Capitolul XI.

TEMERILE JOVITEI FOLEY.

Lissy Wag, datorită numărului său de ordine, trebuia să plece a cincea. Nouă zile vor mai trece între data când Max Réal a părăsit Chicago şi cea când şi dânsa va lăsa în urmă metropola din Illinois.

Vai, în ce stare de nerăbdare petrecu ea această nesfârşită săptămână sau, mai bine spus, o petrecu Jovita Foley în locul ei! Lissy Wag nu reuşea s-o calmeze. Nu mai mânca, nu mai dormea, nu mai trăia. Pregătirile fuseseră făcute chiar a doua zi după prima aruncare de zaruri, la 1 ale lunii, la opt dimineaţa. 48 de ore mai târziu, ea o obligă pe Lissy Wag s-o însoţească până la sala Auditorium, unde a doua aruncare trebuia să se facă în prezenţa unui public totdeauna la fel dc numeros, totdeauna la fel de emoţionat. Pe urmă se anunţă rezultatul aruncărilor a treia şi a patra, la datele de 5 şi 7 mai. Mai rămâneau două zile şi soarta se va pronunţa cu privire la nedespărţitele prietene care nu mai alcătuiau decât o singură fiinţă. Să ne înţelegem totuşi: Jovita Foley o trăgea după sine pe Lissy Wag, aceasta fiind redusă la rolul de mentor, prudent şi rezonabil, pe care nu-1 asculţi niciodată.

N-are rost să mai spunem că domnul Marshall Field dăduse concediu ajutoarei de casieră şi primei sale vânzătoare încă de la 16 aprilie, a doua zi după citirea testamentului. Ambele domnişoare nu trebuiau să mai meargă la magazinul din Madison Street, ceea ce o neliniştea oarecum pe cea mai cuminte, căci dacă, nu-i aşa, absenţa ţinea săptămâni sau luni de acum încolo, patronul se va putea oare lipsi de serviciile lor…?

Am greşit, rostea mereu Lissy Wag.

Bineînţeles, răspundea Jovita Foley, şi vom continua să greşim, atât cât va fi nevoie.

Acestea zise, neastâmpărata şi focoasa Jovita nu înceta să umble încoace şi încolo în micul apartament din Sheridan Street. Ea deschidea unica valiză cu rufărie şi costume de călătorie şi se asigura că nu uitase nimic pentru o deplasare care putea fi de lungă durată, apoi începea să numere iar şi iar banii disponibili – toate economiile lor preschimbate în bancnote şi aur, pe care hotelurile, trenul, trăsurile, neprevăzutul le vor înghiţi spre marea mâhnire a Lissyei Wag. Pe urmă vorbea despre toate acestea cu locatarii, atât de numeroşi în uriaşul stup de 17 etaje din Chicago, unde locuiau. Cobora cu ascensorul şi urca din nou imediat ce auzea vreo ştire, apărută în presă şi strigată de vânzătorul de ziare de pe stradă.

Ah, draga mea, spuse ea într-o zi, domnul Max Réal a plecat, dar unde o fi… Nici măcar n-a făcut cunoscut itinerarul său spre Kansas!

Şi într-adevăr, cei mai isteţi copoi ai cronicii locale n-au dat de urma tânărului pictor, despre care nu se putea şti nimic înainte de 15, adică cu o săptămână înainte după ce Jovita Foley şi Lissy Wag vor porni să cutreiere marile drumuri ale Statelor Unite.

Ei bine, ca să vorbesc deschis, zise Lissy Wag, dintre toţi partenerii noştri cel mai mult mă interesează acest tânăr.

Pentru că ţi-a urat drum bun, nu-i aşa? răspunse Jovita Foley.

Şi pentru că mi se pare demn să fie alesul soartei.

După tine, cred…

Nu, înaintea mea.

Înţeleg. Dacă n-ai face parte din «cei şapte», răspunse Jovita, ai dori să iasă el câştigător.

Doresc şi-aşa!

Se înţelege, dar cum faci parte dintre jucători şi eu de asemenea, în calitate de cea mai bună prietenă a ta, înainte de a te ruga să câştige Max Réal, roagă-te pentru mine. Dealtfel, ţi-o repet, nu se ştie unde este artistul nostru, nu departe de Fort Riley cred… dacă vreun accident nu l-o fi…

Să sperăm că nu, Jovita…

Să sperăm că nu, se înţelege… se înţelege, draga mea! Adesea Jovita Foley riposta cu aceste cuvinte, ironice în gura ei, la remarcile temătoarei Lissy Wag. Apoi, provocând-o din nou, îi spunea:

Nu-mi vorbeşti niciodată de groaznicul Tom Crabbe care a plecat la drum cu conducătorul său… spre Texas, parcă. Oare te rogi să câştige şi acest crustaceu?

Mă rog, Jovita, ca soarta să nu ne trimeată în regiuni prea depărtate…

Lissy!

Vezi, Jovita, nu suntem decât nişte biete femei şi un stat vecin ne-ar conveni mai bine.

De acord, Lissy, şi totuşi dacă soarta nu se va purta cu mănuşi într-atât încât să ne cruţe slăbiciunea… dacă ne expediază până la oceanul Atlantic… la oceanul Pacific sau în golful Mexic, vom fi nevoite să ne supunem.

Ne vom supune, de vreme ce vrei tu, Jovita.

Nu că vreau eu, dar pentru că trebuie, Lissy. Tu nu te gândeşti decât la plecare, niciodată la sosire… la marea sosire… la cea de-a şaizeci şi treia căsuţă, în timp ce eu mă gândesc la asta zi şi noapte! Apoi la întoarcerea la Chicago… unde milioanele ne aşteaptă în casa de bani a excelentului notar…

Da!… Faimoasele milioane ale moştenirii… zise Lissy Wag, surâzând.

Uite, Lissy, ceilalţi parteneri le-au acceptat fără atâtea mofturi! Oare soţii Titbury nu sunt în drum spre statul Maine…?

Sărmanii oameni, îi plâng…!

Ah, până la urmă mă scoţi din sărite! exclamă Jovita Foley.

Şi tu dacă nu te linişteşti, dacă continui să te enervezi, cum o faci de o săptămână încoace, te vei îmbolnăvi şi voi rămâne să te îngrijesc, te previn…

Eu bolnavă…?! Eşti nebună!… Nervii sunt cei care mă susţin, care îmi dau tărie, şi voi fi nervoasă tot timpul călătoriei!

Fie, Jovita, dar atunci, dacă nu vei cădea tu la pat… voi fi eu aceea…

Tu, tu… ei bine… vezi să nu fii bolnavă! exclamă foarte buna şi foarte exuberanta domnişoară, care o îmbrăţişa pe Lissy Wag.

Atunci fii calmă, o rugă Lissy Wag răspunzând sărutărilor ei, şi totul va merge bine!

Jovita Foley, nu fară mare greutate, reuşi să se stăpânească, înfricoşată la gândul că prietena ei ar putea fi bolnavă în ziua plecării.

În ziua de 7, dimineaţa, revenind de la Auditorium, Jovita Foley aduse vestea că al patrulea partener, Harris T. Kymbale, obţinând cifra şase, va merge întâi în statul New York, la podul Niagara şi de acolo la Santa-Fe, New Mexico.

Lissy Wag făcu observaţia că reporterul de la Tribune avea de plătit o penalizare…

Asta-i un fleac pentru ziarul lui! replică prietena sa.

Da, Jovita, dar pentru noi nu ar fi, dacă am fi obligate să plătim o mie de dolari la începutul… sau chiar în cursul călătoriei!

Cealaltă îi răspunse, ca de obicei, printr-o mişcare a capului, care însemna în mod clar: «Aşa ceva nu se va întâmpla… Nu! Aşa ceva nu se va întâmpla!»… în fond, o asemenea posibilitate o neliniştea cel mai mult, cu toate că nu voia să lase să se vadă acest lucru. Noapte de noapte, în timpul unui somn neliniştit care îl tulbura şi pe al Lissyei Wag, ea visa cu voce tare poduri, hanuri, labirint, puţuri, închisori – căsuţele nefaste în care trebuiau plătite penalizări simple, duble, triple, pentru a putea juca mai departe.

În fine sosi 8 mai şi a doua zi cele două tinere călătoare vor pleca la drum…

Numai cu cărbunii aprinşi pe care Jovita Foley stătea de o săptămână se putea încălzi o locomotivă rapidă, care să le ducă la capătul Americii.

Se înţelege de la sine că Jovita Foley cumpărase un ghid general de călătorie prin Statele Unite, cel mai bun şi complet dintre Guide-books, pe care-1 răsfoia, îl citea, îl recitea fără încetare, cu toate că nu avea încă de ce să studieze unul sau altul dintre itinerare.

Dealtfel, pentru a fi ţinut la curent, era destul să consulţi ziarele metropolei sau ale oricărui alt oraş. S-au stabilit imediat legături cu fiecare stat ieşit la sorţi şi mai ales cu fiecare din localităţile indicate în nota lui William J. Hypperbone. Poşta, telefonul, telegraful funcţionau la orice oră. Ziarele de dimineaţă, ziarele de seară conţineau coloane de informaţii mai mult sau mai puţin adevărate, ba chiar, trebuie să recunoaştem, mai mult sau mai puţin fanteziste. E drept că cititorul, cumpărător ori abonat, este totdeauna de acord asupra acestui lucru: mai bine o ştire falsă decât nici un fel de ştire.

În rest, informaţiile depindeau, se înţelege, de parteneri şi de modul lor de a proceda. Astfel, în ceea ce-1 privea pe Max Réal, informaţiile puteau să nu fie serioase, căci el nu-şi dezvăluise proiectele nimănui, cu excepţia mamei sale.

Nefiind semnalat cu Tommy la Omaha, apoi la Kansas City, la debarcarea sa de pe Dean Richmondy reporterii i-au căutat în zadar urma, dar nu se ştia ce se întâmplase cu el.

Tot aşa, o mare taină învăluia şi pe Hermann Titbury. Nimeni nu avea nici o îndoială că plecase cu doamna Titbury în ziua de 5, şi în locuinţa din Robey Street nu se mai afla decât servitoarea, namila feminină pomenită mai înainte. Dar ceea ce nu se ştia era că porniseră la drum sub un nume de împrumut, şi cronicarii se străduiau în zadar să dea de ei. Probabil nu vor exista ştiri precise despre cei doi soţi decât în ziua când vor sosi la poşta din Calais pentru a-şi lua telegrama.

Veştile de la Tom Crabbe erau mult mai numeroase. Plecat în 3 din Chicago, în faţa tuturor, Milner şi tovarăşul său au fost văzuţi şi intervievaţi în principalele oraşe ale itinerarului şi ultima oară la New-Orleans unde se îmbarcaseră pentru Galveston în Texas. Freie Presse avu grijă să remarce, în această privinţă, că steamer-ul Sherman era de naţionalitate americană, adică o parte din însăşi patria-mamă. Şi într-adevăr, cum era interzis partenerilor să părăsească teritoriul naţional, era bine să nu se facă traversarea pe un vas străin, chiar dacă acest vapor se găsea în apele Federaţiei.

Cât despre Harris T. Kymbale, ştirile despre el nu lipseau. Ploua cu ele ca în aprilie, căci el nu făcea economie de telegrame, articole sau scrisori care puteau să servească lui Tribune. A fost cunoscută astfel trecerea lui prin Jackson, apoi prin Detroit şi cititorii aşteptau cu nerăbdare detalii despre recepţiile care se organizau în onoarea sa la Buffalo şi Niagara Falls.

Sosi ziua de 7 mai. A doua zi maestrul Tornbrock,asistat de Georges B. Higginbotham, va proclama în sala Auditorium rezultatul celei de a cincea aruncări de zaruri.

Încă treizeci şi şase de ore şi Lissy Wag îşi va cunoaşte soarta. E lesne de închipuit prin ce nelinişte a trecut în aceste două zile Jovila Foley, ba chiar se abătură asupra ei griji foarte mari.

Într-adevăr, în noaptea de 7 spre 8, pe Lissy Wag începu s-o doară foarte tare gâtul şi, având un acces de febră, trebui s-o trezească pe prietena ei care dormea în camera de alături.

Jovita Foley se sculă imediat, îi dădu primele îngrijiri, îi prepară o băutură caldă şi calmantă, o acoperi bine să nu-i fie frig, repetând cu o voce liniştitoare:

N-o să fie nimic, draga mea, n-o să fie nimic…

Sper, răspunse Lissy Wag. căci ar însemna să mă îmbolnăvesc într-un moment cu totul nepotrivit.

Era şi părerea Jovitei Foley. Nici nu s-a mai gândit să se culce, ca să poată s-o vegheze pe tânăra ei prietenă al cărei somn fu foarte agitat.

A doua zi, toată casa ştia că a cincea parteneră era destul de bolnavă pentru ca să fie nevoie de un medic şi aştepta la ora nouă venirea doctorului.

Toată casa era la curent cu situaţia; apoi strada nu întârzie să afle şi ca, pe urmă vestea s-auzi în tot cartierul, în tot sectorul şi în tot oraşul, răspândindu-se cu acea viteză fulgerătoare cu care se răspândesc îndeosebi ştirile proaste.

De ce să ne mirăm, dealtfel! Domnişoara Wag nu era ea femeia zilei… persoana cea mai notorie de la plecarea lui Harris T. Kymbale?… Nu spre dânsa era îndreptată toată atenţia publicului… singura eroină, între ceilalţi şase eroi ai meciului Hypperbone?… Or, iat-o pe Lissy Wag bolnavă – poate grav bolnavă – în ajunul zilei în care destinul se va pronunţa în privinţa ei. În sfârşit, medicul chemat, dr. M. P. Pughe, veni puţin după ora nouă. El o întrebă întâi pe Jovita Foley ce fire are pacienta.

Excelentă, i se răspunse.

Doctorul se aşeză atunci lângă patul Lissyei Wag, o privi cu atenţie, o puse să scoată limba, îi luă pulsul, o examina, o ascultă. Nimic la inimă, la ficat, nimic la stomac. În fine, după un examen conştiincios, care numai el merita 4 dolari vizita, spuse:

Nu-i nimic grav, cu condiţia să nu survină vreo complicaţie.

Avem să ne temem de complicaţii? întrebă Jovita Foley, tulburată de cuvintele medicului.

Da şi nu, răspunse dr. M. P. Pughe. Nu, dacă boala este oprită de la început… Dar dacă nu este oprită şi ia, în ciuda îngrijirilor, o dezvoltare pe care medicamentele nu o mai pot împiedica…

Totuşi, reluă Jovita Foley, pe care aceste răspunsuri evazive o îngrijorau din ce în ce mai mult, puteţi să vă pronunţaţi asupra bolii…?

Da, şi încă fără nici o şovăire.

Vorbiţi atunci, doctore!

Ei bine, am diagnosticat o simplă bronşită… Bazele celor doi plămâni sunt prinse. Se aude ceva pulmonar, dar pleura nu a fost atinsă. Aşadar, până acum nu există primejdia unei pleurezii.

Dar? „

Dar bronşita poate să degenereze în pneumonie şi pneumonia în congestie pulmonară. E ceea ce numesc eu complicaţii.

Şi doctorul prescrise medicamentele obişnuite – picături, siropuri calmante, ceaiuri calde şi odihnă, în special odihnă. Apoi, după promisiunea de a reveni seara, părăsi locuinţa, grăbindu-se să ajungă la cabinetul său de consultaţii pe care reporterii îl şi invadaseră.

Complicaţiile posibile se vor produce oare – şi dacă se vor produce, ce se va întâmpla? În faţa acestei eventualităţi, Jovita Foley fu pe punctul de a-şi pierde capul. În timpul orelor care urmară, Lissy Wag i se păru mai bolnavă, mai moleşită. Zăcea scuturată de friguri care vesteau un al doilea acces de febră, pulsul îi bătea neregulat şi starea de apatie creştea.

Jovita Foley, cu moralul la pământ, cel puţin tot atât pe cât era bolnava din punct de vedere fizic, nu plecă de lângă patul ei, neîncetând s-o privească, să-i şteargă fruntea care ardea, să-i dea linguriţele de poţiune, decât pentru a se cufunda în gândurile cele mai negre sau pentru a se plânge, pe drept cuvânt, de un ghinion atât de vădit.

«Nu, îşi spuse dânsa, nici un Crabbe, nici un Titbury nu ar fi căpătat bronşită în ajunul plecării lor… nici un Kymbale, nici un Max Réal! Şi nici pe comodorul Urrican nu l-ar fi ajuns o asemenea nenorocire! A trebuit să i se întâmple sărmanei mele Lissy, atât de plină de sănătate. Şi mâine, da, mâine este a cincea tragere!… Şi dacă suntem trimise departe… departe, şi dacă o să ne împiedice să ajungem la destinaţie o întârziere de numai cinci sau şase zile, şi dacă 23 ale lunii vor sosi înainte ca noi să fi putut părăsi Chicago… şi dacă e prea târziu ca s-o mai facem şi suntem eliminate din partidă înainte să o fi început…?».

Da! da! aceste gânduri deznădăjduite frământau creierul Jovitei Foley şi făceau să-i zvâcnească tâmplele.

Către ora trei febra scăzu de tot, Lissy Wag ieşi din toropeală şi tuşea deveni parcă mai puternică.

Când i se deschiseră ochii, Jovita Foley sta aplecată asupra ei.

Ei bine, o întrebă, cum te simţi? Mai bine, nu-i aşa? Ce vrei să-ţi dau?

Vreau să beau ceva, răspunse domnişoara Wag cu o voce foarte schimbată din cauza durerii de gât.

Iată, draga mea, o băutură calmantă… apă sulfuroasă cu lapte cald! Şi apoi… doctorul ţi-a prescris câteva tablete.

Iau tot ce vrei tu, buna mea Jovita.

Atunci o să treacă de la sine!

Da… de la sine.

Arăţi mai bine.

Ştii, draga mea, răspunse Lissy Wag, când febra trece eşti foarte moleşită, dar nu te mai simţi aşa de rău.

Asta se cheamă convalescenţă! exclamă Jovita Foley. Mâine n-o să se mai vadă nici urmă de boală.

Convalescenţă… aşa de repede? şopti bolnava încercând să surâdă.

Da… repede, şi când medicul va reveni el va spune că poţi să te scoli.

Între noi… mărturiseşte, buna mea Jovita, că într-adevăr n-am noroc!

N-ai noroc? Tu…?

Da, eu, şi soarta s-a înşelat amarnic că nu te-a ales în locul meu! Mâine ai fi fost la Auditorium… şi ai fi plecat în aceeaşi zi…

Aş fi plecat… lăsându-te în starea asta?

Aş fi ştiut eu să te silesc!

Dealtfel, nu e vorba de asta! răspunse Jovita Foley. Nu eu sunt a cincea parteneră… Nu eu sunt viitoarea moştenitoare a răposatului Hypperbone. Ci tu! Dar gândeşte-te, draga mea. Nimic nu e pierdut, chiar dacă plecăm cu patruzeci şi opt de ore mai târziu. Ne mai rămân încă treisprezece zile să facem călătoria… şi în treisprezece zile se poate ajunge dintr-un capăt al Statelor Unite în celălalt.

Lissy Wag nu vru să răspundă că boala sa ar fi putut să se prelungească cu o săptămână şi chiar – cine ştie? – peste cele cincisprezece zile când expira termenul. Ea se mulţumi să spună:

Îţi promit, Jovita, să mă însănătoşesc cât mai repede cu putinţă.

Şi eu nu-ţi cer mai mult… Dar pentru moment… destul cu vorba. Nu te obosi… caută să dormi puţin. Uite, mă aşez aici, lângă tine…

Vei ajunge să te îmbolnăveşti şi tu…

Eu? Fii fără grijă. Dealtfel, avem vecini buni care mă vor înlocui la nevoie… Dormi liniştită, Lissy.

După ce str?nse mâna prietenei sale, fata se întoarse pe-o parte şi aţipi imediat.

Totuşi, ceea ce o nelinişti şi o supără pe Jovita Foley era că, după-masă, o agitaţie neobişnuită însufleţi strada în acest cartier liniştit. Era un vuiet de natura să tulbure odihna Lissyei Wag, chiar la al nouălea etaj.

Curioşii mergeau de colo până colo pe trotuare. Mulţi dintre ei, preocupaţi, opreau şi îşi puneau întrebări unul altuia în faţa numărului 19. Soseau trăsuri cu un huruit infernal şi plecau în toată viteza spre marile cartiere ale oraşului.

Cum îi merge? spuneau unii.

Nu prea bine, răspundeau alţii.

Se vorbeşte de o febră a mucoaselor.

Nu… de o febră tifoidă…

Ah, sărmana domnişoară! Există persoane care, într-adevăr, nu au noroc!

Cu toate acestea, e un noroc să faci parte dintre «cei şapte» ai meciului Hypperbone.

Frumoasă şansă, dacă nu poţi profita de ea!

Şi chiar dacă Lissy Wag va fi în stare să ia trenul,oare va putea suporta oboselile atâtor călătorii?

Da… dacă partida se termină din câteva aruncări de zaruri… ceea ce este posibil…

Şi dacă durează luni de zile?

Poţi să ştii vreodată ce-ţi rezervă destinul? Şi mii de vorbe de felul acesta.

E de la sine înţeles că mai mulţi curioşi – poate cei care pariau şi, cu siguranţă, un număr de reporteri – se prezentară la domiciliul Jovitei Foley. Cu toate insistenţele lor, aceasta refuză să-i primească. De aici, ştiri contradictorii, pline de exagerări sau pe de-a-ntregul false, relative la boală, străbăteau oraşul. Dar Jovita Foley rezista, mulţumindu-se să se apropie de fereastră şi să blesteme gălăgia de pe stradă. Ea nu făcu excepţie decât pentru o funcţionară a casei Marshall Field, căreia îi dădu, dealtfel, veşti foarte liniştitoare – o răceală… o simplă răceală.

Între orele patru şi cinci seara, cum vacarmul deveni mai mare, ea scoase capul pe fereastră şi recunoscu în mijlocul unui grup foarte zgomotos… pe cine? Pe cine!… Pe Hodge Urrican. El era însoţit de un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu înfăţişare de marinar, viguros, îndesat, agitându-se şi gesticulând. Părea mai violent şi mai supărăcios decât teribilul comodor.

Desigur, nu din simpatie pentru tânăra sa parteneră se găsea Hodge Urrican în această zi pe Sheridan Street, se plimba pe sub ferestrele ei şi nu le pierdea din ochi.

Jovita Foley observă foarte bine că tovarăşul său, mai nestăpânit ca el, ridica pumnul, mânios la culme.

Pe urmă, cum unii spuneau că boala Lissyei Wag nu era decât o simplă răceală, strigă celor din jur:

Cine este imbecilul care a zis asta?

Cel interpelat nu căută să se apropie, fiindu-i teamă de o încăierare.

Rău, îi merge rău! declara comodorul Urrican.

Din ce în ce mai rău… supralicita tovarăşul său… şi dacă cineva susţine că nu…

Hai, Turk, linişteşte-te.

Să mă liniştesc! replică Turk, rotind nişte ochi de tigru furios. E uşor pentru dumneavoastră, comodore, căci sunteţi cel mai răbdător dintre oameni! Dar eu… să ascult cum se vorbeşte în felul acesta… mă scoate din fire şi nu mă mai simt stăpân pe mine!

Bine, destul! ordonă Hodge Urrican, scuturând braţul tovarăşului său, gata să i-1 scoată din loc.

După aceste câteva fraze, trebuia deci să crezi, ceea ce nimeni nu ar fi socotit cu putinţă.că există pe pământ un om pe lângă care comodorul Hodge Urrican trecea drept un înger de blândeţe.

În orice caz, amândoi veniseră aci sperând să culeagă veşti proaste şi să se asigure că meciul Hypperbone nu se mai juca decât între şase parteneri. Jovita Foley pricepu şi abia se ţinea să nu coboare în stradă. Ah, ce chef avea să-i trateze pe cei doi indivizi aşa cum meritau, cu riscul de a fi înghiţită de fiara aceea cu chip de om!

Pe scurt, din aceste împrejurări rezultă că informaţiile primelor ziare, publicate pe la ora 6 seara, erau pline de cele mai ciudate contradicţii. După unele, boala Lissyei Wag cedase la primele îngrijiri ale medicului şi plecarea ei nu va întârzia nici măcar cu o zi. După altele, boala nu prezenta nici o gravitate. Cu toate acestea, un anumit timp de odihnă va fi necesar şi domnişoara Wag nu va putea să plece la drum înainte de sfârşitul săptămânii. Dar tocmai Chicago Globe şi Chicago Evening Post, favorabile tinerei fete, se arătaseră cele mai alarmante: consultări ale medicilor celor mai renumiţi… e nevoie de operaţie. Domnişoara Wag şi-a rupt un braţ, spunea primul – un picior, spunea al doilea. În fine, că o scrisoare semnată de Jovita Foley fusese adresată maestrului Tornbrock, executorul testamentar al defunctului, pentru a-1 preveni că a cincea parteneră renunţă la partea sa eventuală de moştenire.

Cât despre Chicago Mail, ai cărui redactori păreau să-şi însuşească simpatiile şi antipatiile comodorului Urrican, el nu se sfii să declare că Lissy Wag şi-a dat ultima suflare între ora patru, patruzeci şi cinci şi patru, patruzeci şi şapte după-masă. Când Jovita Foley află aceste ştiri, era să i se facă rău. Din fericire, doctorul Pughe, la vizita lui de seară, o linişti într-o oarecare măsură. Nu… nu era vorba decât de o simplă bronşită, repetă el. Nici un simptom al teribilei pneumonii, nici al groaznicei congestii pulmonare – până în prezent, cel puţin… Vor fi de ajuns câteva zile de calm şi repaos.

Câte…?

Şapte-opt zile.

Şapte… opt?!

Şi cu condiţia ca bolnava să se ferească de curent.

Şapte sau opt zile! repeta nenorocita Jovita Foley, frângându-şi mâinile.

Dacă nu se ivesc complicaţii!

Noaptea nu fu prea bună. Febra reveni – un acces care dură până dimineaţa şi provocă o transpiraţie abundentă. Totuşi durerea de gât cedase şi expectoraţia se restabili fără mari eforturi.

Jovita Foley nu se culcă. Aceste ore nesfârşite ea le petrecu la căpătâiul sărmanei sale prietene. Ce infirmieră i-ar fi putut întrece îngrijirile, atenţiile şi zelul?

Dealtfel, nici n-ar fi cedat locul nimănui.

A doua zi dimineaţa, Lissy Wag se trezi cu o stare de agitaţie, dar, după ce se simţi câteva momente rău, adormi din nou.

Era pe 9 mai şi a cincea aruncare de zaruri a meciului Hypperbone trebuia să aibă loc în sala Auditorium.

Jovita Foley ar fi dat zece ani din viaţă să se afle acolo. Dar să o părăsească pe bolnavă… nu… nici prin gând nu trebuia să-i treacă! Se întâmplă însă lucrul următor: Lissy Wag se deşteptă, o strigă pe prietena ei şi îi zise:

Draga mea Jovita, roag-o pe vecina noastră să vină să te înlocuiască lângă mine.

Vrei să…

Vreau să te duci la Auditorium… A rămas pentru ora opt, nu e aşa?

Da… ora opt.

Ei bine, te vei întoarce după douăzeci de minute… Mă simt mai bine să te ştiu acolo… şi pentru că ai încredere în şansa mea…

«Dacă am încredere!» ar fi exclamat Jovita Foley cu trei zile înainte. Dar acum nu răspunse. O sărută pe bolnavă pe frunte şi o chemă pe vecină, o doamnă foarte cumsecade, care se aşeză la căpătâiul Lissyei. Pe urmă coborî, se aruncă într-o trăsură şi ceru s-o ducă la Auditorium.

Era şapte şi patruzeci când Jovita ajunse la uşa sălii, încă de la ora asta plină de lume.

Recunoscută de cum intră, fu asaltată de întrebări.

Cum se simte Lissy Wag?

Foarte bine, declară dânsa cerând să i se permită să înainteze până la scenă – ceea ce şi făcu.

Moartea tinerei fete fiind anunţată în mod formal de către ziarele de dimineaţă, câteva persoane se mirară că cea mai intimă prietenă a sa venise şi nici măcar nu era în doliu.

La ora opt fără zece, preşedintele şi membrii Excentric-Clubului, însoţind pe maestrul Tornbrock care-şi purta veşnicii ochelari de aluminiu pe nas, sosiră pe scenă şi se aşezară în faţa mesei.

Harta era întinsă sub ochii notarului. Cele două zaruri se aflau lângă cornetul de piele. Încă cinci minute şi orologiul din sală va bate ora opt.

Deodată o voce răsunătoare întrerupse liniştea care se făcuse cu destulă greutate. Cu toţii o recunoscură după timbrul ei de clopot dogit: era vocea comodorului. Hodge Urrican ceru să i se dea cuvântul pentru a face o simplă observaţie – ceea ce se admise.

Mi se pare, domnule preşedinte, zise el îngroşându-şi glasul pe măsură ce rostea fraza, mi se pare că, pentru a ne conforma înseşi dorinţelor defunctului, ar fi bine să nu aibă loc a cincea aruncare de zaruri, pentru că a cincea parteneră nu este în stare…

Da!… da!… urlară mai mulţi din grupul unde se găsea Hodge Urrican şi, cu o voce mai sălbatică decât a celorlalţi, omul fioros care-1 însoţise în ajun sub ferestrele Jovitei Foley.

Taci… Turk… taci! îi porunci comodorul Urrican, ca şi cum s-ar fi răstit la un câine.

Să tac?

Numaidecât!

Turk se resemna să tacă sub privirea fulgerătoare a lui Hodge Urrican care urmă:

Fac această propunere deoarece am motive serioase să cred că a cincea parteneră nu va putea pleca nici azi… nici mâine…

Nici măcar peste opt zile… strigă un spectator din fundul sălii.

Nici în opt zile, nici în cincisprezece, nici în treizeci, afirmă comodorul Urrican, pentru că a murit azi-dimineaţă la ora cinci şi patruzeci şi şapte…

Un murmur lung urmă acestei declaraţii. Dar el fu imediat potolit de o voce feminină care repetă de trei ori:

Nu-i adevărat, nu-i adevărat, nu-i adevărat… pentru că eu, Jovita Foley, când am părăsit-o pe Lissy Wag, acum douăzeci şi cinci de minute, era vie… vie şi nevătămată!

Atunci începură din nou urletele şi protestele grupului Urrican. După declaraţia atât de precisă a comodorului, Lissy Wag era lipsită, evident, de orice bună-cuviinţă. Nu trebuia să fie moartă, de vreme ce el anunţase moartea ei…?

Orice s-ar spune, era greu să iei în seamă declaraţia lui Hodge Urrican. Totuşi, încăpăţânatul personaj stărui schimbându-şi totodată argumentele.

Fie… a cincea parteneră nu-i moartă, dar nici mult nu-i lipseşte! Faţă de această situaţie, cer ca aruncarea de zaruri pentru mine să se facă cu patruzeci şi opt de ore mai devreme şi ca rezultatul tragerii ce se va proclama în câteva minute să fie atribuit celui de-al şaselea partener, care astfel va fi clasat de acum înainte pe locul cinci.

Un nou tunet de strigăte şi tropăieli se auzi în urma acestei pretenţii a lui Hodge Urrican, susţinut de adepţi demni de a naviga sub pavilionul său. În fine, maestrul Tornbrock reuşi să calmeze furtunoasa adunare şi, când domni iarăşi liniştea, zise:

Propunerea lui Hodge Urrican se bazează pe o interpretare greşită a dorinţelor testatorului şi ea este în contradicţie cu regulile nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii, Oricare ar fi starea sănătăţii celei de-a cincea partenere şi chiar dacă această stare s-ar agrava până la a o scoate din numărul celor vii, sunt obligat, ca executor testamentar al răposatului William J. Hypperbone, să procedez la tragerea din 9 mai, şi anume pentru Lissy Wag. Dacă în cincisprezece zile ea nu se va fi dus la postul său, moartă sau nu, va fi scoasă din drepturile sale şi partida va continua să se joace între şase parteneri.

Se auziră crâncenele proteste ale lui Hodge Urrican. El susţinea cu o voce furioasă că dacă există o greşită interpretare a testamentului, aceasta îi aparţinea maestrului Tornbrock, cu toate că notarul se bucura de aprobarea Excentric-Clubului. Aruncând vorbe ameninţătoare, comodorul, oricât era de roşu, părea palid alături de tovarăşul său, a cărui faţă se făcuse stacojie. De aceea simţi că trebuie să-1 potolească pe Turk, ca să nu se întâmple o nenorocire. După ce-1 opri, îl întrebă în momentul când acesta încerca să se smulgă din strânsoare:

Unde te duci?

Acolo… răspunse Turk, arătând scena cu pumnul.

De ce…?

Să-1 iau de ceafă pe Tornbrock şi să-1 arunc afară ca pe un maimuţoi…

Stai pe loc, Turk, aici! comandă Hodge Urrican.

Se putu auzi în pieptul lui Turk un răget surd de fiară prost domesticită, care n-are dorinţă mai fierbinte decât să-1 înghită pe îm-blânzitor.

Bătu ora opt.

Imediat zgomotului din sală îi urmă o tăcere profundă. Şi atunci maestrul Tornbrock – poate ceva mai nervos ca de obicei – luă cornetul cu mâna dreaptă, introduse zarurile cu mâna stângă şi îl agită, ridicându-1 şi coborându-l. Se auziră micile cuburi de fildeş izbindu-se de pereţii de piele şi, când căzură, se rostogoliră pe hartă până la capătul mesei.

Maestrul Tornbrock invită pe Gcorges B. Higginbotham şi pe colegii săi să verifice numărul format şi cu o voce clară strigă:

Nouă din şase cu trei.

Cifră cât se poate de norocoasă, deoarece a cincea parteneră mergea dintr-un salt la căsuţa douăzeci şi şase, statul Wisconsin.