripeţiilor prin care avea să treacă în deplasările sale prin Statele Unite, nu însemna că se simţea silit, după cum se vede, să se izoleze în colţul său, să cadă tăcut pe gânduri şi să nu vorbească decât în sinea lui. Departe de aceasta! Toţi călătorii cu care va face drumul împreună vor deveni tovarăşii săi. El făcea oarecum parte din neamul celor care nu pot gândi decât atunci când vorbesc şi în cursul itinerarelor nu va fi zgârcit nici la vorbă şi nici la pungă. Casieria foarte bogatului ziar Tribune îi era deschisă şi va şti să se achite cu multele interviuri, descrieri, ştiri, articole de tot felul pentru care peripeţiile meciului îi vor furniza un amplu şi interesant material.

Dar, îl întrebă un gentleman – yankeu din cap până-n picioare – nu cumva daţi o importanţă prea mare partidei imaginate de W. J. Hypperbone?

Nu, domnule, răspunse reporterul, şi cred că o idee atât de originală nu putea să ia naştere decât într-un creier ultra-american.

Aveţi dreptate, spuse un mare comerciant din Chicago. Ce nebunie a iscat în Statele Unite! în timpul funeraliilor s-a putut vedea de câtă popularitate se bucura defunctul, a doua zi după moartea sa!

Domnule, îl întrebă o doamnă bătrână cu proteză dentară şi ochelari, ghemuită într-un colţ sub cuverturile ei, oare aţi urmat şi dumneavoastră cortegiul?

Ca şi cum aş fi fost unul din moştenitorii marelui nostru cetăţean, replică negustorul din Chicago, cu o undă de mândrie în glas, şi sunt cât se poate de onorat să mă întâlnesc în drum spre Detroit cu unul din viitorii săi moştenitori.

Mergeţi la Detroit?… întrebă Harris T. Kymbale, care îi dădu mâna.

La Detroit, Michigan.

Ei bine, domnule, voi avea plăcerea să vă însoţesc până-n acest oraş cu un viitor atât de strălucit… dar pe care nu-1 cunosc… şi aş dori să-1 cunosc.

Nu veţi avea timp, domnule Kymbale! declară atât de aprins yankeul, încât ai fi putut să-1 iei drept unul care a pariat pe el. Ar fi să lungiţi itinerarul şi, vă repet, nu aveţi timpul necesar…

Totdeauna ai timp să faci totul, răspunse T. Kymbale pe un ton sigur, care nu produse o impresie defavorabilă.

Într-adevăr, toţi din vagon, mândri să aibă un călător cu astfel de temperament, izbucniră în urale ale căror ecouri se auziră până la coada trenului.

Domnule, se informă în acest moment un pastor bătrân, care, cu ochelarii pe nas, îl mânca din ochi, sunteţi mulţumit de prima dumneavoastră aruncare de zaruri?

Da şi nu, părinte, răspunse ziaristul cu glas respectuos. Da… deoarece partenerii plecaţi înaintea mea n-au depăşit a doua, a opta şi a unsprezecea căsuţă, pe când eu sunt trimis de doi şi patru la a şasea şi de acolo la a douăsprezecea. Nu… pentru că statul New York ocupă a şasea căsuţă unde este un «pod», conform jocului, un pod al Niagarei! Şi mi-e prea cunoscută Niagara! Am vizitat-o până acum de douăzeci de ori! Răsuflată, vă asigur, răsuflată şi cascada americană, şi cascada canadiană, şi Grota vânturilor, şi insula Caprei!… şi pe urmă, e şi prea aproape de Chicago!… Ceea ce vreau este să colind mult, să fiu târât în cele patru colţuri ale Statelor Unite, să-mi iau picioarele la spinare şi să străbat mii de mile…

Cu condiţia, totuşi, reluă pastorul, să fiţi prezent la ora stabilită…

Adevărat, părinte, şi, credeţi-mă, nu voi întârzia la întâlnire cu nici un minut…!

Oricum, spuse un negustor de conserve al cărui obraz rumen şi sănătos pleda în favoarea produselor sale, mi se pare, domnule Kymbale, că trebuie să vă felicitaţi pentru că după ce veţi pune piciorul în statul New York plecaţi în statul New Mexico… Nu se prea învecinează unul cu altul.

Aş! exclamă reporterul. Câteva sute de mile… care le despart…

Ba sunt destule, spuse yankeul, şi doar dacă eşti trimis la capul Florida sau în ultimul sat al Washington-ului…

Iată ce mi-ar place, declară Harris T. Kymbale, să traversez teritoriile Statelor Unite de la nord-vest la sud-est.

Dar, întrebă pastorul, oare trimiterea la a şasea căsuţă, unde este un «pod», nu vă obligă la plata unei prime penalizări?

Eh, o mie de dolari nu va ruina Tribune. De la cascada Niagara îi voi trimite telegrafic un cec pe care se va grăbi să-1 achite…

Şi asta cu atât mai mult, declară yankeul, cu cât meciul Hypperbone este pentru ziar o afacere…

Care va deveni o afacere bună, răspunse plin de încredere în el Harris T. Kymbale.

Sunt atât de sigur, întări negustorul din Chicago, că, dacă aş paria, aş paria pe dumneavoastră.

Şi bine aţi face! replică reporterul.

Se va înţelege, după aceste răspunsuri, că încrederea în sine a jurnalistului era cel puţin tot aşa de mare ca aceea a Jovitei Foley în prietena sa Lissy Wag!

Totuşi, remarcă pastorul, nu-i aşa că există un concurent care, după părerea mea, e mai de temut decât ceilalţi?

Care, părinte?

Al şaptelea, domnule Kymbale, cel care este indicat numai prin iniţialele X. K. Z…

Acest partener de ultimă oră! exclamă ziaristul. Haida-de, el beneficiază de taina care-1 înconjoară… E omul mascat după care toţi gură-cască se înnebunesc… Dar până la urmă misterul va fi pătruns şi, chiar dacă ar fi preşedintele Statelor Unite în persoană, nu va fi mai de temut decât oricare din «cei şapte»!

Nu prea era de aşteptat ca preşedintele Americii să fie ales drept al şaptelea jucător, dar în America nimeni n-ar fi găsit deplasat ca primul cetăţean al Statului să ia pante la o astfel de luptă pentru a câştiga, în dauna concurenţilor, o avere de şaizeci de milioane de dolari.

Aproximativ şapte sute de mile despart Chicago de New York şi Harris T. Kymbale nu trebuia să străbată decât două treimi din ele pentru a ajunge la Niagara, fără să treacă prin marea metropolă americană. Nu avea nici un chef să o viziteze pentru că o cunoştea cel puţin tot atât de bine ca şi vestita cascadă unde trebuia să se prezinte.

Părăsind Chicago, după ce înconjură golful inferior al lacului Michigan, trenul intră în Indiana, care se mărginea cu Illinois la staţia Ainsworth, şi apoi urcă până la Michigan City. În pofida numelui său, oraşul nu aparţine acestui stat şi este considerat ca unul din porturile statului Indiana.

Dacă optimistul reporter a ales acest drum din toată reţeaua regiunii, dacă a trecut pe la New Bufallo şi s-a oprit câteva ceasuri la Jackson, important centru manufacturier cu mai mult de douăzeci de mii de suflete, dacă continua să se îndrepte spre nord-est era fiindcă a vrut să viziteze Detroit-ul unde ajunse în noaptea de 7 spre 8 mai.

A doua zi, după un somn scurt în confortabila odaie a unui hotel de unde numele său s-a împrăştiat în tot oraşul, fu salutat în zori de mii de curioşi, ba chiar simpatizanţi, care în timpul şederii l-au urmat ca propria-i umbră. Poate că regreta că nu se putea adăposti sub vălul unui incognito, pentru a vizita pur şi simplu oraşul. Dar cum să scapi de celebritatea şi neplăcerile ei, când eşti cronicar-şef la Tribune, şi unul din «cei şapte» ai meciului Hypperbone?

Însoţit de o mulţime numeroasă şi gălăgioasă, el vizită metropola din Michigan, a cărui capitală este modestul oraş Lansing. Acest oraş prosper, născut dintr-un mic fort de etapă, fondat de francezi în 1670, îşi trage denumirea de Detroit din strâmtoarea, largă în acest loc de patru sute de stânjeni, prin care lacul Huron îşi varsă apele bogate în lacul Erie. În faţa lui se ridică oraşul canadian Windsor, suburbia sa, unde al patrulea călător se feri să pună piciorul. Abia avu timp să viziteze această metropolă de două sute de mii de locuitori care îl primiră cu entuziasm urându-i succes, cum ar fi făcut fără îndoială cu oricare alt partener.

Harris T. Kymbale plecă seara. Dacă ar fi avut dreptul să întrebuinţeze căile ferate din Canada, să treacă prin sudul provinciei Ontario, ar fi putut, prin tunelul lung săpat sub fluviul Saint-Clair la vărsarea lui în lacul Huron, să ajungă mult mai direct la Bufallo şi Niagara Falls. Dar teritoriul Dominionului îi era interzis. Trebuia să intre în statul Ohio, să coboare până la Toledo, oraş în dezvoltare la capătul de sus al lacului Erie, să schimbe direcţia către Sandusky, în mijlocul viilor celor mai bogate ale Americii, apoi, de-a lungul litoralului estic al lacului, să treacă prin Cleveland. Ah, ce mândreţe de oraş, cu populaţia sa de două sute şaizeci şi două de mii de suflete, cu străzile sale umbrite de arţari, cu bulevardul său Euclide – Champs Elysees al Americii – cu cartierele etajate pe coline, cu bogăţiile pe care le varsă neîncetat bazinele petrolifere ale regiunii, de care până şi Cincinnati ar avea dreptul să fie gelos!

Pe urmă ajunse la Erie City din Pennsylvania, apoi ieşi din acest stat prin staţia Northville, pentru a intra în statul New York, zbură ca vântul prin Dunkirk, iluminat de hidrogenul puţurilor sale naturale, şi în seara de 10 mai ajunse la Buffalo, al doilea oraş ca mărime al statului, unde cu o sută de ani înainte ar fi întâlnit mii de bizoni în loc de sute de mii de locuitori.

Desigur, Harris T. Kymbale făcu bine să nu zăbovească în acest frumos oraş, de-a lungul bulevardelor, al aleilor din Niagara Park, în jurul macaralelor şi antrepozitelor sale, pe malurile lacului care deschide drumul apelor Niagarei. Trebuia peste 10 zile să fie în persoană la Santa Fe, capitala statului New Mexico, cale de o sută de mile, pe care trenurile nu o deserveau peste tot. A doua zi, deci, după un drum scurt de aproape douăzeci de mile, el descinse în orăşelul Niagara Falls.

În pofida a tot ce putea spune reporterul despre această celebră cădere de apă, prea cunoscută şi industrializată acum şi cu atât mai mult în viitor, când vor fi stăpâniţi cei şaisprezece milioane de cai putere ai cascadei, nici Poarta Adirondaks, acest admirabil ansamblu de defileuri, de depresiuni circulare, de păduri, care sunt pe cale să devină proprietatea statului, nici împrejurimile lui Hudson, nici parcul Central al metropolei, nici Broadway, nici podul din Brooklyn, atât de îndrăzneţ construit peste râul din est, nu vor fi în stare să rivalizeze cu minunile Horseshoe Falls-ului pentru turiştii ce străbat ţinuturile acestea.

Nu, nimic nu se compară cu tumultuoasa revărsare de ape a lacului Erie în lacul Ontario prin canalul niagarian! Saint-Laurent trece, spărgându-se de pintenul lui Goat Island, pentru a forma de o parte cascada americană şi de cealaltă cea canadiană, în formă de potcoavă!

Şi ce impresionante sunt salturile furioase la piciorul ambelor cataracte şi adâncurile verzi în centrul celei de a doua, după care râul potolit îşi plimbă apele sale de-a lungul a trei mile până la Suspension-Bridge, unde se dezlănţuie din nou în puhoaie înfricoşătoare.

Altădată turnul Terrapine se înălţa pe stâncile din capătul Goat Islandului, înconjurate de vârtejuri ale căror spume pulverizate ajungeau până în vârful lui şi formau ziua curcubee în soare, iar noaptea curcubee la lumina lunii. Dar a trebuit să fie dărâmat, deoarece căderea de apă s-a retras cu o sută de picioare într-un secol şi jumătate, şi turnul ar fi căzut în prăpastie. In prezent, un pod îngust aruncat cu îndrăzneală peste zgomotosul râu îţi permite să admiri în toată splendoarea sa curentul dublu al apei. Harris T. Kymbale, escortat de numeroşi vizitatori americani şi canadieni, se aşeză în mijlocul acestei pasarele, având grijă să nu pună piciorul în partea care aparţine Dominionului. Apoi, după ce stârni uralele miilor de voci entuziaste care răzbătură prin zgomotul căderii de apă, el reveni în oraşul Niagara Falls, cu împrejurimile lui urâţite de prea multe uzine. Ce vreţi, utilizarea unui debit de o sută de milioane de tone pe oră nu-i glumă!

Reporterul nu începu să rătăcească prin crângurile înverzite ale insulei Caprei, nu coborî în Grota vânturilor de sub masivul insulei, nu se aventură în spatele adâncilor pânze de apă ale Horseshoe Falls-ului – ceea ce nu se poate face decât de pe malul canadian – dar nu uită să se ducă la poşta din sat, de unde expedie un cec de o mie de dolari pe numele maestrului Tornbrock din Chicago, cec pe care casierul de la Tribune se va grăbi să-1 plătească la prezentare. După-amiază, în urma unui dejun strălucit oferit în onoarea sa, Harris T. Kymbale se întoarse la Buffalo şi în aceeaşi seară părăsi acest oraş pentru a efectua în timpul prescris a doua parte a itinerarului său.

În momentul când se urcă în vagon, primarul oraşului, onorabilul H. V. Exulton, îi zise cu o voce gravă:

O dată nu-i păcat, dar nu vă mai amuzaţi să hoinăriţi cum aţi făcut-o până acum!

Şi dacă mie-mi place?! replică Harris T. Kymbale, care nu prea gusta observaţiile, chiar dacă veneau de sus. Mi se pare că am dreptul…

Nu, domnule… nu mai mult decât îl are un pion pe masa de şah…

Ei! Cred că sunt propriul meu stăpân.

Eroare profundă, domnule! Aparţineţi acelora care au pariat pe dumneavoastră şi eu am pus 5 000 de dolari.

În fond, onorabilul H. V. Exulton avea dreptate şi, în propriul său interes, cronicarul lui Tribune, chiar dacă reportajele sale ar fi suferit, nu trebuia să aibă decât o singură preocupare: să ajungă la postul său cât mai repede şi pe căile cele mai scurte.

Dealtfel, Harris T. Kymbale n-avea ce să mai afle în statul New York, vizitat de mai multe ori de el. Între metropola sa şi Chicago comunicaţiile sunt tot atât de uşoare pe cât sunt de numeroase. O singură zi le e de ajuns americanilor, ale căror trenuri deţin recordul a mii de mile în douăzeci şi patru de ore, să facă această călătorie.

În fond, Harris T. Kymbale nu avea de ce să regrete zarurile de început. După statul New York nu era el oare trimis în statul New Mexico, unde curiozitatea sa de turist va putea fi satisfăcută? Era de presupus că prin capriciul zarurilor vor fi expediaţi aici mai mulţi dintre jucătorii meciului – care nu vizitaseră încă acest ţinut – ca de exemplu Hermann Titbury, Lissy Wag şi inseparabila ei Jovita Foley.

Statul New York este primul din Confederaţie ca densitate a populaţiei, numărând nu mai puţin de şase milioane de locuitori, deşi este al 29-lea ca întindere, cu suprafaţa sa de patruzeci şi nouă mii de mile pătrate. «Empire State», după cum i se spune uneori, are forma unui triunghi cu laturile drepte, alese în mod arbitrar în lipsă de frontiere naturale.

E adevărat, partenerii care ar veni aici ca şi Harris T. Kymbale n-ar avea posibilitatea să rămână cele două săptămâni dintre trageri. Ca şi dânsul, după ce vor fi făcut act de prezenţă pe puntea Niagarei, vor fi obligaţi să ajungă la Santa-Fe, capitala statului New Mexico. Dacă în cel mai bun caz ar merge până la New York, celelalte oraşe tot nu vor primi vizita lor. Cu toate acestea, cele mai multe meritau să fie văzute. Albany, sediul legislaturii, populat de o sută de mii de locuitori, mândru de muzeele sale, de şcolile, de parcurile, de palatul său, care nu a costal mai puţin de douăzeci de milioane de dolari; Rochester, oraşul făinii, manufacturier prin excelenţă şi înlesnit foarte mult în producţia sa industrială de către mănoasele căderi de apă ale fluviului Genesee; Syracusa, oraş bogat în sare, pe care i-o furnizează inepuizabilele saline Onondaga – şi multe altele, o întreagă familie de oraşe, pe care statul le poate arăta cu o întemeiată mândrie.

Dacă ai vizitat metropola.şi încă e ceva: «merită drumul», cum se spune. Trebuie să vezi New York-ul, între Hudson şi East-river, aşezat pe peninsula Manhattan, pe o întindere de o sută şase kilometri pătraţi, adică douăsprezece mii de hectare, şi care va ocupa trei sute şaizeci – mai mult decât Paris şi Londra – când Brooklyn şi Long Island vor fi reunite într-un singur municipiu. Trebuie să admiri monumentele sale, bulevardele, mia sa de biserici; Fifth Avenue, lung de şapte mile, catedrala Saint-Patrice, construită din marmoră albă, Central Park, de trei sute patruzeci şi cinci de hectare, cu peluze, arbori, curs de apă şi unde ajunge marele apeduct din Croton, podul Brooklyn pe East-river, în aşteptarea aceluia care va traversa Hudsonul, portul său cu un trafic comercial de opt sute de milioane dolari, golful vast, plin de insule, între altele Bedloe’s Island, unde se află gigantica statuie a lui Bartholdi «Libertatea luminând lumea».

Dar, o spunem din nou, toate aceste minunăţii nu ar fi avut pentru cronicarul-şef al lui Tribune atracţia noutăţii. După vizita la Niagara, se va conforma în mod minuţios itinerarului său. fără a se abate de la el.

Într-adevăr, era 11 mai şi trebuia să fie la Santa-Fe cel mai târziu la 21, înainte de amiază. Iar două state despărţite de o mie cinci sute până la o mie şase sute de mile unul de altul nu sunt tocmai învecinate.

Părăsind Buffalo, Harris T. Kymbale îşi propusese să revină la Chicago, pentru a folosi Grand Trunk înspre vest. Dar cum nu se bifurca nici o linie ferată care să-1 ducă direct la Santa-Fe, ar fi fost o greşeală, căci ar fi trebuit să facă un drum foarte lung cu diligenta, în mijlocul unei regiuni prost deservită din punctul de vedere al transporturilor.

Noroc de confraţii săi de la Tribune care, după un studiu amănunţit al acestei părţi a Far Westului. au alcătuit un itinerar, indicându-i-l printr-o telegramă expediată la Buffalo. Telegrama suna astfel:

Să revină de ia Niagara Falls la Buffalo, să coboare din nou până la Cleveland. Să traverseze oblic Ohio prin Columbus şi Cincinnati. Indiana prin Laurencebourg, Madison, Versailles şi Vincennes, Missouri prin Salem, Belley şi Saint-Louis. Va alege linia din Jefferson pentru Kansas City. Să străbată Kansas pe linia ferată de la sud prin Laurence, Emporia, Toledo, Newton, Hutehinson, Pitim Bttttes, Fon Zarah, Larned, Petersburg, Dodge City, Fort Atkinson, Sherbrock, apoi estul Colorado-ului prin Grenada şi Las Arimas. Va lua apoi trenul la Pueblo şi prin Trinidad va ajunge la Clifton, pe frontiera New Mexic-ului. În fine, prin Cimarron, Las Vegas şi Galateo, va sosi până la mica linie ferată care urcă la Santa-Fe. Să nu uite că semnatarul acestei telegrame a pariat o sută de dolari pe el şi că orice alt itinerar ar putea să-l facă să-i piardă.

BRUMAN S. BICKHORN Secretarul redacţiei.

Cum ar fi putut acela din «cei şapte», pe care prietenii săi îl serveau cu atâta zel uşurându-i cu atâta precizie îndeplinirea misiunii, să nu aibă cele mai mari şanse să ajungă primul?… Da, fără îndoială, dar cu condiţia să urmeze sfatul onorabilului H. V. Exulton, adică să nu zăbovească cu admirarea inoportună a unor privelişti.

«În regulă, bunul meu Bickhorn, voi urma acest itinerar, îşi zise Harris T. Kymbale, şi nu-mi voi permite nici cea mai mică abatere! Cât despre trenuri, să n-ai grijă. Fii liniştit, amabile secretar de redacţie, dacă vor fi întârzieri ele nu se vor datora zăpăcelilor mele, nici neglijenţei, şi cei o sută de dolari ai tăi vor fi tot aşa de energic apăraţi ca şi cei cinci mii ai înălţimii-sale, primul magistrat din Buffalo! Nu uit că port culorile ziarului Tribune!»

Un jocheu nu s-ar fi exprimat mai bine. Acest jocheu, e drept, era mai degrabă un centaur şi alerga pe cont propriu. Şi astfel, printr-o judicioasă combinare a mersului trenurilor, fără să se grăbească, odihnindu-se noaptea în cele mai bune hoteluri, Harris T. Kymbale traversă în şasezeci de ore cele cinci state – Ohio, Indiana, Illinois, Missouri, Kansas şi Colorado – şi se opri în 19 seara la staţia Clifton, la frontiera statului New Mexico. Acolo, dacă reporterul nu schimbă decât cinci sute patruzeci şi şase de strângeri de mână, este pentru că nu existau decât două sute şaptezeci şi trei de bimani în sătuleţul pierdut în imensele şesuri ale Far Westului.

Era sigur că o să petreacă o noapte odihnitoare la Clifton. Dar când coborî din vagon, care nu-i fu dezamăgirea auzind că, din cauza unor importante reparaţii, circulaţia trenurilor va fi întreruptă timp de câteva zile. Mai erau încă o sută douăzeci şi cinci de mile până la Santa-Fe şi nu mai dispunea decât de treizeci şi şase de ore pentru ca să le parcurgă. Înţeleptul Bruman S. Bickhorn nu prevăzuse acest lucru.

Din fericire, la ieşirea din gară, Harris T. Kymbale se găsi în faţa unui individ, jumătate american, jumătate spaniol, care îl aştepta. Cum îl văzu pe reporter, el pocni de trei ori din bici – întreită detunătură – de care probabil se servea de obicei pentru a-i saluta pe oameni. Apoi, într-o limbă care o imita mai mult pe cea a lui Cervantes23 decât a lui Cooper24, întrebă:

Harris T. Kymbale?

Eu sunt.

Vreţi să vă duc până la Santa-Fe?

Mai întrebi…?!

S-a făcut.

Cum te numeşti?

Isidorio.

Isidorio îmi place.

Uite colo trăsura mea gata de plecare.

Să plecăm şi nu uita, prietene, că dacă o trăsură merge datorită cailor, ea ajunge datorită vizitiului.

Spaniolul-american înţelesese oare în întregime tâlcul acestui aforism? Poate…

Era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu obrazul tuciuriu, cu ochiul ager, cu înfăţişarea mucalită, unul din acei şireţi care nu se lasă păcăliţi uşor. Era mândru că duce un personaj care avea o şansă din şapte să preţuiască şasezeci de milioane de dolari, lucru de care reporterul nu se îndoia, cu toate că nimic nu era mai puţin sigur.

Harris T. Kymbale era singur în trăsură. Nu era o diligenţă cu şase cai, ci o simplă brişcă, urmând să schimbe caii, la popasuri. Porniră pe drumul desfundat al Aubeys’-Trail-ului, brăzdat de numeroasele albii ale puhoaielor peste care se trece prin păsuri, luând merinde la opriri şi odihnindu-se numai câteva ore noaptea.

A doua zi, în zori, brişca străbătuse patruzeci de mile prin Cimarron, de-a lungul poalelor Munţilor Albi, fără să fi avut vreo întâlnire neplăcută. Dealtfel, apaşii, comanşii sau alte triburi de piei roşii, care mişunau altădată prin regiune, nu mai erau de temut, unele căpătând de la guvernul federal dreptul de a-şi păstra independenţa.

După-amiază, trăsura depăşise Fort Union şi Las Vegas şi intra în defileurile din Mora Peaks, cărare de munţi grea, periculoasă chiar, în orice caz nu prea potrivită unui mers iute. Într-adevăr, după ce treci de şesurile joase, trebuie să urci şapte-opt sute de stânjeni, Santa-Fe având această altitudine deasupra nivelului mării.

Dincolo de enorma spinare a New Mexic-ului, se întinde valea scăldată de numeroşii afluenţi ai fluviului Rio Grande del Norte, unul dintre cele mai măreţe cursuri de apă de pe versantul de est al Americii. Aici începe calea importantă care merge de la Chicago la Denver, înlesnind comerţul cu provinciile Mexicului.

În timpul acelei nopţi, de la 20 la 21, brişca înainta destul de încet şi destul de greu.

Nerăbdătorul călător se temu, nu fără temei, că nu va ajunge la timp. Ca urmare, neîncetate îndemnuri şi mustrări, adresate flegmaticului Isidorio.

Văd că stai pe loc…

Ce vreţi, domnule Kymbale, n-avem decât roţi şi ne-ar trebui aripi…

Dar nu înţelegi că trebuie să fiu la 21 la Santa-Fe…?

Bun, dacă nu sunteţi atunci, vom ajunge o zi după.

Dar va fi prea târziu…

Calul meu şi cu mine vom face tot ce ne stă în putinţă şi nu se poate cere mai mult de la un animal şi de la un om…

Într-adevăr, nu era vorba de rea-voinţă din partea lui Isidorio, care nu se cruţa deloc.

Atunci Harris T. Kymbale crezu că trebuie să-1 intereseze mult mai direct în partida pe care o juca. În timp ce calul se istovea cu urcuşul unuia din cele mai abrupte defileuri ale lanţului de munţi, în mijlocul unei păduri dese de arbori verzi, mergând pe serpentinele unui labirint plin de pietre şi trunchiuri doborâte de vreme, el îi zise vizitiului:

Isidorio, am să-ţi fac o propunere.

Faceţi-o, domnule Kymbale.

O mie de dolari pentru tine… dacă sunt mâine dimineaţă la San-ta-Fe…

O mie de dolari, aţi spus? replică hispano-americanul, clipind din ochi.

O mie de dolari… cu condiţia, bineînţeles, să câştig partida.

Aţi spus, rosti Isidorio, cu condiţia să…

Desigur.

Fie… e bine şi aşa, şi iuţi pasul calului cu o întreită lovitură de bici. La miezul nopţii, brişca nu ajunsese încă la înălţimea trecătorii şi îngrijorarea lui Harris T. Kymbale crescu de două ori pe atât. De aceea, nemaiputându-se stăpâni, îl bătu pe umăr pe vizitiu:

Isidorio, am o nouă propunere…

Faceţi-o, domnule Kymbale.

Zece mii… da, zece mii de dolari… dacă ajung la timp…

Zece mii… aţi spus?… repetă Isidorio.

Zece mii…

Şi tot în caz de câştigaţi partida?

Bineînţeles.

Pentru a coborî din nou lanţul de munţi, dar nu până la Galisteo, spre a da de micul drum de cale ferată – ceea ce l-ar fi făcut să piardă din timp – apoi spre a merge de-a lungul văii râului Chiquito şi a ajunge la Santa-Fe, adică vreo cincizeci de mile, nu mai aveau decât douăsprezece ore.

E drept, drumul era practicabil, cu puţin urcuş, şi era greu să ai un cal mai bun decât cel de la popasul Tuos. Aşadar, puteau ajunge la timp, cu condiţia însă să nu întârzie nici un minut şi dacă vremea rămânea bună. Noaptea era minunată, cu o lună mare de parcă ar fi fost comandată telegrafic de către binevoitorul Bickhorn, un aer plăcut, o briză uşoară şi înviorătoare din nord. Vor porni cu vântul din spate, care cel puţin nu bătea împotriva mersului briştii. Calul tropăia de nerăbdare la poarta hanului, un animal focos din rasa mexican-americană, crescut în ranch-urile provinciilor vestice.

Cât despre cel ce ţinea hăţurile, nu s-ar fi putut găsi unul mai bun. Zece mii de dolari curaţi, daţi de o mână darnică! Nu întrevăzuse strălucirea unei asemenea sume nici în visurile sale cele mai nebuneşti!

Şi cu toate astea, Isidorio – după cum vedea Harris T. Kymbale – nu părea atât de uluit pe cât ar fi trebuit să fie de norocul ce dăduse peste el. De aceea, în momentul plecării, reporterul îi şopti la ureche:

Isidorio, nu mai e vorba acum de zece mii de dolari…

Vă luaţi înapoi făgăduiala? exclamă cu un glas aspru Isidorio. Ia te uită…

Nu, prietene, nu, dimpotrivă! O sută de mii de dolari să fie ai tăi… dacă ajungem înainte de amiază la Santa-Fe…

O sută de mii de dolari… aţi spus? repetă Isidorio, cu ochiul stâng închis pe jumătate. Apoi adăugă:

Tot… dacă ieşiţi câştigător?…

Da… dacă ies câştigător.

N-aţi putea să-mi scrieţi asta pe o bucată de hârtie, domnule Kymbale, numai câteva cuvinte…

Cu semnătura mea?

Cu semnătura şi parafa dumneavoastră.

Se înţelege de la sine că, într-o afacere de o asemenea importanţă, nişte simple vorbe nu puteau ajunge. Fără să şovăie, Harris T. Kymbale scoase carnetul şi scrise pe una din foi că se angajează să dea o sută de mii de dolari domnului Isidorio din Santa-Fe, angajament care va fi respectat întocmai dacă reporterul devenea unicul moştenitor al lui William J. Hypperbone. Apoi semnă, parafă şi dădu hârtia destinatarului ei. Isidorio o luă, o citi, o împături cu grijă, o băgă în buzunar şi zise:

La drum!

Ah, ce galop nebunesc! Calul zbura ca vântul şi târa într-o cursă vertiginoasă trăsura, de-a lungul fluviului Chiquito. Şi cu toate aceste eforturi, cu riscul de a sfărâma vehiculul, de a-1 răsturna în fluviu, n-au ajuns la Sante-Fe decât la douăsprezece fără zece minute.

Capitala nu are mai mult de şapte mii de locuitori. Dacă New Mexico era anexat la teritoriul Republicii federale din 1850, admiterea sa în numărul celor cincizeci de state nu data decât de câteva luni – ceea ce permisese excentricului defunct să-1 plaseze pe harta sa.

Dealtfel, el rămăsese vădit spaniol prin obiceiuri şi aspect, iar caracterul anglo-american nu se impunea repede. În ceea ce priveşte Santa-Fe, aşezarea sa în mijlocul zăcămintelor de argint îi asigura un viitor prosper. După spusele locuitorilor, oraşul se află chiar pe un fundament masiv de argint, şi s-a putut extrage din solul străzilor sale un mineral care valora până la două sute de dolari tona.

Oricum o fi, oraşul oferă puţine atracţii turiştilor, în afară de ruinele unei biserici,clădită de spanioli înainte cu aproape trei secole, şi un «Palat al guvernatorului», clădire modestă cu un singur nivel, ornamentat de o galerie susţinută de mici coloane de lemn. Casele, spaniole şi indiene, sunt construite din adob sau cărămidă nearsă; unele din ele nu formează decât un cub de zidărie, în care sunt tăiate pervazuri neregulate, cum se pot întâlni în aşezările indigene.

Harris T. Kymbale se bucură de aceeaşi primire ca pe întregul parcurs. Dar nu avu timp să răspundă celor şapte mii de mâini întinse spre el decât printr-un «mulţumesc», adresat tuturor. Într-adevăr, se făcuse ora unsprezece cincizeci şi trebuia să fie la oficiul poştal înainte ca orologiul municipal să fi bătut ora douăsprezece.

Două telegrame îl aşteptau expediate în dimineaţa aceea, aproape în acelaşi timp, din Chicago. Prima, semnată de maestrul Tornbrock, îi notifica a doua aruncare de zaruri care îl privea. Prin zece, din cinci şi cinci, al patrulea partener era trimis la căsuţa douăzeci şi doua, South Carolina. Ei bine, acest cutezător şi neobosit traveller25, care visa itinerare neobişnuite, nu-şi putea dori altceva mai bun. Avea o mie cinci sute de mile de străbătut, îndreptându-se spre versantul Atlantic al Statelor Unite. El îşi permise această reflecţie:

Până în Florida aş fi avut câteva sute de mile în plus!

La Santa-Fe, hispano-americanii au vrut să sărbătorească prezenţa compatriotului lor, organizând întruniri, banchete şi alte ceremonii de acest fel. Dar, spre marele său regret, reporterul şef al lui Tribune refuză. Era păţit şi deci hotărât să ţină seama de sfaturile onorabilului primar din Buffalo, să nu întârzie sub nici un pretext, să călătorească pe drumul cel mai scurt, neavând decât să se plimbe după ce soseşte la ţintă. În plus, ultima telegramă, trimisă de precautul Bickhorn, conţinea un nou itinerar, nu mai puţin bine studiat decât cel precedent, pe care confraţii săi îl rugau să-1 urmeze, plecând cât mai devreme. De aceea se decise să părăsească în aceeaşi zi capitala statului New Mexico.

Vizitiii oraşului ştiau ce făcuse pentru Isidorio acest călător extrem de generos. Nu-i rămase decât să aleagă pe cine voia, căci toţi îi oferiră serviciile în speranţa că vor fi la fel de bine răsplătiţi ca tovarăşul lor. Fără îndoială, e de mirare că Isidorio nu a vrut să aibă cinstea – deşi era aproape dreptul său – de a-1 duce la prima linie de cale ferată, şi nu s-a gândit că – mai ştii! – poate va adăuga altă sută de mii de dolari la cei făgăduiţi…

Dar probabil că acest om practic era tot aşa de obosit pe cât era de satisfăcut. El veni totuşi să-şi ia rămas bun de la ziarist care, după ce se-nţelesese cu un alt vizitiu, se pregătea să plece chiar la trei după-masă.

Ei, dragul meu, îi zise Harris T. Kymbale, cum îţi merge?

Bine, domnule.

Uite, nu cred că m-am achitat faţă de tine, doar asociindu-te la şansa mea…

Preabunule domn Kymbale, nu merit…

Da, da, trebuie să-ţi mulţumesc de mii de ori deoarece fără zelul tău, fără devotamentul tău aş fi ajuns prea târziu, aş fi fost scos din partidă şi pentru asta n-au lipsit decât zece minute.

Isidorio ascultă aceste laude, liniştit şi zeflemitor cum îi era felul, şi zise:

Dacă sunteţi mulţumit, atunci sunt şi eu…

Şi unde-s doi puterea creşte, cum se spune, Isidorio… Păstrează cu grijă hârtia pe care ţi-am semnat-o. Apoi, când vei auzi că sunt proclamat în lumea întreagă învingător în meciul Hypperbone – fără îndoială că până atunci calea ferată va fi repusă în funcţiune – pleacă la Clifton, ia trenul, vino la Chicago şi treci pe la casierie!… Fii fără grijă, voi onora semnătura mea!

Isidorio dădu din cap, îşi frecă fruntea, clipi din ochi cu înfăţişarea unui om destul de nehotărât, care vrea să spună ceva dar se codeşte s-o facă.

Vorbeşte, îi spuse Harris T. Kymbale, oare nu te simţi destul de răsplătit?

Ba da, sigur că da, răspunse Isidorio. Dar cei o sută de mii de dolari… îi primesc numai… dacă veţi fi câştigător…

Gândeşte-te, prietene, gândeşte-te! Ar putea fi altfel?

De ce nu…?

De! Aş fi oare în stare să-ţi plătesc o asemenea sumă dacă n-aş pune mâna pe moştenire…?

Ah, înţeleg, domnule Kymbale… înţeleg foarte bine. Dar… aş prefera…

Ce anume?

O sută de dolari peşin.

O sută în loc de o sută de mii…?

Da, răspunse liniştit Isidorio. Ce vreţi, nu-mi place să mă bizui pe noroc… şi o sută de dolari curaţi pe care mi i-aţi da imediat… ar fi un lucru serios…

Pe legea mea – şi poate că în fond regreta generozitatea sa – Harris T. Kymbale scoase din buzunar o sută de dolari şi îi dădu acestui înţelept, care rupse biletul şi îi înapoie bucăţile.

Reporterul plecă însoţit de zgomotoase urări de drum bun şi dispăru în galop pe strada mare a oraşului Santa-Fe. De data aceasta, noul vizitiu se va arăta mai puţin filosof decât camaradul său dacă se va ivi prilejul.

Când Isidorio fu întrebat cum de luase o asemenea hotărâre, răspunse:

Ei bine, o sută de dolari… sunt o sută de dolari… Apoi… n-am avut încredere! Un om atât de sigur pe el… Vedeţi… n-aş paria nici douăzeci de cenţi pe capul lui!