Capitolul XIV.

URMARE LA AVENTURILE COMODORULUI URRICAN.

Timpul era schimbător. Briza sufla destul de rece din est. Marea, apărată de barajul peninsulei Florida, nu se resimţea încă de valurile mari ale Atlanticului şi Chicóla mergea bine.

Dealtfel, nimic de temut, nici pentru comodor, nici pentru Turk în ce priveşte răul de mare de care Tom Crabbe suferise atât de groaznic. Cât despre manevrarea goeletei, vor fi gata să vină în ajutor patronului Huelcar şi celor trei oameni ai săi dacă vasul va trebui să ţină piept unei furtuni.

Chicóla, cu vântul în faţă, mergea în aşa fel încât să fie la adăpostul coastei. Din această cauză, traversarea va fi fără îndoială mai lungă, dar furtunile golfului sunt puternice şi o ambarcaţie uşoară nu poate să se aventureze departe de porturi, de golfurile mari sau mici, de gurile fluviilor sau ale râurilor, atât de numeroase pe litoralul Floridei şi atât de accesibile vapoarelor de mic tonaj. În plus, Chicóla ar avea totdeauna un liman, un intrând unde să se refugieze pentru câteva ore. E adevărat că se pierdea vreme, şi Hodge Urrican avea foarte puţină de irosit.

Vântul ţinu toată ziua şi toată noaptea, cu tendinţa de a se linişti. Dacă îşi schimba direcţia, aceasta ar permite să se facă drumul într-un ritm mai susţinut,cu o viteză mai mare. Din nenorocire, a doua zi slăbi din ce în ce, până când încetă să bată. La suprafaţa mării nemişcate, Chicóla, deşi cu toate pânzele întinse, nu putea să străbată decât vreo douăzeci de mile spre sud-est. Trebuiră chiar să folosească lopeţile, pentru a nu fi târâţi spre largul golfului. Astfel trecură patruzeci şi opt de ore, fără să fi înaintat aproape deloc. Comodorul îşi muşca mâinile de nerăbdare, fără a vorbi cu nimeni – nici măcar cu Turk.

Totuşi, în 22, mânată de curentul golfului, Chicóla trecea în dreptul aşezării Tampa, un port cu cinci până la şase mii de locuitori, unde navele de un anumit tonaj găseau un adăpost sigur, mergând de-a lungul coastei plină de recife şi bancuri de nisip. Dar acest port mai era la vreo cincizeci de mile spre est şi goeleta n-ar fi putut să ajungă acolo, pentru a se ţine până la capăt de coasta Floridei, fără să sufere întârziere.

Dealtfel, după liniştea din ajun era de prevăzut, după cum arăta cerul, o apropiată schimbare a vremii.

Comodorul Urrican ca şi marinarii goelelei nu se înşelară în această privinţă.

Vine furtuna, zise, de dimineaţă, comodorul Urrican.

Nu poate decât să ne fie de folos, răspunse Turk, dacă vântul va bate spre vest.

Marea simte ceva, grăi patronul Huelcar. Uitaţi-vă la valurile lungi şi mari şi la hula care începe să înverzească apa în larg.

Apoi, după ce scrută cu atenţie orizontul, clătină din cap şi adăugă:

Nu-mi place vântul din partea aceea…

E cel bun totuşi, zise Turk, şi n-are decât să sufle năprasnic, dacă ne împinge unde vrem să ajungem!

Hodge Urrican tăcea, vizibil neliniştit de aceste semne care se accentuau, între vest şi sud-vest. E de dorit să ai un vânt bun. dar mai trebuie să nu te răstorni, şi în această ambarcaţiune de patruzeci de tone, încărcată numai pe jumătate… Nu!… Niciodată nu se va şti ce se petrecea în capul înfierbântat al comodorului şi dacă furtuna de pe mare nu era în sufletul lui Hodge Urrican.

După-masă, vântul, care bătea acum spre vest, începu să sufle în rafale mari, întrerupte de scurte răgazuri. Fu necesar să se strângă pânzele de sus. Pe marea aceasta, care devenea agitată şi ameninţătoare, goeleta se ridica asemeni unui fulg pe valurile învolburate.

Acum Chicola se vedea împinsă către coasta Floridei mai mult decât era nevoie. Pentru că nu mai era timp să cauţi un refugiu, trebuia cu orice preţ să menţii direcţia sud-est, spre vârful peninsulei.

Patronul manevra ca un marinar încercat. Turk, cu mâna pe bară, ferea pe cât posibil mersul goeletei de devierile ce se puteau produce din cauza ruliului. Comodorul ajută echipajul să ia terţarola de la velă şi pânza mare şi nu lăsă decât focul mic.

Era destul de greu să rezişti în acelaşi timp vântului şi curentului care te ducea spre uscat.

Şi într-adevăr, în dimineaţa zilei de 23, coasta, deşi era joasă, apăru în mijlocul ceţurilor învălmăşite ale orizontului.

Huelcar şi oamenii săi o recunoscură destul de greu, dar o recunoscură.

Este golful Whitewater, spuseră ei.

Acest golf taie neregulat şi adânc litoralul şi nu e despărţit de Florida decât de o limbă de pământ, apărată de fortul Poinsett, la capătul capului Sabie. Încă zece mile şi goeleta va eşua acolo.

Mă tem să nu fim nevoiţi să ne oprim, rosti Huelcar.

Să ne oprim… pentru a nu mai putea ieşi pe vânturile astea!… exclamă Turk. Hodge Urrican tăcea.

Dacă nu ne adăpostim, reluă patronul, şi dacă în dreptul capului Sabie curentul ne aruncă în strâmtoare, nu vom ancora la Key West, ci la Bahama, în largul oceanului Atlantic!

Comodorul continua să tacă şi poate că nu putea să scoată nici un cuvânt, atât îşi simţea de încleştat gâtlejul şi atât de tare îşi strângea buzele.

Cât despre patron, el înţelegea bine că, dacă se adăposteşte în golful Whitewater, Chicola va fi blocată aici mai multe zile în şir. Or, era în 23 mai şi trebuia să ajungă la Key West înainte de patruzeci şi opt de ore. Atunci echipajul se întrecu în îndrăzneală şi îndemânare, pentru ca vaporaşul să ţină piept vijeliei din larg, cu riscul de a frânge catargul sau de a se răsturna sub pânzele sale. Încercară să menţină direcţia cu focul mic şi cu randa din spatele vasului. Goeleta mai pierdu încă trei sau patru mile din viteză în timpul zilei şi nopţii următoare. Dacă vântul nu o împinge spre nord sau sud, nu va mai putea rezista şi va fi aruncată a doua zi dimineaţă pe coastă. Acest lucru deveni mai mult ca sigur când, din primele ore ale zilei de 24, pământul plin de stânci, cu o centură de recifi, îşi înălţă la cinci mile depărtare vârfurile ameninţătoare ale capului Sabie. Peste câteva ore Chicola va fi târâtă prin strâmtoarea Florida. Totuşi, cu noi eforturi, profitând de fluxul mării, ar fi putut să intre în golful Whitewater.

Trebuie!… declară Huelcar.

Nu! răspunse Hodge Urrican.

Ei! Nu vreau să risc să-mi piară vasul şi noi cu el, încăpăţânân-du-mă să rămân în larg…

Îţi cumpăr vasul…

Nu e de vânzare.

Un vas e totdeauna de vânzare, când îl cumperi peste preţul pe care-1 merită.

Cât îmi daţi?

Două mii de piaştri…

În regulă, răspunse Huelcar, încântat de un târg atât de bun.

E de două ori cât merită, zise comodorul Urrican. Ai, aşadar, o mie de piaştri pentru corpul vasului şi o mie pentru al tău şi al oamenilor tăi.

Plătibile…?

De îndată, cu un cec pe care ţi-1 voi da la Key West.

Bine, domnule comodor.

Şi acum, Huelcar, direcţia largul mării!

Toată ziua Chicola luptă vitejeşte, câteodată acoperită aproape în întregime de valuri, cu bastingajele pe jumătate sub apă. Dar Turk o menţinea cu o mână fermă şi echipajul manevra cu tot atâta curaj câtă îndemânare.

Goeleta reuşi să se îndepărteze de coastă, datorită mai ales unei uşoare schimbări în direcţia vântului care bătea puţin spre nord. Totuşi, când sosi noaptea, briza începu să scadă şi atmosfera se umplu de neguri dese.

Nimeni nu ştia ce să facă. Fusese imposibil să calculezi poziţia în timpul zilei. Goeleta se găsea oare în dreptul Key West-ului, sau trecuse de şirul de stânci nevăzute, care prelungesc vârful peninsulei spre Marquesas şi Tortugas?… După părerea patronului Huelcar, Chicola trebuia să fie foarte aproape de acest şirag de insuliţe, în spatele cărora se răspândesc, împreună cu curenţii rapizi din adâncurile strâmtorii Florida, apele calde ale Gulfstream-ului.

Am vedea cu siguranţă farul din Key West, dacă n-ar fi ceaţă, zise el, şi trebuie să băgăm de seamă să nu dăm peste stânci. După părerea mea, ar fi bine să aşteptăm să se facă ziuă, şi dacă ceaţa se risipeşte…

Nu voi aştepta, răspunse comodorul.

Şi într-adevăr, nu putea să aştepte dacă voia să fie la Key West a doua zi dimineaţa. Chicola continua deci să ţină, în mijlocul ceţurilor, direcţia spre sud, pe o mare care devenea din nou calmă, când spre ora cinci dimineaţă simţiră o primă izbitură şi apoi a doua.

Goeleta se lovise de o stâncă.

Ridicată a treia oară de un val năprasnic, pe jumătate distrusă, cu coca desfundată în faţă, se răsturnă spre babord, în momentul acesta se auzi un strigăt. Turk recunoscu vocea comodorului. Îl chemă, dar nu primi nici un răspuns.

Negura era atât de deasă, că nu se vedeau stâncile din jurul goeletei. Patronul şi cei trei oameni putură să ajungă pe una din ele, împreună cu ei, Turk, desperat, strigându-1 tot timpul, îl căuta pe comodor.

Chemări zadarnice, căutări zadarnice.

Dar poate că ceţurile se vor ridica şi Turk îl va găsi în viaţă pe stăpânul său. Nu îndrăznea să spere. Lacrimi mari îi curgeau de-a lungul obrajilor…

Către ora şapte, cerul începu să se lumineze în partea de jos şi marea se văzu pe o distanţă de câteva cabluri26.

Chicola se izbise de o grămadă de roci albicioase şi se sfărâmase. Barca vasului, strivită în ciocnire, era de neîntrebuinţat. La est şi la vest, pe distanţă de un sfert de milă, bancul se prelungea într-un şir de stânci dinţate şi printre ele se rostogoleau valurile înspumate.

Îşi reluară fără zăbavă cercetările. În sfârşit unul din marinari descoperi corpul comodorului Urrican prins între doi colţi de piatră.

Turk alergă, se repezi la stăpânul său, îl cuprinse în braţe, îl ridică, îi vorbi. Dar nu primi nici un răspuns.

Cu toate acestea, o răsuflare uşoară mai ieşea dintre buzele lui Hodge Urrican şi i se mai auzeau bătăile inimii.

Trăieşte! Trăieşte! exclamă Turk.

De fapt, Hodge Urrican era într-o stare jalnică. În cădere, capul i se izbise de muchia unei roci. Totuşi, sângele nu mai curgea. Îi legară rana, care se închisese de la sine, cu o fâşie de pânză, după ce fusese spălată cu apă dulce adusă de pe goeletă. Apoi comodorul fără să-şi recapete cunoştinţa, fu transportat pe o înălţime a insulei, unde marea în creştere nu putea să ajungă.

După ce se ridică ceaţa, cerul complet luminat îngădui să se vadă la câteva mile în largul mării.

Era ora nouă şi douăzeci şi, în acel moment. Huelcar, întinzând braţul spre vest, exclamă:

Farul de la Kcy West!

Într-adevăr, farul de la Key West sc găsea la numai patru mile în acea direcţie. Dacă noaptea ar fi fost senină, luminile sale s-ar fi putut vedea la vreme şi goeleta n-ar fi ajuns să se sfarme de aceste stânci periculoase.

Marinarii au a se teme pe drept cuvânt de coastele Floridei dc Sud. De aceea este de dorit ca guvernământul federal să realizeze cât mai curând un proiect pe care l-a studiat, adică un canal care ar tăia peninsula între Fernandina şi Cedar Key. Acest canal ar scuti vasele de a parcurge, între golful Mexic şi ocean, o distanţă de aproape cinci sute de mile printr-una din cele mai anevoioase strâmtori din lume.

Şi acum al şaselea partener al meciului Hypperbone nu trebuia oare să considere partida ca definitiv pierdută?… Nu mai avea nici un mijloc să străbată distanţa care desparte insula, de care Chicóla se sfărâmase, de ţinta sa. Aşadar, era nevoie să rămână aici, aşteptând să treacă vreo ambarcaţiune şi să-i ia pe naufragiaţi pentru a-i transporta la Key West.

Tristă situaţie pentru sărmanii oameni aflaţi pe grămada albicioasă de stânci, asemănătoare unui cimitir de oase, ce se înălţa, în timpul fluxului, doar cu cinci-şase picioare deasupra apei!- împrejur şerpuiau sargase în mii de culori, ierburi marine gigantice, mici alge smulse din fundul mării de curentul Gulfstream-ului. În adâncilurile stâncii mişunau sute de specii de peşti de toate mărimile şi de toate formele – teleosteni, peşti buzaţi, vulpi de mare, cleflice în culori minunate, sardele argintii, cavaleri vărgaţi în dungi multicolore. Moluştcle, crustaceele, crevetele, palemoniile, homarii, racii şi langustele foiau de jur împrejur.

La suprafaţa apei, atraşi de naufragiu, se apropiau şi dădeau târcoale între recife rechini lacomi, mai ales cei denumiţi rechini-ciocan lungi de şase-şapte picioare, cu fălci enorme, monştri dintre cei mai primejdioşi.

Iar păsările zburau în cârduri nenumărate: egrete, stârci, bâtlani, pescăruşi, cufundari, rândunele de mare, cormorani. Câţiva pelicani foarte mari, stând pe jumătate în apă, pescuiau cu tot atâta seriozitate, dar cu mai mult succes decât pescarii cu undiţa, şi scoteau cu o voce cavernoasă, aşa cum a spus un drumeţ francez, ţipătul «hoenkorr!»

Dealtfel, puteai să te hrăneşti pe aceste stânci dacă vânai numai mulţimea de broaşte ţestoase, fie în apă, fie pe micile plaje de nisip, până la insulele care poartă numele acestor animale târâtoare.

Între timp, vremea trecea şi, cu toate îngrijirile ce i se dădeau neîncetat, bietul comodor nu-şi venea în simţiri. Prelungirea acestei stări îl neliniştea foarte tare pe Turk.

Dacă ar fi putut să-l ducă pe stăpânul său la Key West, să-l arate unui medic, poate că ar fi fost salvat, ţinând seama de constituţia acestui viguros om al mării. Dar câte zile vor trece până ce naufragiaţii vor părăsi insula? Căci era imposibil să pună goeleta pe linia de plutire să repare carcasa, crăpată dedesubt, căreia orice furtună i-ar spulbera rămăşiţele pe aceste meleaguri.

Se înţelege de la sine că Turk nu-şi mai făcea nici o iluzie asupra rezultatului meciului Hypperbone. Partida era pierdută pentru Hodge Urrican. Ce furie teribilă l-ar apuca dacă şi-ar veni în fire! Şi de data aceasta oare n-ar fi de iertat mânia sa în faţa unui ghinion atât de infernal?

Era puţin după ora zece când unul din mateloţii vasului Chicola, de strajă pe stânci, striga: O barcă… o barcă!

Într-adevăr, o şalupă dc pescuit; împinsă de o briză uşoară, se apropia de insulă. De îndată, Huelcar făcu semne care fură observate de oamenii din barcă şi o jumătate de oră mai târziu, cu naufragiaţii la bord. ea se îndreptă spre Key West. Atunci Turk reîncepu să spere şi poate ar fi început şi Hodge Urrican, dacă ar fi putut să iasă din starea de inconştientă şi sa ştie ce se petrece în jurul său.

Pe scurt, luată de vânt, şalupa străbătu repede distanţa de patru mile şi la ora unsprezece şi cincisprezece minute ancora în port.

Oraşul s-a ridicat pe micuţa insulă Key West, lungă de două leghe şi largă de o leghe, cum cresc plantele supuse unei culturi intensive. E un oraş destul de mare, legat de statele centrale prin linii telegrafice şi de Havana printr-un cablu submarin. Oraş de mare viitor, prosperitatea sa creşte mereu datorită unei mişcări maritime de 300 de mii de tone. Împodobit cu magnolii şi alte minunate tufe înmiresmate ale zonei tropicale, are o populaţie pe jumătate spaniolă.

Şalupa acostă în fundul portului şi imediat mai multe sute de locuitori – Key West avea optsprezece mii la acea epocă – îi înconjurară pe naufragiaţi. Ei erau în aşteptarea comodorului Urrican – şi în ce condiţii se prezenta, sau mai bine zis era prezentat în faţa lor!

Nu încape îndoială că marea nu-i răsfăţa pe partenerii meciului Hypperbone! Tom Crabbe ajunsese la Texas ca o masă inertă, iar comodorului puţin îi lipsea să fie în stare de cadavru.

Hodge Urrican fu adus în biroul portului unde un medic, chemat imediat, sosi fără întârziere.

Al şaselea partener mai respira şi, dacă inima sa bătea slab, se părea totuşi că nici un organ nu fusese atins. Cu toate acestea, când fusese aruncat din goeletă, i se spărsese capul de muchia unei stânci, sângele cursese şiroaie şi se putea să se fi produs vreo leziune a creierului.

Cu toate îngrijirile, cu toate viguroasele masaje la care îl supuseră – şi Turk bineînţeles nu se cruţa – comodorul, deşi scosese două, trei suspine, nu-şi recapătă cunoştinţa.

Medicul propuse atunci ca pacientul să fie transportat în camera unui confortabil hotel, dacă nu chiar la spitalul din Key West, unde ar fi putut fi îngrijit mai bine decât oriunde.

Nu… răspunse Turk… nici la spital… nici la hotel…

Unde atunci?

La poştă!

Devotatul Turk avu o idee pe care o înţeleseră şi şi-o însuşiră toţi cei din jurul lui. De vreme ce Hodge Urrican sosise înainte de prânz la Key West, în această zi de 25 mai – şi aceasta împotriva valului, cum s-ar spune – de ce prezenţa sa n-ar fi constatată oficial la locul unde trebuia să se găsească la acea dată?

Se aduse o brancardă, se puse o saltea, comodorul fu întins pe ea şi se îndreptară spre poştă, în mijlocul unei mulţimi mereu sporite. Mare mirare pe funcţionarii de la oficiul poştal, care crezură întâi că-i vorba de o greşeală. Oare biroul lor era confundat cu morga? Dar când aflară că acest trup este al comodorului Urrican, unul din participanţii meciului Hypperbone, mirarea lor se transformă în emoţie. Era deci acolo, în faţa ghişeului de telegraf, cel pe care aruncarea de zaruri, cinci cu patru, îl trimisese la o depărtare atât de mare… Şi în ce hal!

Turk înainta şi apoi cu o voce tare, auzită de toţi, rosti:

Este vreo telegramă pentru comodorul Urrican?

Nu încă, răspunse impiegatul.

Ei bine, domnule, reluă Turk, veţi binevoi să certificaţi că noi am fost aici, înainte de sosirea ei.

Şi acest lucru fu trecut pe loc într-un registru, în faţa a numeroşi martori.

Era ora unsprezece şi patruzeci şi cinci şi nu mai rămânea mult până să sosească telegrama care, fără îndoială, trebuia să fi plecat în aceeaşi dimineaţă din Chicago. Nu aşteptară multă vreme.

La ora unsprezece şi cincizeci şi trei, clinchetul aparatului telegrafic începu să se audă, mecanismul se puse în mişcare şi banda de hârtie se derula. Imediat ce impiegatul o scoase, citi adresa şi spuse:

O telegramă pe numele comodorului Urrican.

Prezent, răspunse Turk în locul stăpânului său, la care medicul nu putu nici în acest moment să întrevadă vreun semn de înţelegere. Telegrama era redactată în următorii termeni:

Chicago, Illinois 8 şi 13 dimineaţa,25 mai.

Cinci, din trei şi doi, căsuţa cincizeci şi opt. Statul California, Death Valley.

TORNBROCK.

Statul California la celălalt capăt al teritoriului federal, care trebuia traversat de la sud-est la nord-vest!

Şi nu era vorba numai că o distanţă de două mii de mile desparte California de Florida, dar a cincizeci şi opta căsuţă era aceea a nobilului joc al găştii unde figurează capul de mort… Şi după ce se va fi prezentat în persoană la această căsuţă, jucătorul era obligat să se reîntoarcă din nou la prima, pentru a reîncepe partida.

Ei, zise Turk, mai bine ar fi ca sărmanul meu stăpân să nu-şi revină, căci n-ar putea să îndure niciodată o asemenea lovitură!