Capitolul XII.

A CINCEA PARTENERĂ.

Ah, dragă Lissy, ce norocoasă… ce minunată aruncare de zaruri! exclamă focoasa Jovita Foley.

Intră în cameră, grăbită, fără să-i pese dacă o deranjează pe bolnavă, care poate se odihnea în acest moment.

Lissy Wag era trează, foarte palidă, şi schimba câteva cuvinte cu buna doamnă bătrână care şedea lângă patul său.

După proclamarea rezultatului de către maestrul Tornbrock, Jovita Foley părăsi sala Auditorium, lăsând mulţimea să vorbească şi pe Hodge Urrican furios că n-a putut profita de o asemenea aruncare de zaruri.

Şi care e numărul de puncte? întrebă Lissy Wag, ridicându-se puţin în patul ei.

Nouă, draga mea, nouă din şase cu trei, ceea ce ne duce dintr-un salt la căsuţa douăzeci şi şase…

Şi această căsuţă?

Statul Wisconsin… Milwaukee… la două ore… numai două ore cu rapidul!

Adevărul era că pentru un început de partidă nu puteai spera ceva mai bun.

Nu… nu! repetă ea plină de avânt… Ah, ştiu bine, cu nouă din cinci şi patru se ajunge direct la căsuţa cincizeci şi trei! Dar… acea căsuţă… priveşte harta… este Florida! Şi ne vezi tu obligate să plecăm în Florida?… Ar fi, cum s-ar zice, la capătul lumii!

Şi roşie la faţă, gâfâind, se servea de hartă ca de un evantai.

Într-adevăr, ai dreptate, răspunse Lissy Wag. Florida… e puţin cam departe…

Fie ca toate şansele, draga mea, strigă Jovita, să fie de partea ta şi ceilalţi să aibă numai ghinioane.

Fii mai generoasă…

În afară de Max Réal, dacă vrei, căruia tu îi ţii pumnii…

Fără îndoială…

Dar să revenim la oile noastre, Lissy… Căsuţa douăzeci şi şase… vezi şi tu ce avans avem! Până acum în frunte se afla ziaristul Harris T. Kymbale şi el n-a ajuns decât la căsuţa a douăsprezecea, pe când noi… încă treizeci şi şapte de puncte… nu mai mult de treizeci şi şapte de puncte… şi am sosit la ţintă!

O dezamăgea oarecum că Lissy Wag nu era la acelaşi diapazon cu ea şi de aceea exclamă:

Dar nu prea ai aerul că te bucuri…

Ba da. Jovita, ba da… vom pleca la Wisconsin… la Milwaukee…

Oh, avem tot timpul, draga mea Lissy… nu mâine, nici poi-mâine… Peste cinci sau şase zile, când vei fi vindecată… ba chiar peste cincisprezece, dacă e nevoie… numai să fim acolo pe 23 înainte de prânz.

Atunci totul e cum nu se poate mai bine, dacă tu eşti mulţumită…

Sunt, draga mea, tot aşa de mulţumită pe cât de nemulţumit este comodorul!… Acesl om josnic a vrut să te scoată din concurs, să-1 oblige pe maestrul Tornbrock să-i atribuie a cincea aruncare, sub pretextul că tu nu vei putea să te foloseşti de ea… fiindcă nu vei părăsi patul multe săptămâni… Şi după spusele lui, nici nu mai erai pe lumea asta!… Ah, ticălosul lup de mare!… Tu ştii că nu doresc răul nimănui… Totuşi lui îi doresc să se rătăcească în «labirint», să cadă în «puţ», să putrezească în «închisoare», să aibă de plată penalizări simple, duble şi triple… în fine, toate neplăcerile care-i pândesc pe ghinionişti în acest joc, fiindcă nici nu merită să aibă nici o şansă! Dacă l-ai fi auzit pe maestrul Tornbrock când i-a răspuns! Ah, prea-bunul notar, îmi venea să-1 sărut!

Lăsând la o parte obişnuitele ei exagerări, desigur că Jovita Foley avea dreptate.

Rezultatul de nouă din şase cu trei era unul din cele mai bune pe care-1 puteai avea la început. Nu numai că-i dădea un avans asupra celor patru parteneri de dinaintea sa, dar lăsa Lissyei Wag şi timpul de a-şi redobândi sănătatea.

Într-adevăr, statul Wisconsin se mărgineşte cu Illinois, de care e despărţit la sud aproape numai de linia celei de-a patruzeci şi doua paralele. El este încadrat la vest de cursul lui Mississippi, la est de lacul Michigan, al cărui mal occidental îl formează, în partea de nord de Lacul Superior. Madison este capitala sa, Milwaukee, metropola. Situată pe malul lacului, la mai puţin de 200 de mile de Chicago, această metropolă are mijloace de comunicaţie dese, regulate şi rapide cu toate centrele comerciale din Illinois. Deci, această zi de 9, care ar fi putut să se desfăşoare atât de prost, începu de minune. E adevărat că emoţia pe care o avusese provocă oarecari tulburări bolnavei. Astfel, când dr. M. P. Pughe veni s-o vadă a doua zi dimineaţa, el o găsi puţin mai agitată decât în ajun. Tuşea uneori de-şi rupea pieptul, iar accesele erau urmate de oboseală şi de câteva linii de febră. Nimic de făcut, totuşi, în afară de a urma cu medicaţia prescrisă.

Linişte… în special linişte… recomandă doctorul Jovitei Foley, în timp ce ea îl însoţea la plecare. Vă sfătuiesc, domnişoară, să evitaţi orice oboseală domnişoarei Wag… să rămână singură… să doarmă…

Domnule, nu-i nimic îngrijorător? întrebă Jovita Foley, care fu cuprinsă de noi temeri.

Nu, o repet… atâta vreme cât nu e decât o bronşită care-şi urmează cursul! Nimic la plămâni… nimic la inimă… Şi, în special, feriţi-o de curent. Are să se întărească, şi cu puţină hrană… silindu-se dacă trebuie! Lapte… supe…

Dar, doctore… dacă nu se ivesc complicaţii…

Care e bine să fie întotdeauna prevăzute, domnişoară…

Da… ştiu… se poate spera ca bolnava noastră să fie vindecată în vreo opt zile…?

Medicul nu vru să răspundă decât printr-o clătinare a capului, care nu era prea liniştitoare. Jovita Foley, destul de necăjită, consimţi să nu stea în camera Lissyei Wag şi rămase într-a ei, lăsând uşa întredeschisă. Aci, în faţa mesei, unde se întindea harta nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii, răsfoind tot timpul ghidul, ea nu încetă să studieze statul Wisconsin până la cele mai mici orăşele şi sate, sub raportul climei, al curăţeniei, al obiceiurilor, al moravurilor, ca şi cum ar fi visat să se instaleze acolo pentru tot restul vieţii.

Ziarele Federaţiei au publicat, cum era şi firesc, rezultatul celei de-a cincea aruncări de zaruri. Mai multe se ocupară chiar de incidentul Urrican, unele pentru a sprijini reclamaţiile furiosului comodor, altele pentru a înfiera pretenţiile sale. În total, majoritatea îi fu mai curând ostilă. Nu, el nu avea dreptul să ceară al cincilea rezultat al zarurilor pentru el, şi bine a făcut maestrul Tornbrock că a aplicat regulile jocului în toată rigoarea lor! Dealtfel, orice ar fi spus Hodge Urrican, Lissy Wag nu era moartă, nici aproape de a-şi da ultima suflare. Se făcu, chiar, în favoarea ei, o schimbare de opinie a publicului, obişnuită în asemenea cazuri… Ea deveni mult mai interesantă, cu toate că era greu să se creadă că va putea să suporte până la sfârşit oboseala unor asemenea călătorii. Cât despre boală, nu era nici măcar o bronşită, nici o laringită şi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore nici nu se va mai pomeni de ea.

Şi totuşi, cum cititorul este exigent în materie de ştiri, un buletin despre sănătatea celei de a cincea partenere fu publicat dimineaţa şi seara, nici mai mult, nici mai puţin decât dacă ar fi fost vorba de o principesă de sânge regal.

Ziua de 9 nu a adus nici o schimbare în starea bolnavei. Ea nu se înrăutăţi în cursul nopţii, nici în ziua de 10 mai. Jovita Foley trase imediat concluzia că opt zile vor fi suficiente să o pună pe prietena ei pe picioare. Şi chiar dacă restabilirea ei ar avea nevoie de zece zile… unsprezece… douăsprezece… chiar treisprezece… chiar cincisprezece zile!… Nu era vorba decât de o călătorie de două ore… numai să fie amândouă pe 23 la Milwaukee… înainte de prânz… conform cu clauzele meciului Hypperbone… Şi pe urmă, dacă va fi nevoie de puţină odihnă, se vor odihni în metropolă.

Noaptea de zece spre unsprezece fu destul de calmă. Lissy Wag mai avu două sau trei frisoane şi se părea că perioada de febră a luat sfârşit. Deşi tuşea continua să fie foarte obositoare, pieptul se limpezea încetul cu încetul, răsuflarea era mai puţin aspră şi respira mai uşor. Deci nici o nouă oomplicaţie. Ca urmare, Lissy Wag se simţea mult mai bine când, dimineaţa, Jovita Foley se întoarse după ce lipsise o oră. Unde fusese plecată? Nu i-a spus nici măcar vecinei, care la întrebarea domnişoarei Wag nu putu da nici un răspuns.

Imediat după ce Jovita Foley intră în cameră, ea veni, fără măcar să-şi scoată pălăria, să o sărute lung pe frunte pe Lissy Wag care, văzându-i faţa atât de însufleţită, ochii atât de şăgalnici, nu putu să se stăpânească să nu-i zică:

Ce ai în dimineaţa asta?

Nimic, draga mea, nimic! Mă bucur că te găsesc ceva mai bine… Şi pe urmă e atât de frumos… un soare dulce de mai… ştii… razele acelea minunate pe care le sorbi… pe care le respiri! Ah, dacă ai putea sta măcar o oră la fereastră!… Hai… o doză bună de soare! Sunt sigură că asta te-ar vindeca imediat… Dar fără imprudenţe… din cauza complicaţiilor…

Şi unde ai fost, draga mea Jovita?

Unde am fost? Mai întâi la magazinele Marshall Field, să le dau ştiri despre tine… Patronii noştri trimit după ele în fiecare zi şi am vrut să le mulţumesc…

Ai făcut foarte bine, Jovita. Au fost destul de amabili să ne acorde acest concediu… şi când el se va termina…

Se înţelege… se înţelege… draga mea… nu vor angaja pe nimeni pe locurile noastre!

Şi pe urmă?

Pe urmă?

Nu te-ai dus în altă parte?

În altă parte?

Se părea că Jovita Foley ezită să vorbească. Dar deodată îi scăpă o vorbă, cum se spune: dealtfel, n-ar mai fi putut să se stăpânească multă vreme. Afară de asta, Lissy Wag o şi întrebă:

Nu e azi 11 mai?

Da, 11, draga mea, răspunse ea răspicat, şi încă de două zile ar fi trebuit să fim instalate la hotel, în acest frumos oraş Milwaukee… dacă n-am fi ţintuite aici de bronşită…

Ei bine, reluă Lissy Wag, dacă suntem în 11… a avut loc a şasea aruncare de zaruri.

Fără îndoială…

Şi atunci…?

Şi atunci… Nu, zău aşa, niciodată n-am avut o plăcere atât de mare… niciodată!… Hai… să te sărut! N-am vrut să-ţi povestesc… pentru că nu trebuie să-ţi fac emoţii… Nu, e peste poate, trebuie să-ţi spun!

Atunci spune, Jovita…

Închipuieşte-ţi, draga mea… a dat nouă şi el… dar din patru cu cinci!

Cine… el?

Comodorul Urrican.

Eh… mi se pare că această aruncare e mai bună.

Da, pentru că de la început merge la căsuţa cincizeci şi trei… cu un mare avans faţă de toţi ceilalţi… Dar e şi foarte proastă…

Şi Jovita Foley se lăsă pradă unei bucurii, pe cât de extraordinară pe atât de inexplicabilă.

Şi de ce e proastă?… întrebă Lissy Wag.

Deoarece comodorul e trimis la dracu…

La dracu?

Da! în fundul Floridei.

Acesta fusese, într-adevăr, rezultatul tragerii din această dimineaţă, proclamat cu o vizibilă satisfacţie de maestrul Tornbrock, încă supărat pe Hodge Urrican. Cum 1-a primit comodorul?… Turbând de furie, fără îndoială, şi probabil că a şi trebuit să intervină ca să-1 împiedice pe Turk să se dezlănţuie. În această privinţă, Jovita Foley nu putu spune nimic, căci ea părăsise imediat sala Auditorium.

În fundul Floridei, repetă ea, în colţul cel mai îndepărtat al Floridei… La mai mult de două mii de mile de aici!

Oricum ar fi fost, ştirea nu stârni bolnavei o emoţie atât de mare pe cât credea prietena sa. Firea ei cea bună o făcea mai degrabă să-1 deplângă pe comodor.

Iată cum iei tu lucrurile! exclamă nestăpânita ei tovarăşă.

Da, sărmanul om… murmură Lissy Wag.

Ziua nu fu rea, cu toate că nu începuse încă convalescenţa. Însă mai erau de temut complicaţiile, a căror eventualitate o prevede orice medic prudent.

Începând de a doua zi, în 12, Lissy Wag putu să mai amelioreze starea ei mâncând câte ceva. Dar întrucât nu-i fu permis să părăsească patul, deşi îi trecuse febra, şi cum timpul le părea celor două prietene foarte lung – mai ales Jovitei Foley – aceasta veni să stea în cameră şi conversaţia nu lâncezea, dacă nu sub formă de dialog, cel puţin sub formă de monolog.

Şi despre ce putea vorbi Jovita Foley, dacă nu despre Wisconsin, care era, după părerea ei, cel mai frumos, cel mai interesant dintre statele Confederaţiei. Cu ghidul în faţa ochilor, ea nu mai înceta să vorbească! Şi dacă Lissy Wag va întârzia până în ultima zi şi nu va rămâne acolo decât câteva ore, cel puţin va cunoaşte ţinutul ca şi cum şi-ar fi petrecut acolo câteva săptămâni.

Închipuie-ţi, draga mea, zicea Jovita Foley cu un glas plin de admiraţie, că se numea altădată Mesconsin, din cauza unui râu cu acest nume, şi că nicăieri nu există ţară care să se poată compara cu el. În nord se mai văd rămăşiţele acelor vechi păduri de pin care acopereau tot teritoriul! Apoi are şi izvoare termale, superioare celor din Virginia, şi sunt sigură că bronşita ta…

Dar, observă Lissy Wag, noi nu trebuie să mergem la Mil-waukee?

Da… Milwaukee, principalul oraş al statului, al cărui nume înseamnă în vechea limbă indiană «ţinut frumos»… un oraş de două sute de mii de locuitori, draga mea, mulţi germani de exemplu!… De aceea se mai cheamă şi Atena germano-americană. Ah, dacă eram acolo, ce plimbări splendide sunt de făcut pe faleze, unde se înalţă clădiri superbe chiar pe malul fluviului… Numai cartiere elegante şi curate… numai construcţii de cărămidă, albe ca laptele – de unde şi numele de… Ei, nu ghiceşti?

Nu, Jovita.

Cream City, draga mea, Oraşul smântână… îţi vine să moi pâinea în el!… Ah, de ce trebuie blestemata asta de bronşită să ne împiedice să mergem acolo!

Apoi, Wisconsin avea numeroase alte oraşe, pe care amândouă ar fi avut timp să le viziteze dacă ar fi putut pleca pe ziua de 9. Era Madison, clădit pe istmul ca o punte între lacurile Mendota şi Monona, care se varsă unul în celălalt. Apoi alte târguri cu nume bizare: Fundul-lacului, pe malul Râului vulpii, pe un pământ găurit de fintâni arteziene ca un ciur…

Şi încă un ţinut frumos, care se cheamă «Eau-Claire», cu un torent admirabil care îi îndreptăţea numele… şi lacul Winnebago… şi Golful verde… şi micul port de coastă, numit Doisprezece apostoli, în faţa golfului Ashland… şi Lacul dracului, una din frumuseţile naturale ale acestui minunat Wisconsin.

Jovita Foley citea cu o voce entuziastă paginile ghidului său şi povestea diversele transformări ale acestui stat, odinioară străbătut de triburile indiene, descoperit şi colonizat de către franco-canadieni, în perioada când era cunoscut sub numele de Badger State – Statul bursucului.

În dimineaţa zilei de 13, curiozitatea publicului din Chicago crescu şi mai mult. Ziarele aţâţaseră dealtfel spiritele în ultimul grad. Sala Auditorium era arhiplină ca în ziua când se citise testamentul lui William J. Hypperbone. Într-adevăr, la ora 8 trebuia să fie proclamată a şaptea aruncare de zaruri pentru misteriosul şi enigmaticul personaj, indicat cu iniţialele X. K. Z.

În zadar se făcuseră încercări de a descoperi identitatea acestui partener. Cei mai abili reporteri, cei mai şireţi dihori ai cronicii locale eşuaseră. De mai multe ori li se păru că sunt pe o urmă serioasă, care se dovedi însă întotdeauna greşită. Mai întâi se credea că, prin codicilul adăugat testamentului, defunctul a vrut să-1 includă pe unul din colegii săi de la Excentric-Club şi să-i dea a şaptea parte de şansă în meci. Se pronunţă chiar numele lui Georges B. Higginbotham, dar onorabilul membru dădu o dezminţire categorică.

Cât despre maestrul Tornbrock, când i se puseră întrebări, declară că nu ştie nimic şi că n-are altă misiune decât să trimită la oficiile poştale ale localităţilor, unde al şaptelea jucător trebuia să aştepte, rezultatul tragerilor privind pe «omul mascat» – expresie adoptată de mulţime.

Cu toate acestea, se spera – nu fără temei poate – ca domnul X. K. Z. să răspundă în dimineaţa asta la strigarea iniţialelor sale, în sala Auditorium. De unde toată această mulţime, din care numai o mică parte găsise loc înaintea scenei, pe care se înfiinţară notarul şi membrii clubului Excentric. Spectatorii se înghesuiau cu miile pe străzile învecinate şi sub copacii din Lake Park.

Dar curioşii avură o mare decepţie. Mascat sau nu, nici un individ nu se prezentă când maestrul Tornbrock rostogoli zarurile pe hartă şi proclamă cu voce tare:

Nouă din şase cu trei, căsuţa douăzeci şi şase, statul Wisconsin.

Situaţie neobişnuită: era acelaşi număr pe care-1 obţinuse Lissy Wag, rezultat şi el din şase cu trei. Dar – împrejurare extrem de gravă pentru dânsa – după regula stabilită de defunct, dacă se mai găsea încă la Milwaukee în ziua când X. K. Z. ar sosi, ea trebuia să-i cedeze locul şi să revină la el ei, ceea ce echivala, în acest caz, cu reînceperea partidei. Şi să nu poţi pleca, să fii ţintuit la Chicago!

Mulţimea nu voia să iasă, aştepta. Nimeni. Trebui să se resemneze. Dar dezamăgirea era generală, iar ziarele de seară o exprimau prin articole lipsite de simpatie pentru necuviinciosul X. K. Z. Nu-ţi baţi astfel joc de o întreagă populaţie!

În fine, zilele trecură. Din patruzeci şi opt în patruzeci şi opt de ore, tragerile se făceau regulat, în condiţii normale, şi rezultatele erau trimise telegrafic celor interesaţi, acolo unde trebuiau să fie la termenele stabilite.

Se ajunse în felul acesta la 22 mai. Nici o ştire despre X. K. Z., care nu apăruse încă în Wisconsin. E adevărat că era destul să sosească pe 27, la oficiul poştal din Milwaukee. Ei bine, Lissy Wag nu putea să plece imediat la Milwaukee şi, conformându-se regulii jocului, să părăsească oraşul înainte ca X. K. Z. să fi sosit? Da, pentru că era aproape restabilită. Dar atunci se ivi pericolul ca Jovita Foley, care căpătă o criză de nervi puternică, să se îmbolnăvească la rândul ei. După un acces de febră, ea căzu la pat.

Te-am prevenit, sărmana mea Jovita… îi zise Lissy Wag. Nu eşti rezonabilă…

Nu va fi nimic, draga mea… Dealtfel, situaţia nu este aceeaşi… Eu nu fac parte din partidă şi, dacă nu voi putea pleca, vei pleca singură…

Niciodată, Jovita!

Va trebui, totuşi.

Niciodată, îţi spun! Cu tine, da… cu toate că povestea asta n-are nici cap, nici coadă… Fără tine, nu!

Şi neîndoielnic că dacă Jovita Foley nu putea s-o însoţească, Lissy Wag era decisă să piardă toate şansele de a deveni unica moştenitoare a lui William J. Hypperbone. Să fim liniştiţi, Jovita Foley scăpă cu o zi de dietă şi repaus, în 22 după-amiază, putu să se scoale şi închise pentru ultima oară valiza celor două călătoare care aveau să străbată Statele Unite.

Ah, exclamă ea, aş da zece ani din viaţa mea să fiu la drum! Cu cei zece ani pe care-i dăduse până acum de câteva ori şi cu alţi zece ani pe care-i va da din nou, şi nu o dată, în timpul călătoriei, nu-i mai rămânea decât foarte puţină vreme de petrecut pe lumea asta!

Plecarea era fixată pentru a doua zi, 23, la opt dimineaţa, cu trenul care soseşte în două ore la Milwaukee, unde Lissy Wag va găsi la prânz telegrama maestrului Tornbrock.

Această ultimă zi s-ar fi terminat fără nici un incident, dacă, puţin înainte de ora cinci, cele două prietene n-ar fi primit o vizită la care nu se aşteptau deloc.

Lissy Wag şi Jovita Foley la fereastră, aplecate în afară, priveau spre stradă unde se găsea un număr de curioşi care stăteau şi se uitau tot timpul la ele.

Sună la uşă şi Jovita se duse să deschidă. Un individ urcase cu ascensorul şi se oprise pe palierul etajului nouă.

Domnişoara Wag? întrebă el, salutând-o pe tânăra fată.

Locuieşte aici, domnule.

Mă poate primi?

Dar… răspunse şovăitor Jovita Foley, domnişoara Wag a fost foarte bolnavă… şi…

Ştiu… ştiu… zise vizitatorul, am însă toate motivele să cred că este complet vindecată…

Fără îndoială, domnule, de vreme ce trebuie să plecăm mâine dimineaţă.

Ah! Cu domnişoara Jovita Foley am onoarea să vorbesc?

Chiar cu dânsa, domnule; în ceea ce vă priveşte, pot s-o înlocuiesc pe Lissy?

Aş prefera s-o văd… cu ochii mei… dacă e posibil…

Aş putea să vă întreb pentru ce anume?

Nu am de ce să vă ascund ceea ce mă aduce aici… domnişoară… Am intenţia să pariez în meciul Hypperbone… să pun o sumă mare; pe a cincea parteneră şi, înţelegeţi, aş vrea…

Sigur că Jovita Foley înţelegea… şi era mai mult decât încântată! În fine era cineva căruia şansele Lissyei Wag îi păreau destul de serioase pentru a voi să rişte pe dânsa mii de dolari.

Vizita mea va fi scurtă… foarte scurtă, adăugă domnul înclinându-se.

Era un om de vreo cincizeci de ani, cu barba puţin încărunţită, cu ochi vii în spatele ochelarilor, mai vii decât te aşteptai la vârsta sa, cu un aer de gentleman, cu figura distinsă, ţinuta dreaptă, vocea deosebit de blândă. Tot stăruind s-o vadă pe Lissy Wag, el o făcea cu o perfectă politeţe, scuzându-se că o deranjează tocmai în ajunul unei călătorii atât de importante…

«În definitiv, îşi zise Jovita, ce neajuns ar fi să-1 primească, de vreme ce vizita nu se va prelungi prea mult!»

Pot să cunosc numele dumneavoastră, domnule?

Humphry Weldon din Boston, Massachusetts, răspunse gentlemanul.

Şi intră în prima cameră, după ce Jovita Foley îi deschise uşa, apoi se îndreptă spre cea de-a doua, în care se găsea Lissy Wag. Zărindu-1 pe vizitator, aceasta vru să se ridice.

Nu vă deranjaţi, domnişoară…zise el, mă veţi scuza că am venit într-un moment nepotrivit, dar doream să vă văd – oh, numai o clipă…!

Totuşi trebui să ia loc pe scaunul pe care Jovita Foley îl împinse spre el.

O clipă… numai o clipă! repetă el… Aşa cum am spus, intenţia mea este de a paria pentru dumneavoastră o sumă importantă şi voiam să mă asigur că sănătatea dumneavoastră…

Sunt complet restabilită, domnule, răspunse Lissy Wag, şi vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acordaţi… Dar… şansele mele… sunt într-adevăr…

Chestie de presimţire, domnişoară, răspunse domnul Weldon pe un ton ferm.

Da… presimţire… adăugă Jovita Foley.

Acest lucru nu se discută… afirmă onorabilul gentleman.

Ceea ce credeţi despre prietena mea Wag, cred şi eu! exclamă Jovita Foley. Sunt sigură că va câştiga…

Şi eu sunt tot atât de sigur… din moment ce nimic n-o mai împiedică să plece, declară domnul Weldon.

Mâine, afirmă Jovita Foley, vom fi amândouă la gară şi trenul ne va duce la Milwaukee, înainte de prânz.

Unde vă veţi odihni câteva zile, dacă e nevoie… spuse domnul Weldon.

Da de unde!… replică Jovita Foley.

Şi de ce? „

Pentru că nu mai trebuie să fim acolo în ziua când ar putea ajunge domnul X. K… Z. în caz contrar am fi obligate să reîncepem partida.

E adevărat.

Dar unde ne va trimite a doua aruncare… zise Lissy Wag, asta mă preocupă.

Eh, ce importanţă are, draga mea! exclamă Jovita Foley, avântându-se ca şi cum ar fi avut aripi.

Să sperăm, domnişoară Wag, reluă gentlemanul, că a doua aruncare de zaruri va fi tot atât de norocoasă pentru dumneavoastră ca şi prima!

Apoi excelentul om vorbi despre precauţiuni ce trebuie luate în timpul călătoriei, de obligaţia de a le conforma orarului, de a schimba cu foarte mare precizie trenurile atât de numeroase ale acestei reţele care acoperă teritoriul Confederaţiei.

Dealtfel, adăugă el, văd cu mare satisfacţie, domnişoară Wag, că nu plecaţi singură…

Nu… prietena mea mă însoţeşte… sau, pentru a spune adevărul, mă trage după sine.

Şi aveţi dreptate, domnişoară Foley, răspunse domnul Weldon. E mai bine să plecaţi amândouă… E mai plăcut…

Şi este mai prudent, când e vorba să nu pierzi trenul… declară Jovita Foley.

Contez pe dumneavoastră, adăugă domnul Weldon, pentru a o face să câştige pe prietena dumneavoastră Wag…

Bizuiţi-vă pe mine, domnule…

Atunci, toate urările mele de succes, domnişoarelor, căci succesul dumneavoastră îl garantează pe al meu.

Vizita durase douăzeci de minute şi după ce ceru permisiunea să strângă mâna Lissyei Wag, apoi pe cea a amabilei sale prietene, domnul Humphry Weldon fu recondus la ascensor, de unde le trimise ultimul său salut.

Sărmanul om, zise atunci Lissy Wag, şi când mă gândesc că eu voi fi aceea care îl va face să-şi piardă banii…!

În regulă, replică Jovita Foley. Dar ţine minte ce îţi spun. draga mea, oamenii în vârstă sunt plini de bun-simţ. Au un fler care nu-i înşală niciodată! Şi acest demn gentleman, în jocul tău, este un talisman care aduce noroc!

Pregătirile fiind terminate – şi se ştie de când – nu le mai rămânea decât să se culce de cum se făcu noapte, pentru a se putea scula în zori. Totuşi aşteptară ultima vizită a medicului, care promisese să vină în cursul serii. Domnul dr. M. P. Pughe sosi fără întârziere şi putu să constate că starea pacientei sale nu mai putea provoca nici o îngrijorare şi că orice teamă de complicaţii era, în fine, înlăturată.

A doua zi, 23 mai, la ora cinci dimineaţa, cea mai nerăbdătoare dintre cele două călătoare era în picioare.

Şi iat-o pe teribila Jovita Foley, într-o ultimă criză de nervi, cum îşi imagina o serie întreagă de obstacole şi ghinioane, întârzieri şi accidente… Dacă trăsura care le ducea la gară se va răsturna în drum… dacă o aglomeraţie le va împiedica să treacă… dacă s-a schimbat mersul trenurilor… dacă se va întâmpla o deraiere…

Calmează-te, Jovita… calmează-te, te rog!… nu înceta să repete Lissy Wag.

Nu pot… nu pot, draga mea!

Vei fi într-o asemenea stare tot timpul călătoriei?

Tot timpul!

Atunci rămân…

Trăsura aşteaptă jos… Lissy. Să mergem… să mergem.

Într-adevăr, trăsura aştepta, chemată cu o oră înainte de a fi nevoie. Cele două prietene coborâră, însoţite de urările întregii case, la ferestrele căreia, cu toate că era atât de devreme, apărură câteva sute de capete.

Trăsura o luă prin North Avenue până la North Branch, coborî din nou pe malul drept al râului Chicago, traversă podul la capătul străzii Van Buren şi le lăsă pe cele două fete în faţa gării, la ora şapte şi zece.

Poate că Jovita Foley avu o oarecare decepţie când văzu că plecarea celei de-a cincea partenere nu atrăsese un mare număr de curioşi. Desigur Lissy Wag nu era favorita meciului Hypperbone. Modesta fată nu se plângea şi prefera să părăsească Chicago fără a atrage atenţia publicului.

Nici măcar domnul Weldon nu este aici! nu putu să se reţină să remarce Jovita Foley. Şi într-adevăr, vizitatorul din ajun nu venise s-o conducă la tren pe partenera care-1 interesa atât de mult.

Vezi, grăi Lissy Wag, şi el mă părăseşte!

În fine, trenul plecă fără măcar ca prezenţa Lissyei Wag să fie salutată. Nici un «ura!», nici un «hip-hip!» decât acelea pe care Jovita Foley le rosti în petto în onoarea ei!

Înconjurară lacul Michigan. Lake View, Evanston, Glenoke şi alte staţii fură depăşite cu toată viteza. Timpul era minunat. Apele străluceau în larg, brăzdate de vase cu aburi şi vase cu pânze – acele ape care din lac în lac, Superior, Huron, Michigan, Erie, Ontario, se vor vărsa, prin marea arteră Saint-Laurent, în oceanul Atlantic. După ce părăsiră Vankegan, oraş important de pe litoral, trenul ieşi din Illinois la staţia State Line, pentru a intra în Wisconsin.

Ceva mai la nord, făcu o haltă la Racine, mare cetate manufacturieră, şi era aproape zece când se opri în gara Milwaukee.

Am ajuns… am ajuns! exclamă Jovita, scoţând un asemenea suspin de uşurare că voaleta ei se întinse ca o pânză în bătaia vântului.

Şi chiar cu două ore înainte… spuse Lissy Wag, uitându-se la ceas.

Nu… cu paisprezece zile întârziere! ripostă Jovita Foley, care sări pe peron.

Apoi se preocupă să-şi găsească valiza în mijlocul grămezii de bagaje. Valiza nu se rătăcise – nu se ştie de ce Jovita Foley se temuse că se va pierde.

O trăsură se apropie.

Cele două călătoare se suiră şi dădură adresa unui hotel convenabil găsit în ghid.

Întrebate dacă rămân mai mult timp la Milwaukee, Jovita Foley spuse că o să dea răspunsul după ce va reveni de la poştă, dar probabil că vor pleca mai departe în aceeaşi zi.

Apoi, întorcându-se, spuse Lissyei Wag:

Nu ţi-e foame?

Aş lua masa bucuros.

Ei bine, să mâncăm şi pe urmă să facem o plimbare.

Dar ştii că la douăsprezece…

Eu să nu ştiu, draga mea?

Se aşezară la masă la restaurant, dar nu rămaseră mai mult de o jumătate de oră.

Cum încă nu-şi trecuseră numele în registru, voind s-o facă după ce vor reveni de la poştă, Milwaukee nu putea să ştie că a cincea parteneră a meciului Hypperbone se afla între zidurile sale.

Pe scurt, la douăsprezece fără un sfert, cele două călătoare intrară în oficiul poştal şi Jovita Foley îl întrebă pe slujbaş dacă a sosit vreo telegramă pentru domnişoara Lissy Wag.

La auzul acestui nume, funcţionarul îşi înălţă capul şi ochii săi exprimară o vie satisfacţie.

Domnişoara Lissy Wag?… întrebă el.

Da… din… Chicago… răspunse Jovita Foley.

Telegrama vă aşteaptă, adăugă funcţionarul, predând depeşa destinatarei.

Dă-mi-o, Lissy… dă-mi-o, zise Jovita Foley. Va ţine prea mult timp până s-o deschizi tu şi voi căpăta un atac de nervi.

Cu degetele tremurând de nerăbdare, ea rupse plicul şi citi aceste cuvinte:

Lissy Wag, oficiul poştal Milwaukee. Wisconsin. Douăzeci din zece şi zece dublat, căsuţa patruzeci şi şase, statul Kentucky, Mammouth.

TORNBROCK.