XI.CE SE AFLA ÎN DOSUL UŞII

Jane Buxton plecase, într-adevăr, cât se poate de simplu. Ea ieşise de-a dreptul prin poarta pe care o găsiră abia închisă, şi nu zăvorâtă ca mai înainte. Informându-se, aflară că omul de la cycloscop o văzuse pe tânăra fată părăsind Uzina, fără să o recunoască, totuşi. Cum instrucţiunile îi prescriau să evite pe cât posibil uciderile care n-ar fi fost absolut necesare, el nu voise să trimită o viespe împotriva unei singure persoane, care, de altfel, nu căuta să pătrundă în Uzină, ci, dimpotrivă, ieşea de acolo.

Raportul lui permise să se stabilească faptul că Jane, părăsind Uzina urcase în susul cheiului. Deci, nimeni nu-şi mai putea face nici o iluzie: fără urmă de îndoială, Jane Buxton îşi dusese la îndeplinire planul împotriva căruia prietenii, ei se ridicaseră mai înainte şi plecase nebuneşte să se predea lui Harry Killer, tocmai în clipa când sacrificiul ei devenea inutil.

La vale, cheiul dădea în drumul de pază; la deal însă, era barat de zidul Esplanadei care, în partea aceea, îl transforma în fundătură. Acolo, o poartă blindată străpungea, totuşi, zidul. Poarta, veşnic închisă şi a cărei cheie în vremuri obişnuite n-o aveau decât Marcel Camaret şi Harry Killer, rămăsese deschisă de la începutul ostilităţilor. Jane Buxton putuse deci să ajungă pe Esplanadă, s-o traverseze şi să intre în Palat, dacă nu cumva Merry Fellows o opriseră în tăcere.

Jane fugise într-o adevărată criză de nebunie. Îi era la fel de nesuferit gândul că toţi se credeau sacrificaţi numai pentru ea şi că ea era acuzată de a fi cauza nenorocirii generale, pe cât îi era de insuportabil să se simtă urâtă de bieţii oameni pe care îi vedea suferind în jurul ei. Şi dacă, totuşi, ei aveau dreptate? Dacă, într-adevăr, ea constituia unica pradă pe care Harry Killer spera s-o scoată din luptă? Era de ajuns ca lucrul acesta să fie măcar posibil, pentru ca orice întârziere să devină o crimă, şi Jane îşi reproşa chiar că şovăise prea mult ca să încerce şansa de-a salva un număr atât de mare de oameni. Chiar dacă, după cum era foarte probabil, asediaţii se înşelau, socotind că salvarea lor depindea numai de ea, oare nu-i cerea onoarea să le arate că greşeau, de-ar fi fost s-o coste şi viaţa.

Întârzierea semnalului lui Tongane, atât de aşteptat, lăsase suficient răgaz acestui gând al Janei să-i domine judecata, pe care lipsurile îndurate o făceau mai puţin lucidă; în sfârşit, în seara de 5 mai, Jane îşi pierduse deodată capul şi fugise spre aceea ce socotea că ar fi datoria ei.

Fără să-şi dea seama, abia ştiind ce făcea, ea întredeschise poarta, se strecurase afară, apoi, după ce o închisese fără zgomot la loc, pornise în goană spre Palat, căznindu-se să se confunde cu zidul luminat puternic de reflectoarele electrice ale Uzinei.

Ca şi omul de strajă de la cycloscop, cei câţiva Merry Fellows postaţi pe zidul incintei oraşului, la încrucişarea cheiului cu drumul de pază, o zăriseră imediat. Dar nu socotiseră necesar să folosească armele împotriva unei umbre izolate, care, de fapt, putea să fie a unuia dintre ai lor.

Jane Buxton ajunsese deci fără piedici până la Esplanadă şi intrase prin poarta deschisă a acesteia. Mergând de-a lungul zidului care împrejmuia Esplanada spre Red River, ea pornise apoi curajoasă prin piaţa imensă, fără să se uite la mulţimea de Merry Fellows, printre care trebuia să treacă. Datorită curajului acestuia, Jane parcurse netulburată cea mai mare parte a drumului. Dar când nu-i mai rămăseseră nici douăzeci de paşi până la Palat, doi oameni se desprinseră din grupurile de Merry Fellows şi se hotărâră să-i iasă înainte.

Se nimeri ca aceşti doi oameni s-o fi văzut, înainte de evadarea din Palat, circulând liberă în toate părţile. Recunoscând-o, ei scoseseră un strigăt de mirare şi, nesiguri de intenţiile ei, tulburaţi de atenţia pe care Şeful i-o dovedise, neştiind ce să facă, nu numai că o lăsară să treacă fără greutate, dar o mai şi escortară până la Palat, făcând să se deschidă poarta înaintea ei.

Poarta aceasta se închise de cum Jane îi păşi pragul. Cu sau fără voie, de acum ea se afla din nou în puterea lui Harry Killer şi nu mai putea spera nici la un fel de ajutor, de la nimeni.

Sosirea ei provocă în Palat aceeaşi surpriză ca şi pe Esplanadă. Servitorul negru care îi deschise se grăbi să o conducă la Stăpân. Mergând în urma lui, Jane urcă trepte, străbătu galerii şi coridoare întunecoase, şi intră în sfârşit într-o încăpere viu luminată, pe care o recunoscu imediat. Era sala tronului, cum o numea în glumă Amedee Florence, sală în care prizonierii fuseseră aduşi în timpul singurei lor convorbiri cu tiranul din Blackland, şi a cărei mobilă se compunea atunci numai dintr-o masă şi un jilţ.

Jilţul se afla tot acolo şi ca în prima zi, Harry Killer se lăfăia în el, la masa plină de sticle şi de pahare. Dar acum, jilţul şi masa nu mai erau singurele mobile. Nouă scaune suplimentare fuseseră aduse în încăpere. Unul din ele era ocupat. Pe celelalte, opt bărbaţi cu înfăţişare brutală stăteau tolăniţi şi beau. Harry Killer se distra cu Consilierii săi.

Când o văzură pe tânăra fată în pragul uşii, cei nouă bărbaţi, pe jumătate beţi, scoaseră un strigăt de uimire. Nimic nu i-ar fi mirat mai mult decât intrarea aceasta neaşteptată a unuia din asediaţii de la Uzină.

Cei nouă se ridicară, zgomotoşi.

— Miss Mornas! exclamară ei într-un glas.

— Singură? întrebă Harry Killer, care, cu pieptul întins peste masă, aruncă o privire neliniştită spre coridorul întunecat din dosul uşii.

— Singură, răspunse cu glas tremurător, dar hotărât, Jane Buxton, simţind că i se moaie picioarele şi sprijinindu-se de pervaz.

Un timp destul de îndelung, cei nouă bărbaţi rămaseră uluiţi, privind-o în tăcere pe tânăra fată. Li se părea nemaipomenit că ea venise, şi că se afla singură acolo. Jane, ţintă tuturor privirilor, simţea cum îşi pierde din ce în ce stăpânirea de sine şi începea să-şi regrete amar fapta îndrăzneaţă.

— Vii de acolo? bâigui, în sfârşit, Harry Killer arătând cu degetul în direcţia Uzinei.

— Da – murmură Jane Buxton.

— Ce cauţi aici?

Tonul nu era de loc prietenos. Vădit lucru, bieţii înfometaţi din Uzină se înşelau când aruncau asupra ei întreaga vină pentru suferinţele îndurate, şi, mai mult ca oricând, ea se temu că sacrificiul făcut n-o să le poată îmbunătăţi situaţia.

— Am venit să mă predau, şopti ea, totuşi, în ciuda profundei umiliri pricinuită de puţinul preţ pus pe jertfa ei.

— Ia te uită! … făcu Harry Killer, batjocoritor.

Apoi se întoarse spre ceilalţi.

— Lăsaţi-ne singuri, băieţi, spuse el.

Cei opt Consilieri se ridicară, clătinându-se mai mult sau mai puţin pe picioare.

— Bine, vă lăsăm, răspunse unul dintre ei, râzând grosolan.

Consilierii ajunseseră la uşă, când Harry Killer îi opri cu un gest şi spuse, întorcându-se spre Jane Buxton:

— Nu-ţi cer veşti de la Tchoumouki. I-am găsit resturile. Dar celălalt, ce a devenit?

— Nu noi l-am ucis pe Tchoumouki, răspunse Jane. A murit în explozie, vrând să arunce în aer planorul. Celălalt a fost tot atunci rănit. Acum i se dau îngrijiri, la Uzină.

— Aha! … făcu Harry Killer. Şi planorul?

— E distrus – răspunse Jane.

Extrem de satisfăcut, Harry Killer îşi frecă mâinile, pe când cei opt Consilieri ai săi dispăreau.

— Şi zi aşa, te predai? îşi întrebă el prizoniera, când rămase singur cu ea. De ce te predai?

— Ca să-i salvez pe ceilalţi, răspunse Jane, scurt.

— Nu mai spune! … făcu Harry Killer, râzând. Va să zică ceilalţi au ajuns la mare ananghie.

— Da – mărturisi Jane, plecând ochii. De bucurie, Harry Killer îşi turnă o duşcă de alcool şi o înghiţi pe nerăsuflate.

— Şi? întrebă el, când sfârşi de băut.

— Acum câtăva vreme vroiai să mă iei de soţie, murmură Jane, cu obrajii îmbujoraţi de ruşine. Aş accepta, cu condiţia să-i laşi liberi pe toţi ceilalţi.

— Condiţii! … exclamă Harry Killer uluit. Te crezi, deci, în situaţia de-a mi le pune, puicuţo? Dacă oamenii de la Uzină nu mai pot rezista, o să-i am, mâine sau poimâine, şi o să te am şi pe dumneata o dată cu ei. Nu era nevoie să vii astă-seară. Puteam să mai aştept o zi.

Harry Killer se ridică şi se apropie de ea, clătinându-se.

— Ştii că eşti îndrăzneaţă, dacă îmi pui condiţii! … exclamă el. Condiţii ca să fii nevasta, mea! … Păi o să fii nevasta mea, oricând o să am eu chef. Aş fi curios să ştiu ce-ai putea face ca să mă împiedici.

Întinzându-şi mâinile tremurătoare, Harry Killer se îndrepta spre Jane care se dădea înapoi, îngrozită. Aproape că o atinsese. Curând, tânăra fată, lipită de zid, primi în plin obraz respiraţia lui fierbinte şi duhnind a rachiu.

— Se poate oricând muri, spuse ea.

— Să mori! … repeta Harry Killer, rămânând nemişcat pe picioarele care abia îl mai ţineau, oprit locului de cuvintele acestea rostite cu oarece energie.

— Să mori! … mai spuse el o dată, scărpinându-şi bărbia cu un aer nehotărât.

Apoi, după o nouă tăcere, exclamă, sărind la altă idee.

— E! … Vedem noi, mâine. O să ne înţelegem noi, fata mea… Până atunci, să fim veseli şi să trăim bine.

Şi, aşezându-se iar în jilţ, îi întinse paharul.

— Toarnă-mi să beau! … spuse el.

Paharele urmară unul după altul. Un sfert de oră mai târziu Harry Killer, aproape beat încă de la sosirea Janei, sforăia cumplit.

O dată mai mult, tânăra fată avea la discreţia ei bruta aceasta care poate că îi ucisese fratele. Ar fi putut să-l lovească drept în inimă, chiar cu arma care îl lovise pe George Buxton. Dar la ce bun? N-ar fi distrus astfel slaba nădejde pe care o mai avea de a le veni în ajutor celor pe care dorea să-i ajute?

Multă vreme, Jane rămase pe gânduri, cu ochii ţintă la despotul adormit. Dar o suferinţă bruscă o făcu să pălească deodată. Foamea, o foame de nestăpânit, o foame cumplită care îi chinuia măruntaiele.

Pentru o clipă, ea uită în ce situaţie şi unde se afla, uită până şi de Harry Killer, uită tot ce nu era legat de foame. Să mănânce, trebuia să mănânce imediat, cu orice preţ.

Cu prudenţă, ea deschise uşa pe care ieşiseră mai adineauri cei opt Consilieri, şi zări, în camera de alături, o masă plină cu resturi. Se chefuise zdravăn acolo în seara asta, înainte de terminarea petrecerii din sala tronului.

Jane Buxton se îndreptă grăbită spre masă şi luă la întâmplare câteva alimente pe care le înghiţi în grabă. Pe măsură ce mânca, organismul ei istovit îşi revenea la viaţă. Jane simţi că se încălzeşte. Sângele începu să-i circule puternic. Curând, îşi recăpătă forţa fizică şi morală.

Simţindu-se din nou în puteri, tânăra fată se întoarse în sala unde îl lăsase pe Harry Killer. Acesta dormea şi continua să sforăie zgomotos. Jane se aşeză în faţa lui, hotărâtă să-i aştepte trezirea.

Câteva minute se scurseră astfel, apoi Harry Killer făcu o mişcare şi ceva căzu pe podea. Aplecându-se, Jane luă obiectul căzut din buzunarul celui ce dormea, o cheie destul de mică.

La vederea cheii acesteia, amintirile năpădiră mintea Janei. Ea îşi aminti absenţele regulate ale lui Harry Killer şi cât de mult dorise să ştie ce se afla în dosul uşii căreia cheia pe care Killer n-o lăsa niciodată din mână îi descuia broasca. Şi iată că hazardul îi dădea o posibilitate de a-şi satisface curiozitatea. Ispita era prea puternică. Trebuia profitat de un prilej care, fără îndoială, n-avea să se mai repete.

Cu paşi uşori, Jane ajunse la uşa prin care odinioară Harry Killer dispărea zilnic, şi vârî cheia în broască. Uşa se mişcă fără zgomot în balamale. În dosul ei, Jane dădu peste un palier de la care începea scara spre etajele de jos.

După ce închise binişor uşa, fără s-o încuie, Jane Buxton coborî în vârful picioarelor scara abia luminată de o lumină care venea din jos.

Încăperea din care ieşise se afla situată la etajul doi al Palatului, dar, după ce coborî cele două etaje, Jane ajunse la un nou palier, dincolo de care scara continua; aşadar pe acolo se putea ajunge la subsol. După o clipă de ezitare, tânăra fată continuă să coboare.

În sfârşit, Jane ajunse într-un fel de vestibul dreptunghiular, în pragul căruia se opri, înlemnită. Un negru, aflat de strajă acolo, aşezat într-un ungher, lângă o uşă închisă, se ridicase brusc la sosirea ei.

Dar Jane se linişti imediat. Paznicul nu părea să aibă intenţii duşmănoase. Dimpotrivă, el se lipi respectuos de perete, lăsându-i un larg loc de trecere vizitatoarei nocturne. Aceasta înţelese motivul neaşteptatului respect, recunoscând în paznic un om din Garda Neagră. Ca şi cei din Merry Fellows care o conduseseră pe Esplanadă, negrul o văzuse prea adeseori circulând liberă prin Palat, ca să nu fie convins de puterea ei asupra Stăpânului.

Cu pas hotărât, Jane trecu prin faţa paznicului fără ca el să manifeste cea mai mică intenţie de împotrivire. Dar totul nu se terminase încă. După paznic, se afla uşa.

Simulând o linişte care era departe de starea ei sufletească, Jane Buxton vârî cheia lui Harry Killer în broască. Uşa se deschise, aşa cum se deschisese şi cea de sus. Şi tânăra se pomeni într-un culoar destul de lung, o simplă prelungire a vestibulului pe care îl străbătuse până atunci şi ai cărui pereţi aveau, pe dreapta şi pe stânga vreo zece paşi.

Toate, în afară de una, erau larg deschise. Jane Buxton aruncă o privire în încăperile prin faţa cărora trecea şi văzu că toate erau celule, mai degrabă carcere, fără aer şi fără lumină, mobilate doar cu o masă şi cu un aşternut de paie, mizerabil. De altfel, carcerele erau goale, şi nimic nu arăta să fi fost ocupate, de multă vreme.

Rămânea singura uşă încuiată. Pentru a treia oară, Jane Buxton încercă puterea cheii, şi, ca şi celelalte două de mai înainte, şi uşa aceasta se deschise fără nici o dificultate.

Mai întâi, Jane nu zări nimic în celula cufundată într-o beznă adâncă. Apoi, când ochii i se obişnuiră treptat cu întunericul, ghici, în beznă, o formă nedesluşită; răsuflarea regulată a unui om adormit ajunse până la ea.

Ca şi cum o putere supranaturală ar fi avertizat-o fără ca ea să-şi dea seama, că avea să facă o descoperire uluitoare, Jane simţi că leşină. Tremurând, cu inima zvâcnind, buimăcită, fără puteri, ea rămase nemişcată în pragul celulei pe când auzul şi privirea ei încercau zadarnic să străpungă bezna de nepătruns. În sfârşit, tânăra fată îşi aminti că văzuse, lângă intrare, pe culoar, un întrerupător electric şi-l răsuci pe pipăite, fără să-şi desprindă ochii în beznă.

Ce emoţie neaşteptată o cuprinse pe Jane Buxton! Sau, mai degrabă, ce spaimă o lovi!

Chiar dacă, în carcera aceasta a Palatului din Blackland, ar fi dat peste unul din cei pe care abia ii părăsise la Uzină, acum câtva timp, sau chiar dacă l-ar fi găsit aici pe fratele ei, George Buxton, pe care îl ştia totuşi, mort de zece ani, tot ar fi fost mai puţin uluită.

Trezit brusc de revărsarea neaşteptată a luminii, un om se săltase pe aşternutul de paie aflat într-un ungher al celulei, îmbrăcat în zdrenţe, prin ale căror găuri se zărea un trup acoperit de nenumărate răni, de-o slăbiciune scheletică, omul încercă îndurerat să se ridice, întorcându-şi spre lumină ochii holbaţi de groază.

Dar, cu toate stigmatele acestea ale unei îndelungi torturi, cu toată faţa aceasta grozav de slăbită, cu toată barba şi cu tot părul lui netuns. Jane Buxton nu se putea înşela, şi-l recunoscu de la prima privire pe nefericitul prizonier.

Oricât de necrezut, oricât de miraculoasă ar fi fost minunea care o făcea să recunoască în fundul unei celule din Blackland pe cel lăsat cu şase luni în urmă în Anglia, ocupat cu treburile lui paşnice, epava aceasta omenească, fiinţa aceasta martirizată, era Lewis-Robert Buxton, era propriul ei frate.

Gâfâind, cu ochii ieşiţi din orbite, cuprinsă de un fel de spaimă misterioasă, Jane rămase o clipă încremenită şi mută.

— Lewis! … – strigă ea, în sfârşit, repezindu-se spre nefericitul ei frate, care bâiguia cu un aer rătăcit:

— Jane! … Tu aici! … Aici! …

Cei doi fraţi căzură unul în braţele altuia şi, mult timp, zguduiţi de hohote de plâns, îşi amestecară lacrimile, negăsind să-şi spună nici un cuvânt.

— Jane! murmură în sfârşit, Lewis, cum se face că ai venit în ajutorul meu?

— Am să-ţi povestesc – spuse Jane. Dar mai întâi, să vorbim despre tine. Explică-mi…

— Ce vrei să-ţi spun? exclamă Lewis, cu un gest deznădăjduit. Nici eu nu înţeleg nimic. Acum cinci luni, la 30 noiembrie, în biroul meu, am primit în ceafă o lovitură violentă care m-a doborât. Când mi-am revenit în fire, aveam un căluş în gură, eram legat şi închis într-o ladă. Şi am fost transportat în douăzeci de feluri, ca un bagaj. În ce ţară mă aflu? Nu ştiu. De peste patru luni n-am părăsit celula asta unde, în fiecare zi, carnea îmi e sfâşiată fie cu cleşti, fie cu lovituri de bici…

— O, Lewis! … Lewis! … – gemu Jane, care plângea cu hohote. Cine e oare călăul tău?

— Asta e lucrul cel mai groaznic – răspunse Lewis, trist. N-o să ghiceşti niciodată. Cel care săvârşeşte asemenea cruzimi e…

Lewis se întrerupse brusc. Braţul lui întins arăta ceva în culoar, şi ochii lui, întreaga lui faţă, exprimă o spaimă îngrozitoare.

Privind în direcţia arătată de fratele ei, Jane păli, şi mâna ei strecurată sub poalele bluzei, apucă arma găsită în mormântul de la Kubo. Cu ochii sângeroşi, cu gura, din care se scurgeau bale, crispată într-un rânjet de fiară, feroce, înspăimântător, hidos, Harry Killer se afla acolo.