Capitolul VI.

HARTA PUSĂ ÎN CIRCULAŢIE.

În ziua aceea, ziarele de seară şi, a doua zi, cele de dimineaţă au fost smulse de la două şi trei ori preţul din mâinile vânzătorilor de ziare şi din chioşcuri. Dacă opt mii de spectatori au putut să asculte lectura testamentului, sute de mii de americani din Chicago şi milioane de locuitori în Statele Unite, morţi de curiozitate, n-au avut acest noroc.

Totuşi, cu toate că articolele, interviurile, reportajele au fost de natură să satisfacă în mare măsură masele, dorinţa generală cerea publicarea grabnică a unei piese care însoţea actul testamentar.

Era vorba de harta nobilului Joc al Statelor Unite, alcătuită de William J. Hypperbone şi care avea o întocmire identică cu aceea a nobilului joc al gâştei. Cum a rânduit onorabilul membru al Excentric-Clubului cele cincizeci de state ale Uniunii?… Care erau cele menite să producă întârzieri, opriri momentane sau prelungite, reînceperea partidei, mişcări îndărăt cu plata penalizărilor simple, duble sau triple…?

Să nu vă miraţi că, mai mult chiar decât publicul, «cei şase» şi prietenii lor personali doreau în mod deosebit să capete lămuriri complete în această privinţă.

Prin grija lui Georges B. Higginbotham şi a maestrului Tornbrock, harta, reprodusă exact după aceea a defunctului, fu desenată, gravată, colorată, tipărită în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, apoi răspândită în câteva milioane de exemplare prin toată America, la preţul de doi cenţi bucata. Ea era astfel la îndemâna tuturor cetăţenilor, care vor putea să marcheze cu ace, în mod succesiv, fiecare fază şi să urmărească mersul memorabilei partide.

Iată în ce ordine erau dispuse cele cincizeci de state din care se compunea la acea epocă Republica Americii, în căsuţele înşirate şi numerotate:

Căsuţa 1 Rhode Island Căsuţa 33 North Dakota , 2 Maine, 34 New Jersey , 3 Tennessee, 35 Ohio , 4 Utah, 36 Illinois , 5 Illinois, 37 West Virginia , 6 New York, 38 Kentucky , 7 Massachusetts, 39 South Dakota , 8 Kansas, 40 Maryland , 9 Illinois, 41 Illinois , 10 Colorado, 42 Nebraska , 11 Texas, 43 Idaho , 12 New Mexico, 44 Virginia , 13 Montana, 45 Illinois , 14 Illinois, 46 District of Columbia , 15 Mississippi, 47 Pennsylvania , 16 Connecticut, 48 Vermont , 17 Iowa, 49 Alabama , 18 Illinois, 50 Illinois , 19 Louisiana, 51 Minnesota , 20 Delaware, 52 Missouri , 21 New Hampshire, 53 Florida , 22 South Carolina, 54 Illinois , 23 Illinois, 55 North Carolina , 24 Michigan, 56 Indiana , 25 Georgia, 57 Arkansas , 26 Wisconsin, 58 California , 27 Illinois, 59 Illinois , 28 Wyoming, 60 Arizona , 29 Oklahoma, 61 Oregon , 30 Washington, 62 Teritoriu Indian , 31 Nevada, 63 Illinois , 32 Illinois.

Acesta era locul fiecărui stat în cele şaizeci şi trei de căsuţe – acela al statului Illinois găsindu-se repetat de paisprezece ori. în primul rând, trebuia văzut care erau statele, alese de William J. Hypperbone, unde se cerea pe de o parte plata penalizărilor, iar pe de alta, unde jucătorii ghinionişti erau obligaţi la staţionări sau la primejdioase mutări îndărăt. Ele erau în număr de şase:

Căsuţa numărul şase, statul New York, corespundea cu aceea a punţii din nobilul joc al găştii. Partenerul, când ajungea la ea, trebuia s-o părăsească imediat pentru a se duce la căsuţa 12, statul New Mexico, contra unei penalizări simple.

A nouăsprezecea căsuţă, statul Louisiana, corespundea cu aceea unde figurează hanul. Partenerul trebuia să stea acolo, fără să joace, timp de două aruncări de zaruri, după plata unei penalizări duble.

A treizeci şi una căsuţă, statul Nevada, corespundea cu aceea a puţului, în fundul căruia partenerul rămâne până în momentul când un altul îl înlocuieşte, după ce a plătit o penalizare triplă.

A patruzeci şi doua căsuţă, statul Nebraska, corespundea cu aceea unde se află desenate liniile întortocheate ale unui labirint şi de unde, după plata unei duble penalizări, partenerul trebuie să se întoarcă la căsuţa treizecea, rezervată statului Utah.

A cincizeci şi doua căsuţă, statul Missouri, corespundea cu aceea unde, plătind o penalizare triplă, partenerul e poprit la închisoare şi nu poate ieşi decât în momentul când un altul îi ia locul, plătind la rândul lui o penalizare de aceeaşi valoare.

A cincizeci şi opta căsuţă, statul California, corespundea cu aceea unde se află capul de mort. Odată ajuns aici, regula nemiloasă îl obligă pe partener să abandoneze; după ce a plătit o penalizare triplă, el are dreptul să reînceapă partida la căsuţa întâi, respectiv statul Rhode Island.

În ceea ce priveşte statul Illinois, aflat de paisprezece ori pe hartă, căsuţele ocupate de el – a cincea, a noua, a paisprezecea, a optsprezecea, a douăzeci şi treia, a douăzeci şi şaptea, a treizeci şi doua, a treizeci şi şasea, a patruzeci şi una, a patruzeci şi cincea, a cincizecea, a cincizeci şi patra, a cincizeci şi noua şi a şaizeci şi treia – toate corespundeau cu cele ale găştii. În ele partenerii nu trebuie să se oprească niciodată şi, după regulă, li se dublează punctele obţinute, până ce întâlnesc o altă căsuţă decât cele rezervate simpaticului palmiped pentru care William J. Hypperbone cerea reabilitarea. E drept că dacă la prima aruncare de zaruri jucătorul obţinea numărul nouă, el putea ajunge din gâscă în gâscă direct la căsuţa şaizeci şi trei, adică la potou. Iată de ce, cum cifra nu poate să iasă decât în două feluri cu cele două zaruri – sau prin trei cu şase, sau prin cinci cu patru – partenerul, în primul caz, ajunge în căsuţa douăzeci şi şase, statul Wisconsin, şi în al doilea caz în a cincizeci şi treia căsuţă, statul Florida.

După cum se vede, acest jucător norocos ar avea un avans considerabil faţă de concurenţii săi. Dar avantajul este mai mult aparent decât real, deoarece trebuie ocupată ultima căsuţă cu un număr exact de puncte, şi jucătorul este condamnat să facă drumul înapoi dacă depăşeşte acest număr.

În fine, o ultimă observaţie: dacă unul din parteneri este ajuns de un altul, trebuie să-i cedeze căsuţa sa şi să revină la aceea pe care o ocupa celălalt – după ce va fi plătit o penalizare simplă, afară de cazul când el va părăsi această căsuţă în ziua când celălalt va sosi în ea. Această derogare fusese admisă de testator, având în vedere timpul necesar pentru deplasările succesive.

Rămânea însă o întrebare secundară, dealtfel foarte interesantă, la care studierea hărţii nu putea totuşi da un răspuns.

Care era, în fiecare stat, locul unde jucătorul trebuia să plece?… Era vorba de oraşul capitală, oraşul de reşedinţă a oficialităţilor, sau de metropolă, de obicei oraşul mai important, ori de orice altă localitate mai însemnată din punct de vedere istoric sau geografic? Nu era de presupus că defunctul, bazându-se pe propriile sale călătorii, alesese de preferinţă locurile cele mai renumite?

O notă alăturată testamentului indica destinaţia, dar ea nu putea fi comunicată interesatului decât prin telegrama care-i făcea cunoscut rezultatul zarurilor, aruncate pentru el. Depeşa avea să fie expediată de către maestrul Tornbrock acolo unde jucătorul trebuia să se găsească în acel moment.

Se înţelege că jurnalele americane publicară aceste informaţii, reamintind că, după dorinţa expresă a defunctului, regulile nobilului joc al gâştei trebuiau să fie riguros respectate.

Cât despre intervalul de timp care va permite să se ajungă la fiecare destinaţie, el era mai mult decât suficient, cu toate că fiecare aruncare de zaruri va avea loc din două în două zile. Cum jucătorii erau în număr de şapte, fiecare din ei va dispune de şapte ori câte două zile, deci paisprezece, şi nu va avea nevoie de mai mult, chiar dacă ar fi să fie trimis dintr-un capăt la celălalt al Americii, ca de exemplu, de la Maine în Texas sau din Oregon până la cel mai îndepărtat promontoriu al Floridei. În acea vreme, reţeaua căilor ferate străbătea întreg teritoriul şi, combinând orariile şi graficele, se putea călători foarte rapid.

Acestea erau regulile care nu admiteau nici o discuţie. Cum se spune, le luai aşa cum sunt ori te lăsai păgubaş.

Şi au fost primite aşa cum erau.

Nu-ncape îndoială că nu toţi şase le-au acceptat cu aceeaşi grabă ori cu aceeaşi lăcomie. În această privinţă, comodorul gândea la fel ca Tom Crabbe, sau mai degrabă ca John Milner şi Hermann Titbury. Max Réal şi Harris T. Kymbale priveau afacerea mai mult din punctul de vedere al turistului, unul pentru a face pictură, iar celălalt pentru a scrie articole. Cât despre Lissy Wag, iată ce-i declară Jovita Foley:

Draga mea, mă voi duce să-i cer domnului Marshall Field să-ţi acorde un concediu şi mie la fel, căci te voi însoţi până la căsuţa şaizeci şi trei.

Asta-i o nebunie! răspunse fata.

E, din contră, foarte cuminte, replică Jovita Foley, şi cum tu vei fi aceea care va câştiga cele şaizeci de milioane de dolari ale onorabilului domn Hypperbone…

Eu?!;

Tu, Lissy, şi vei avea bunăvoinţa să-mi dai jumătate pentru osteneala mea.

Totul… dacă vrei…

Accept… răspunse Jovita Foley cu cea mai mare seriozitate.

Se înţelege de la sine că doamna Titbury va însoţi pe domnul Titbury în peregrinările sale, cu toate că aceasta însemna de două ori atâtea cheltuieli. Din moment ce nu era interzis să plece împreună, vor pleca amândoi. Era mai bine şi pentru unul, şi pentru celălalt, în plus, doamna Titbury îi pretinsese să-1 însoţească, aşa cum îi ceruse şi să-şi îndeplinească rolul de partener, căci asemenea deplasări şi costul lor îl înspăimântau pe domnul Titbury, la fel de fricos pe cât era de avar. Dar autoritara Kate se pronunţase răspicat şi Hermann trebui să asculte.

Într-o situaţie asemănătoare se găsea şi Tom Crabbe, pe care antrenorul său nu-1 părăsea niciodată şi fără doar şi poate avea să-1 mâne într-o cursă îndrăcită.

Iar comodorul Urrican, Max Réal, Harris T. Kymbale vor călători oare singuri, sau vor lua cu ei un servitor?… Ei nu se pronunţaseră încă. Nici o clauză a testamentului nu le interzicea să o facă. Oricine era liber să-i însoţească dacă voia, şi să parieze pe unul sau pe celălalt, cum se pariază pe caii de curse.

E de prisos să adăugăm că excentricitatea postumă a lui William J. Hypperbone stârni o vâlvă imensă în Lumea Nouă, şi chiar în vechiul continent.

Nu încape îndoială, dat fiind interesul pentru speculaţii al americanilor, că ei vor juca sume enorme pentru sorţii de reuşită ai acestei emoţionante partide.

Singurii într-adevăr cu resurse personale, Hermann Titbury şi Hodge Urrican, foarte bogaţi, precum şi John Milner, care câştiga mulţi bani cu Tom Crabbe, nu riscau să fie opriţi în drum din neputinţa de a plăti penalizările. Pentru Harris T. Kymbale, Tribune – şi ce reclamă pentru jurnal! – era gata să acorde creditele necesare.

Lui Max Réal nu-i păsa de obligaţiile financiare, care, după el, nu se vor produce. În caz contrar, va vedea ce-i de făcut.

Iar Lissyei Wag, Jovita Foley se mulţumise să-i spună:

Nu-ţi fie teamă de nimic, vom da toate economiile noastre pe cheltuielile de călătorie.

Atunci nu vom ajunge departe, Jovita…

Foarte departe, Lissy…

Dar dacă soarta ne obligă să plătim penalizări…?

Soarta nu ne va obliga… decât să câştigăm! declară Jovita Foley cu un glas atât de hotărât, că Lissy Wag nu mai îndrăzni să deschidă gura.

Era foarte probabil ca nici Lissy Wag, nici poate Max Réal să nu ajungă vreodată favoriţii amatorilor de speculaţii americane, pentru că neplata unor penalizări i-ar exclude din partidă în beneficiul concurenţilor lor.

Totuşi, în mintea unora, ceea ce ar fi putut pleda pentru Max Réal, era că însăşi soarta l-a ales să înceapă jocul – fapt pentru care comodorul Urrican se arătă furios până la absurd. Nu! Nu putea să înghită jignirea să aibă numărul şase, după Max Réal, Tom Crabbe, Hermann Titbury, Harris T. Kymbale şi Lissy Wag. Şi totuşi, dacă stăteai să te gândeşti, nu avea nici o importanţă. Oare ultimul din serie nu putea să-i depăşească pe partenerii săi şi din prima aruncare de zaruri, de exemplu, să fie trimis, prin cinci cu patru, până în a cincizeci şi treia căsuţă, aceea a Floridei? Căci acestea sunt posibilităţile nenumăratelor combinaţii ale jocului, datorate, dacă e să credem legenda, simţului fin şi atât de poetic al ingenioasei Elade.

Era evident că publicul, foarte entuziast de la început, nu voia să vadă nimic din greutăţile şi cu atât mai puţin din oboselile călătoriei. Fără îndoială, dacă nu era cu totul imposibil ca ea să se încheie în câteva săptămâni, se putea de asemenea să dureze luni şi chiar ani de zile. N-o ştiau prea bine membrii Excentric-Clubului, care au fost martorii sau jucătorii acelor nesfârşite partide începute în fiecare zi de William J. Hypperbone, în salonul cercului? Prin deplasările prelungite în astfel de condiţii de istovire şi de locomoţie rapidă, era de temut ca unii din parteneri să se îmbolnăvească şi să fie constrânşi să abandoneze toate şansele de a ajunge la capăt, în favoarea celor mai energici şi mai ocrotiţi de zeul hazardului.

Asemenea eventualităţi însă nu aveau darul să preocupe acum pe nimeni. Toţi erau grăbiţi să înceapă competiţia, şi atunci când «cei şase» vor fi plecaţi, să ia parte la emoţiile lor, să-i însoţească în gând şi chiar în realitate, cum fac cicliştii amatori într-o cursă de profesionişti, şi să-i urmărească în multiplele lor plimbări de-a lungul Americii.

Iată ce va satisface lăcomia hotelierilor din statele străbătute de itinerar!

Dar dacă publicul refuza să se gândească la greutăţile de tot felul ce se puteau ivi, o idee foarte firească trecu prin mintea unora dintre parteneri. De ce nu s-ar înţelege între ei ca acela care va câştiga să împartă cu cei pe care soarta nu i-a ajutat? Sau, cel puţin, păstrând pentru el jumătate din fabuloasa avere, să cedeze cealaltă jumătate nenorocoşilor…?

Treizeci de milioane de dolari pentru el, iar restul fiecăruia dintre pierzători era destul de ispititor. Să fii sigur de a pune mâna, în orice caz, pe mai multe milioane, părea oamenilor practici şi lipsiţi de spirit aventurist o ofertă demnă să fie luată în consideraţie.

În general, o astfel de înţelegere nu avea nimic care să vină în contradicţie cu clauzele testamentului, deoarece partida începea tot în condiţiunile prescrise şi câştigătorul putea să dispună de partea sa după cum credea de cuviinţă. Prin urmare, «cei şase» fură convocaţi la o întrevedere oficioasă, organizată de unul dintre ei, evident cel mai chibzuit, în scopul de a lua în discuţie propunerea. Hermann Titbury era de părere să fie acceptată. «Gândiţi-vă la numărul de milioane garantat fiecăruia!», spuse el. Cu temperamentul ei de veche jucătoare, doamna Titbury şovăia, dar până la urmă se hotărî să cedeze. După ce chibzui puţin, deoarece avea un caracter aventuros, Harris T. Kymbale fu şi el de aceeaşi părere, ca şi Lissy Wag la sfatul patronului ei, domnul Marshall Field, şi cu toată împotrivirea ambiţioasei Jovita Foley, care voia totul sau nimic. John Milner era foarte mulţumit să fie de acord pe contul lui Tom Crabbe, şi dacă Max Réal făcu unele nazuri era pentru că artiştii – se ştie! – au un grăunte de nebunie în capul lor. Dealtfel, se declară gata să semneze acest angajament cu partenerii săi, numai pentru ai fi pe plac Lissyei Wag, a cărei soartă îl interesa deosebit de mult.

Dar pentru ca înţelegerea să fie definitivă, trebuia ca toţi să o fi semnat. Or, dacă cinci s-au declarat de acord, al şaselea se arătă de o încăpăţânare de neînfrânt. Aţi ghicit desigur că era vorba de cumplitul Hodge Urrican, care nu voi să ţină seama de nici un argument. El a fost ales de soartă să joace partida şi deci o va juca până la capăt. Fură deci nevoiţi să întrerupă discuţiile, comodorul punându-se pe picioarele dindărăt, cu toată ameninţarea unei formidabile lovituri de pumn pe care Tom Crabbe se pregătea să i-o dea, la îndemnul lui John Milner, şi care i-ar fi rupt patru-cinci coaste. Pe deasupra, se mai uita un lucru: anume că, după codicil, jucătorii nu mai erau şase, ci şapte. Mai era necunoscutul X. K. Z., ales de William J. Hypperbone. Cine să fie?… Locuia la Chicago? Maestrul Tornbrock ştia la ce să se aştepte din partea lui? Codicilul decidea ca numele acestui misterios personaj să nu fie dezvăluit decât în cazul când ar fi fost el câştigătorul. Iată ceea ce preocupa spiritele; era un nou fapt menit să-i încurce. Cum era imposibil ca X. K. Z. să vină să accepte aranjamentul propus, înţelegerea nu se putea încheia chiar în cazul când comodorul Urrican şi-ar fi dat consimţământul.

Deci, nu mai rămânea decât să se aştepte prima aruncare de zaruri, al cărei rezultat trebuia să fie anunţat la 30 aprilie în sala teatrului Auditorium.

Era în 25, cinci zile îi mai despărţeau de data fatală. Cât despre pregătirile de drum, timpul nu lipsea nici comodorului Urrican, sortit să plece al şaselea, nici celorlalţi patru, Hermann Titbury, Harris T. Kymbale, Tom Crabbe şi Lissy Wag, dinaintea lui.

Nu s-ar crede, dar jucătorul desemnat să înceapă jocul nu se prea gândea la apropierea călătoriei. Fantezistul Max Réal părea destul de puţin sau deloc preocupat de ea, şi când doamna Réal, care părăsise Quebecul şi locuia acum în casa din South Halstedt Street, îi vorbea despre plecare, el răspundea:

Am destul timp.

Nu, nu prea mult, copilul meu!

Şi apoi, mamă, la ce bun să mă bag în această absurdă aventură?

Cum, Max, tu n-ai vrea să-ţi încerci norocul…?

Să ajung mare milionar…?

Fără îndoială, reluă buna femeie, care visa ceea ce toate mamele visează pentru feciorii lor. Trebuie să-ţi faci pregătirile de călătorie…

Mâine, dragă mamă… poimâine, sau mai bine chiar în ajunul plecării…

Dar, dragul meu, spune-mi cel puţin ce ai de gând să iei cu tine…

Pensulele, paletele, pânzele; voi porni cu raniţa în spinare, ca un soldat.

Gândeşte-te că poţi fi trimis la capătul Americii…

Al Statelor Unite, cel mult, ripostă tânărul, şi numai cu o singură valiză aş face înconjurul lumii!

Era cu neputinţă să scoţi altceva de la el. Apoi se întorcea în atelier. Dar doamna Réal înţelegea să nu-1 lase să scape o ocazie atât de frumoasă de a face avere.

Lissy Wag avea tot timpul, deoarece nu trebuia să plece decât zece zile după Max Réal. Şi tocmai de asta se plângea nerăbdătoarea Jovita Foley.

Ce ghinion, sărmana mea Lissy, repeta întruna, să iei numărul cinci!

Linişteşte-te, scumpă prietenă, răspundea fata. E tot aşa de bun ca şi celelalte… sau poate tot aşa de prost!

Nu spune asta, Lissy! Nu avea asemenea gânduri… o să ne meargă rău…

Jovita… uită-te bine la mine… crezi cu adevărat…

Că vei câştiga?…

Da.

Sunt sigură, draga mea, tot aşa de sigură cum sunt că mai am în gură treizeci şi doi de dinţi!

Şi atunci Lissy Wag izbucnea într-un asemenea râs, că Jovitei îi venea s-o bată.

N-are rost să insistăm asupra stării de spirit a comodorului Urrican. Nu mai trăia. Era hotărât să părăsească Chicago, la zece minute după ce zarurile se vor fi pronunţat pentru el. Nu se va opri nici o zi, nici o oră, chiar dacă ar fi trimis la capătul Evergladelor din peninsula Florida.

Soţii Titbury nu se gândeau decât la penalizările ce trebuiau să le plătească dacă aveau ghinion. Mai mult chiar decât că vor sta eventual în «închisoarea» din Missouri sau în «puţurile» din Nevada! Dar, cine ştie, poate vor avea norocul să ocolească aceste locuri funeste…!

Pentru a termina, un cuvânt despre Tom Crabbe.

Boxerul continua să-şi ia cele şase mese pe zi, fără să se gândească la viitor, şi spera să nu schimbe nimic din bunele sale obiceiuri în timpul călătoriei. Oricât de mare mâncău era, tot va găsi hanuri destul de bine aprovizionate, chiar şi în cele mai mici târguri. John Milner va fi acolo şi va avea grijă să nu-i lipsească nimic. O să coste scump, fără îndoială, dar ce reclamă pentru campionul Lumii Noi! Şi oare în drum nu s-ar prezenta ocazia de a se organiza vreo întrunire de box, din care celebrul sfărâmător de fălci să se aleagă cu glorie şi bani?

În fine, trebuie spus că se şi înfiinţaseră la Chicago şi în numeroase alte oraşe ale Statelor Unite agenţii pentru pariuri, cu cote speciale pentru fiecare din parteneri. E de la sine înţeles că ele nu puteau să funcţioneze atâta timp cât nu începuse partida. Şi dacă nerăbdarea publicului fusese mare între 1 şi 15 aprilie – zi în care fusese citit testamentul – ea nu scăzu între 15 şi 30 aprilie, când pentru prima oară zarurile trebuiau să fie aruncate pe harta întocmită de William J. Hypperbone. Toţi cei ce se ocupau de pariuri nu aşteptau decât ora de a face socotelile în legătură cu «cei şase», acum «şapte». Ce baze trebuiau stabilite pentru cote? Nu puteau fi, ca la caii de curse, nici o serie de premii câştigate în trecut, nici ilustra origine hipică, nici garanţia unor antrenori renumiţi.

Nu aveai să te bizui decât pe calităţile personale ale partenerilor, pe şanse numai de ordin moral. Max Réal se purtă în aşa fel încât pierdu toată simpatia celor care pariau. Cui i-ar fi venit să creadă că la 29 aprilie, în ajunul zilei când zarurile aveau să decidă itinerarul său, el părăsise Chicago! De patruzeci şi opt de ore, cu uneltele de pictat pe umăr, el plecase la ţară! Mama sa, în culmea îngrijorării, nu ştia să spună când se va întoarce. Ah, de-ar fi reţinut undeva, sau dacă n-ar fi aici a doua zi, să răspundă la strigarea numelui său, ce satisfacţie pentru al şaselea partener, care devenea astfel al cincilea! Acest al cincilea ar fi fost Hodge Urrican, iar ciudatul individ se bucura la gândul că va înainta cu un loc şi că nu va mai avea de combătut decât cinci concurenţi…!

Pe scurt, nimeni nu putea să spună dacă Max Réal se întorsese din excursia sa, la 30 aprilie, nici măcar dacă se găsea în sala Auditorium.

La 12 fix, în faţa furtunoasei mulţimi a spectatorilor, maestrul Tornbrock, asistat de Georges B. Higginbotham, înconjurat de membrii clubului Excentric, agită cornetul cu o mână fermă şi făcu să se rostogolească cele două zaruri pe hartă.

Patru cu patru, strigă el.

Opt! răspunse într-un singur glas asistenţa.

Această cifră era a căsuţei atribuită de defunct statului Kansas.