Capitolul XIII.

AVENTURILE COMODORULUI URRICAN.

Comodorul Urrican, înştiinţat de numărul de puncte al celei de-a şasea trageri care îl privea, la 11 mai, ora 8 dimineaţa, părăsi Chicago la nouă şi douăzeci şi cinci de minute.

N-a pierdut timpul, după cum se vede, căci nici nu avea timp de pierdut, fiind obligat să se afle înainte de expirarea celor cincisprezece zile la capătul peninsulei Florida.

Nouă din patru cu cinci, una dintre cele mai bune aruncări de zaruri ale partidei! Din primul salt, norocosul jucător era trimis la a cincizeci şi treia căsuţă. E drept că pe harta întocmită de William J. Hypperbone această căsuţă o ocupa Florida, statul cel mai îndepărtat din sud-estul Republicii Nord-Americane.

Prietenii lui Hodge Urrican – mai bine zis adepţii săi, căci nu avea prieteni, deşi anumite persoane credeau în şansa unui om atât de ursuz – voiră să-1 felicite la ieşirea din Auditorium.

Şi de ce, mă rog? întrebă el pe tonul acru care dădea atâta farmec conversaţiei sale. Să mă încarc şi cu complimentele voastre în momentul plecării? Am şi-aşa destul de dus.

Domnule comodor, i se spunea întruna, cinci cu patru e un început minunat…

Minunat… îmi închipui, mai ales pentru cei care au treabă în Florida…!

Remarcaţi, domnule comodor, că depăşiţi cu mult pe concurenţii dumneavoastră…

Aşa e şi drept, cred, deoarece soarta mă face să plec ultimul…!

Evident, domnule Urrican, şi ar fi destul acum să mai aveţi zece puncte pentru a ajunge la ţintă şi să câştigaţi partida din două aruncări…

Într-adevăr, domnilor! Şi dacă am doar nouă, nu voi putea să câştig nici măcar la tragerea viitoare; şi dacă am mai mult de zece, voi fi nevoit să mă întorc cine ştie până unde!

N-are importanţă, domnule comodor, oricine în locul dumneavoastră ar fi mulţumit…

Poate… dar eu nu sunt!

Gândiţi-vă, şaizeci de milioane de dolari… poate… la înapoierea dumneavoastră…

Pe care i-aş fi câştigat tot aşa de bine dacă cea de-a cincizeci şi treia căsuţă ar fi fost a unui stat vecin cu al nostru!

Nimic mai exact; şi cu toate acestea, deşi comodorul refuza să fie de acord, avantajul său faţă de ceilalţi cinci parteneri era Réal. Era cu neputinţă ca aceştia să ajungă la ultima căsuţă din tragerea următoare, pe când pe el zece puncte l-ar fi făcut să atingă ţinta.

În fine, pentru că Hodge Urrican se arăta surd la glasul raţiunii, probabil că până şi în cazul că ar fi fost trimis în vreun stat învecinat cu Illinois – în Indiana sau Missouri – tot n-ar fi recunoscut că are un rezultat bun.

Mormăind şi bombănind, comodorul se întoarse la locuinţa sa din Randolph Street, cu Turk, ale cărui proteste deveneau atât de violente, încât stăpânul său trebui să-i ordone categoric să tacă. Stăpânul său? Hodge Urrican era oare stăpânul lui Turk, atunci când pe de o parte America proclamase abolirea sclavajului şi, pe de alta, numitul Turk – cu toate că avea obrazul smead – nu ar fi putut trece drept negru?… Era poate servitorul său? Da şi nu.

Mai întâi Turk, cu toate că era în serviciul comodorului, nu primea nici o plată şi când avea nevoie de bani – întotdeauna extrem de puţini! – cerea şi i se dădeau. Era mai mult, cum s-ar zice, un «om de companie», aşa cum se numeau doamnele din suita principeselor. Dealtfel, distanţa socială care-1 separa pe Hodge Urrican de Turk nu-i permitea să-1 considere tovarăşul său.

Turk se numea în adevăr Turk şi era un vechi marinar care se angajase în marina federală şi deci nu navigase decât pe bastimentele de stat. Fusese pe rând, trecând prin toată filiera, mus, ajutor de marinar, marinar şi caporal de marină.

Îşi făcuse serviciul la bordul aceloraşi nave ca şi Hodge Urrican, care fusese succesiv elev, miciman, locotenent, căpitan şi comodor. Aşadar, amândoi se cunoşteau foarte bine şi Turk era singurul din semenii săi cu care aprigul ofiţer putuse să se înţeleagă vreodată. Şi poate că lucrurile stăteau aşa pentru că Turk era mai supărăcios ca dânsul, ţinându-i partea în toate ciocnirile, totdeauna gata să se războiască cu cei care n-aveau norocul să-i fie pe plac.

În cursul drumurilor sale pe mare, Turk a fost deseori în serviciul personal al lui Hodge Urrican, care-i aprecia calităţile şi nu se mai putea lipsi de el. Când ieşi la pensie, Turk, al cărui timp reglementar de serviciu trecuse, părăsi marina, îl regăsi pe comodor şi îl urmă în condiţiile descrise mai sus. Astfel, de trei ani încoace, în locuinţa din Randolph Street, el ocupa situaţia unui administrator care nu administra nimic, sau – cum s-ar spune – acela de intendent onorific.

Dar ceea ce nu s-a spus – ceea ce nimeni nu bănuia – era că Turk era pur şi simplu cel mai blând, cel mai inofensiv, cel mai puţin certăreţ, cel mai prietenos dintre oameni. Pe bord nu se răstea la nimeni, nu lua parte la încăierările dintre mateloţi, niciodată n-a ridicat mâna asupra cuiva, chiar când băuse câteva pahare de whisky sau gin fără să le numere, şi-şi vedea netulburat de drum ca un vas cu pânzele sus.

De unde îi venise atunci ideea, lui, omul blajin şi liniştn, de a întrece sau de a părea să întreacă în violenţă pe omul cel mai violent din lume? Turk avea o reală afecţiune pentru comodor, în ciuda mizantropiei acestuia. Era ca unul din acei câini credincioşi care, atunci când stăpânul lor se înfurie contra cuiva, latră cu o furie şi mai mare. Numai că în vreme ce câinele ascultă de firea sa, Turk se împotrivea temperamentului său. Obiceiul de a izbucni la orice cuvânt, şi mult mai tare decât Hodge Urrican, nici măcar nu a schimbat blândeţea lui obişnuită. Se prefăcea mânios, juca un rol, dar atât de bine că – după o zicătoare populară – «intrase în pielea omului» după care se lua.

Aşadar, din pură afecţiune pentru stăpânul său şi cu scopul de a-1 face să se stăpânească, el îl întrecea şi îl speria arătându-i urmările pe care violenţele sale puteau să le aibă. Şi într-adevăr, când intervenea să-1 calmeze pe Turk, Hodge Urrican sfârşea prin a se calma el însuşi. Când comodorul îl trimitea să spună vreo două de la obraz câte unui prost-crescut, celălalt striga c-o să se ducă să-1 bată; sau c-o să-1 omoare pe loc când Urrican ameninţa pe cineva doar cu o palmă. Atunci stăpânul căuta să-1 cuminţească pe Turk şi astfel acest băiat cumsecade a stins deseori diferende din care comodorul n-ar fi ieşit nepăgubit. Şi acum, cu prilejul trimiterii sale în Florida, când Hodge Urrican voi să-1 atace pe notar, ca şi cum maestrul Tornbrock ar fi avut vreo vină, Turk strigă sus şi tare că odiosul notar a trişat, că jură să-i rupă urechile şi să le dea în dar stăpânului său. *

Aşa se purta acest original, destul de îndemânatic ca să nu lase sa se întrevadă jocul său. El îl însoţea în această dimineaţă, la gara centrală din Chicago, pe comodorul Urrican. La plecarea celui de-al şaselea partener, mulţimea se îngrămădea pe peron şi printre ei, o repetăm, avea, dacă nu prieteni, cel puţin un număr de oameni care erau decişi să-şi rişte banii mizând pe capul lui. Nu era de sperat ca un om atât de aprig să fie capabil să forţeze şi norocul?

Şi acum, care era itinerarul ales de comodor? Desigur cel ce oferea cele mai puţine riscuri de întârziere, fiind în acelaşi timp şi cel mai scurt.

Ascultă, Turk, spuse el imediat ce sosi în locuinţa sa din Randolph Street, ascultă şi priveşte. ‚

Ascult şi privesc, stăpâne.

Ţi-am pus în faţă harta Statelor Unite.

Foarte bine… harta Statelor Unite.

Da… aici este Illinois cu Chicago… acolo este Florida…

Oh, ştiu, răspunse Turk, care continua să mormăie. Pe timpuri, am navigat şi ne-am luptat pe acolo, domnule comodor.

Înţelegi, Turk, că dacă era vorba să merg la Thallahassee, capitala Floridei, sau la Pensacola, sau chiar la Jacksonville, aş fi ajuns uşor, schimbând diversele trenuri care te duc acolo.

Uşor şi repede, repetă Turk.

Şi, reluă comodorul, când mă gândesc că această Lissy Wag, această neroadă, nu trebuie decât să se deplaseze de la Chicago la Milwaukee…

Ticăloasa! bombăni Turk.

Şi că acest Hypperbone…

Oh, dacă n-ar fi mort, domnule comodor!… exclamă Turk ridicând pumnul ca şi cum ar fi vrut să-1 zdrobească pe extravagantul defunct.

Calmează-te, Turk, e mort… Dar de ce trebuia să aibă această absurdă idee, să aleagă din toată Florida punctul cel mai îndepărtat al statului… capătul cozii acestui istm care se scaldă în golful Mexicului…

O coadă cu care ar merita să fie biciuit până la sânge! declară Turk.

Căci, ce să mai vorbim, va trebui să ne trambalăm până la Key West, pe această insuliţă din Pine Islands… O insuliţă, ba chiar un «os rău», cum zic spaniolii, bună cel mult pentru un far şi pe care a crescut un oraş întreg.

Afurisite meleaguri, domnule comodor! răspunse Turk. Farul l-am văzut de multe ori, înainte de a intra în strâmtoarea Floridei…

Ei bine, cred, reluă Hodge Urrican, că cel mai bine, mai scurt şi mai iute va fi să facem prima jumătate a călătoriei pe uscat şi a doua pe mare… adică nouă sute de mile pentru a sosi la Mobile şi cinci până la şase sute, pentru a ajunge la Key West.

Turk nu avea nimic de spus şi pe drept, căci proiectul era bine chibzuit, în treizeci şi şase de ore cu trenul, Hodge Urrican va fi la Mobile, în Alabama, şi îi mai rămâneau douăsprezece zile pentru traversarea, de la Mobile la Key West.

Şi n-am ajunge la timp, declară comodorul, numai dacă vasele n-ar mai merge pe apă.

Sau dacă nu ar mai fi apă în mare! răspunse Turk cu un glas ameninţător la adresa golfului Mexic.

Cele două eventualităţi, trebuie să recunoaştem, nu prea erau de temut.

Nu era nici o problemă de a găsi la Mobile un vas care să plece spre Florida. Portul era foarte frecventat, avea un trafic de navigaţie considerabil şi, pe de altă parte, graţie aşezării sale între golful Mexic şi oceanul Atlantic, Key West a devenit o escală pentru toate vasele.

În fond, acest itinerar era până la un punct acelaşi cu al lui Tom Crabbe. Campionul Lumii Noi coborâse bazinul fluviului Mississippi până la New Orleans din statul Louisiana; comodorul îl va coborî până la Mobile din statul Alabama. Odată ajuns în port, primul s-a îndreptat spre vest, spre coasta Texasului, iar al doilea se va îndrepta spre est, spre coasta Floridei.

Deci,luând cu ei o valiză mare, Hodge Urrican şi Turk s-au dus la gară de la nouă dimineaţa. Costumul lor de călătorie – bluză, cingătoare, cizme, şapcă – trăda pe oamenii de mare. În plus, erau înarmaţi cu acel Derringer cu şase focuri care se găseşte totdeauna în buzunarul pantalonilor unui american adevărat.

Dealtfel, nici un incident nu se întâmplă la plecarea lor, care fu însoţită de uralele obişnuite, în afară de o explicaţie foarte aprinsă a comodorului cu şeful de gară, pentru o întârziere de trei minute şi jumătate.

Trenul plecă în mare viteză şi călătorii traversară tot aşa statul Illinois. La Cairo, aproape de frontiera statului Tennessee, unde Tom Crabbe a mers pe linia care se termină la New Orleans, ei o luară pe aceea care merge de-a lungul frontierei lui Mississippi cu Alabama şi se termină la Mobile. Principalul oraş pe care-1 întâlniră fu Jackson din Tennessee, care nu trebuie confundat cu aşezările cu acelaşi nume din Mississippi, Ohio, California sau Michigan. Apoi, după staţia State Line, trenul lor trecu de hotarul Alabamei în după-masa zilei de 12, la aproape o sută de mile înainte de sfârşitul liniei.

După cum prea bine vă daţi seama, comodorul Urrican nu călătorea pentru a călători, ci pentru a ajunge în cel mai scurt timp la locul şi data fixate. Deci n-avea nici o preocupare de turist. Dealtfel curiozităţile uscatului – privelişti, peisaje, oraşe şi altele – nu puteau să-1 intereseze pe bătrânul lup de mare, iar pe Turk nici pe-atât.

La zece seara trenul se opri în gara Mobile, după ce a efectuat fără accidente sau incidente acest lung parcurs. Trebuie chiar remarcat că Hodge Urrican nu avu nici măcar o singură ocazie să se certe cu mecanicii, şoferii, conducătorii, slujbaşii căilor ferate, nici chiar cu ceilalţi călători.

Dealtfel, el nu ascundea deloc cine era şi tot trenul ştia că în persoana sa zgomotoasă era transportat al şaselea partener al meciului Hypperbone. Comodorul trase la un hotel lângă port. Era prea târziu să se intereseze de un vas care pleca. Mâine dis-de-dimineaţă, Hodge Urrican îşi va părăsi camera, Turk o va părăsi pe a sa, şi dacă se va găsi un vas gata să se-ndrepte în direcţia strâmtorii Florida, ei se vor îmbarca numaidecât.

A doua zi, la răsăritul soarelui, ambii se aflau pe cheiurile din Mobile.

Montgomery este capitala oficială a statului Alabama, stat care şi-a tras numele de la bazinul acestui fluviu. El are două regiuni, una muntoasă unde declină către sud-vest ultimele ramificaţii ale munţilor Apalaca, cealaltă formată din şesuri întinse, pe jumătate mlăştinoase în partea meridională. Pe vremuri aici nu se cultiva decât bumbac. Acum, graţie căilor ferate, se exploatează în mod avantajos minele de cărbune şi fier.

Dar nici Montgomery, nici chiar Birmingham, un oraş înfloritor din interiorul statului, nu pot să rivalizeze cu Mobile care are treizeci şi două de mii de locuitori. El se ridică pe o terasă, în fundul golfului de la care îşi trage numele, şi oferă uşor acces în orice anotimp vaselor venite din larg. Acest oraş, cu casele joase, foarte înghesuite în cartierul comercial, are o suprafaţă prea mică pentru nevoile sale maritime, adică exportul de trabuce, de bumbac şi de legume. De aceea posedă şi suburbii care se întind până departe în mijlocul boschetelor de verdeaţă.

Pe drept cuvânt comodorul Urrican s-a gândit că nu-i vor lipsi mijloacele de a ajunge pe mare la Key West. Atât de mare este importanţa portului Mobile, încât primeşte anual cel puţin cinci sute de vase.

Dar există oameni pe care fatalitatea nu-i cruţă, care nu pot scăpa de ghinion, şi de data aceasta Hodge Urrican avu ocazia să se înfurie pe bună dreptate. Căci iată că sosise la Mobile în plină grevă – o grevă generală a lucrătorilor portuari, declarată în ajun! – şi ea ameninţa să dureze mai multe zile!… Şi, din vasele care trebuiau să plece, niciunul nu va putea ieşi în larg înainte ca acordul să fie încheiat cu armatorii, care nu voiau să cedeze la revendicările greviştilor!… Astfel, zadarnic aşteptă comodorul în zilele de 13,14 şi 15 ca un vas să încarce şi să plece. Mărfurile zăceau pe chei, focurile cazanelor nu se mai aprindeau, baloturile de bumbac umpleau docurile şi navigaţia n-ar fi încremenit mai mult dacă golful Mobile ar fi fost prins de gheţuri. Această stare neobişnuită putea să se prelungească toată săptămâna, ba chiar mai mult… Ce era de făcut?

Adepţi de-ai comodorului îi sugerară atunci ideea foarte bună de a pleca la Pensacola, unul din importantele oraşe ale Floridei, care se învecinează cu Alabama. Urcând cu trenul până la graniţa de nord şi coborând până la litoral, era uşor de ajuns la Pensacola în douăsprezece ore. 0

Hodge Urrican – trebuie să-i recunoaştem această calitate – era un om decis şi ştia să găsească neîntârziat o soluţie.

Astfel, în ziua de 16 dimineaţa, se urcă în tren cu Turk şi ajunse în aceeaşi seară la Pensacola. Îi mai rămâneau nouă zile şi în realitate erau mai multe decât avea nevoie pentru traversarea de la Pensacola la Key West, până şi la bordul unui vas cu pânze.

Florida, peninsulă care pătrunde în golful Mexic, măsoară aproximativ patru sute cincizeci de mile lărgime şi aproape trei sute cincizeci în lungime. Porţiunea lată se află în partea de nord, la baza peninsulei ce se întinde de la sud de Alabama şi Georgia până la malul oceanului Atlantic. Dacă Thallahassee este capitala şi sediul parlamentului, Pensacola egalează Jacksonville, metropola statului. Legat printr-o reţea de cale ferată de centrul Federaţiei, Pensacola, cu cei douăsprezece mii de locuitori ai săi, este un oraş înfloritor şi – ceea ce îl interesa pe Hodge Urrican în căutarea unui vapor – mişcarea sa maritimă ocupă aproape o mie două sute de nave. Ei bine, ghinionul continua totuşi să-1 urmărească! La Pensacola, fără îndoială, nu se declarase grevă, dar nu era nici un vas care se pregătea să părăsească portul-cel puţin în direcţia sud-est – nici către arhipelagul Antilelor, nici spre Atlantic şi, în consecinţă, nu exista nici o escală posibilă la Key West.

Hotărât, observă Hodge Urrican muşcându-şi buzele, stăm prost!

Şi n-ai cui să ceri socoteală! răspunse tovarăşul său, aruncând o privire cumplită jur împrejur.

Nu putem totuşi să ancorăm aici timp de o săptămână…

Nu, trebuie să pornim, orice ar fi, domnule comodor! declară Turk.

Hodge Urrican nu pierdu nici un ceas, mergând din vas în vas, indiferent dacă era vapor sau navă cu pânze, dar nu obţinu decât vagi promisiuni… Se va pleca… după ce se vor încărca mărfurile sau se va completa încărcătura… Nimic sigur, cu tot preţul ridicat pe care comodorul îl oferea pentru traversare. Atunci căută pricină, cum se spune, acelor blestemaţi căpitani şi chiar şi căpităniei portului, cu riscul de a fi arestat.

Pe scurt, două zile trecură până în seara de 18 şi atunci nu mai rămânea decât să încerce drumul pe uscat, dacă nu-1 puteau face pe mare. Dar în afară de oboseli, mai mult sau mai puţin suportabile, de câte întârzieri nu aveai să te temi!… Judecaţi! Trebuie – cu trenul, se înţelege – să traversezi Florida, aproape în toată lărgimea ei, de la vest la est, prin Thallahassee până la Live Oak, apoi să cobori din nou până în sud, spre a ajunge la Tâmpa sau Punta Gorda, pe golful Mexic, adică aproape şase sute de mile cu trenuri al căror mers nu este regulat. Şi ar fi fost cum ar mai fi fost dacă de-acolo reţeaua de căi ferate ar fi deservit partea de sud a peninsulei… Ei bine, nu!

Dacă nu se va găsi repede un vas care să plece, va rămâne de parcurs un drum lung şi în condiţii din cele mai proaste!

Este o regiune tristă, puţin locuită, această parte a Floridei, scăldată de apele golfului de la Cedar Key încolo. Vor fi acolo mijloace de transport, diligente, trăsuri, cai, care să le permită să ajungă în câteva zile până la capul peninsulei? Şi admiţând că se pot procura cu mulţi bani, ce drum lung, anevoios, primejdios chiar, în mijlocul acestor păduri nesfârşite, sub bolţile chiparoşilor întunecaţi, de nepătruns câteodată, pe jumătate năpădite de bălţi, la cheremul terenurilor mişcătoare ale solului ierbos, care-ţi fuge de sub picioare, prin desişurile de ciuperci gigantice, care plesnesc la orice atingere ca o ploaie de artificii, prin labirintul potecilor mlăştinoase şi al întinderilor lacustre, unde mişună şopârlele şi lamantinii, unde colcăie cei mai periculoşi şerpi de specie ofidiană, trigonocefali a căror muşcătură este mortală. Aşa arată acest ţinut groaznic al Evergladelor, ultim refugiu al triburilor seminole, indieni frumoşi şi sălbatici, care sub şeful lor Oiseola au luptat vitejeşte contra cotropirii federale. Numai indigenii pot găsi cu ce să trăiască, sau cel puţin să-şi tragă zilele pe asemenea meleaguri cu clima umedă şi caldă, bântuite de frigurile palustre care în câteva ore doboară pe oamenii cei mai voinici – chiar şi comodori de teapa lui Urrican!

Ah, dacă această parte a Floridei ar fi fost la fel cu cea care se află la est până la paralela douăzeci şi nouă, dacă ar fi fost cazul să mergi de la Fernandina la Jacksonville şi la Saint-Augustine, în regiunea unde nu lipsesc nici târgurile, nici oraşele şi nici căile de comunicaţie! Dar să pleci de la Punta Gorda şi să vrei să pătrunzi până la capul Sabie…

Veni ziua de 19 mai. Nu mai rămâneau decât şase zile şi era imposibil să te gândeşti că poţi face drumul pe uscat.

Dimineaţa, comodorul Urrican fu acostat pe chei de unul din patronii, pe jumătate americani, pe jumătate spanioli, care fac micul cabotaj de-a lungul coastelor Floridei.

Numitul patron, pe care-1 chema Huelcar, îi spuse, salutându-1 cu mâna la beretă.

Tot nici un vas pentru Florida, domnule comodor?

Nu, răspunse Hodge Urrican, şi dacă ştii vreunul, ai zece piaştri!

Ştiu unul.

Care?

Al meu…

Al dumitale?

Da… Chicóla, o goeletă frumoasă de patruzeci şi cinci de tone, cu un echipaj de trei oameni, care merge de obicei cu 9 noduri pe oră pe timp bun şi…

Sub pavilion american?

American.

Gata de plecare?

Gata de plecare, la ordinele dumneavoastră, răspunse Huelcar. Cinci sute de mile, aproximativ, de la Pensacola la Key West —adevărat, în linie dreaptă – cu o medie de numai cinci noduri şi ţinând seama de devierile de drum sau de vânturile potrivnice, puteau fi străbătute în şase zile. Zece minute mai târziu, Hodge Urrican şi Turk se aflau la bordul Chicolei, pe care o examinară ca nişte cunoscători. Era un vas de cabotaj de mic pescaj, făcut pentru a naviga de-a lungul coastei, dar cu carcasa destul de mare pentru a avea o velatură puternică.

Doi marinari, cum erau comodorul şi fostul caporal de marină, nu erau oameni care să se teamă de pericolele mării. În definitiv, patronul Huelcar străbătea aceste locuri de douăzeci de ani cu goeleta sa, de la Mobile la insulele Bahama prin strâmtoarea Floridei, şi se oprise deseori la Key West.

— Cât vrei pentru traversare? întrebă comodorul.

O sută de piaştri pe zi.

Cu hrana asigurată?

Da.

Era scump şi Huelcar profita de situaţie.

Plecăm imediat… porunci Hodge Urrican.

De îndată ce bagajul dumneavoastră va fi pe bord.

La ce oră e refluxul?

Începe acum şi înainte de o oră vom fi în larg.

A face traversarea cu Chicóla era singurul mijloc de a ajunge la Key West, unde al şaselea partener trebuia să fie pe data de 25 cel mai târziu, înainte de prânz.

La ora 8, după ce plătiseră hotelul, Hodge Urrican şi Turk se îmbarcară. Cincizeci de minute mai târziu, goeleta ieşea din golf, între forturile Mac Rae şi Pickens, construite odinioară de francezi şi spanioli, şi se îndrepta spre larg.