Capitolul VII.

PLECAREA PRIMULUI JUCĂTOR.

A doua zi, în gara mare din Chicago domnea o însufleţire deosebită. Ce stârnea această animaţie? Fără îndoială, prezenţa unui călător în costum de turist cu uneltele de pictor în spinare, urmat de un negru tânăr ducând o valiză uşoară şi un sac pe umăr, care se pregătea să ia trenul de 8 şi 10 dimineaţa. În Republica federală trenuri sunt câte vrei. Ele deservesc teritoriul în toate direcţiile, în Statele Unite, valoarea căilor ferate depăşeşte cincizeci şi cinci de miliarde de franci, şi şapte sute de mii de feroviari sunt întrebuinţaţi pentru mersul lor. Numai la Chicago sunt transportaţi trei sute de mii de călători zilnic, fără a pune la socoteală cele 10 000 tone de ziare şi scrisori expediate anual.

De aici se poate înţelege că oriunde capriciul zarurilor l-ar fi trimis de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, fiecare din cei şapte parteneri era în stare să ajungă la destinaţie, fără greutate şi fără întârziere. Şi mai trebuie să adăugăm la numeroasele căi ferate vasele, vaporaşele şi bărcile de pe lacuri, canale şi râuri. Cât despre oraşul Chicago, este uşor să te duci şi tot atât de uşor să pleci de acolo.

Max Réal, întors cu o zi înainte din excursia sa, se ascundea în mulţimea care se înghesuia la Auditorium, când cifrele patru şi patru fură strigate de maestrul Tornbrock. Nimeni nu-1 ştia aici, sosirea lui nu era cunoscută. Şi la strigarea numelui său se făcu o linişte îngrijorătoare, căreia îi puse capăt vocea răsunătoare a lui Hodge Urrican. Comodorul rosti de la locul său:

Absent.

Prezent! fu răspunsul.

Şi Max Réal, salutat de aplauze, se urcă pe scenă.

Gata de plecare?… întrebă preşedintele clubului Excentric.

Gata să plec… şi să câştig, răspunse surâzând tânărul pictor. Comodorul Hodge Urrican l-ar fi mâncat de viu ca un papuaş canibal.

În schimb, simpaticul Harris T. Kymbale înainta şi zise fără supărare:

Drum bun!

Mulţumesc, asemenea, răspunse Max Réal, când va veni ziua să-ţi faci geamantanul.

Şi amândoi îşi strânseră mâna prieteneşte.

Nici Hodge Urrican, nici Tom Crabbe, unul furios, celălalt năuc ca de obicei, nu socotiră de cuviinţă să se asocieze la urările gazetarului.

În ceea ce-i priveşte pe soţii Titbury, ei nu aveau decât o singură dorinţă, ca toate ghinioanele jocului să se abată pe capul primului care pornea la drum – să cadă în «puţurile» din Nevada, sau să stea la «închisoare» în Missouri până la sfârşitul vieţii sale.

Trecând prin faţa Lissyei Wag, Max Réal se înclină respectuos şi zise:

Domnişoară, îmi permiteţi să vă urez noroc…

Dar vorbiţi împotriva propriului dumneavoastră interes, domnule! protestă ea, puţin surprinsă.

Nu face nimic, domnişoară, şi fiţi sigură că vă doresc să izbutiţi!

Vă mulţumesc, domnule, răspunse Lissy Wag.

Iar Jovita Foley şopti la urechea prietenei sale următoarea observaţie justă:

Ce om drăguţ acest Max Réal, şi va fi şi mai drăguţ dacă, după cum ţi-o doreşte, te va lăsa să ajungi prima.

După ce totul se termină, sala Auditorium-ului se goli încetul cu încetul şi rezultatul aruncării zarurilor se răspândi în tot oraşul.

«Meciul Hypperbone», după expresia adoptată de public, putea să înceapă.

Seara, Max Réal îşi termină pregătirile de plecare, foarte puţin complicate dealtfel – şi a doua zi dimineaţa îşi îmbrăţişa mama, după ce îi făgăduise din toată inima să-i scrie cât mai des posibil. Pe urmă părăsi numărul 3997 din Halstedt Street, însoţit de credinciosul Tommy, care mergea înaintea lui, şi ajunse pe jos la gară, 10 minute înainte de plecarea trenului.

Reţeaua de şine înconjoară ca nişte raze îndreptate în toate direcţiile oraşul Chicago. Max Réal ştia acest lucru şi nu avea decât să aleagă între cele două-trei căi ferate care se îndreptau spre Kansas. Acest stat nu se mărgineşte cu statul Illinois, dar nu este despărţit de el decât prin statul Missouri.

Călătoria pe care soarta o hărăzea tânărului pictor nu cuprindea decât 550- 600 mile, după itinerarul pe care îl prefera.

«Nu cunosc Kansas-ul, se gândi el, şi iată o ocazie să fac cunoştinţă cu „deşertul american”, cum i se spunea înainte. Şi apoi, printre fermierii din această ţară se numără o mulţime de franco-canadieni… Mă voi simţi ca în familie, căci cred că am voie să călătoresc după gustul meu pentru a ajunge la ţinta stabilită.»

Da, nu era interzis să mergi pe unde îţi place. Aşa suna hotărârea maestrului Tornbrock, consultat în această privinţă. După însemnările lui W. J. Hypperbone, Max Réal avea obligaţia să ajungă la Fort Riley în Kansas şi trebuia doar să se găsească acolo a 15-a zi după plecarea sa, ca să primească printr-o telegramă cifra celei de a doua aruncări de zaruri pentru el. Deci, din cele 50 de state arătate pe hartă în ordinea ştiută, în numai trei partenerii erau nevoiţi să ajungă în cel mai scurt timp la locul indicat, pentru a avea toate şansele să fie înlocuiţi prin aruncarea următoare a zarurilor: Louisiana, căsuţa 19 unde se afla «hanul», Nevada, căsuţa 31 unde se afla «puţul» şi Missouri, căsuţa 52 unde se afla «închisoarea».

Şi acum, de vreme ce lui Max Réal îi făcea plăcere să ajungă la ţintă pe ocolite, mergând încotro vedea cu ochii, cum zice poporul, n-avea decât.

Se-nţelege că un turbai cum era comodorul Urrican, sau un zgârcit ca Hermann Titbury n-au să-şi irosească nici răbdarea, nici banii pentru a hoinări pe drum.

Ei ar porni în grabă, cu maximum de viteză, nefiind dornici de transiré videndo17.

Iată care era itinerarul adoptat de Max Réal: în loc să se îndrepte pe drumul cel mai scurt spre Kansas City, traversând oblic de la est la vest statele Illinois şi Missouri, el va folosi Grand Trunk, o linie ferată care pe o lungime de trei mii şapte sute optzeci şi patru de mile duce de la New York la San Francisco.

«De la ocean la ocean», se zice în America. Pe un parcurs de aproape cinci sute de mile va ajunge la localitatea Omaha, aflată la frontiera cu Nebraska, şi de acolo, la bordul unui steamer care coboară pe fluviul Missouri, va sosi în capitala Kansas-ului. Aşa, ca turist şi artist, va veni la Fort Riley la ziua fixată.

Când Max Réal intră în gară, el găsi o mulţime de curioşi. Înainte de a miza sume mari în această partidă pe cale să înceapă, cei ce pariau doreau să vadă cu propriii lor ochi pe primul care pleca în călătorie.

Deşi cotele, având în vedere probabilităţile mai mult sau mai puţin valabile, nu erau încă stabilite, lumea voia să-1 urmărească pe tânărul pictor în clipa plecării. Atitudinea lui inspira încredere? Va fi oare în formă? Era în stare să devină marele favorit, cu toate că din cauza penalizărilor posibile te puteai teme să nu se oprească în drum?

Trebuie să mărturisim că Max Réal nu avu darul – şi lui îi păsa prea puţin – de a plăcea concetăţenilor săi, datorită faptului că îşi lua cu sine uneltele de pictură. Jonathan, ca om practic, considera că nu era cazul să umbli hai-hui sau să faci tablouri, ci să călătoreşti în calitate de partener şi nu de artist.

După părerea sa, partida închipuită de W. J. Hypperbone se ridica la înălţimea unei probleme naţionale, şi ea trebuia jucată în mod serios. Dacă vreunul din «cei şapte» nu pornea cu tot zelul de care era în stare, asta însemna o lipsă de consideraţie faţă de imensa majoritate a cetăţenilor din libera Americă.

Rezultatul fu că la urcarea lui în tren, dintre cei care asistau dezamăgiţi, niciunul nu-1 însoţi pe Max Réal măcar până la prima staţie ca, după cum se spune mai pe şleau, să-1 vadă plecat şi bun plecat. Vagoanele se umplură doar cu călători chemaţi de obligaţii profesionale în afara oraşului Chicago.

Max Réal putu să se aşeze deci confortabil pe una din banchete cu Tommy lângă el, căci timpul în care albii nu ar fi suportat vecinătatea oamenilor de culoare trecuse. În fine, se auzi şuieratul trenului şi acesta se puse în mişcare; puternica locomotivă scotea prin coşul ei larg jerbe de scântei amestecate cu aburi. Şi în mijlocul mulţimii rămase pe peron, ai fi putut zări pe comodorul Urrican aruncând lui Max Réal priviri ameninţătoare.

Ca stare a vremii, călătoria începea prost. Să nu uităm că în America, la această latitudine, cu toate că este pe aceeaşi paralelă cu Spania septentrională, în luna aprilie mai e iarnă. Pe întinsul vastelor ţinuturi, unde nu se găseşte nici un munte, anotimpul rece se prelungeşte până la această epocă a anului şi curenţii atmosferici veniţi din regiunile polare se dezlănţuie în voie.

Şi cu toate că frigul începea să descrească şi să cedeze sub razele soarelui de mai, rafalele de vânt îngheţat mai tulburau văzduhul.

Norii joşi, aversele întunecau orizontul şi-1 mărgineau la o distanţă scurtă. Era o vreme supărătoare pentru un pictor în căutare de privelişti luminoase şi meleaguri însorite.

Totuşi e mai bine să străbaţi Statele Unite în primele zile ale primăverii. Mai târziu căldurile devin de neîndurat. La urma urmei, se putea spera că timpul urât nu va ţine mai mult de o lună şi câteva semne arătau chiar că vremea tinde să se schimbe.

Un cuvânt acum despre tânărul negru, intrat de doi ani în serviciul lui Max Réal pe care-1 întovărăşea într-o călătorie atât de bogată probabil în surprize. Era, după cum se ştie, un băiat de 17 ani, în consecinţă născut liber, de vreme ce emanciparea sclavilor avusese loc după războiul de Secesiune, care se sfârşise cu vreo 30 de ani înainte, spre onoarea americanilor şi a umanităţii.

Mama şi tatăl lui Tommy au trăit în timpul sclavagismului, fiind originari din acest stat al Kansas-ului, unde s-a dat o luptă atât de cruntă între aboliţionişti şi plantatorii din Virginia.

Părinţii lui Tommy, trebuie să insistăm asupra acestui aspect, nu au fost supuşi unei soarte prea vitrege şi existenţa lor a fost mult mai uşoară ca a celor mai mulţi dintre semenii lor. Având un stăpân bun, sensibil şi drept, ei s-au considerat ca făcând parte din familie.

Prin urmare, atunci când fu aprobată legea abolirii sclaviei, ei n-au vrut să-1 părăsească, aşa cum nici el nu se gândea să se despartă de ei. Tommy era deci liber la naşterea sa, şi după moartea părinţilor şi a stăpânului lor – dintr-o tendinţă atavică sau datorită amintirilor fericite ale copilăriei sale – nu prea ştia ce să facă singur în faţa greutăţilor vieţii. Poate tânăra lui minte n-a înţeles avantajele marelui act al emancipării atunci când a fost nevoit să se bizuie numai pe propriile lui forţe pentru a se descurca singur şi să se gândească la ziua de mâine, el care nu s-a preocupat niciodată de viitor, el pentru care prezentul era totul. Spre norocul lui, Tommy a fost recomandat lui Max Réal. Era destul de inteligent, sincer, cu o bună purtare, gata să iubească pe acei care îi arătau oarecare afecţiune. El se legă de tânărul artist şi avea să găsească la el un loc sigur.

De un singur lucru îi părea rău şi nu-1 ascundea, acela de a nu-1 sluji pe veci cu trup şi suflet – şi îl repeta adeseori.

Dar de ce? întreba Max Réal.

Pentru că, dacă aţi fi stăpânul meu, dacă m-aţi fi cumpărat, aş rămâne veşnic la dumneavoastră.

Şi ce ai câştiga, băiete?

Aş câştiga că n-aţi putea să mă daţi afară, ceea ce se face cu un servitor de care nu eşti mulţumit.

Dar, Tommy, cine vorbeşte de concediere? Dealtfel, dacă ai fi sclavul meu, aş putea să te vând.

Nu-i acelaşi lucru, stăpâne, e cu totul altceva, şi ar fi mai sigur.

În nici un fel, Tommy.

Ba da, ba da… şi pe urmă, nici eu nu aş putea să plec când mi s-ar năzări.

Ei bine, fii liniştit, dacă sunt mulţumit de serviciile tale, am să te cumpăr într-o zi.

De la cine, de vreme ce eu nu sunt al nimănui?

De la tine însuţi, când voi fi bogat, de la tine însuţi… şi la orice preţ vei voi.

Tommy încuviinţa din cap, cu ochii strălucitori în orbitele negre, arătându-şi dinţii de o sclipitoare albeaţă, fericit că va putea hotărî într-o zi să rămână pentru totdeauna lângă stăpânul său şi iubindu-1 de aceea şi mai mult.

Ar fi de prisos să spunem cât de mulţumit era să-1 întovărăşească în această plimbare prin Statele Unite. S-ar fi necăjit mult dacă l-ar fi văzut plecând singur, chiar dacă ar fi fost o despărţire de numai câteva zile. Şi cine ştie cât va ţine partida începută în aceste condiţiuni dacă soarta nu se va pronunţa după un scurt timp, dacă abia după săptămâni, poate luni, câştigătorul va ajunge în cel de-al 63-lea stat.

Fie că avea să dureze mult sau puţin, călătoria a fost neplăcută în această primă zi, între ferestrele aburite ale vagonului şiroind de ploaie. Trebuia să te resemnezi să treci prin ţară fără să vezi nimic. Totul se pierdea în tonurile cenuşii, atât de urâte de pictori – cerul, câmpul, oraşele, gările.

Meleagurile statului Illinois se desluşeau cu greu prin ceaţă. Nu se zăriră decât coşurile înalte ale morilor de la Napiersville şi acoperişurile fabricilor de ceasuri din Aurora. Nimic din Oswego, din Yorkville, din Sandwich, din Mendoza, din Princeton, din Rock Island, din podul măreţ de peste Mississippi, ale cărui ape îmbelşugate înconjoară insula Rock, nimic din acea proprietate a statului transformată în arsenal, unde sute de tunuri îşi înalţă gurile între crânguri înverzite şi tufe de flori.

Max Réal era foarte dezamăgit. Trecând numai prin ploaie, nu-i va rămâne nimic în amintirile lui de pictor. Mai bine ar fi dormit ziua întreagă, cum făcu conştiincios Tommy.

Spre seară ploaia încetă. Norii se risipiră. Soarele apunea în vălurile de aur ale orizontului. Fu o desfătare pentru ochii artistului. Dar aproape imediat umbrele amurgului cuprinseră graniţa dintre Iowa şi Illinois.

Aşa că străbaterea acestui teritoriu, cu toate că noaptea era destul de luminoasă, nu dădu nici o mulţumire lui Max Réal. Nu trecu mult până închise ochii, şi nu-i deschise decât în zorii dimineţii următoare.

Şi poate avea dreptate să regrete că nu coborâse în ajun la Rock Island.

«Da, am greşit, am greşit, îşi zise când se deşteptă. Timpul nu mi-e măsurat şi mai am până la ultimele 24 de ore. Ziua pe care mi-am rezervat-o pentru Omaha ar fi trebuit s-o petrec la Rock Island. De la Davenport, de pe malul lui Mississippi, nu aveam decât să trec dincolo şi l-aş fi văzut în sfârşit pe acest măreţ părinte al apelor, căruia va trebui poate să-i urmez cursul, dacă soarta mă va plimba prin toate teritoriile centrale.»

Dar era prea târziu pentru a se lăsa pradă gândurilor. Acum trenul alerga cu toată viteza prin câmpiile statului Iowa.

Max Réal nu putu zări Iowa City în valea cu acelaşi nume, şi care timp de 16 ani a fost capitala acestui stat, nici Des Moines, capitala actuală, un vechi fort construit la confluenţa râului cu acest nume şi Raccon, acum un oraş de 50 000 de locuitori, nod de cale ferată.

Soarele răsărea când trenul se opri la Council Bluff, aproape de graniţă şi la numai trei mile de Omaha, localitate însemnată din Ne-braska, având drept frontieră naturală fluviul Missouri. Acolo se ridica altădată «Stânca Marelui Sfat», unde se adunau triburile indiene din Far West. De acolo porneau expediţiile de cucerire sau comerciale, care trebuiau să atragă după ele recunoaşterea ţinuturilor brăzdate de nenumăratele şiruri ale Munţilor Stâncoşi şi ale Noului Mexic.

Ei bine, nu se va putea spune că Max Réal a trecut ca o săgeată de prima staţie a lui Union Pacific, cum trecuse în fugă prin atâtea oraşe în ajun.

Să coborâm, grăi el.

Oare am ajuns? întrebă Tommy deschizând ochii.

Ai ajuns întotdeauna când eşti într-un loc.

Şi după acest răspuns atât de limpede, amândoi unul cu sacul în spinare şi celălalt cu valiza în mână, săriră pe peronul gării. Steam-boat-ul nu trebuia să pornească de pe cheiul din Omaha înainte de ora 10 dimineaţa. Or, nu era decât 6 şi aveau destul timp pentru a vizita până şi Council Bluff de pe malul stâng al fluviului Missouri. Ceea ce şi făcură, după o scurtă oprire ca să ia micul dejun.

Apoi viitorul stăpân şi viitorul sclav merseră între două linii ferate care, ajungând la două poduri de peste fluviu, se desfac în două căi spre metropola din Nebraska.

Cerul se înseninase. Soarele arunca o jerbă de raze matinale prin spărtura dintre norii muiaţi peste vale de o uşoară briză din est. Ce mulţumire, după ce douăzeci şi patru de ore eşti întemniţat într-un vagon de tren, să hoinăreşti astfel cu pasul liber şi dezmorţit!

Este adevărat că Max Réal nu se gândi să picteze în trecere câteva privelişti. Înaintea ochilor săi se întindeau maluri sterpe şi nesfârşite, puţin ademenitoare pentru penelul unui artist. De aceea merse drept spre Missouri, acest mare afluent al fluviului Mississippi, care se chema altădată Mise Souri, adică în limba indiană «Fluviul mocirlos», în acest loc, cursul său, de la izvor până aici, ajunge să măsoare 3 000 mile.

Max Réal avu o idee de neconcepul pentru comodorul Urrican sau antrenorul lui Tom Crabbe, sau chiar pentru Harris T. Kymbale: să se sustragă cât se putea curiozităţii publicului. Iată de ce el nu făcuse cunoscut itinerarul său când părăsise Chicago. Or, Omaha se interesa la fel de mult ca şi celelalte oraşe de partida nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii şi, dacă ar fi ştiut că primul călător sosise în dimineaţa aceea între zidurile sale, l-ar fi primit cu toate onorurile cuvenite unui personaj atât de însemnat. Un oraş mare, Omaha, cuprinzând împreună cu suburbia sa din sud un număr de nu mai puţin de 150 000 de locuitori. Boom-ul, adică tocmai ceea ce Reclus numeşte «perioada de reclamă, de speculaţii, de afaceri de bursă, dar în acelaşi timp de muncă asiduă», 1-a făcut, ca pe multe alte oraşe, să iasă în 1854 din anonimat, cu industria şi civilizaţia sa. Jucători din naştere, cum ar fi putut locuitorii din Omaha să reziste nevoii de a paria pentru unul sau altul din partenerii pe care destinul orb îi va împrăştia pe toate teritoriile Statelor Unite? Şi iată că unul dintre ei se încumeta să nu le vestească nici măcar sosirea lui.

Într-adevăr, Max Réal nu făcea nimic pentru a-şi câştiga simpatia concetăţenilor săi. El se mărgini să ia masa într-un han oarecare, fără a-şi dezvălui identitatea şi a spune ce-1 aduce aici. Se putea ca hazardul să-1 trimeată de mai multe ori în Nebraska sau în statele pe care le deserveşte Grand Trunk. Or, tocmai la Omaha începe această lungă cale ferată, numită «Pacific Union» între Omaha şi Ogden, pe urmă «Southern Pacific» între Ogden şi San Francisco. Şi ce să mai vorbim, în ceea ce priveşte liniile care fac legătura între Omaha şi New York, călătorii au de unde să aleagă.

Nefiind cunoscut de nimeni, Max Réal se plimbă prin principalele cartiere ale oraşului care are, ca şi vecina sa Council Bluff, forma regulată a unei table de şah cu 64 de căsuţe juxtapuse şi dreptunghiulare, cu marginile drepte impuse de geometrie.

Era ora 10 când pictorul, urmat de Tommy, reveni spre fluviul Missouri prin partea de nord şi coborî cheiul până la debarcaderul steamboat-ului.

Dean Richmond era gata de plecare. Cazanele sale suflau ca un beţiv, balansierul18 nu aştepta decât ordinul să se pună în mişcare şi să se legene deasupra punţii.

Ziua era destul de lungă pentru ca Dean Richmond, după un parcurs de 150 de mile, să ajungă la Kansas City.

Max Réal şi Tommy se duseră pe covertă.

Ah, dacă pasagerii ar fi ştiut că unul din partenerii faimoasei partide cobora în tovărăşia lor apele missouriene până la oraşul Kansas, ce primire entuziastă i-ar fi făcut! Dar Max Réal continua să nu-şi dezvăluie numele, şi Tommy nu şi-ar fi îngăduit să-1 trădeze. La ora 10 şi 10 fură dezlegate parâmele, puternicele roţi se puseră în mişcare şi vasul o luă în direcţia curentului. Fluviul era presărat de pietre ponce plutitoare, rupte de izvoarele lui din trecătoarea Munţilor Stâncoşi.

Malurile înverzite ale lui Missouri în regiunea de şes a Kansas-ului nu au aspectul bizar pe care li-1 dă în susul apei încastrarea stâncilor de granit. Aici fluviul galben nu mai este întrerupt de cataracte, baraje, ecluze, nici tulburat de cascade şi pante înclinate.

După ce primeşte afluenţii veniţi din regiunile depărtate ale Canadei, se varsă în el şi alte numeroase cursuri de apă, din care principalul este râul Yellowstone.

Dean Richmond înainta repede printre vasele cu aburi sau pirogele care folosesc spre vale cursul fluviului; partea de sus nu este navigabilă iarna fiind plină de gheţuri, iar vara secând din pricina căldurii.

Ajunseră la Platte City, pe râul care dă unul din numele sale statului care se cheamă Nebraska. Dar, de fapt, Platte i se potriveşte mai bine, pentru că meandrele sale se desfac între maluri acoperite de iarbă, foarte joase şi însorite, care lasă puţină adâncime albiei. După alte 25 de mile, steamboat-ul făcu escală la Nebraska City. Acest oraş este adevăratul port pentru Lincoln, capitala statului, cu toate că se află la vreo 20 de leghe spre est.

În timpul după-amiezii, Max Réal putu termina câteva schiţe ale dealului Atkinson şi o privelişte remarcabilă de lângă Leavenworth, acolo unde peste Missouri trece unul din cele mai frumoase poduri, în acest loc a fost înălţat în 1827 un fort menit să apere ţinutul împotriva triburilor indiene.

Era aproape miezul nopţii când tânărul pictor şi Tommy debarcară la Kansas City. Le mai rămâneau circa 12 zile ca să ajungă la Fort Riley, locul indicat în acest stat de nota lui W. J. Hypperbone.

În primul rând, Max Réal alese un hotel cu o înfăţişare destul de luxoasă, unde petrecu o noapte odihnitoare, după 24 de ore de tren şi 14 de vapor. A doua zi o consacră vizitării oraşului sau mai curând ambelor oraşe, căci există două Kansas-uri aşezate pe acelaşi mal drept al fluviului Missouri, care face în acest loc o meandră îngustă, dar despărţite de râul Kansas. Unul aparţine statului Kansas, altul statului Missouri. Al doilea este mult mai însemnat cu cei 130 000 de locuitori ai săi, în timp ce primul n-are decât 38 000. De fapt, dacă s-ar afla într-un singur stat, n-ar forma decât o unică aşezare. Dealtfel, Max Réal nu avea intenţia să rămână mai mult de 24 de ore nici în Kansas-ul din Kansas, nici în Kansas-ul din Missouri. Cele două oraşe semănau ca două picături de apă şi cine a văzut unul 1-a văzut şi pe celălalt. Prin urmare, la 4 mai, dis-de-dimineaţă, pictorul porni din nou la drum spre Fort Riley, şi de astă dată dorea să călătorească cum se potriveşte unui artist. Desigur că luă trenul, dar era ferm hotărât să coboare la staţiile care îi plăceau, în căutare de peisaje care măcar să-1 inspire dacă, deşi fiind primul plecat, nu va reuşi să sosească primul.

Priveliştea care se desfăşura înaintea lui nu mai era deşertul american de odinioară. Uriaşa câmpie se-ntinde spre vest, până la o altitudine de 500 de stânjeni, de-a lungul graniţei statului Colorado. Ondulaţiile succesive ale solului sunt întrerupte de râpe adânci şi împădurite, despărţite de stepe care se aştern cât vezi cu ochii; cu o sută de ani în urmă indienii Kansas, Nas-Găurit, Oteas şi alte triburi cunoscute sub numele de Piei-Roşii le străbăteau în lung şi-n lat.

Ceea ce schimbase complet ţinutul era dispariţia pădurilor de chiparoşi şi brazi, plantarea milioanelor de pomi fructiferi pe suprafeţele savanelor ca şi înfiinţarea pepinierelor pentru întreţinerea livezilor şi viilor.

Spaţiile nesfârşite pentru culturile de sorg, necesar în procesul obişnuit de fabricaţie a zahărului, alternau cu câmpurile de orz, secară, hrişcă, ovăz, grâu care fac din Kansas una dintre cele mai bogate regiuni din Statele Unite.

Iar florile, într-o mare varietate de specii, cresc în voie, mai ales de-a lungul malurilor râului Kansas – cu precădere nenumăratele tufe de peliniţă cu frunze păroase, unele ierboase, altele ca nişte arbuşti, care răspândesc în aer o mireasmă de terebentină.

Pe scurt, din staţie în staţie, luând-o uneori patru sau cinci mile peste câmpuri, schiţând câteva pânze, Max Réal avu nevoie de o săptămână ca să ajungă la Topeka, unde sosi la 13 mai, după-amiază. Topeka este capitala Kansas-ului. Numele îi vine de la cartofii sălbatici care creşteau puzderie pe pantele văilor. Oraşul ocupă malul meridional al apei şi este întregit de cartierele mărginaşe de pe malul opus.

Max Réal îşi luă o jumătate de zi de odihnă, necesară atât lui cât şi tânărului negru, dar îşi întrerupse repausul ca să viziteze a doua zi capitala. Cei 32 de mii de locuitori habar n-aveau că printre ei se află celebrul partener al cărui nume sta scris pe afişe cu litere de-o şchioapă.

Era aşteptat, cum se spune, pe traseu. Nimeni nu-şi închipuia că pentru a sosi la Fort Riley luase alt tren decât cel care merge de-a lungul Kansas-ului şi deserveşte Topeka.

Populaţia însă nu se alese decât cu aşteptarea şi Max Réal plecă din nou pe data de 14, în zori, fără să i se bănuiască nici o clipă prezenţa. Până Ia Fort Riley, la confluenţa râurilor Smoky-Hill şi Republican, nu mai avea decât vreo 60 de mile.

Pictorul putea deci ajunge în aceeaşi seară dacă dorea, sau a doua zi, dacă îi venea să hoinărească pe drum. Asta şi făcu după ce coborî din tren la Manhattan. Dar puţin a lipsit să nu fie oprit de la începutul partidei şi să nu piardă dreptul s-o continue. Ce vreţi, artistul a fost mai tare decât pionul de şah purtat de soartă prin aceste ţinuturi.

După-amiază, Max Réal şi Tommy, după ce s-au dat jos la penultima staţie, trei sau patru mile înainte de Fort Riley, s-au îndreptat spre malul stâng al Kansas-ului. Cum o jumătate de zi era destul ca să parcurgă această distanţă chiar pe jos, nu aveau de ce să-şi facă griji. De aceea Max Réal s-a oprit la marginea apei, unde deodată văzu înaintea ochilor o privelişte încântătoare. La un cot al râului, în jocurile neprevăzute de umbre şi lumini, se-nălţa unul dintre ultimii arbori ai unui străvechi codru de chiparoşi. Crengile lui se-mpleteau într-un leagăn de la un mal la altul. La poale se vedeau urmele unei cabane mexicane şi în spate o câmpie întinsă smălţuită cu fiori, îndeosebi cu veselele şi strălucitoarele floarea-soarelui. Dincolo de râul Kansas se zărea un fond de verdeaţă cu colţuri de umbră prin care răzbăteau ici şi colo razele sclipitoare ale soarelui. Ansamblul era minunat.

«Ce privelişte frumoasă! îşi spuse Max Réal. În două ore am să isprăvesc o schiţă.»

Dar, după cum se va vedea, el fu acela gata să fie isprăvit.

Tânărul pictor se aşeză pe mal cu mica lui pânză prinsă de capacul cutiei cu culori. Lucra de 40 de minute, cu totul absorbit de munca lui, când un zgomot îndepărtat – acel quadrupedante sonitu19 al lui Vergiliu se auzi dinspre răsărit. Părea un tropot de copite grozav, venind din câmpia de pe malul stâng. Tommy, culcat la poalele unui copac, fu trezit din aţipeală, în voia căreia se lăsase cu nesaţ, de acest vuiet crescând. Stăpânul său nu auzea nimic, nici măcar nu întorcea capul. Atunci Tommy se sculă în picioare, făcu câţiva paşi pe mal în sus ca să poată scruta depărtările. Zgomotul se mări şi în zare se ridicară nori de praf, împinşi spre vest de briza răcoroasă.

Tommy se întoarse şi, cuprins de groază, îi spuse lui Max Réal:

Stăpâne…

Pictorului, adâncit în contemplare în faţa pânzei sale, nici prin gând nu-i trecea să răspundă.

Stăpâne… repetă Tommy cu glas îngrijorat, punându-i mâna pe umăr.

Ei! Ce te-a apucat, Tommy? exclamă Max Réal, foarte ocupat să amestece cu vârful pensulei puţin cafeniu cu roşu aprins.

Stăpâne… nu auzi? strigă Tommy.

Numai un surd n-ar fi auzit vuietul acestui furtunos galop. Numaidecât Max Réal se ridică, îşi lăsă paleta pe iarbă şi se duse până la marginea râului. La 500 paşi de el alerga o herghelie uriaşă, ridicând nori de praf şi aburi, ca un soi de avalanşă, rostogolindu-se pe suprafaţa câmpiei de unde izbucneau nechezaturi furioase. În câteva clipe avalanşa avea să ajungă pe mal. Nu puteau fugi decât spre nord. Aşa că, după ce-şi strânse uneltele, Max Réal o luă la goană într-acolo, înainte sau, mai curând, după Tommy. Herghelia care galopa cu toată viteza era alcătuită din mai multe mii de cai şi catâri pe care statul îi creştea altădată într-un ţarc pe malul fluviului Missouri. Dar de când sunt la modă automobilele şi bicicletele, aceste hipomotoare – căci aşa au ajuns să fie numite – lăsate în voia soartei rătăcesc prin câmpii. Cei de faţă galopau desigur, înnebuniţi, de ore întregi. Nici un obstacol neputând să-i oprească, lanurile, arăturile au fost devastate de trecerea lor şi, dacă apa nu însemna pentru ei o stavilă de netrecut, cine ştie unde se puteau duce?

Pe Max Réal şi pe Tommy, cu toate că fugeau de le sfirâiau călcâiele, erau gata să-i ajungă şi i-ar fi făcut zob sub copite dacă amândoi nu s-ar fi căţărat la timp în crăcile joase ale unui nuc gros, singurul copac ce se înălţa pe întinderea netedă a câmpiei.

Era ora cinci după-amiază. Puşi la adăpost, aşteptară până ce ultimele rânduri ale hergheliei pieriră pe după cotul râului.

Iute, hai, iute! strigă atunci Max Réal.

Tommy nu se prea grăbea să părăsească craca pe care încălecase.

Haide mai iute, îţi spun, sau am să pierd 60 de milioane de dolari şi n-am să pot face din tine un sclav păcătos!

Max Réal glumea, căci nu era nici o primejdie să întârzie la Fort Riley. Iată de ce, în loc să se întoarcă la staţia de care se depărtaseră prea mult şi unde se putea să nu găsească nici un tren gata de plecare, merse liniştit pe jos, cu pas agale peste câmp, iar când se lăsă seara se călăuzi după luminile strălucind în depărtare.

Astfel se încheie ultima parte a călătoriei şi, înainte ca orologiul oraşului să bată de opt, Max Réal şi Tommy se aflau în faţa hotelului Jackson. Primul pion se găsea aşadar în locul ales de William J. Hypperbone, în căsuţa a opta.

Ce 1-a făcut pe milionar să aleagă acest oraş? Probabil faptul că dacă Missouri, aşezat în centrul geografic al Statelor Unite, a putut fi denumit «statul central», Kansas-ul, pe de altă parte, poartă şi el pe drept acest nume pentru că ocupă mijlocul geometric, iar Fort Riley se află chiar în inima ţării, pricină pentru care s-a ridicat lingă el un monument în punctul unde se-ntâlnesc râurile Smoky Hill şi Republican.

În sfârşit, indiferent de motivul alegerii, bine că Max Réal sosi teafăr la Fort Riley. A doua zi, părăsind hotelul Jackson unde trăsese, pictorul se duse la Post Office, intră în birou şi se interesă dacă n-a primit o telegramă.

Numele dumneavoastră? întrebă slujbaşul.

Max Réal.

Max Réal din Chicago?

În persoană.

Unul din jucătorii marii partide a nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii?

El însuşi.

Era cu neputinţă de astă dată să treacă neobservat; ştirea prezenţei sale se răspândi în tot oraşul.

În mijlocul uralelor care-1 stinghereau atât de mult, tânărul pictor se-ntoarse la hotel. Acolo i se va aduce, de îndată ce va sosi, depeşa cu rezultatul celei de-a doua aruncări de zaruri privitoare la el şi care-1 va trimite… unde oare? Unde vor voi toanele nepătrunsului destin!