Capitolul VIII.

TOM CRABBE TRAS DUPĂ SINE DE JOHN MILNER.

Unsprezece din şase cu cinci nu era, în definitiv, un rezultat de dispreţuit, atâta vreme cât nici un jucător nu realizează nouă din şase cu trei, sau din cinci cu patru, pentru a ajunge la căsuţa douăzeci şi şase sau la cincizeci şi trei.

Ceea ce se putea regreta era că statul indicat de numărul unsprezece se afla foarte departe de Illinois şi fără nici o îndoială că Tom Crabbe sau cel puţin antrenorul său John Milner au suferit o oarecare decepţie. Soarta îi trimitea în Texas, cel mai vast teritoriu al Statelor Unite, având numai el o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei. Acest stat, situat la sud-vestul Confederaţiei, se mărgineşte cu Mexicul de care nu fusese despărţit decât în 1835, după bătălia câştigată de generalul Houston contra generalului Santa-Anna.

Două drumuri principale îi permiteau lui Tom Crabbe să ajungă în Texas. El putea, părăsind Chicago, sau să meargă la Saint-Louis şi să ia vaporul pe Mississippi până Ia New Orleans, sau să plece cu trenul spre metropola din Louisiana, traversând statele Illinois, Tennessee şi Mississippi. De acolo va căuta calea cea mai scurtă până la Austin, capitala Texasului, locul marcat în nota lui W. J. Hypperbone, fie folosind calea ferată, fie unul din acele vapoare care fac cursa între New Orleans şi Galveston.

John Milner preferă trenul, pentru a-1 duce pe Tom Crabbe în Louisiana. În tot cazul, el nu avea timp de pierdut ca Max Réal, nici răgaz să umble hai-hui, pentru că trebuia la 16 să ajungă negreşit, în carne şi oase, la capătul călătoriei.

Ei bine, îl întrebă cronicarul de la Freie Presse după ce rezultatul tragerii fu proclamat la 3 mai în sala Auditorium, când plecaţi…?

Deseară.

V-aţi făcut valiza?

Valiza mea… este Crabbe, răspunse John Milner. E gata burduşit, închis, trebuie numai să-1 conduc la gară.

Şi el ce zice…?

Nimic. Imediat ce va fi terminat a şasea lui masă, vom merge împreună să luăm trenul, şi l-aş pune la bagaj dacă nu mi-ar fi teamă că depăşeşte greutatea permisă.

Am presimţirea, reluă cronicarul, că Tom Crabbe va fi favorizat de aceeaşi şansă…

Nu vă îndoiţi, spuse John Milner.

Drum bun!

Mulţumesc.

Antrenorul nu ţinea să tăinuiască în timpul călătoriei numele campionului Lumii Noi. O persoană atât de impozantă – la propriu – ca Tom Crabbe n-ar fi putut să treacă neobservată. Plecarea sa nu se petrecu în secret. O mulţime mare se afla în seara aceea pe peroanele gării, spre a-1 vedea suind în vagonul său în mijlocul uralelor. John Milner urcă după dânsul.

Pe urmă trenul se puse în mişcare şi poate că locomotiva simţi un surplus de greutate datorat transportării marelui număr de kilograme ale pugilistului.

În timpul nopţii trenul străbătu trei sute cincizeci de mile şi a doua zi ajunse la Fulten, aflat la graniţa statului Illinois cu Kentucky. Tom Crabbe nu se sinchisi de ţara prin care trecea, a paisprezecea ca însemnătate din Statele Unite.

Fără îndoială că, în locul său, Max Réal şi Harris T. Kymbale n-ar fi scăpat prilejul să viziteze Nashville, capitala actuală, şi câmpul de bătălie de la Chattanooga, unde Sherman a reuşit să croiască drum spre sud armatelor federale. Şi apoi, unul ca artist, celălalt ca reporter, de ce n-ar fi făcut un ocol de o sută de mile până la Grand Junction, cu scopul de a onora Memphis-ul cu prezenţa lor? Este singura localitate importantă a acestui stat – pe malul stâng al lui Mississippi, şi are un aspect foarte atrăgător – aşezată pe faleza care domină cursul frumosului fluviu cu multe insule pline de verdeaţă. Dar antrenorul nu vru să se depărteze de itinerarul său pentru a permite celor două picioare enorme ale lui Tom Crabbe să calce în oraşul cu denumire egipteană.

Trenul continuă deci să ducă pe al doilea partener şi pe nepăsătorul său însoţitor de-a lungul câmpiilor statului Mississippi. El trecu prin Holly Springs, Grenada şi Jackson. Această ultimă localitate este capitala, nu prea mare, a unui teritoriu care din cauza culturii exclusive a bumbacului a rămas mult în urmă din punct de vedere comercial şi industrial.

Aici, însă, timp de o oră, în gară, sosirea lui Tom Crabbe făcu o mare vâlvă. Mai multe sute de persoane au vrut să-1 privească pe celebrul distribuitor de pumni. Desigur, el nu avea înălţimea lui Adam, căruia i se atribuiau, înainte de rectificarea ilustrului Cuvier, nouăzeci de picioare, nici cea a lui Abraham, de optsprezece picioare, nici măcar aceea a lui Moise, de douăsprezece picioare, dar era oricum un tip gigantic al speciei umane.

Printre curioşi se afla un savant, onorabilul Kil Kirney, care, după ce a măsurat cu o precizie extremă pe campionul Lumii Noi, crezu de cuviinţă să facă unele rezerve şi iată ce nu ezită să declare ex professo20:

Domnilor, conform cercetărilor istorice cărora m-am dedicat, am putut să regăsesc principalele calcule de măsurătoare care se referă la studiile gigantografice, cifrate după sistemul decimal. În secolul al 17-lea apăru Walter Parson, înalt de doi metri douăzeci şi şapte; în secolul al optsprezecelea au existat germanul Muller din Leipzig, înalt de doi metri patruzeci, englezul Burnsfield, înalt de doi metri treizeci şi cinci, irlandezul Magrath, înalt de doi metri treizeci, irlandezul O’Brien, înalt de doi metri cincizeci şi cinci, englezul Toller, înalt de doi metri cincizeci şi cinci şi spaniolul Elacegin, înalt de doi metri treizeci şi cinci. În secolul al nouăsprezecelea, au fost cunoscuţi grecul Auvassab, înalt de doi metri treizeci şi trei, englezul Hales din Norfolk, înalt de doi metri patruzeci, germanul Marianne, înalt de doi metri patruzeci şi cinci şi chinezul Chang, înalt de doi metri cincizeci şi cinci. Or, de la talpa piciorului până la capătul gâtului, voi atrage atenţia onorabilului antrenor că Tom Crabbe măsoară numai doi metri treizeci.

Ce vreţi să fac! Răspunse pe un ton destul de acru John Milner. Nu pot să-1 întind…

Nu, fără îndoială, reluă Kil Kirney, şi nici nu cer aşa ceva, totuşi îi este inferior lui…

Tom, spuse atunci John Milner, dă o directă în pieptul domnului savant, pentru ca să măsoare şi puterea bicepsului tău!

Savantul Kil Kirney nu vru să facă o experienţa care nu i-ar fi lăsat numărul reglementar de coaste şi se retrase cu un pas demn şi măsurat. Cât despre Tom Crabbe, fu şi mai aclamat de public, când John Milner lansă în numele lui o provocare amatorilor de box. Dar provocarea nu fu primită şi campionul Lumii Noi se urcă din nou în compartiment, în timp ce urările de reuşită plouau în jurul lui.

După ce traversă de la nord la sud statul Mississippi, trenul ajunse la frontiera statului Louisiana, la staţia Rocky Comfort.

De-a lungul râului Tangipaoha, coborâră apoi până la lacul Ponchartrain, depăşindu-i malul vestic prin îngusta limbă de pământ care separă acest lac de lacul Maurepas şi peste care se afla viaductul Mauchac. Staţia Carrolton se află lângă fluviul lat de aproape patru sute cincizeci de stânjeni, ale cărui meandre înconjoară Louisiana.

Ca New Orleans, Tom Crabbe şi John Milner părăsiră definitiv drumul cu calea ferată, după un parcurs de aproape nouă sute de mile de la Chicago încoace. Sosiţi aici în după-amiaza zilei de 5 mai, le rămâneau însă treisprezece zile, vreme destulă chiar dacă surveneau întârzieri, pentru a ajunge la Austin, capitala Texasului, fie pe linia Southern Pacific, fie pe mare.

În orice caz, n-ar fi avut rost să-i ceri lui John Milner să-1 plimbe pe Tom Crabbe al său prin oraş pentru a-i admira frumuseţile. Dacă hazardul l-ar fi trimis aici pe un altul dintre «cei şapte», acesta ar fi ştiut mai bine să le guste. Austin mai era departe, la mai mult de patru sute de mile, şi John Milner nu se gândea decât să plece pe drumul cel mai scurt şi cel mai sigur. Cel mai scurt ar fi fost pe drumul de fier, pentru că există o linie de legătură între cele două oraşe, cu condiţia de a schimba repede trenul. Într-adevăr, după ce înaintează spre vest, străbătând Louisiana prin Lafayette, Rarelant, Terrebone, Tigerville, Ramos, Brashear către capul lacului Grand, calea ferată întâlneşte, la depărtare de o sută optzeci de mile de acolo, frontiera Texasului. Începând de la acest punct, linia continuă de la staţiunea Orange până la Austin, pe un parcurs de două sute treizeci de mile. Cu toate acestea – poate făcu o greşeală – John Milner dădu preferinţă unui alt itinerar şi gândi că este mai bine să se îmbarce la New Orleans pentru portul Galveston pe care o cale ferată îl leagă de capitala texană.

Vaporul Sherman părăsea New Orleans cu destinaţia Galveston chiar a doua zi dimineaţa. Era o împrejurare de care trebuia profitat. Trei sute de mile pe un vapor care face douăsprezece mile pe oră însemna o zi şi jumătate, cel mult două zile, până şi cu vânt nefavorabil.

John Milner nu socoti că trebuie să-1 consulte pe Tom Crabbe în această privinţă, tot aşa cum nu-ţi consulţi valiza, după ce ţi-ai făcut-o. După a şasea masă luată într-un hotel din port, eminentul boxer trase un pui de somn până dimineaţa.

Era ora şapte, când căpitanul Curtis dădu ordin să se dezlege parâmele vasului Sherman, după ce îl primi pe ilustrul campion, cu cinstea cuvenită celui de-al doilea partener al meciului Hypperbone.

Onorabile Tom Crabbe, îi zise el, sunt măgulit de onoarea prezenţei dumneavoastră pe bordul vasului meu!

Boxerul avu aerul că nu înţelege ce-i spunea căpitanul Curtis şi privirea sa se îndreptă în mod instinctiv către sala de mese.

Credeţi-mă că voi face şi imposibilul, spuse comandantul lui Sherman, să ajungeţi cu bine în cel mai scurt timp. Nu voi economisi combustibilul şi nici aburii; voi fi sufletul cilindrilor, sufletul balansierului, al roţilor, care se vor învârti cu toată viteza pentru a vă asigura gloria şi câştigul!

Gura lui Tom Crabbe se deschise ca să răspundă şi se închise imediat, ca să se redeschidă şi apoi să se închidă din nou. Aceasta însemna că ora primului dejun sunase la orologiul stomacului său.

Toată magazia de provizii este la dispoziţia dumneavoastră, declară căpitanul Curtis, şi fiţi sigur că vom debarca la timp în Texas, chiar dacă ar trebui să întrebuinţez supapele la maximum, încât să sară vaporul în aer.

Să nu sărim în aer, răspunse John Milner, cu bunul-simţ care îl caracteriza. Ar fi o greşeală… în ajun de a câştiga şaizeci de milioane de dolari.

Timpul era frumos şi, în plus, nu exista nici un pericol în canalele de la New Orleans, cu toate că sunt supuse unor capricioase schimbări, supravegheate de serviciul maritim.

Sherman naviga pe canalul din sud printre trestiile şi stuful malurilor lui joase. Poate că nasul călătorilor fu izbit în mod neplăcut de miasmele de hidrogen provenite din depunerile pe care le formează fermentările materiilor organice de pe fundul apei, dar nu era nici o primejdie de eşuare în acest canal, devenit adevăratul estuar al marelui fluviu.

Trecură dinaintea mai multor uzine şi antrepozite situate pe ambele maluri: înaintea târgului Algiers, înaintea capului Hache, înaintea Jump-ului. Dealtfel, în această perioadă nivelul apelor creşte în fiecare an; în aprilie, mai şi iunie, Mississippi se umflă şi nivelul apelor sale nu scade la minimum decât în noiembrie. Sherman nu trebui deci să reducă viteza şi ajunse fără greutate la Port Eads, după numele inginerului ale cărui lucrări îmbunătăţiseră această trecere spre sud.

Aci Mississippi se pregătea să se verse în golful Mexic după un drum de cel puţin patru mii cinci sute de mile (7 240 km).

Sherman o luă spre vest imediat ce ocoli ultimele limbi de pământ.

Cum a suportat Tom Crabbe această ultimă parte a traversării?… Foarte bine. După ce mâncă la orele lui obişnuite, se duse să se culce. A doua zi apăru proaspăt şi bine dispus, atunci când veni să-şi reia locul pe puntea de la pupa. Sherman se găsea la cincizeci de mile în larg şi coasta joasă abia se mai zărea spre nord.

Era întâia oară că Tom Crabbe făcea o călătorie pe mare, aşa că în primul rând fu mirat de legănarea vasului dus pe valuri. Faţa sa, îmbujorată de obicei, căpătă o paloare crescândă pe care John Milner. simţitor la tot ce se petrecea cu boxerul, nu înlârzie s-o observe.

«I s-o fi făcut rău?» se întrebă apropiindu-se de banca pe care tovarăşul său fusese nevoit să se aşeze.

Şi scuturându-1 de umeri, zise:

Merge?

Tom Crabbe deschise gura şi de astă dată nu foamea îi puse în mişcare muşchii gâtului, mai ales că ora primei mese trecuse. Şi cum nu putu s-o închidă la timp, un şuvoi de apă sărată îi pătrunse în gât, în momentul când Sherman se înclină din cauza unui val puternic.

Tom Crabbe fu smuls de pe bancă şi căzu pe punte. Era mai bine să fie dus numaidecâl în mijlocul punţii, unde clătinăturile se simt mai puţin.

Vino, Toni, spuse John Milner.

Tom Crabbe vru să se ridice, dar încercă zadarnic şi se prăbuşi din nou cu întreaga lui greutate.

Căpitanul Curtis, auzind bufnitura, se îndreptă spre pupa vasului.

Văd ce se întâmplă… spuse el. Nu e mare lucru şi onorabilul Tom Crabbe se va obişnui. E imposibil ca un asemenea om să sufere de rău de mare. De asta se plâng mai mult femeiuştile şi ar fi îngrozitor să-1 aibă o persoană atât de voinică, îngrozitor într-adevăr, şi niciodată pasagerii nu asistaseră la un spectacol atât de jalnic.

Răul de mare, trebuie să recunoaştem, le e dat mai mult pricăjiţilor şi suferinzilor. Dar un tip de o asemenea corpolenţă şi putere… Cu el nu se întâmplă oare la fel ca şi cu clădirea impunătoare care este mult mai zdruncinată de un cutremur de pământ decât şubreda colibă a unui indian?… Cea din urmă rezistă pe când prima se dărâmă.

Şi Tom Crabbe, dărâmat, era gata să se prefacă într-un morman de ruine. John Milner, foarte necăjit, interveni.

Trebuie să-1 urnim de aici.

Căpitanul Curtis chemă pe şeful de echipaj şi doisprezece marinari pentru această muncă grea. Detaşamentul, cu forţe unite, încercă în zadar să-1 ridice pe campionul Lumii Noi. Fură nevoiţi să-1 rostogolească de-a lungul punţii de la pupa, ca pe un butoi, pe urmă să-1 coboare cu o macara, apoi să-1 târască până la sala maşinilor, unde balansierul părea să-şi bată joc de grămada aceasta de carne neputincioasă, care rămase acolo inertă.

Iată, spuse John Milner căpitanului Curtis, ce i-a făcut apa aia sărată când 1-a izbit drept în faţă! Dacă cel puţin era alcool…

Dacă era alcool, răspunse pe drept cuvânt căpitanul Curtis, de mult marea ar fi fost băută până la ultima picătură şi n-ar mai fi fost posibilă nici o navigaţie.

Aveau într-adevăr ghinion. Vântul care sufla din vest îşi schimbă complet direcţia şi începu să bată foarte tare. Vasul se clătina din ce în ce mai mult, apoi, mergând contra valurilor, viteza lui scăzu considerabil. Durata călătoriei se dublă, şaptezeci până la optzeci de ore în loc de patruzeci. Pe scurt, John Milner trecu prin toate chinurile îngrijorării, în timp ce tovarăşul său trecea prin toate chinurile acestui rău cumplit: zdruncinarea intestinelor, tulburarea aparatului circulator, ameţeli mult mai grozave decât poate da vreodată, beţia cea mai mare. Într-un cuvânt, după o expresie a căpitanului Curtis, Tom Crabbe era bun doar să-1 aduni cu făraşul.

În fine, la 9 mai, după o vijelie care din fericire fu de scurtă durată, se ivi, la 3 noaptea, coasta Texasului tivită de dune albe de nisip, apărată de un şirag de insule deasupra cărora zburau cârduri mari de pelicani.

Starea campionului făcuse o mare economie bucătăriei vasului, căci Tom Crabbe, deşi deschisese gura şi încă destul de des, nu mâncase nimic de la ultima sa masă luată în dreptul portului Eads.

John Milner se legăna în iluzia că tovarăşul său îşi va veni în simţiri şi va învinge îngrozitoarea boală, că îşi va relua înfăţişarea umană, că va fi în sfârşit prezentabil când Sherman, la adăpost de flux în golful Galveston, nu va mai fi săltat de hulă. Nu, nenorocitul nu reuşi să-şi revină nici în apă liniştită!

Oraşul este situat la capătul unei limbi de pământ nisipos. Un viaduct îl leagă de continent şi pe aci se exportă mărfurile, printre altele bumbacul, de o importanţă considerabilă.

Sherman, după ce trecu prin canal, se apropie de dana sa. John Milner nu putu să-şi stăpânească o înjurătură furioasă. Câteva sute de curioşi erau pe chei. Înştiinţaţi telegrafic că Tom Crabbe se îmbarcase Ia New Orleans pentru Galveston, îl aşteptau să sosească. Şi ce le va prezenta antrenorul său în locul campionului Lumii Noi, al doilea jucător care a pornit în meciul Hypperbone? O masă informă, semănând mai mult cu un sac gol decât cu o făptură omenească.

John Milner mai încercă să-1 pună pe picioare pe Tom Crabbe.

Ei bine, nu te simţi în puteri?

Sacul rămase sac şi adevărul este că a trebuit să fie transportat pe targa la Beach Hotel unde i se reţinuse un apartament.

Câteva glume, câteva zeflemele se auziră la trecerea sa, în locul uralelor cu care era obişnuit şi care însoţiseră plecarea sa din Chicago.

Dar, la urma urmei, nu era totul pierdut. Încă de mâine, după o noapte de odihnă şi o serie de mese copioase. Tom Crabbe va regăsi, fără îndoială, energia sa vitală, vigoarea sa normală şi nu se va mai vedea nici o urmă a slăbiciunii lui.

Ei bine, dacă John Milner şi-ar fi spus aceste lucruri, s-ar fi înşelat din nou. Noaptea nu aduse nici o schimbare în starea sănătăţii tovarăşului său. Zdruncinarea tuturor facultăţilor sale fu tot aşa de mare ca şi în ajun, cu toate că nu i se cerea nici un efort intelectual de care ar fi fost incapabil, ci un simplu efort animal. A fost inutil.

Gura sa rămase închisă ermetic de când căzuse jos. Ea nu cerea hrană şi stomacul nu mai voia de mâncare la orele de masă.

Astfel se scurse ziua de 10 mai, apoi cea de 11, şi 16 era ultimul termen când erau obligaţi să ajungă la Austin.

John luă atunci singura hotărâre pe care o avea de luat. Mai bine să sosească prea devreme decât prea târziu. Dacă Tom Crabbe trebuia să iasă din starea de prostraţie, el va ieşi tot aşa de bine la Austin ca şi la Galveston, şi cel puţin se va afla la postul său.

Tom Crabbe fu aşadar dus la gară cu camionul şi în cele din urmă băgat ca un colet într-un vagon. La ora opt şi jumătate seara trenul se puse în mişcare, în timp ce grupurile celor care pariau, rămaşi pe peron, refuzau să rişte cea mai mică sumă, nici măcar douăzeci şi cinci de cenţi, pe un partener într-o formă atât de proastă.

Din fericire, campionul Lumii Noi şi antrenorul său nu avură de parcurs cele şaptezeci şi cinci de milioane de hectare pe care le are suprafaţa Texasului. Ei nu trebuiau să meargă decât o sută şaizeci de mile, distanţa între Galveston şi capitala statului.

Desigur că ar fi fost de dorit să te opreşti să vezi regiunile scăldate de minunatul Rio Grande şi atâtea alte fluvii ca Antonio, Brazos, Trinity, care se varsă în golful Galveston, apoi Colorado şi malurile sale dantelate presărate de scoici cu perle.

O ţară minunată Texasul, cu pajiştile sale imense, unde altădată poposeau comanşii. El este acoperit la vest de păduri virgine, bogate în magnolii şi sicomori, pacanieri, salcâmi, palmieri, chiparoşi, stejari şi cedri; cât vezi cu ochii se întind câmpiile de portocali, nopali şi cactuşi, cele mai frumoase exemplare ale florei.

La nord-vest, lanţurile montane care vestesc apropierea Munţilor Stâncoşi sunt minunate. Texasul produce şi trestia de zahăr superioară celei din Antile, tutunul din Nocogdoches superior celui din Maryland sau Virginia, un bumbac superior celui din Mississippi şi Louisiana; are ferme de patruzeci de mii de acri, cu tot atâtea capete de vite, în ranch-urile sale se cresc cu sutele de mii cele mai frumoase specii de rasă cabalină. Dar întrucât puteau toate acestea să-1 intereseze pe Tom Crabbe, care nu se uita niciodată la nimic, şi pe John Milner care nu se uita decât Ia Tom Crabbe?

Seara trenul se opri două ore la gara Houston, până la care pot să urce uşoarele ambarcaţiuni pe un mic curs de apă. Aci se găseşte antrepozitul pentru mărfurile aduse pe Trinity, Brazos şi Colorado.

A doua zi, 13 mai, Tom Crabbe coborî foarte devreme în gara Austin la capătul călătoriei sale. Centru industrial important, deservit de apele fluviului oprit de un baraj, această capitală este clădită pe o înălţime la nord de Colorado, în mijlocul unei regiuni bogate în fier, cupru, mangan, granit, marmoră, ipsos şi argilă. Oraş mai american decât multe altele din Texas, ales pentru a fi sediul parlamentului, el numără douăzeci şi şase de mii de locuitori, aproape toţi de origină anglo-saxonă. Are o populaţie uniformă, pe când oraşele de pe Rio Grande sunt amestecate, cu case de lemn de o parte a fluviului şi cabane de alta – ca EI Paso, El Presidio – pe jumătate mexicane.

Deci la Austin nu-i întâmpinară decât amatori americani, minaţi de curiozitate, sau poate cu scopul de a paria. Ei doreau să-1 privească pe cel de al doilea partener, pe care zarurile îl trimiteau din depărtatele regiuni ale statului Illinois, şi fură mai norocoşi decât locuitorii din Galveston şi Houston. Punând piciorul pe pavajul capitalei texane, Tom Crabbe se trezi în fine din toropeala neliniştitoare de care îngrijirile, rugăminţile, ba chiar mustrările lui John Milner n-au izbutit să-1 scape. Poate că în primul moment campionul Lumii Noi păru puţin sleit, puţin moale, puţin fleşcăit ca ţinută – şi nu era de mirare, de vreme ce nu înghiţise nimic decât aer marin, de când Sherman ieşise în larg. Da! Gigantul se văzuse nevoit să se hrănească din el însuşi. E drept că, dacă ar mai fi fost obligat să ţină acest regim, nu i-ar fi lipsit hrana încă multă vreme.

Dar şi ce masă luă în dimineaţa aceea – masă care dură până seara! Hălci de vânat, ciosvârte de berbec şi carne de vită, diferite mezeluri, legume, fructe, brânzeturi şi half and half, gin, whisky, ceai, cafea! John Milner se-ngrozi oarecum gândindu-se la nota de plată a hotelului care îi va fi prezentată la sfârşitul şederii sale.

Şi asta se repetă a doua zi şi a treia zi, şi în felul acesta sosi ziua de 16 mai. Campionul redevenise minunata maşină umană în faţa căreia Corbett, Fitzsimons şi alţi boxeri, nu mai puţin celebri, au muşcat ţărâna.